Poarta Sarutului

Geniul lui Constantin Brâncuşi dăinuie la Târgu Jiu, în Calea Eroilor, unde marele sculptor ne-a lăsat Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Silvia Iorgulescu vine cu explicaţiile, pe Matricea Românească.

Nu, nu-i vorba de a-l explica pe Brâncuşi ca să-l înţeleagă toţi, ca într-un almanah de popularizare, ci de a aduce câteva argumente că omul care a pus piatra tombală pe vechea sculptură, dând artei lui anvergură universală, rămâne mai presus de toate unul de-al nostru, un „simplu” ţăran român din Gorj, ale cărui opere le putem înţelege cu toţii, pentru că avem acelaşi „instrumentar” interpretativ, acelaşi fundal cultural. Mulţi se tem să o facă, pentru a nu da greş în încercarea de descifrare a unui limbaj care le e necunoscut. Dar Brâncuşi spunea, într-un aforism, că „operele de artă sunt oglinzi în care fiecare vede ce îi seamănă”. Și poate că tuturor ne „seamănă” lucrările lui.

Pornind de aici şi de la două interpretări date de doi „nespecialişti”  în ale sculpturii, dar înţelegători de românitate – Constantin Noica şi Ion Ghinoiu –, am făcut un „concurs de dat cu părerea” între prieteni despre semnificațiile ansamblului monumental de la Târgu Jiu. Ideea, apărută la un pahar de vorbă, era să ne testăm adânc blamata (dar și atât de utila, într-o lume care renunță tot mai des să aibă opinii personale) capacitate a românului de a-și cheltui timpul formându-și păreri despre orice – că nu se știe când ai nevoie de ele. Cu atât mai mult cu cât tema merita din plin investiția de imaginație.

Documentarea „pragmatică” a fost minimală, adică un citat din ghidul Târgu Jiului: „După cum se arată într-un document oficial premergător realizării acestor opere (în 1937-1938), proiectul în întregime ar consta dintr-o alee care, plecând de la digul Jiului – care este locul de evocare al actelor de vitejie gorjenească –, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continuând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale, ce va purta chiar denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei întruchipată într-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră…”

Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați

Să vedem acum şi părerile „nespecialiştilor” amintiţi. Mai întâi, Noica (în „Îndoita infinire la Brâncuşi”) percepe în ansamblul de opere „un sens” unitar, care duce cu gândul la „un epos”, cel al gestului întemeietor al descălecării din patria mumă a Transilvaniei. Îşi imaginează cum nişte ciobani au coborât cu oile pe Jiu în jos şi au ţinut sfat de taină, înţelegându-se din priviri, în jurul acelei Mese a Tăcerii. Hotărâţi, au pornit apoi să-şi facă ctitoria. Au trecut pe sub Poartă, s-au îmbrăţişat pentru ultima oară şi s-au risipit pe cuprinsul acelui pământ. La biserica din centrul aşezării şi-au botezat pruncii, şi-au căsătorit urmaşii şi şi-au îngropat morţii. Iar când „anii, faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor, au ridicat în marginea aşezării lor o Coloană, care să fie deopotrivă una a recunoştinţei lor fără sfârşit, cât şi una a năzuinţelor lor fără sfârşit[…]”.

“Pragurile” lui Ion Ghinoiu: naşterea, nunta, moartea

La rândul lui, Ion Ghinoiu (în „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri”) are o intuiţie care merită o atentă luare-aminte, măcar pentru a ne reaminti că este datoria noastră să ţinem vii în memorie, prin noi interpretări, monumentele de artă moştenite de la predecesorii noştri geniali. El descifrează ansamblul ca pe o călătorie a omului de la leagăn la mormânt. Este vorba despre identificarea, în cele trei monumente ce formează un tot, a pragurilor importante ale vieţii omeneşti – naştere, nuntă, moarte –, interpretate prin prisma sensibilităţii tipic româneşti: Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați. Cu singura precizare că, la Masa Ursitoarelor imaginată de Brâncuşi, şi care altădată se umplea cu daruri rituale la naşterea unui copil, spre îmbunarea Zeiţelor sorţii, se hotărăşte destinul unui neam întreg. Trecând prin momentele de bucurie, la nuntă, la hore ori la sărbători, ansamblul se sfârşeşte cu plecarea pe drumul fără întoarcere al celor decedaţi, înţeles ca ascensiune către cer, moment de profundă reculegere, dar şi de apoteoză. Coloana aminteşte astfel de stâlpii funerari tradiţionali, care în unele zone încă se mai aşază la căpătâiul celor morţi.

Revenind la părerile rezultate din concursul între prieteni iniţiat la Târgu Jiu, doar două exemple.

Primul susține că dorinţa lui Brâncuşi a fost de a ne reaminti „de unde venim” şi de a readuce în contemporaneitate, ca reper de frumuseţe estetică şi morală, amintirea civilizaţiei rurale. Exemplare prin simplitatea și „mândreţea” lor, în care se simte glasul străvechi al timpurilor de la începutul lumii, când toate aveau o ordine și o cumințenie perpetuate azi de tradiție, cele trei Monumente reinstaurează în spațiul nostru agitat veșnicia, reperul fundamental. Ar fi, deci, „firul roşu” care ne conectează cu strămoşii.

Al doilea exemplu merge  – cu nuanţe – în acelaşi sens. Calea Eroilor ar reprezenta, de fapt, în ansamblul ei, o sărbătorire a reîntoarcerii la normalitate –  după trecerea zbuciumului istoric al marii conflagraţii. Celebrarea momentelor de cuminte „banalitate” care se opun „extraordinarului” războiului. „Reînvăţarea” păcii, când timpul are răbdare şi ne îngăduie „să ne revenim la ale noastre”, la ritmul vieţii liniştite, intrate în firesc. Reexersarea bucuriei simple de a mânca împreună la o masă – familie şi prieteni – , de a iubi fără de spectrul tragediei, de a ne plimba liniştiţi prin parc şi de a admira „la liber” capodopere pe alei, în provincialul şi fermecătorul Târgu Jiu. În acest fel de a vedea opera lui Brâncuşi s-ar justifica şi aparent dificilul de înţeles obicei al cuplurilor de a se căsători la Poarta Sărutului şi de a face pozele de nuntă în preajma monumentelor.

La final, o completarea din Constantin Noica. El relatează, în „Supliment la infinire” că, atunci când Brâncuşi lucra la Coloană, copiii din Târgu Jiu erau convinşi de un lucru: artistul va face un bigi-bigi, adică o acadea „pe trepte, ca o rachetă”. Neuitând această „ironie suavă”, Noica a transmis-o peste ani unui cunoscător al lui Brâncuşi, care i-a spus simplu: „Dacă a ştiut-o, acesta s-a bucurat, căci visa să sculpteze pe înţelesul copiilor!”.

Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de proprietate naţională”, dincolo de o donaţie care – la răstimpuri – a flirtat şi flirtează cu snobismul şi cu superficialitatea. Îl iubim pe Brâncuşi pentru că îl înţelegem şi îl respectăm, sau îl girăm pentru că e «la modă»? O investigaţie ce s-ar preta la infinit, acasă la sculptorul Coloanei fără sfârşit.

E o zi toridă de august şi, pe platoul Coloanei Infinitului, aşa cum este cunoscută colocvial columna concepută de Brâncuşi să sprijine bolta cerească, un grup numeros de – cel mai probabil – elevi aflaţi în tabără ascultă cu amuzament explicaţiile ghidului, un băieţandru de puţin peste 20 de ani pe care, după comportament, l-aş bănui că e turmentat sau intoxicat cu substanţe.

“Domnu’ Brâncuşi ăsta, înainte să moară, ne-a lăsat un citat”, exclamă savant ghidul fudul, încercând să-şi menţină echilibrul în timp ce face o piruetă precară, ce aminteşte de pop star-urile MTV. Copiii izbucnesc în râs, maimuţăreala i-a cucerit. “A murit la Paris şi a fost înmormântat la cimitirul Mont-ceva”, serveşte MC-ul, puţin mai târziu, o nouă informaţie «preţioasă». De pe margine, tolănite în iarbă, cele care sunt supraveghetoarele copiilor râd la rândul lor cu gura până la urechi şi îl aţâţă pe ghid să «dea totul»: “Hai, Marius, mai zi-le!”. (In)cultură la firul ierbii?

“Spectacolul” ieftin mă dezgustă, aşa că îmi iau fotograful şi ne îndepărtăm de opera pe care, în 1951, comuniştii de la Târgu Jiu au vrut să o demoleze sub pretext că ar fi, alături de Masa Tăcerii şi de Poarta Sărutului, “moşteniri burghezo-moşiereşti aşezate fără nici o estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului”. Coloana metalică se cerea atunci, dărâmată.

Brâncuşi e al vostru… dar luaţi mâinile de pe el

65 de ani mai târziu, chiar dacă nu mai este vorba despre ideologie, eforturile de a o dărâma se menţin, judecând după bătăile pe care miile de vizitatori i le aplică cu obstinaţie, în încercarea de a afla “din ce e făcută”. Unii, mai aprigi, o şi îmbrăţişează, convinşi că, la fel ca piramidele din Egipt şi Sfinxul din Bucegi, Coloana lui Brâncuşi e un soi de chakră către energiile Universului.

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă Foto: Mihai Vladu

Situaţia nu se prezintă mai bine nici la Poarta Sărutului sau la Masa Tăcerii, asaltate de oameni dornici să pună mâna pe Brâncuşi – nu strică să încerci, poate genialitatea “se ia”. La Masă, majoritatea turiştilor se aşază fără nici o jenă pe scaune, cel mai adesea pentru a-şi face un selfie. “Brâncuşi e al meu, aşa că stau pe el”, pare să fie raţionamentul. Asta, în ciuda panourilor de informare care explică, negru pe alb, faptul că orice contact cu operele este strict interzis. Ba chiar, o fetiţă care le atrage atenţia părinţilor săi că înfăptuiesc o ilegalitate e admonestată. Însă replica cea mai frapantă vine de la o femeie căreia îi atragem atenţia că nu îşi poate lăsa geanta pe Masa Tăcerii: “Da’ ce-are, îi iau vopseaua? Mă înveţi tu pe mine? Am fost şi la Luvru…”.

“Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi”

Văzând reacţiile “iubitorilor” de Brâncuşi, mă gândesc involuntar la un titlu – de carte sau poate de articol – “Cuminţenia Pământului şi necuminţenia vizitatorilor”. Ar fi vorba, în principal, despre oamenii care n-au înţeles că trebuie să punem mâna pe Cuminţenia Pământului (şi suratele ei) doar la figurat, nu la propriu. (Nu că autorităţile ar fi înţeles – acum câţiva ani, Coloana Infinitului a fost spălată cu mopul, iar Poarta Sărutului cu furtunul.)

“Nu mai puneţi, dom’le, mâna pe ea!”, strigă gâtuit în faţa fluxului continuu de turişti, un poliţist local solitar, însărcinat cu paza Mesei Tăcerii, al cărei abuz te lasă fără cuvinte. După care se întoarce şi îmi spune: “Iau foc când văd câtă nesimțire cruntă există. Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi, şi nici aşa s-ar linişti. Le spun: «Nu sta!», și ei tot stau, ca la cârciumă. Ieri a venit cineva să mă întrebe unde e complexul, unde sunt operele. Stătea chiar lângă Masă. Ce să îi mai ceri?”. Îl părăsim pe omul legii, nu înainte de a-i mai asculta un avertisment adresat «amatorilor» de artă: „Ridicați-vă de pe scaun! Citiți când vă apropiați de Masă!”.

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

N-o să fiu moralizator, repetând clişeul cu “nu ştim să apreciem ce avem”, pentru că ar fi prea uşor. Evidenţa / indolenţa vorbeşte de la sine despre respectul cetăţeanului mediu din România pentru opera creatoare a lui Brâncuşi sau a altcuiva. Cert este un lucru: creaţiile lui Brâncuşi, monumentale (independent de dimensiunile lor) îţi inspiră nevoia păstrării unei distanţe reverenţioase. Sau nu. Întregul complex de la Târgu Jiu are o autenticitate de Stonehenge, care te face să vrei nu să atingi, ci să săruţi cu ochii Poarta Sărutului, mut de admiraţie.

La sfârşitul zilei, poate că cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce lui Brâncuşi e să taci lângă (şi nu la / pe) Masa Tăcerii, să te săruţi sub Poarta Sărutului, şi să tinzi la ceea ce-ţi arată Coloana Infinitului

Se ridică însă, natural, întrebarea: ce mai înseamnă Brâncuşi, pentru cine, şi cât de relevant este el pentru România anului 2016?

Ce (mai) cred românii despre Brâncuşi

Dacă ne-am lua după statistici, dar şi după acidul aruncat pe Internet cu ocazia campaniei pentru Cuminţenie, puţin. Dacă mai auzim mult despre Cuminţenie, Brâncuşi riscă să devină următorul B.O.R. – altfel spus, bătaia de joc a românilor. “O, nu! Patriarhul a sfinţit Cuminţenia şi acum trebuie să plătim 25 de milioane de euro pe ea”, susţine un pamflet de pe un cunoscut site de satiră, în vreme ce un altul anunţă că “Pentru a strânge bani pentru Cuminţenie, Casa Memorială Brâncuşi a fost vândută cu 2000 lei”. (Dar, despre aceasta, mai târziu.) După ce va achiziţiona celebra operă brâncuşiană, statul român ar trebui s-o trimită spre păstrare la Moscova, ca pe tezaur, recomandă un fost preşedinte. În plus, de 11 milioane de euro, japonezii l-au clonat pe Brâncuşi, iar acum au deja 5 Cuminţenii.

“Cuminţenia” lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

Sunt doar câteva exemple de umor românesc pe tema campaniei care şi-a propus să strângă, de la populaţie, 6 milioane de euro pentru Cuminţenie (la data scrierii articolului, se strânseseră doar aproape 700.000. Pe 18 septembrie este programat, la TVR, un teledon naţional de susţinere). Există însă şi păreri mai competente (tratăm efecte, cu bombasticism şi lipsă de echilibru, în loc să lucrăm la cauze), şi păreri mai vehemente. Potrivit lor, acţiunea (la care au donat până şi copiii din centrele de plasament) este un exerciţiu în ipocrizie şi în emfază, ce nu contribuie la însănătoşirea culturii româneşti per ansamblu. Numeroase voci s-au ridicat acuzând că e indecent ca unul dintre cele mai corupte state de la periferia UE să le ceară propriilor cetăţeni să îi sponsorizeze o achiziţie care, mai mult ca sigur, nu va deveni obiect de pelerinaj.

Atunci când “Cuminţenia Pământului” a fost expusă la Muzeul Băncii Naţionale, în iunie 2016, spre a li se oferi românilor şansa să se familiarizeze cu opera, părerile au fost totuşi, în general, apreciative. “Pentru mine, Brâncuși reprezintă simbolul acestei țări minunate în care trăim”, a mărturisit pentru Matricea Românească Radu Bădărâcă (28 ani, inginer), în vreme ce Alexandru Juca (28 ani, tot inginer) vede în faimosul creator “Simplitate, perfecțiune”. “Brâncuși este inspirația care așteaptă să fie accesată”, este de părere Paul Banzea (23 de ani, avocat), iar George Posea (37 ani, trainer) vede în autorul Domnişoarei Pogany “voința aplicată spre un scop bine definit. Conștientizarea legilor universale prin artă”.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

“Un mare artist”, aşa îl descrie Akram Anoun (57 de ani, CEO din Liban) pe Brâncuşi, completat fiind de Elena Lincă (28 ani, avocat): “Brâncuși e speranța că imposibilul – zborul, de exemplu – nu rămane doar un vis. Și aici te gândești la Coloana Infinitului”.

Admiraţia nu exclude, totuşi, luciditatea – “pentru mine, Brâncuși este un magician al artei populare românești, neapreciat, neiubit și respins de propriul său neam spre propria sa tristețe și a viitorului poporului român” (psihologul Silvia Dumitrescu, 29 ani).

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Cu toate acestea, relaţia românilor cu Brâncuşi rămâne una a contrastelor: în ţara care i-a refuzat, în 1951, operele complete, iar acum strânge 6 milioane de euro pentru a-i achiziţiona o operă, creaţiile expuse public îi sunt cvasi-vandalizate, casa memorială de la Hobiţa nu este valorizată la standardele secolului XXI, iar clădirea în care a lucrat la Craiova ca ospătar, “Casa Zamfirescu”, adăposteşte azi – revoltător, după unii – un restaurant cu specific… turcesc. “Am văzut o placă la intrare, ştiu că a fost cineva important aici, dar mai multe nu”, mi-a recunoscut patronul localului, un turc stabilit de 25 de ani în România.

“Prima oară când am văzut Masa Tăcerii, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului“, îşi aminteşte sculptorul Marian Zidaru, “am avut o reacţie de uimire și de liniște totală. Erau niște obiecte în preajma cărora simțeai că trebuie să taci, că lucrul cel mai important este să nu scoți nici un cuvânt. Eram cu mama și cu unchiul meu, care și ei vorbeau în șoaptă. Deci obiectul acela impunea un respect, ca și când ai fi într-un sanctuar.”

Ce este Brâncuşi, privit de oameni care îi preiau şi îi îmbogăţesc moştenirea creativă? “Pentru mine, este primul artist profet, primul sculptor. El întruchipează artistul total, artistul de mesaj, artistul de formă, artistul de concept.

Brâncuşi a fost un meteor, care n-a dat doar lumină şi a căzut. El a trecut prin toate cele trei perioade. A fost clasic, pentru că lemnul e clasic, prin proporție, prin volum, prin lucrurile acestea care țin de tehnică. Este modern – prin ruperea configurativă explicit, rămâne figurativ, nu abstract. Și este contemporan, prin idee, prin poveste.”

Casa Memorială “Constantin Brâncuşi” din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor interesaţi de marele sculptor, în lipsa unei infrastructuri adecvate

Întrebaţi cum putem să-l iubim şi să-l redescoperim pe marele nostru sculptor, artiştii au răspunsuri variate, dar care nu se exclud. “Să integrăm în viața noastră ce ne-a lăsat el, înțelepciunea lui și armonia pe care a reușit să o creeze, să ne folosim de ea”, sugerează Victoria Zidaru, în vreme ce soţul ei propune să îl dăm jos pe Brâncuşi de pe piedestal.

“Îl iubim luându-l așa cum este, nu neapărat tratându-l ca pe un mare artist. Este cea mai mare greșeală pe care i-o facem unui artist. Îl devalorizăm comportându-ne aşa. Trebuie să-l tratăm cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul. Și atunci, lucrările lui se redimensionează odată cu trecerea timpului – se așază și pe modern, și pe contemporan, și pe ce va mai fi în viitor. El nu a lucrat pentru o epocă, el a lucrat pentru veșnicie, și lucrurile care sunt veșnice se adaptează epocii. Arta clasică, greacă, egipteană, de exemplu, sunt valabile în orice epocă – le simți, le accepți, nu ți se pare ceva demodat, trecut, depășit.”

Trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul

Sculptorul Marian Zidaru, despre Constantin Brâncuşi

Rămâne de văzut dacă “normalitatea” cu care trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi include aducerea Cuminţeniei Pământului la Festivalul de muzică electronică Untold, dar mai ales la un meci de fotbal, ca obiect de veneraţie (şi de donaţie). Iniţiative de bona fide sau unele care frizează absurdul?

Dar poate că Tudor Gheorghe are dreptate, când declară, pentru Matricea Românească: “Pentru mine, Brâncuși nu este mare lucru! Vezi, mie, lucrurile acestea mi se par normale. Pentru mine, și Eminescu e normalitatea românească, și Arghezi, și Brâncuși, și Enescu. Mie mi se pare că așa ar trebui să vedem lucrurile, la acest nivel.

Eu nu mă minunez [de Brâncuşi]. Eu constat, şi mă bucur. Pe mine mă doare faptul că, de pildă, sunt contemporan cu un tip absolut fabulos, care a făcut un lucru extraordinar pentru muzica românească, transfigurarea cântecului popular românesc. Vorbesc de [Gheorghe] Zamfir. Domnule, ăsta rămâne, ăsta a cucerit o lume! Ăsta e un nume…

Vezi, pe Brâncuși l-a intrebat Modigliani de ce nu-şi semnează lucrările. Şi el a răspuns extraordinar, ca olteanul: «Domnule, cine-o vrea să afle ale cui sunt, o afla!». Îți dai seama cât de sigur era că e ce e!

Tudor Gheorghe, despre Constantin Brâncuşi

Eram la Leeds, la muzeul lui Henry Moore, un sculptor fabulos. Şi el îl considera pe Brâncuși cel mai mare sculptor al timpurilor moderne. Spunea că este cel mai mare sculptor, pentru că a deschis toate porțile sculpturii moderne – și le-a închis după el.”

Se prea poate ca rapsodul nostru să aibă dreptate. Se prea poate că “ne lipsește exact chestiunea aceasta, încrederea în valorile noastre. Și eu cred că avem valori.”

De departe, din cimitirul “Mont-ceva”, Brâncuşi ne zâmbeşte senin: nu Cuminţenia, oricât de admirabilă, va salva cultura românească. Ci felul în care ştim să nu ne mai forţăm Brâncuşii să ia calea pribegiei, pe jos, către Paris.

ilustraţie deschidere: Ana Bănică