Iulia Sfetcu-Măndășescu s-a lăsat ghidată de suflet în momentul când a decis să studieze psihologia și să se aplece asupra înțelegerii comportamentului uman, proceselor mintale și a experiențelor interioare. A închis ușa multinaționalelor și a deschis ușa cancelariei.
Predă la Școala de Surzi nr. 1 din București și lucrează cu copiii cu dizabilități. Pentru unii, copii cu resurse mai puține și care au, totuși, plăcerea să calce pragul unei școli de vară, dar și în amintirea celei mai bune prietene care a decedat, și-a depășit condiția. A mers pe jos 100 de km pe ViaTransilvanica pentru a strânge bani ca să organizeze o școală de vară. Și a reușit. Tabăra adună anual peste 100 de copii, iar ea este acolo.
Primul an în învățământ a fost plin de lacrimi. Purta cu ea alte așteptări, dar convingerile pe parcurs i s-au schimbat. Iulia a înțeles că „în criză”, evoluezi. A înțeles că poate să bată la uși, iar un mai mulți de „da” primiți anulează un „nu” categoric. A înțeles că, uneori, o îmbrățișare oferită la timpul potrivit vindecă un copil.
Să o cunoaștem!
La o căutare simplă pe internet, am găsit un titlu care mi-a atras atenția în care se menționase faptul că ați mers 100 km pe jos pentru a strânge bani să se organizeze o școală de vară, undeva, într-o zonă vulnerabilă. Ce îmi puteți mărturisi despre această acțiune?
Această campanie de a strânge bani a fost o acțiune de fundraising pentru Școala de Vara Paulina de la Sâncel. Sunt deja 4 ediții ale acestei școli de vară, proiect în amintirea celei mai bune prietene, Ana. Din păcate, prietena mea s-a stins acum 4 ani, de o boala incurabilă, lăsând în urma sa oameni dragi și prieteni care să-i continue visul: o școală de vară, in satul bunicilor ei, pentru copiii care au atâta nevoie de educație.
Pentru mine, a merge pe jos 100 de km, pe ViaTransilvanica a fost un drum de vindecare a doliului pentru ea. Am simțit că făcând asta, îi păstrez amintirea vie, risipind totodată și durerea pierderii ei și pot contribui la înfăptuirea acestui vis.
Ați reușit să strângeți o sumă cât să acopere școlii/taberei?
Da, o parte din costurile școlii de vară ale primei ediții, pentru că despre prima ediție a fost vorba, au fost acoperite de campania în care s-au strâns puțin peste 10.000 lei.
Cum ați adunat suma? Donații online? Puțină inspirație de la dumneavoastră nu strică.
Da. Au fost donații online prin pagina de fundraising Galantom. Galantom este o platformă prin care oamenii pot dona către diverse cauze și în diferite campanii. Cred că este genul de platformă unde binele se multiplică, oamenii chiar donează către cauzele în care cred.
Cum s-a organizat acea tabără și câți copii au fost beneficiarii școlii și activităților propuse din cadrul ei?
Tabăra adună anual peste 100 de copii, din satul Sâncel și împrejurimile lui, in județul Alba. Activitățile au legătură cu domeniul alfabetizării, dezvoltării emoționale, a gândirii logico-matematice, alături de multe alte activități outdoor, jocuri, activități sportive și comunitare. Profesorii vin voluntar, din toată țara, fiind cazați la oamenii din sat. Este foarte frumos sentimentul acesta, de dăruit în ambele sensuri: odată avem ideea de a face voluntar activități cu copiii, iar pe de altă parte vorbim de generozitatea sâncelenilor de a face șederea tuturor cât mai plăcută. Noi învățăm la rândul nostru din tradițiile locului și din cultura satului.
Apropo de activități, cine le-a planificat? Tu sau a fost altcineva „în spate”?
Suntem o echipă. Amintesc aici familia Medesan (tatăl și fratele Anei) prieteni apropiați, profesori și oameni din educație care au cunoscut-o pe Ana și echipa școlii din Sâncel, împreună cu doamna directoare Ioana Catăuță. Activitățile sunt alese în raport cu nevoile de învățare identificate la elevii din Sâncel și din zona.
Ce a stat la baza acestei decizii? Poate faptul că nu ați putut sta indiferentă în fața lipsurilor?
Așa cum am specificat, ideea de a face aceasta școală de vară a fost a Anei Medesan, însă ea nu a mai apucat sa se bucure. Am rămas noi, să îi continuam visul, dincolo de eternitate. Lipsuri în sistemul de învățământ sunt multe. Copiii din zonele rurale ar avea nevoie de astfel de școli remediile, pe perioada vacanțelor. Școala de Vară Paulina poate fi considerată un model, într-adevăr, însă școli de vară se pot organiza în multe alte zone rurale din țară.
Ați considerat că schimbarea o poate face omul, nu neapărat să aștepte să se „întâmple” lucruri „de sus”, de la nivel macro?
Genul acesta de inițiative este bine să se facă pornind de jos în sus, adică de la nevoile din teritoriu oarecum, oamenii din comunitățile mici, pot identifica nevoile reale și se poate căuta sprijin local. Din experiența mea, oamenii sunt deschiși sa sprijine, să ajute, dar este nevoie de cineva care să coaguleze acest sprijin. Din păcate, așteptăm mereu ca lucrurile să se întâmple de sus în jos, sigur, niște politici educaționale mai coerente pentru copiii din zone dezavantajate ar fi binevenite, totodată și acoperirea cu resursa umană…sunt multe școli la sat, unde nu avem profesori calificați.
Conduceți-mă la începuturile dumneavoastră! Când ați gustat prima dată din sistemul educațional ca și cadru didactic?
Din 2010 predau la Școala Gimnaziala Specială pentru Surzi, Nr. 1. Era imediat după terminarea facultății, nu știam ce înseamnă să lucrezi într-o școală specială, nu știam nici măcar că există școli în care învață copiii cu dizabilități. Eram oarecum familiarizată cu sistemul de învățământ și cu profesia didactică, provenind dintr-o familie de profesori. Însă nu știam cât de greu este, aveam senzația că lucrezi 4 ore pe zi și ai vacanțe lungi. Ce naivă eram! Primii ani au fost grei, eram într-un permanent proces de cunoaștere și înțelegere, de pregătire, de îmbunătățire a mea ca om, ca profesor. Am investit mult în formare, am mers la cursuri, am stat mult printre colegele cu experiență, am citit. Dar cel mai mult în perfecționarea stilului meu didactic a fost conexiunea cu elevii. Eram mereu prezentă pentru nevoile lor și încercam să înțeleg cum funcționează mintea lor, observăm ce le place, la ce reacționează sau din contra, ce trebuie evitat in raport cu ei. Pot spune că acest proces m-a și epuizat, dar m-a ajutat mult să devin un profesor conștient. De fapt, cred că un profesor bun nu este cel care are x metoda, sau care știe să facă x lucru, un profesor bun este un profesor conectat la realitatea clasei, a copiilor și care are capacitatea de a se mula pe nevoile lor.
De ce cadru didactic de psihopedagogie specială? Cum sună frumoasa poveste academică?
Eu asta pot preda conform studiilor mele, respectiv absolventă de Psihologie. Real vorbind, facultatea aceasta îți dă posibilitatea să predai în învățământul special, dar nu te și pregătește pentru asta. Realitatea de care te izbești la catedră este diferită de cea pe care, poate ți-o proiectezi tu. Meseria asta, de psihopedagog este frumoasă dacă o faci cu pasiune. Pasiunea este foarte importantă, dar sigur, nu este suficientă. Ai nevoie de pregătire. Noi avem nevoie să știm și puțină psihologie și puțină pedagogie și puțină logopedie și metodică și consiliere.
A fi profesor pentru copiii speciali înseamnă…..?
Înseamnă că ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi. Copiii speciali au nevoie de o relație frumos construită, au nevoie să aibă încredere în tine, iar asta poate dura mult. Cred că meseria noastră nu este apreciată la adevărata ei valoare de către oamenii din societate, sigur, nu generalizez, însă a fi profesor pentru acești copii este o meserie nobilă pe care noi o facem cu multa muncă, efort, modestie și speranța că putem sa recuperăm o parte din deficiențele pe care ei le au. Și da, ai nevoie și de calități umane aparte, dincolo de o pregătire profesională consistenta.
Ce signifianță are titlul de profesor Merito 2018 pentru inima dumneavoastră?
M-am bucurat nu pentru titlu în sine, ci pentru recunoașterea adusă profesiei mele. Mă bucur că oamenii văd și onorează munca enormă pe care o depunem noi zi de zi aici, în școala specială.
Guvernați în jurul bunătății. Oare de la care dintre părinți ați moștenit această valoare?
De la mama, asta e clar. Însă nu pot spune că mă simt sau că sunt un om bun. Mie îmi lipsesc în continuare calități necesare acestei profesii, însă lucrez la asta. De exemplu răbdarea, nu este punctul meu forte, mă străduiesc să fiu mai răbdătoare. Lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple, îmi repet asta des și știu că fără răbdare riști să strici ce ai construit anterior.
În jurul căror alte valori vă mai învârtiți? Respectul față de copii, față de oameni în general, responsabilitatea cu care îmi fac munca, credința că este nevoie de muncă și efort pentru a face lucruri durabile. Nu îmi place să fac lucrurile de suprafață, superficial. O altă valoare este educația. Cred foarte mult în puterea educației, la orice vârstă și sub orice formă.
Cu ce bune considerente doriți să plece elevii dumneavoastră în viață?
Mi-ar plăcea să plece încrezători că sunt valoroși, că sunt membri ai unei societăți care nu-i respinge și care găsește resurse să-i integreze. Încerc să le formez niște rutine, să devină autonomi, să poată avea singuri grija de ei. Încerc să fiu și sprijin pentru familie, să accepte mai ușor diagnosticul copiilor, să se bucure de fiecare reușită și pas mic de progres.
Este, oare, grea meseria pe care ați ales-o? Dacă nu grea, dureroasă?
Este grea, este dureroasă, este uneori copleșitoare. Dar asta am ales să fac. Când voi simți că nu mai am resurse, că nu mai sunt o versiune potrivită pentru elevii mei, voi pleca. Din păcate, dacă nu ai grija de tine, poți ajunge să aduni multă amărăciune, să devii ursuz și nefericit în raport cu această profesie. Și când simți că nu mai ai energie și nu mai intri zâmbind în clasă, poate e timpul să îți cauți alt drum.
Plecați acasă des cu poveștile familiilor cu care lucrați?
Poveștile copiilor mei sunt permanent cu mine, dar am învățat să nu mă mai las copleșită de ele. Fiecare avem propria noastră poveste, ușoară, grea, tristă, vesela. Am învățat că singurul lucru care se poate schimba in raport cu poveștile noastre este atitudinea pe care o avem. Atât!