Începând de pe 1 noiembrie… Pufin revine!

Vă era dor de ea? Nouă, cu siguranță, DA!

Din vară ne-a rămas în minte imaginea ei la mare: relaxată, bronzată și aparent fără griji. Dar liniștea a fost doar aparentă…

Pentru că, surpriză: “Pufin la Mare” revine într-o serie nouă de înregistrări!
Ce a descoperit? Ce a trăit? Ce ne pregătește?
Doar ea știe… și e gata să ne spună… pas cu pas!

Din 1 noiembrie începem călătoria. Rămâi aproape!

Nevoia copiilor de a inventa basme și povești poate fi privită și ca o metodă prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Nu este ușor pentru un copil să înțeleagă complexitatea realității! Poveștile și basmele oferă o structură simplificată, cu început, mijloc și sfârșit, în care problemele sunt mereu rezolvate. Ce bine că ei descoperă că totul se poate rezolva, în final, că orice sfârșit poate fi un început, că ceva trebuie să plece pentru ca ceva nou să vină!

Ascultă povestea creată de copilul tău! Ascult-o cu atenție! Cea mai sigură cale spre inima unui copil este timpul petrecut împreună. Nu cadourile sau promisiunile îi câștigă afecțiunea, ci momentele simple, în care îi acorzi atenție. O plimbare în parc, o poveste înainte de culcare sau chiar un joc improvizat pot crea legături de neînlocuit. Copiii simt când sunt ascultați și înțeleși, iar aceste clipe de conexiune rămân cu ei pentru totdeauna. Prezența ta sinceră și implicată îi arată că este important pentru tine. În final, timpul oferit valorează mai mult decât orice altceva, pentru că în el se construiesc amintiri și se sudează relații durabile.

Povestea are fir bogat, cu ață roșie legat…

Poveștile! Copiii au o capacitate uimitoare de a crea lumi pline de fantezie, populându-le cu eroi, zâne și creaturi fantastice, personaje mari și mici, pline de strălucire! De ce simt ei nevoia să inventeze propriile povești și basme? Ei bine, a crea este esențial pentru dezvoltarea lor emoțională, cognitivă și socială. În primul rând, inventarea poveștilor le oferă copiilor o modalitate prin care își pot exprima și procesa emoțiile. Fiecare copil trăiește un amalgam de sentimente – bucurie, tristețe, frică sau furie – pe care adesea nu le poate exprima direct. Prin povești, ei pot explora aceste emoții într-un cadru sigur și controlabil, dând voce personajelor care trăiesc ceea ce poate simt și ei.

În același timp, inventarea basmelor dezvoltă creativitatea și imaginația copilului. Oare nu este minunat să vezi cum, din mintea lor, iau naștere lumi și locuri fantastice și situații neprevăzute? Aceste exerciții de imaginație le permit să își dezvolte abilitățile de gândire critică și să găsească soluții inventive la probleme, chiar și în viața reală. Astfel, povestea devine un teren de experimentare, unde totul este posibil și unde limitele sunt trasate doar de propria lor imaginație.

Mai mult, inventarea poveștilor îi ajută pe copii să înțeleagă și să interiorizeze concepte morale și sociale. Prin intermediul eroilor și al provocărilor acestora, cei mici învață despre bine și rău, despre curaj și prietenie. Își pun întrebări importante: ce înseamnă să fii un erou? Cum trebuie să reacționezi în fața unui obstacol? Aceste dileme morale devin parte din jocul lor de creație, consolidându-le capacitatea de a lua decizii și de a empatiza cu ceilalți.

Pe de altă parte, nevoia copiilor de a inventa basme și povești poate fi privită și ca o metodă prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Nu este ușor pentru un copil să înțeleagă complexitatea realității, iar basmele oferă o structură simplificată, cu început, mijloc și sfârșit, în care problemele sunt mereu rezolvate. Prin urmare, poveștile devin o modalitate prin care copiii dau sens experiențelor lor și găsesc ordine într-o lume uneori haotică.

În final, inventarea poveștilor nu este doar un joc, ci un proces fundamental de învățare. Așadar, oare nu ar trebui să încurajăm această dorință de a crea și de a explora? Pentru că, în spatele fiecărei povești inventate, se află un copil care descoperă lumea și pe sine însuși.

Tu ce faci în seara aceasta, la culcare? Asculți povestea inventată de copilul tău, nu-i așa?

Copiii scriu povești! Și poveștile lor prind viață! Ele trăiesc în ei și în fiecare dintre noi, în tot ce ne înconjoară.

E timpul ca și Poveștile lui David, alături de Desenele lui David, să prindă contur și simțire!
Este timpul acestei povești să zburde în lume.

Poate că este un bun imbold să vă încurajați propriul copil să își descopere talentul de scriitor… Încurajați-l să creioneze personaje și să le dea glas și personalitate. Nu-i așa că este o idee foarte bună?

Copilul tău inventează povești?

Acesta este un lucru extraordinar!

Când inventează povești, copiii își dezvoltă abilitățile de comunicare. Ei învață să-și articuleze gândurile în mod clar și captivant, să-și adapteze limbajul în funcție de audiență și să-și folosească creativitatea pentru a atrage atenția celorlalți. Aceste abilități de comunicare sunt esențiale în viața de zi cu zi și îi pregătesc pe copii pentru succesul în școală și în relațiile interpersonale.

Totodată, inventarea poveștilor îi ajută pe copii să-și dezvolte empatia și înțelegerea socială. Prin crearea și explorarea diferitelor personaje, ei pot învăța să vadă lumea dintr-o varietate de puncte de vedere și să-și dezvolte înțelegerea față de alții. Acest lucru contribuie la formarea unor adulți empatici, capabili să interacționeze în mod pozitiv cu diversele comunități din jurul lor.

(mai multe despre acest studiu, aici: https://around.uoregon.edu)

Poveștile lui David #1

Poveștile lui David #3

Poveștile lui David #4

Când bunicul a văzut-o azi pe Anna, la ieșirea din curtea școlii, inima lui s-a strâns. Micuța era amărâtă tare și suspina.

-Bunicule, eu sunt aici! Dă-mi să-ți șterg lacrimile! Pot să ajut, draga bunicului?

-Of, bunicule, ce pot să fac? Mie îmi ies lucrurile pe jumătate: nici șpagatul nu mi-e drept, nici roata nu îmi iese perfectă la gimnastică, și nici la alergare nu sunt printre fruntași…

Bine, doamna îmi spune mereu că mai bun coechipier decât mine nu cunoaște…. Însă mă uit în jur și mă amărăsc: fetelor tare bine le iese! Și roata, și șpagatul, și alergarea de viteză, de rezistență, și săritura în lungime… Oare, oare eu nu sunt bună????

Bunicul a tras aer în piept și a început să se gândească la o poveste. Una tare potrivită. Strângea mâna mică în mâna lui caldă și se străduia să dea putere prin atingere.

Când a simțit că Anna s-a liniștit, a început să povestească binișor:

Demult, o femeie avea doua vase maaaari pe care le atârna de cele două capete ale unui băț și le căra apoi pe umeri.

Unul dintre vase era absolut perfect și tot timpul aducea întreaga cantitate de apă acasă .

Celălalt vas avea o crăpătură și la sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până în tinda casei femeii aducea doar jumătate din cantitatea de apă.

 Timp de doi ani asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas și jumătate de apa. Bietului vas crăpat îi era atât de rușine de imperfecțiunea sa și se simțea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!

 Într-o bună zi, ulciorul cel trist i-a vorbit femeii, lângă izvor:

– Nu mă simt bine pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă! Oare sunt bun de ceva?

Femeia din poveste a zâmbit și i-a spus:

– Dar oare ai observat că pe partea ta de drum sunt flori și pe cealaltă nu? Asta pentru că am transformat imperfecțiunea ta într-un avantaj și am plantat semințe de flori pe partea ta de potecă! În fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. Culeg mereu aceste flori și decorez casa cu ele. Ba le și dăruiesc și îi bucur pe alții! Dacă nu ai fi fost așa, n-ar mai exista aceste frumuseți, nu crezi? 

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Oh, bunicule, ce frumos ai povestit…parcă este așa, puțin, despre mine….

Bunicul zâmbește cald:

-Fiecare dintre noi avem atuuri și limite. Cel mai important lucru este să ne cunoaștem limitele și să le transformăm în avantaje!

Inima ta caldă și puterea de a-i susține pe toți te transformă într-un coleg ce știe să îi încurajeze fantastic pe ceilalți! Tu vezi ce pot colegii tăi și ai puterea să le spui că fac foarte bine și să îi ajuți să fie din ce în ce mai buni!

Apa hrănitoare a sufletului bun se revarsă peste ei și îi înflorește, pur și simplu! Ai idee ce recunoscători îți sunt toți?

Toți trecătorii pot să vadă că Anna zâmbește cu tot chipul. Și doar inima bunicului răsuflă ușurată, în timp ce ochii bunicului mângâie fruntea nepoatei liniștite.

-Și tu cum erai, mama, când erai mică?

-Tata, spune-mi povești despre tine, când erai tu mic, vrei?

-Mama, ce povești îți spunea ție bunica?

-Tu cum te jucai cu verii tăi?

-La cine mergeai, tata, când îți era frică?

Ne plac poveștile. Suntem concentrați ,,pe povești”

Acele povești, pe care le purtăm în noi, sunt în mare măsură rezultatul poveștilor pe care familiile și comunitățile noastre le spun despre noi- când suntem tineri.

Să vorbim despre copiii noștri

De aceea este atât o responsabilitate, cât și o onoare să vorbim despre copiii noștri cu demnitate și mândrie, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți.

Copiii noștri au nevoie să fie văzuți, auziți de noi în fiecare etapă de dezvoltare.

Desigur, nu urmărim idealizarea lor (nu există copil perfect), sau lauda realizărilor lor.

Copiii au nevoie să știe că părinții au o părere bună despre ei și îi aprobă în ceea ce fac. Lucruri pozitive, rostite, îi vor ajuta să își construiască încrederea de sine și vor consolida relația noastră cu ei.

Copiii nu sunt atât de diferiți față de adulți: și noi și ei căutăm consolare, respect, căutăm să fim ascultați, văzuți de către persoanele care ne înconjoară.

Așadar să ne facem timp să le spunem copiilor lucruri pozitive despre ei.

Copiii au nevoie să se simtă importanți și valoroși în ochii noștri, ai adulților. Este extrem de important ca atunci când ne povestesc, să-i ascultăm ochi în ochi, să le urmărim vorbele, poveștile, frământările, să punem întrebări. Doar așa ajungem să ne dăm seama ce se petrece în mintea lor, la ce se gândesc, ce îi frământă.

Să împărtășim!

Este grozav să le spunem copiilor că îi iubim, că ne place mult un lucru pe care l-au făcut, că îi admirăm pentru gestul lor, comportamentul lor, gândul lor bun.

Însă este o adevărată binecuvântare să știe că vorbim și altora despre aceste lucruri.

E tare bine să găsim momente în care să povestim, la telefon, sau într-o întâlnire, lucruri care ne plac mult la copiii noștri. Iar ei să audă asta!

-Vreau să îți povestesc ceva minunat despre nepotul tău, despre fina ta, despre prietenul tău! Uite, eu sunt chiar încântată și aș vrea să știe toată lumea de asta! Uite, crește așa frumos, ajută cu atât de multă plăcere, mă inspiră, mă motivează, mă face să o admir, mă determină să îi urmez eu lui exemplul…

Există un loc în care sunt admirați și iubiți

Oamenii pot judeca, pot pune filtre, pot cere alinieri, pot compara, eticheta; lumea te poate îndurera, te poate pune la colț, rejecta, marginaliza.

Însă dacă tinerii noștri vor ști că există măcar un loc în care sunt văzuți și admirați și iubiți, în care sunt doriți cu adevărat, ei vor fi împuterniciți să răzbată prin tot și toate.

Mereu și mereu, poveștile pe care le spunem despre noi înșine și despre copiii noștri devin căi capabile să lumineze modul în care ei (și noi) mergem înainte în viață.

Când dorim să dăm de Iulia Iordan, știm sigur că o găsim în mijlocul copiilor. Nu de puțină vreme, de vreo 19 ani mai exact. Scrie povești și aduce muzeele mai aproape de copii, deși, paradoxal, mama fiindu-i educatoare și profesoară, nu s-a regăsit mai mult de doi ani cu meseria de educator chiar dacă a absolvit un liceu pedagogic. În traseul său profesional, a îmbrățișat altele. Este educator muzeal și scriitoare, iar tot ce întreprinde este combustibil pentru a-și scoate creativitatea la lumină și de a da prin cuvinte frumos așezate tot ce e mai de preț copiilor, și anume voie să viseze la o lume mai bună.

Ce rol ocupă Iulia Iordan în societate?

Nu îmi dau prea bine seama. Sunt un om așezat într-o lume în care încearcă să se regăsească, dar reușește de puține ori. În același timp, cred că este un sentiment familiar pentru multe alte persoane cu care împart mica mea lume. Societatea noastră românească este un amalgam de oameni și mentalități tot mai diferite, cu fracturi de toate felurile, incoerentă, gălăgioasă și surdă în același timp. Simt mereu o agresivitate în jur pentru care nu cred că nu există nicio scuză reală, cu toate astea, mă străduiesc, așa cum spuneam mai sus să îmi găsesc locul și să fac ceea ce știu cât mai bine. Până la urmă, poate că dacă fiecare am munci cu mai mare tragere de inimă, și lucrurile ar sta mai bine. Există două cuvinte folosite intens în limbajul cotidian românesc: „scârbici” și „românica”. Nimic nu mi se pare mai trist decât să te raportezi așa la lumea ta, adică la propria identitate și la propria viață, până la urmă.

Unde și cum te găsim în prezent?

Meseriile mele, cea de educator muzeal și cea de scriitoare, mă determină să mă mișc foarte mult. Sunt de găsit de cele mai multe ori prin muzee, biblioteci, dar și acasă, scriind, așa cum fac acum. Sunt acolo unde mă simt binevenită să lucrez sau să creez rețele profesionale împreună cu alte persoane. Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare colaborare pentru că nimic nu îmi dă mai mult speranță decât atunci când îi văd pe oameni lucrând împreună.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai? Ce resurse te pun zilnic pe picioare?

Familia mea este motorul meu. Funcționează ca un perpetuum mobile, fără combustibil. Nu poluează, doar alimentează permanent mișcarea mea și a lumii mele. Apoi sunt multe alte lucruri: oamenii cu care colaborez, lucrurile pe care reușesc să le creez singură sau alături de ei, feedback-ul celorlalți, consumul de artă în afara muncii, atunci când pot să-i fac timp în programul meu, proiectele pe care le pot continua, scrisul.

Ce ai învățat de la copii având în vedere că te afli în mijlocul lor de la 19 ani?

Cred că am învățat mai multe decât pot pune în cuvinte. Să mă îndoiesc de axiome, să îmi curăț permanent privirea, să rămân curioasă, să am curajul să pun emoția înaintea rațiunii, să am încredere în intuiție, să privesc de jos, nu de sus, să îmi fac prieteni ușor, să recunosc atunci când nu știu ceva, să întreb, să mă bucur pentru fiecare nimic, să privesc oamenii în ochi (aici mai am un pic de lucru) etc.

De ce un liceu pedagogic? Ai „profitat” de diplomă și ai lucrat ca educatoare?

Nu mi-am dorit să urmez liceul pedagogic. Familia m-a convins să urmez acest liceu, mama mea fiind educatoare și profesoară. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost o experiență extraordinară. Petreceam aproape toată ziua la școală, cântam în cor, la chitară, desenam, făceam foarte mult sport etc. Tot mama m-a convins apoi să-mi dau titularizarea și definitivatul ca educatoare. Aveam 19 ani și studiam Filosofia la zi. Evident că nu a durat. După doi ani mi-am dat demisia. Eram o ciudată, mă ascundeam printre copii, îmi era frică de directoare care, pentru a întreține un soi de autoritate, mereu găsea ceva de reproșat fiecăruia în parte, nu doar mie, o atmosferă de lucru pe care încă o găsim prin școli, din păcate. Era și începutul anilor 2000, când grupele de copii erau supraaglomerate. Eu aveam 45 de copii înscriși la grupă în anul în care mi-am dat demisia. Dimineață cântam „Înfloresc grădinile”, făceam colaje după natură la grupa mică, iar după amiază interpretam teoriile lui Parmenide la seminarul de Filosofie Greacă. Nu am făcut față, iar experiența din „sistem” a fost așa de traumatizantă, încât mi-am jurat că nu mă mai întorc niciodată în educație. Dar lucrurile au luat o întorsătură amuzantă în doar câțiva ani.

Ce ai dorit prin activitățile pe care le-ai întreprins să le insufli la rândul tău copiilor?

Deși am văzut că uneori unele dintre cărțile mele sunt incluse în categoria „cărți educative”, nu îmi propun să transmit musai un mesaj, o morală, o învățătură. Nu vreau să transmit altceva în afara plăcerii de a descoperi alte gânduri, alte minți, alte lumi. La fel și în privința activităților care însoțesc poveștile mele.

În ceea ce privește zona de educație muzeală, se poate vorbi de fiecare dată de alte ținte, în funcție de spațiu, de vizitatori, de moment. Însă, chiar și acolo lucrurile se simplifică atunci când privim în ansamblu: încerc de fapt să le arăt celorlalți prin povești și interactivitate că muzeele sunt despre ei, despre fiecare dintre noi, că nu sunt străine de prezent, că arhivele colective nu se află prea departe de memoria personală.

Cum îți poți defini traseul profesional?

Norocos. Aș putea spune că în ciuda faptului că am fost mereu timidă și nesigură tocmai când îmi doream mai mult să vorbesc, a faptului că mi-am  început perioada de adult activ într-un mediu profesional în care nu m-am regăsit sau că am picat la Facultatea de Jurnalism, acolo unde îmi doream cel mai mult să intru, lucrurile s-au schimbat parcă singure pe parcurs. Am ajuns într-un punct unde nu mi-aș fi dorit neapărat să ajung sau unde nu m-aș fi gândit că o voi face. Iar aici am simțit că este locul meu. Este adevărat că eu cea care visa să fie jurnalistă și cea care sunt acum mai semănăm doar un pic. Această împlinire, aceea de a practica două meserii pe care le iubesc și care îmi oferă o grămadă de lucruri de făcut, nu exclude frustrarea și neîmplinirea. Pentru că nu e ca și cum aș trăi într-o țară care să prețuiască educația și cultura. Însă deocamdată simt că are sens fiecare mic lucru pe care reușesc să îl duc la bun sfârșit.

Care este povestea primei cărți? Cine ți-a dat curaj?

Pe vremea aceea aveam un blog și mult timp liber. Eram în concediu de maternitate cu primul copil, primeam cărți de la câteva edituri și scriam recenzii copilăroase alături de fetița mea, care între timp a devenit cel mai profesionist cititor din familie. Câțiva prieteni buni m-au convins în acea perioadă să le arăt textele mele risipite prin mail-uri editorilor de la Cartea Copiilor care își doreau atunci să publice autori români și lucrurile s-au legat apoi ușor. Dintr-un imbold spontan, le-am spus că admir foarte mult munca unei ilustratoare. Cum o cheamă?, m-au întrebat. Cristiana Radu, le-am răspuns. Nu mi-a venit să cred când au invitat-o la următoarea întâlnire să lucram împreună. Le sunt recunoscătoare și editorilor și Cristianei pentru „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima mea carte.

Inspirația de unde vine? Când ești cel mai creativă?

Cred că inspirația vine din gânduri care încearcă să fugă de noi, dar noi reușim cumva să le prindem. Ca să ajung să fiu creativă, îmi trebuie timp și liniște. Rar le găsesc, dar și când o fac, se poate spune că trăiesc un soi de mulțumire intelectuală și sufletească pe care nu o mai simt în alte contexte.

Ce îi învață pe copii, Iulia, poveștile? Tu ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Te pot învăța multe lucruri poveștile, dar nu cred că acesta este sau ar trebui să fie scopul lor explicit. O astfel de scriere programatică fracturează relația copilului cu povestea. Povestea devine brusc text, obligație, ceva de bifat. Cred că literatura este specială pentru că ne face loc în mintea altcuiva și ne face să ne simțim bineveniți acolo. Ne face loc și în lume, măcar aparent, apropo de prima ta întrebare. Iar aceste lucruri sunt mai importante decât orice morală.

Ce îți place cel mai mult la meseria pe care ai îmbrățișat-o? Se încălzește sufletul scriind?

În ambele meserii îmi place procesul de creație, oamenii pe care îi strâng laolaltă ideile, ceea ce iese în final, fie că este vorba despre o carte, un atelier, o expoziție și reacția publicului de la final pe care mereu o aștept cu emoții de toate felurile.

Ce carte nu ar trebui să lipsească din lectura obligatorie a unui copil?

„Minunea” de R. J. Palacio este o carte pe care o recomand foarte des. Îmi place foarte mult cum autoarea joacă în mod intenționat roluri foarte diferite între ele. Este o poveste spusă pe voci, în urma căreia nu poți rămâne indiferent sau indiferentă.

Ce carte ai în acest moment pe noptiera din dormitor? De ce ai recomanda-o?

Am mai multe începute, aștept vacanța ca să mă pot bucura de ele. Una dintre cărțile începute este „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru pe care mi-am cumpărat-o de la Târgul de Carte Gaudeamus.

Cu ce sfat vii către tineri scriitori?

Să scrie atunci când simt că au ceva de spus, să scrie asumat, să nu își cenzureze vocea pentru că oricum o vor face ceilalți, după publicare să se bucure de cartea lor ca de un miracol, dar să caute și moduri în care să o apropie de cititor. În opinia mea, publicarea unui text implică și o anumită doză de responsabilitate, față de cuvântul scris, față de originalitatea creației literare, față de cititor, față de copaci etc.

Este meseria de scriitor una frumoasă, dar cronofagă?

Aș putea spune că este cronofagă pentru că eu scriu încet. Însă nu ar fi drept față de scris. Atunci când reușesc să scriu așezat, așa cum îmi place mie, nu contra-cronometru, abia atunci simt că timpul îmi aparține. Scrisul îmi dă așadar timp de fiecare dată. Este singurul care are răbdare cu mine și nu se teme de ceas.

Fabule: o istorie

Când vorbim de fabule, este bine să ne adâncim puțin și în istoria acestei opere plină de învățătură pentru mici și mari. Se pare că mesopotamienii dădeau naștere poveștilor folosindu-se de animale personificate, cărora le subliniau comportamentul; se satirizau astfel năravuri, greșeli, mentalități sau deprinderi.

Esop, ,,sclavul din Frigia” sau ,,înțeleptul Lydiei” prin multă înțelepciune, dă fabulei amploarea pe care o știm și azi. ,,Părintele fabulei” se presupune că a trăit în secolul al VI-lea în Grecia Antică și a devenit fabulist renumit în ciuda condiției sale umile.

La Roma, fabulele erau folosite ca material de învățare în special pentru tinerii din școala elementară.
Creatorul fabulei ca specie a literaturii latine a fost Fedru. Termenul latin de ,,fabula”, ca și echivalentul lui grecesc ,,apologos”, desemnau mai ales o narațiune pigmentată cu dialoguri între personaje. Sensul inițial al acestui cuvânt latinesc este acela de „discuție, conversație”, fapt care explică de ce fabula este atât de des ,,pusă pe scenă”. La Roma, o fabulă încorpora în medie cincisprezece-douăzeci de versuri, care cuprindeau o scurtă narațiune, aproape de dimensiunile epigramei și o „morală”, o concluzie explicită. Această concluzie conferea speciei literare respective un caracter pedagogic, de învățătură.
Succesul ieșit din comun al fabulelor lui Jean De La Fontaine (1621-1695) va inspira multă lume în scrierea acestora: nobili, clerici, magistrați, vânzători, toți își încearcă norocul în a crea fabule. Însuși Napoleon Bonaparte va creiona una, iar scrierea va fi bine primită.

La Fontaine subliniază componența fabulei: prima parte redă întâmplări folosindu-se în special de animale, elemente ale naturii și, mai rar, de oameni.

A doua parte, morala, exprimă învățătura, este situată la finalul fabulei și este o bucățică din profunzimea populară, închegată sub forma unui proverb. Morala cuprinde reguli de conduită pe care trebuie să le respectăm pentru a trăi în armonie, sfaturi pentru cei aflați la început de drum, fixarea unor lucruri dezamăgitoare din societate, comportamente umane nedrepte sau nejustificate.

Racul, broasca și o știucă (de Alexandru Donici)

Racul, broasca și o știucă

Într-o zi s-au apucat

De pe mal în iaz s-aducă

Un sac cu grâu încărcat.

Și la el toți se înhamă:

Trag, întind, dar iau de samă

Că sacul stă neclintit,

Căci se trăgea neunit.

Racul înapoi se da,

Broasca tot în sus sălta,

Știuca foarte se izbea

Și nimic nu isprăvea.

Nu știu cine-i vinovat;

Însă, pe cât am aflat,

Sacul în iaz nu s-au tras,

Ci tot pe loc au rămas.

Așa-i și la omenire,

Când în obște nu-i unire:

Nici o treabă nu se face

Cu izbândă și cu pace.

Musca la arat (de Alexandru Donici)

De la arat un plug

Venea încet spre casă

Și, la un bou pe jug,

O muscă se-așezase.

Iar ei, spre-ntâmpinare,

O altă muscă-n zbor

Îi face întrebare:

– De unde, dragă sor’?

– Și mai întrebi de unde!

Ei musca îi răspunde

C-un aer supărat.

Au nu pricepi ce facem?

Nu vezi că noi ne-ntoarcem

Din câmp, de la arat!

Spre laudă deșartă

Mulți zic: noi am lucrat,

Când ei lucrează-n faptă,

Ca musca la arat.

Să ne bucurăm de ceea ce fabulele dăruiesc, să ne bucurăm de ele dăruindu-le copiilor noștri și redăruindu-le copiilor din noi.

Pentru a afla mai multe despre istoria fabulei, putem cerceta articolul ,,Fabula, istoria fabulei”, sursa www.qdidactic.com. Site-ul GoKid oferă acces la peste 200 fabule, ordonate atât alfabetic, cât și după numele autorului.

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II