Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

profesoara

Iulia Sfetcu-Măndășescu s-a lăsat ghidată de suflet în momentul când a decis să studieze  psihologia și să se aplece asupra înțelegerii comportamentului uman, proceselor mintale și a experiențelor interioare. A închis ușa multinaționalelor și a deschis ușa cancelariei.

Predă la Școala de Surzi nr. 1 din București și lucrează cu copiii cu dizabilități. Pentru unii, copii cu resurse mai puține și care au, totuși, plăcerea să calce pragul unei școli de vară, dar și în amintirea celei mai bune prietene care a decedat, și-a depășit condiția. A mers pe jos 100 de km pe ViaTransilvanica pentru a strânge bani ca să organizeze o școală de vară. Și a reușit.  Tabăra adună anual peste 100 de copii, iar ea este acolo.

Primul an în învățământ a fost plin de lacrimi. Purta cu ea alte așteptări, dar convingerile pe parcurs i s-au schimbat. Iulia a înțeles că „în criză”, evoluezi. A înțeles că poate să bată la uși, iar un mai mulți de „da” primiți anulează un „nu” categoric. A înțeles că, uneori, o îmbrățișare oferită la timpul potrivit vindecă un copil.

Să o cunoaștem!

 

 

La o căutare simplă pe internet, am găsit un titlu care mi-a atras atenția în care se menționase faptul că ați mers 100 km pe jos pentru a strânge bani să se organizeze o școală de vară, undeva, într-o zonă vulnerabilă. Ce îmi puteți mărturisi despre această acțiune?

Această campanie de a strânge bani a fost o acțiune de fundraising pentru Școala de Vara Paulina de la Sâncel. Sunt deja 4 ediții ale acestei școli de vară, proiect în amintirea celei mai bune prietene, Ana. Din păcate, prietena mea s-a stins acum 4 ani, de o boala incurabilă, lăsând în urma sa oameni dragi și prieteni care să-i continue visul: o școală de vară, in satul bunicilor ei, pentru copiii care au atâta nevoie de educație.
Pentru mine, a merge pe jos 100 de km, pe ViaTransilvanica a fost un drum de vindecare a doliului pentru ea. Am simțit că făcând asta, îi păstrez amintirea vie, risipind totodată și durerea pierderii ei și pot contribui la înfăptuirea acestui vis. 

 

Ați reușit să strângeți o sumă cât să acopere școlii/taberei?

Da, o parte din costurile școlii de vară ale primei ediții, pentru că despre prima ediție a fost vorba, au fost acoperite de campania în care s-au strâns puțin peste 10.000 lei.

 

Cum ați adunat suma? Donații online? Puțină inspirație de la dumneavoastră nu strică.

Da. Au fost donații online prin pagina de fundraising Galantom. Galantom este o platformă prin care oamenii pot dona către diverse cauze și în diferite campanii. Cred că este genul de platformă unde binele se multiplică, oamenii chiar donează către cauzele în care cred.

 

Cum s-a organizat acea tabără și câți copii au fost beneficiarii școlii și activităților propuse din cadrul ei? 

Tabăra adună anual peste 100 de copii, din satul Sâncel și împrejurimile lui, in județul Alba. Activitățile au legătură cu domeniul alfabetizării, dezvoltării emoționale, a gândirii logico-matematice, alături de multe alte activități outdoor, jocuri, activități sportive și comunitare. Profesorii vin voluntar, din toată țara, fiind cazați la oamenii din sat. Este foarte frumos sentimentul acesta, de dăruit în ambele sensuri: odată avem ideea de a face voluntar activități cu copiii, iar pe de altă parte vorbim de generozitatea sâncelenilor de a face șederea tuturor cât mai plăcută. Noi învățăm la rândul nostru din tradițiile locului și din cultura satului.

 

 

Apropo de activități, cine le-a planificat? Tu sau a fost altcineva „în spate”? 

Suntem o echipă. Amintesc aici familia Medesan (tatăl și fratele Anei) prieteni apropiați, profesori și oameni din educație care au cunoscut-o pe Ana și echipa școlii din Sâncel, împreună cu doamna directoare Ioana Catăuță. Activitățile sunt alese în raport cu nevoile de învățare identificate la elevii din Sâncel și din zona.

 

Ce a stat la baza acestei decizii? Poate faptul că nu ați putut sta indiferentă în fața lipsurilor? 

Așa cum am specificat, ideea de a face aceasta școală de vară a fost a Anei Medesan, însă ea nu a mai apucat sa se bucure. Am rămas noi, să îi continuam visul, dincolo de eternitate. Lipsuri în sistemul de învățământ sunt multe. Copiii din zonele rurale ar avea nevoie de astfel de școli remediile, pe perioada vacanțelor. Școala de Vară Paulina poate fi considerată un model, într-adevăr, însă școli de vară se pot organiza în multe alte zone rurale din țară.

 

Ați considerat că schimbarea o poate face omul, nu neapărat să aștepte să se „întâmple” lucruri „de sus”, de la nivel macro? 

Genul acesta de inițiative este bine să se facă pornind de jos în sus, adică de la nevoile din teritoriu oarecum, oamenii din comunitățile mici, pot identifica nevoile reale și se poate căuta sprijin local. Din experiența mea, oamenii sunt deschiși sa sprijine, să ajute, dar este nevoie de cineva care să coaguleze acest sprijin. Din păcate, așteptăm mereu ca lucrurile să se întâmple de sus în jos, sigur, niște politici educaționale mai coerente pentru copiii din zone dezavantajate ar fi binevenite, totodată și acoperirea cu resursa umană…sunt multe școli la sat, unde nu avem profesori calificați.

 

 

Conduceți-mă la începuturile dumneavoastră! Când ați gustat prima dată din sistemul educațional ca și cadru didactic? 

Din 2010 predau la Școala Gimnaziala Specială pentru Surzi, Nr. 1. Era imediat după terminarea facultății, nu știam ce înseamnă să lucrezi într-o școală specială, nu știam nici măcar că există școli în care învață copiii cu dizabilități. Eram oarecum familiarizată cu sistemul de învățământ și cu profesia didactică, provenind dintr-o familie de profesori. Însă nu știam cât de greu este, aveam senzația că lucrezi 4 ore pe zi și ai vacanțe lungi. Ce naivă eram! Primii ani au fost grei, eram într-un permanent proces de cunoaștere și înțelegere, de pregătire, de îmbunătățire a mea ca om, ca profesor. Am investit mult în formare, am mers la cursuri, am stat mult printre colegele cu experiență, am citit. Dar cel mai mult în perfecționarea stilului meu didactic a fost conexiunea cu elevii. Eram mereu prezentă pentru nevoile lor și încercam să înțeleg cum funcționează mintea lor, observăm ce le place, la ce reacționează sau din contra, ce trebuie evitat in raport cu ei. Pot spune că acest proces m-a și epuizat, dar m-a ajutat mult să devin un profesor conștient. De fapt, cred că un profesor bun nu este cel care are x metoda, sau care știe să facă x lucru, un profesor bun este un profesor conectat la realitatea clasei, a copiilor și care are capacitatea de a se mula pe nevoile lor.

 

De ce cadru didactic de psihopedagogie specială? Cum sună frumoasa poveste academică? 

Eu asta pot preda conform studiilor mele, respectiv absolventă de Psihologie. Real vorbind, facultatea aceasta îți dă posibilitatea să predai în învățământul special, dar nu te și pregătește pentru asta. Realitatea de care te izbești la catedră este diferită de cea pe care, poate ți-o proiectezi tu. Meseria asta, de psihopedagog este frumoasă dacă o faci cu pasiune. Pasiunea este foarte importantă, dar sigur, nu este suficientă. Ai nevoie de pregătire. Noi avem nevoie să știm și puțină psihologie și puțină pedagogie și puțină logopedie și metodică și consiliere.


A fi profesor pentru copiii speciali înseamnă…..?

Înseamnă că ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi. Copiii speciali au nevoie de o relație frumos construită, au nevoie să aibă încredere în tine, iar asta poate dura mult. Cred că meseria noastră nu este apreciată la adevărata ei valoare de către oamenii din societate, sigur, nu generalizez, însă a fi profesor pentru acești copii este o meserie nobilă pe care noi o facem cu multa muncă, efort, modestie și speranța că putem sa recuperăm o parte din deficiențele pe care ei le au. Și da, ai nevoie și de calități umane aparte, dincolo de o pregătire profesională consistenta.

 

Ce signifianță are titlul de profesor Merito 2018 pentru inima dumneavoastră? 

M-am bucurat nu pentru titlu în sine, ci pentru recunoașterea adusă profesiei mele. Mă bucur că oamenii văd și onorează munca enormă pe care o depunem noi zi de zi aici, în școala specială.

 

Guvernați în jurul bunătății. Oare de la care dintre părinți ați moștenit această valoare? 

De la mama, asta e clar. Însă nu pot spune că mă simt sau că sunt un om bun. Mie îmi lipsesc în continuare calități necesare acestei profesii, însă lucrez la asta. De exemplu răbdarea, nu este punctul meu forte, mă străduiesc să fiu mai răbdătoare. Lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple, îmi repet asta des și știu că fără răbdare riști să strici ce ai construit anterior.
În jurul căror alte valori vă mai învârtiți? Respectul față de copii, față de oameni în general, responsabilitatea cu care îmi fac munca, credința că este nevoie de muncă și efort pentru a face lucruri durabile. Nu îmi place să fac lucrurile de suprafață, superficial. O altă valoare este educația. Cred foarte mult în puterea educației, la orice vârstă și sub orice formă.

 

Cu ce bune considerente doriți să plece elevii dumneavoastră în viață? 

Mi-ar plăcea să plece încrezători că sunt valoroși, că sunt membri ai unei societăți care nu-i respinge și care găsește resurse să-i integreze.  Încerc să le formez niște rutine, să devină autonomi, să poată avea singuri grija de ei. Încerc să fiu și sprijin pentru familie, să accepte mai ușor diagnosticul copiilor, să se bucure de fiecare reușită și pas mic de progres.

 

Este, oare, grea meseria pe care ați ales-o? Dacă nu grea, dureroasă? 

Este grea, este dureroasă, este uneori copleșitoare. Dar asta am ales să fac. Când voi simți că nu mai am resurse, că nu mai sunt o versiune potrivită pentru elevii mei, voi pleca. Din păcate, dacă nu ai grija de tine, poți ajunge să aduni multă amărăciune, să devii ursuz și nefericit în raport cu această profesie. Și când simți că nu mai ai energie și nu mai intri zâmbind în clasă, poate e timpul să îți cauți alt drum.

 

Plecați acasă des cu poveștile familiilor cu care lucrați? 

Poveștile copiilor mei sunt permanent cu mine, dar am învățat să nu mă mai las copleșită de ele. Fiecare avem propria noastră poveste, ușoară, grea, tristă, vesela. Am învățat că singurul lucru care se poate schimba in raport cu poveștile noastre este atitudinea pe care o avem. Atât!

 

Aurelia Curelaru este mijlocitorul dintre o limbă oficială a UE și predarea interdisciplinară. Creează punte între elevi și limba franceză, între generațiile de azi și programele de formare continuă pe care le urmează pentru a fi în „trend”, între matematică, geografie și istorie și disciplina ce o predă zilnic.

Nu își are rădăcinile în Vaslui, dar natura vieții, ori un joc hazard al întâmplărilor a condus-o la Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir” din acest oraș, Școala nr. 2, cum o cunosc localnicii. Este din 2021 aici, deși nu-i ajung degetele de la ambele mâini să numere anii de experiență la catedră.

Am povestit despre cum e să modeleze caractere, despre ce își ia frumos pentru suflet din meseria aleasă, dar și despre orașul și școala care sunt bucată din viața sa. Să o cunoaștem pe Aurelia Curelaru, profesoara premiată Merito 2024!

 

 

Cum arată portretul unui dascăl excepțional prin ochii dumneavoastră?

Un dascăl excepțional este un profesor care iubește copiii și cu răbdare, perseverență, responsabilitate, multă cercetare și studiu îi motivează să învețe pentru a-și descoperi pasiunile, interesele, cultivându-le, totodată, o disciplină a muncii și gândirea creativă.

 

Ați ales să construiți caractere, să modelați cele mai pure suflete, să vă aplecați cu dragoste asupra preadolescenților și adolescenților. Ce vă luați frumos pentru suflet din meseria aceasta?

Adolescenții sunt minunați, îmi oferă energie pozitivă și provocări pe măsură. Ei sunt sinceri și îmi dau din bunătatea lor, îmi împărtășesc temerile, aspirațiile lor și trăiesc alături de ei emoții puternice, altfel spus… suflul tinereții.

 

V-ați cunoscut mereu traseul în viață sau ați jonglat cu mai multe roluri în societate?

În adolescență mi-am dorit să fiu traducător, mi se părea o ocupație extrem de interesantă, să trăiești alături de cel care scrie în limba lui și apoi să găsești cuvintele potrivite pentru a reda mesajul în limba maternă. Astfel, credeam eu, trăiești în două lumi în același timp.

 

Cum e Aurelia-omul de acasă? Cum e Aurelia-omul de la catedră?

Omul de acasă – modest, poate retras căruia îi place să citească literatură, să meargă la teatru și să se delecteze urmărind filme de aventură, de inspirație istorică și să mai scotocească printre cărți vechi, inscripții și hrisoave… poate înnoadă o poveste, o altă pasiune a copilăriei, istoria.

Omul de la catedră –  un profesor plin de energie, implicat în viața școlii, pasionat de teatru și de materia pe care o predă elevilor.

 

Sunteți de mai bine de un deceniu bucată din sistemul de învățământ. Vă pregătiți pentru fiecare întâlnire cu elevii?

Eu încerc să transform întâlnirile cu elevii mei în momente speciale, pentru a le menține viu interesul față de cultura francofonă și limba franceză. Astfel, îmi pregătesc secvențele didactice, ținând cont de cunoașterea elevilor, de interesele lor, vârstă și nivelul de studiu al limbii franceze. Lecțiile mele au o poveste, le place copiilor să se simtă parte din poveste și activitățile ludice sunt mult așteptate, atunci când transformăm sala de clasă într-un spațiu de joc sau scenă.

 

Timpul vă permite să vă dedicați și altor proiecte sau la mijloc e nevoia de a aduce în școală noi și noi activități pentru a crește calitatea și succesul școlar?

Timpul îl împart între activitățile dedicate copiilor și dorința de a ține pasul cu noile provocări din domeniul educației.

 

 

Cum arată școala în care predați?

Școala în care predau cele mai multe ore este o școală cu profesori responsabili, elevi sinceri, drăgălași, veseli și cu multe dorințe de a „ajunge cineva în viață”, cum spun ei. Școala ne oferă condiții bune pentru a ne desfășura activitățile, are acreditare Erasmus+ până în 2027 și elevii noștri, prin străduința și implicarea doamnei director, au șansa să participe la diverse schimburi culturale și lingvistice, iar profesorii să participe la cursuri de formare profesională în statele UE.

 

Despre comunitatea în care predați, ce îmi puteți spune?

Orașul nostru este liniștit, cu oameni foarte serioși care doresc să aibă un trai decent. Tinerii sunt foarte talentați, responsabili și foarte implicați în activitățile de voluntariat și activitățile civice prin care își doresc să ajute familiile vulnerabile.

 

Dar dacă ar fi să descrieți în câteva rânduri cum sunt copiii de azi, ce cuvinte ați alege?

Copiii de astăzi sunt creativi, inteligenți, dar și sensibili. Ei au nevoie să fie înțeleși pentru a le fi un sprijin real în viața lor.

 

I-ați câștigat pe elevi în limba franceză și cunoaștem că fiecare profesor are „farmecul” său, ca să nu zic „metodele” mai exact. Ce atuuri ați purtat mereu cu dumneavoastră?

Pregătirea cu responsabilitate a orelor, studiul individual, creativitatea, buna dispoziție, ludicul și feedbackul real din partea elevilor. I-am invitat pe elevi să fie criticii orelor, să pună în lumină punctele tari și punctele slabe ale activităților, iar eu am luat în considerare sugestiile lor în proiectarea didactică.

 

Aveți o abordare interdisciplinară. Considerați că înțeleg mai bine unele concepte atunci când se îmbină mai multe domenii experiențiale?

Elevii noștri au nevoie de a vedea cum se îmbină cunoștințele din diverse domenii, precum geografia, istoria, limba română, educația civică, muzica, cinematografia în viața de zi cu zi. Conceptele abstracte sunt greu de înțeles uneori, iar elevii au nevoie de experiențe de învățare în care să se folosească de cunoștințele dobândite la celelalte materii. Un simplu proiect de grup, cu o sarcină provocatoare de a crea un filmuleț de promovare a unei rețete dintr-o anumită zonă francofonă suscită interes, solicită cunoștințe de geografie, istorie, TIC, arte plastice, creativitate și cunoașterea rigorilor lingvistice ale limbii franceze. Și copiilor le plac asemenea proiecte, aceste sarcini cu caracter interdisciplinar.

 

Lucrați diferențiat. De unde toate resursele?

Clasele noastre de elevi nu sunt omogene, elevii au niveluri de înțelegere și ritmuri de învățare diferite. Pedagogia diferențiată ne oferă câteva direcții de urmat pentru a oferi elevilor șansa să atingă standardele cerute de CECRL (Cadrul Comun de Referință pentru Limbile străine) în dobândirea competențelor lingvistice de comunicare într-o limbă străină de circulație internațională. Unii elevi au nevoie de sprijin mai mare din partea profesorului, tocmai de aceea eu creez activitățile didactice în funcție de nevoile elevilor (nevoi descoperite în urma evaluărilor inițiale, de parcurs și sumative). Prin stagiile profesionale CREFECO am descoperit modalități de a construi activități relevante prin care elevii să atingă progresul în ritm propriu, așa se face că în aceeași clasă, elevii capabili de performanță și elevii care au nevoie de ajutor se simt minunat și colaborează, cooperează.

 

Care sunt indicatorii principali care vă arată că trebuie să lucrați/predați individualizat?

Rezultatele elevilor la evaluările naționale și la testele PISA, admiterea elevilor la licee și, ulterior, integrarea tinerilor pe piața muncii.

 

 

De unde ar trebui să plece schimbarea în educație?

Cred că schimbarea în educație stă în mâinile fiecărui profesor, care se pregătește să-și întâlnească elevii și, cu responsabilitate, îi călăuzește pe drumul cunoașterii.

 

Ce ar trebui să se întâmple la nivel macro pentru a atinge un ideal educațional?

Schimbările din societate influențează puternic educația, astfel încât este afectată uneori relația părinte-elev-profesor. Valorizarea școlii și a principiilor ei ar schimba și percepția asupra necesității școlii în societatea contemporană. Cât despre curriculum, în gimnaziu, acesta este centrat pe competențe, pornind de la Recomandările Comisiei Europene, însă ar fi necesară implementarea unor standarde, cu descriptori de performanță și pentru celelalte materii școlare, ca în cazul limbile străine. Astfel sistemul de evaluare-notare și implicit de progres în învățare al elevului ar beneficia de multiple ameliorări.

 

 

Atunci când te identifici cu ceea ce faci, nimic nu ți se pare o corvoadă. Din contră, te implici din ce în ce mai multe proiecte și te reinventezi pentru copiii erei noastre. Diploma din liceu o recomanda să fie învățător-educatoare, dar cum ambiția este aliatul fiecărui învingător, profesoara Liliana Olărașu a ales să se înscrie la facultatea de matematică. Singura din clasa sa de la acea vreme, iar de atunci au trecut mai bine de trei decenii de când joaca cu numerele se întâmplă zilnic, matematica devenind un limbaj universal.

Opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc, dar profesoara este un bun reper pentru societate. Îi pasă, este implicată în multe proiecte, ticluiește altele noi. O motivează elevii care, la rândul lor, au înțeles că profesoara Liliana a îmbrățișat o altă abordare a predării matematicii. O face jucându-se cu cărțile de joc, ba Minecraft. Să o cunoaștem!

 

 

Vă găsesc la momentul prezent printre fișe de lucru, scriind poezii sau cântând în interiorul unuia dintre cele două coruri din care faceți parte?

…Câte un pic din fiecare și multe altele…

Tocmai am terminat de corectat cele 60 de lucrări de la Simularea Evaluării Naționale.

La fișe lucrez, atât pentru clasele mele cât și în cadrul programului DataMathLab inițiat de Fundația Aspire Teachers, un proiect care a început în 2021, fiind „primul program din România care dă viață matematicii prin știința datelor și probleme în contexte autentice” și își propune transformarea practicii profesorilor de matematică de gimnaziu astfel încât să producă impact la clasă.

Weekend-ul trecut am fost la Bacău, unde am susținut, împreună cu o colegă, un atelier pentru profesorii de matematică și științe în cadrul Forumului MERITO Moldova: „Întoarcerea la De Ce în era digitalizării”, despre strategii de intensificare a învățării de bază și a celei profunde la orele de științe.

Pe 18 ianuarie am participat la o cafenea MERITO, un webinar pentru profesori unde am discutat despre motivarea elevilor spre învățare. Pentru toate aceste evenimente mă pregătesc citind cărți de pedagogie, de preferat, cât mai recente, experimentez la clasă, văd ce merge cel mai bine, adaptez,  reflectez, și apoi dau mai departe.

Poezii, mai mult le citesc, sau descopăr poezie în jurul meu și mai răspund în versuri la câte un mesaj, unor persoane dragi.

De cântat, mai mult prin casă și duminica, atunci când ajung (astăzi a fost  să fie) în corul bisericii, care sună foarte bine, pentru că  am  norocul să cânt alături de artiști profesioniști. Din păcate corul Camerata, al profesorilor, a cam tăcut odată cu pandemia. Am avut totuși un concert de colinde înainte Crăciun, care a fost tare frumos.

Vinerea, după orele de curs, mă văd cu copiii de la Clubul IMPACT36 CreActorii, un club de inițiativă comunitară, unde inițiem și implementăm proiecte de service learning, după ce facem o analiză de identificare a problemelor din comunitate. Programul național educațional IMPACT (Implicare, Motivare, Acțiune, Comunitate, Tineri ) este un model de educație care utilizează două abordări importante: educația prin serviciul în folosul comunității și educația prin aventură și este inițiat de Fundația Noi Orizonturi.

 

Cine ar fi zis că un om care este îmbrăcat cu atât de mult talent este profesor de matematică? Ați iubit dintotdeauna numerele și le-ați socotit mereu?

E cam mult spus „îmbrăcat cu talent”, dar recunosc că simt și mă atrage tot ceea ce este frumos în artă și în muzică în mod special (am fost o cântăcioasă de când mă știu). Despre cifre, nu-mi amintesc să fi avut vreun aha în copilăria mică, știu doar că la matematică înțelegeam ușor, mă descurcam destul de bine și nu-mi era clar de ce unora li se pare greu. Ce pot să spun, este că primele mele opțiuni pentru o profesie s-au conturat odată cu școala. În clasa a V-a mă gândeam că mi-ar plăcea să devin profesoară de limba română, evident datorită profesoarei mele care era foarte elegantă, blândă și sensibilă. Apoi, prin clasa a VII-a m-am îndrăgostit de profesoara de chimie, (venise altă profesoară la limba română) și mă visam profă de chimie. S-a schimbat și profesoara de chimie și cum diriginta mea era de limba engleză și îmi era foarte dragă, mă gândeam că n-ar fi rău să fiu profesoară de limba engleză. Trebuie să recunosc că am avut și o constantă în toată această diversitate : voiam să fiu profesoară (nu de matematică, încă).

Pe de altă parte simțeam că și acasă începe să fie o preocupare în ceea ce privește liceul la care urma să merg. Părinții mei erau oameni simpli, dar foarte isteți: mama mea era muncitoare la o fabrică de mătase, iar tata era ceferist. Tata citea foarte mult, tot ce prindea și știa valoarea cărților pentru că, de fiecare dată, când lua salariul, cumpăra o sacoșă de cărți și fiecăruia: celor patru copii și mamei câte o ciocolată ROM. Astfel noi aveam o bibliotecă acasă, cu cărți bune pe care le și citeam. De câte ori găsea copii la scara blocului, tata îi lua la întrebări din toate domeniile, insistând pe literatură: le recita versuri și le cerea autorul sau întrebări de genul : „Cine a scris poezia Lidice?”, sau de matematică: „25 , dar 52 ?,de ajunseserăm să ni se spună în cartier, că suntem de-ai lui „Cultivatu’ ”, asta și pentru că eram cu toții foarte buni la școală și se mândrea mult cu noi. Pentru mama era o bucurie să meargă la ședințele cu părinții, pentru că primea doar laude și i se făcea inima cât un bostan de fericire. Am avut o copilărie frumoasă alături de cei trei frați, unul cu șase ani mai mare și ceilalți doi mai mici, cu trei, respectiv patru ani. Nu ni se părea neobișnuit că locuiam toți șase într-un apartament cu două camere, la etajul 4, care atunci mi se părea foarte mare.

Pentru că mama avea un frate intelectual (cu o poveste impresionantă vis-à-vis de regimul comunist), a cărui soție era educatoare s-au sfătuit că o meserie foarte potrivită pentru o fată ar fi de educatoare/învățătoare și că ar fi bine să merg la Liceul Pedagogic , dacă tot mă descurcam așa de bine la școală. A fost cea mai înțeleaptă decizie, pentru că am avut norocul să-mi placă foarte mult. La Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași am avut o baterie de profesori extraordinari, adevărate modele pentru viitorii dascăli, cărora le sunt recunoscătoare.

Cum am ales să mă îndrept către matematică?…Fratele meu mai mare era student la Politehnică și traseul meu părea firesc că va trebui să urmez și eu o facultate.

Am decis să merg la Facultatea de matematică, și din comoditate, pentru că la admitere se dădeau trei examene, dar toate de matematică: algebra, analiză matematică și geometrie și nu mai trebuia să mă mai pregătesc și la altă disciplină.

 

 

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți spre omul căruia îi mulțumiți pentru că v-a insuflat iubirea pentru această materie, care ar fi acela?

Dincolo de aparenta comoditate a examenului de admitere am făcut această alegere grație doamnei profesoare de matematică din liceu, Veronica Barnea care avea talentul de a explica atât de bine, încât înțelegea oricine, atât lecțiile  de matematică superioară, și mai ales pe cele de metodică. De multe ori o regăsesc în modul în care explic eu însămi la clasă.

Când am anunțat-o ce vreau să urmez, știind că examenele sunt foarte grele, mi-a spus ceva care m-a surprins : „noi vă pregătim să fiți buni învățători”, dar în același timp mi-a dat încredere că merită să încerc, dacă simt asta. Am fost singura din liceu, din generația mea care a mers în acel an la universitate, nu pentru că nu ar mai fi putut și alții, dar în acel moment colegii mei au ales să fie buni învățători. Pentru că am avut o medie foarte bună, care îmi permitea să obțin un post în oraș, am ales să fiu și învățătoare și studentă în același timp, și bine am făcut. A fost ucenicia perfectă.

De asemeni sunt foarte recunoscătoare bunului meu învățător din clasele a doua și a treia, domul Stoica Gheorghe, care a fost un model de dascăl, o bucurie pentru copii, cu el învățai cu drag.

 

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Doamna Rodica Măcăreanu, distinsa noastră dirigintă din liceu, profesor de limba și literatura română, dar mai ales un om extraordinar, ne spunea „voi veți merge la ȘCOALĂ, nu la serviciu, să nu uitați asta”. La 1 septembrie 2023 s-au împlinit 40 de ani de când merg, cu drag, la ȘCOALĂ, la aceeași școală de 40 de ani.

În prima zi de școală, ca învățător, mă îndreptam spre școala la care fusesem repartizată la care știam cu aproximație cum să ajung pentru că era o școală nouă, cu un an vechime. Pe drum am văzut în fața mea trei doamne care mergeau în aceeași direcție și una dintre ele mi se părea că seamănă cu diriginta mea din gimnaziu- profesoara de engleză. Era chiar ea și după ce ne-am îmbrățișat am realizat că mergem în același loc pentru că ea era director la acea școală. Mi s-a părut din nou că sunt extrem de norocoasă.

La doi ani după ce am terminat facultatea am avut, șansa de a prinde un post de profesor de matematică la aceeași școală. Când am avut oportunitatea de a trece pe catedra de profesor, a fost o luptă cu mine însămi pentru a face asta, pentru că îmi plăcea foarte mult să fiu învățător. Am fost învățător 7 ani. Ulterior mi-am dat seama că am făcut cea mai bună alegere, cu atât mai mult cu cât am devenit profesor și diriginte elevilor cărora le fusesem învățător. A fost o trecere lină și era la fel de frumos.

 

Școala românească se confruntă cu un deficit de cadre didactice, în special în zona științelor. De ce oare? Care este accepțiunea dumneavoastră?

Este adevărat, astăzi, opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc. Să fie din cauza banilor, a percepției sociale a profesorului , a dificultății și stresului ?… Nu prea știu să vă răspund. N-ar strica niște studii în rândul studenților pe această temă.

Știu că dacă ești pasionat de ceea ce faci, poți să surmontezi toate aceste aparente neajunsuri.

 

Ce are un profesor de matematică și nu au alți profesori?

Un profesor de matematică are șansa de a-și cunoaște mai bine elevii, pentru că are mai multe ore pe săptămână la aceeași clasă și dacă mai este și un profesor care urmărește ce fac elevii săi, nu doar îi supraveghează, cu siguranță și elevul va simți că este văzut și va crește.

Un profesor de matematică mai are presiunea examenelor, care cer multe ore de pregătire suplimentară.

Și ca să nu mă fac că nu înțeleg întrebarea, adevărul e că profesorii de matematică sunt creativi, comunică, au simțul umorului, sunt pasionați de ceea ce fac, sunt generoși și dornici de perfecționare.

 

 

Nu căutați să adunați diplome în palmaresul dumneavoastră, poate doar, cândva, calificări de perfecționare. Totuși, ați obținut un titlu în 2022 și ați fost aplaudată la scenă deschisă. V-a responsabilizat și mai mult?

Am fost surprinsă când am aflat vestea că voi fi printre cei 12 profesori MERITO, pentru că nu mă simțeam atât de specială, ca să merit așa o onoare. Atunci m-am gândit la elevii mei, la cât de important este și pentru ei să fie văzuți.

A fost o emoție specială, pe care nu am mai experimentat-o, care a venit la pachet cu bucurie, dar și cu responsabilitatea de a mă perfecționa, de a citi mai mult, de a face lucrurile din ce în ce mai bine, de a folosi oportunitățile care mi se oferă, fără nicio presiune, pentru că așa aleg eu să fac.

Îmi amintesc cu drag de mesajul meu către profesori, care mi-a trecut atunci prin cap și în care cred cu adevărat: Refresh, Update and Share!

 

Există de acasă presiune de note mari, așa cum ați mai menționat. Cum reușiți să îi scăpați pe elevi de această presiune măcar la școală?

Până acum presiunea notelor mari era generată de procentele care cântăreau la examen, acum parcă e și mai mare din cauza burselor.

Mesajul meu către elevi și părinții lor este că învățarea este o activitate grea, care presupune muncă, că este firesc să greșim și să învățăm din greșeli, că notele sunt pe măsura implicării și a efortului lor.

 

Ce valori doriți să sădiți mereu în inima elevilor dumneavoastră? Cu ce convingeri doriți să plece în viață?

Îi provoc pe elevii mei să fie curioși, dornici să descopere și să înțeleagă lumea din jurul lor și să fie deschiși la idei noi.

De asemeni îmi doresc să fie onești, să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor și să respecte valorile morale și etice. Promovez învățarea și practicarea empatiei și a respectului față de cei din jur, compasiunea și toleranța.

Le creez contexte de învățare în care să gândească creativ și critic, să-și pună întrebări,  ca să își dezvolte abilități de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor în mod independent și inovator.

Și nu în ultimul rând , mi-aș dori ca elevii mei când termină gimnaziul, deja să știe să-și răspundă la întrebarea: „Ce mă pasionează cu adevărat?”, de aceea îi încurajez să exploreze domeniile de care sunt interesați, cu perseverență și rezistență în fața dificultăților, și să nu renunțe niciodată la visurile lor și să viseze cât mai înalt.

 

Cine ar fi zic că matematica se poate îmbina atât de armonios cu româna? Ce înseamnă concret L.I.R.A?

Proiectul L.I.R.A. (lecturez, înțeleg, rezolv, aplic), este o programă a unui opțional integrat (limba română și matematică), pe care am realizat-o împreună cu un coleg de limba română. Decriptarea acronimului L.I.R.A. dezvăluie obiectivele de dezvoltare a competențelor de literație, necesare rezolvării problemelor, pe care ni le-am propus, prin abordarea unor probleme de matematică îmbrăcate în texte cu conținut din viața reală, dar care pot fi abordate și din perspectivă literară.

 

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să fiu sănătoasă, să-mi păstrez energia de a face toate câte le doresc: să petrec timp de calitate cu familia mea frumoasă, să citesc, să mă implic eficient în viața școlii, să le fiu de folos elevilor mei și să-mi fac timp pentru proiectele dragi mie: din Fundația Noi Orizonturi, Organizația Aspire Teachers și Proiectul Merito.

 

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

 

 

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

 

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

 

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

 

 

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

 

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

 

 

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

 

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

 

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

 

 

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

 

 

Când nu e lângă copil sau la catedră, o profesoară de arte plastice creează obiecte de ceramică. Cea care se ocupă de proiect, de la realizarea produselor, până la promovarea și vânzarea lor în cadrul diverselor târguri de profil este Cătălina Secu. Ce e drept, nu e singură. Face echipă cu tatăl său, tot în învățământ lucrând la rând. Reușesc ambii să insereze atelierele de ceramică în funcție de programul fiecăruia în parte.

De prin anii facultății, tânăra profesoară își clădise ideea unui atelier. Chiar a fost, după spusele sale, câștigătoarea unui proiect finanțat, dar a renunțat la el la vremea respectivă. Și totuși, în domeniul artei, Cătălina este exemplul care îți arată că nu îți ajung nici zece vieți pentru a-i descoperi toate valențele. Sunt foarte multe materiale cu care poți lucra, multe tehnici care îți dau ocazia să exersezi, să studiezi și să aprofundezi spre a fi mai bun de fiecare dată. Să o cunoaștem mai bine!

 

 

Cătălina, ce rol ocupi în societate și cât de mult te onorează ceea ce întreprinzi în prezent?

Sunt profesor doctor. Predau educația plastică pentru elevii din ciclul gimnazial. Sunt artist plastic și membru al UAP, Iași. Deși au trecut aproape 9-10 ani de când lucrez în învățământ, am momente când  mă simt că la început, căci nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să predau, să vorbesc în fața altor persoane, eu fiind de fel o persoană timidă și de fiecare dată când trebuia să vorbesc în față unui public mai mult sau mai puțin numeros, obrajii mi se înroșeau și cuvintele  îmi dansau. Prin urmare, mă găsesc surprinsă și acum de această postură și onorată în același timp.

 

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai ca mamă cu cele de antreprenor, ipostaza cea mai nouă din viața ta?

Ei bine, aici am mare noroc de a mea familie.  Dacă nu aș avea susținerea și ajutorul lor, mi-ar fi fost înzecit mai greu, poate imposibil. În timpul săptămânii sunt  ‘profa de desen’, iar în weekend realizez atelierele de ceramică. Menționez că alături de mine în acest proiect este și tatăl meu. În timpul săptămânii, organizăm  ateliere la cerere, de obicei pentru grădinițe sau școli și încercăm să le înserăm în funcție de programul nostru de la job, ambii lucrând în învățământ. Recunosc, am avut și mai am weekend-uri în care îmi iau pauză de la ateliere pentru a mai petrece timp cu băiatul meu, căci adesea mă simt vinovată că îi răpesc din timpul nostru și în weekend, nu doar de luni până vineri. Nu este ușor, nu este greu, dar este ceva ce îmi place și mi-am dorit de foarte mult timp.

 

Unde te găsește acum acest interviu? Oare în propriul atelier de ceramică?

Acasă. La ora 23:00 cu copilul dormind lângă mine (mai precis, pe mine). Acum e liniște, mă pot concentra și pot răspunde la întrebări fără să fiu deranjată.

 

 

De la gând la materializarea ideii cât timp a durat? Cum a venit ideea de a da viață unui spațiu și de a împărtăși, în special cu copiii, tot ceea ce ai învățat tu?

De prin anii facultății mi-am clădit ideea unui atelier. Am început cu o sumă modică să strâng câteva materiale și un videoproiector crezând că voi începe să pun în practică dorința. Totul s-a pus pe pauză timp de câțiva ani. M-am concentrat doar pe învățământ și examenele aferente, m-am căsătorit, am făcut un copil și abia acum am reușit să clădesc ceea ce începusem atunci. Am fost una dintre câștigătoarele unei finanțări nerambursabile, însă am renunțat la proiect în ultima clipă din diverse motive personale și poate și din teamă unui colaps financiar.

Cu toate acestea, nu am vrut să renunț de tot. Deși ideea proiectului finanțat era complexă și alcătuită din mai multe ateliere plus un spațiu de joacă pentru copii mici – tip Montessori, m-am rezumat pentru început doar la atelierul de ceramică – ceea ce și iubesc cel mai mult. Prin prisma meseriei mele, dorința de a împărtăși și a lucra și aici cu copiii este una naturală, firească. Atelierul este deschis oricărei vârste, de la mic la mare.

 

De ce elemente are nevoie un om care să pornească o afacere în domeniul educației, mai ales că nu ai avut o plasă de siguranță?

De curaj. De ambiție și determinare. De o viziune optimistă, dar conectată și la una realistă. De oameni buni în jurul tău. Și mai ales să iubești ceea ce faci, să o faci cu drag pentru că îți place în primul rând, și nu doar pentru partea financiară care oricum nu vine așa ușor, mai ales la început.

 

Hai să povestim puțin și despre prima ta întâlnire cu artă! Cum s-a întâmplat și în ce moment al vieții ți-ai dat seama că nu vrei să te separi de ea?

Prima mea întâlnire a fost în liceu, în clasa a VIII-a, când a trebuit să aleg calea pe care mă voi îndrepta în următorii ani. Pe vremea aceea se numea ‘examen de capacitate’. Nefiind atrasă în mod special de obiectele pur teoretice, mi-am testat abilitățile în zona creativă, artistică, chiar dacă în anii primari și pe urmă, gimnaziali, nu am ieșit cu nimic în evidență din acest punct de vedere. Momentul în care mi-am dat seama că este ceea ce îmi doresc să fac în viitor, a fost în facultate, cel mai probabil în anii de masterat. Atunci am luat un contact mai serios cu lutul (spun asta pentru că și în liceu am cochetat puțin cu această materie având un modul în programa noastră, dar atunci nu i-am acordat mai deloc importantă).

Așa cum am menționat ceva mai sus, am avut câțiva ani o întrerupere din a lucra constant, în a fi artist plastic și asta pentru că, repet, m-am focusat pe job-ul de profesor – predominant.

 

 

Ce studii ai și cum definești în câteva cuvinte traseul tău profesional, respectiv artistic? 

Să începem cu începutul?!  Clasele primare și gimnaziale le-am urmat la o școală cu profil teoretic; a urmat liceul vocațional, Colegiul Național de Arte „Octav Băncilă”, din Iași pe secția pictură de șevalet. Am continuat facultatea la Univ.de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte Vizuale și Design, Iași, mergând în continuare spre masterat tot aici, având în ambele situații specializarea pe Artă decorativă – Artă murală, apoi am mers și mai departe către un doctorat în arte vizuale. În anii de master, am urmat și modulul II psihopedagogic, lucrând deja în învățământ.

Cum aș defini? Evoluție, progres, constanța, suport. Și toate acestea datorită familiei mele pentru sprijinul acordat din toate punctele de vedere.

 

Artist, fondatoarea unui concept. Au fost voci care te sfătuiau să te îndrepți către un serviciu stabil?

Da, cu siguranță. Chiar și vocile celor care acum mă susțin. Însă la job-ul stabil nu am renunțat.

Au fost temeri, frici, dubii, multe întrebări, rețineri că nu mă voi descurca, că nu voi avea timp, că nu voi face față. Să mai aștept, să mai crească copilul, să, să, să… Eu am perseverat și mi-am propus să mă las purtată de drum. Să văd încotro mă poartă și ce obstacole voi întâmpina. Și ce voi învăța din toate acestea. Și dacă nu acum, atunci când?!

 

Cum se raportează cei din jur la artă în prezent? Cum vezi din unghiul tău această relație că decurge?

Hmm, mi-e greu să răspund, căci nu cred că mă aflu în cea mai justă postura să răspund. Anii în care am fost oarecum deconectată de la artă în toate formele ei, de la a crea des, de la a participa la expoziții ca expozant sau vizitator, pur și simplu să fac parte din public, își spun cuvântul. Totuși, atât cât am putut să fiu prezentă, fizic sau în mediul online, am putut obseva faptul că lucrurile merg spre bine. Pare că se lărgește spectrul artelor vizuale, că oamenii o înțeleg altfel, că o caută și că devine (pentru publicul larg) o sursă de conectare, relaxare și deconectare de la cotidian.  Așa o fi?!

 

Artă însemnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă muncă. Pentru ține ce mai semnifică?

Studiu. Persuasiune. Perseverență. Curaj în a experimenta, deci în a încerca lucruri noi. Curaj în a nu te lăsa învins de micile sau marile obstacole care apar pe traseu.

 

 

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

Oh, idei am destule. Timp să fie să le și pun în practică. Îmi doresc să am timp suficient să lucrez mai mult, astfel încât să am suficiente produse spre vânzare, dar și pentru a participa la târguri.

Îmi doresc să creez un program pentru copii cu anumite tematici. Să colaborez cu alți oameni creativi din diverse alte domenii, să creăm lucruri frumoase atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Să reușesc să realizez și lucrări murale cu inserții ceramice și în totalitate realizate din ceramică, să colaborez cu psihologi, psihoterapeuți, să am produse de calitate și pe care să le văd cândva expuse în anumite magazine sau galerii etc. Timp și sănătate să avem pentru toate!

 

Ziua unui expert în matematică nu este scurtă, ci se termină după 12 h de muncă, dar profesoara care pregătește elevii pentru admitere în străinătate, Georgiana Popovici, nu se plânge. Din contră, este mulțumită căci este bucată din sistemul educațional și aduce contribuție în viața elevilor cu aspirații de a studia peste hotare, lucru pe care și l-a dorit încă din vremea pe când era, la rându-i, elevă.

Profesoara oferă meditații pe baza bonului fiscal, deci legal în propriul centru, Excellence in Education Centre. Nu a fost un scop la început de a face business din orele suplimentare, dar recomandările au curs și astfel are din ce în ce mai mulți elevi care doresc ore de matematică și statistică cu ea ca să fie cât mai pregătiți pentru bacalaureatul internațional. Singura din familie care a străbătut calea profesoratului, sprijinită din toate părțile, de mică a sacrificat timp pentru joacă în detrimentul studiului științei care o fascina.

Țelul de a ieși de pe mâna sa generații de matematicieni foarte buni și l-a atins. Face parte din învățământul privat, deși s-a construit ca dascăl în cel de stat. Crede cu tărie că matematica este utilă zilnic, dăm peste ea chiar și în întâmplările cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci vine cu multe suprapuneri în realitate.

Să o cunoaștem pe profesoara Georgiana Popovici, cea care prezintă această disciplină ca fiind bazată pe gândire critică, nu pe teorie!

 

 

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

Am început să predau Matematică & Statistică imediat ce am absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea din București, pe când eram studentă la Master, în 2002. Am fost angajată preparator în perioada 2002 – 2005, apoi, între 2005 – 2016 am fost Asistent la aceeași facultate. Din 2005 am lucrat, în paralel, în sistemul privat, la diverse școli din București. Din 2008, sunt doctor în Matematică.

 

Când v-ați dat prima întâlnire „oficială” cu disciplina pe care o predați? Din ce an vă aflați la catedră?

Din 2002 predau, deci sunt 21 de ani. Vai, ce mulți sunt!

 

Și totuși, o iubeați de când erați, poate, elevă și v-ați făcut un obiectiv de a ajunge profesoară de pe vremea respectivă?

Pasiunea mea pentru matematică este una timpurie, din clasa a 5-a îmi doresc să fiu profesoară de matematică, însă dragostea pentru numere rămâne eternă. Încă de la primele probleme rezolvate a izvorât din mine dorința de a decoda și de a aprofunda misterele acestei arte a logicii și a cunoașterii.

 

Ce vă aduceți aminte din vremurile acelea? Cum erați ca școlăriță?

Perioada copilăriei este, poate, cea mai frumoasă parte din viață noastră. Eu, personal, devin nostalgică când mă gândesc la acea etapă. Am amintiri deosebit de frumoase, cu oameni de suflet, cu zone pitorești, cu mirosuri îmbietoare, cu liniște și pace în suflet, cu bucurie, cu dragoste, cu dorințe și idealuri. Când mă gândesc la copilărie, parcă toate simțurile mi se ascut peste măsură și retrăiesc, atât în suflet, cât și mental, cu duioșie clipe unice din viața mea. Și le simt tactil, vizual, olfactiv, auditiv, emoțional…mă identific cu frumusețea și cu puritatea energetică a locului natal, cu sărbătorile celebrate în armonie și cu fast în familie, cu bucățele aburinde pregătite cu dragoste de mama. Niște vremuri pe care le ador, pur și simplu.

Iar pe școlărița Georgiana Popovici o revăd blândă, bună, cuminte, respectuoasă, poate ușor timidă, harnică și foarte determinată încă de mică să facă performanță. Am fost și pasionată, ce-i drept, de matematică, însă și dorința de a fi cea mai bună a contribuit la atingerea acestui deziderat, motiv pentru care încă de mică am sacrificat tot ca să îmi ating țelul.

 

V-a insuflat cineva din familie plăcerea și iubirea pentru matematică sau sunteți singura din familie care a îmbrățișat această meserie?

Sunt singura din familie care a îmbrățișat această meserie, dar părinții mei m-au susținut foarte mult în alegerea făcută.

 

Vorbiți despre matematică zilnic. Știu că aveți un program foarte încărcat. Cum arată o zi din viața unui profesor expert în științele exacte?

Lucrez în prima parte a zilei, de la 8:30 – 15:30, la o școală particulară din București, apoi de la 16:30 – 18:00 la o altă școală particulară și de la 19:00 – 21:00 la Centrul meu de meditații. Practic, muncesc 12 ore pe zi.

 

Predați și oferiți meditații elevilor care se pregătesc pentru a da bacalaureatul britanic, respectiv american. Simțiți că numărul elevilor care au dorința de a face studiile universitare peste hotarele noastre crește?

Da, tot mai mult. Elevii sunt puși în situația analizării propriei munci, discuțiile între elevi și profesori sunt încurajate, iar feedback-ul este o unealtă de bază în aceste sisteme. Gândirea creativă este și ea încurajată, ideile originale fiind apreciate. Astfel, când vei termina școala, vei fi pregătit (ă) pentru nivelul academic competitiv ce se regăsește în universitățile de top din întreaga lume.

 

V-ați lăsat amprenta și în sistemul de învățământ de stat? Ce vă dă sistemul privat și nu v-a dat cel de stat?

Am fost preparator din 2002 până în 2005, apoi Asistent în perioada 2005 – 2016 la Catedra de Probabilități, Statistică și Cercetări Operaționale a Facultății de Matematică și Informatică, Universitatea din București. Din 2005, m-am îndreptat, în paralel, spre sistemul privat.

Din punct de vedere al carierei, pentru mine așa a fost parcursul: am început cu sistemul de stat și am continuat în cel privat. De altfel, debutul nu-l poți face decât în cel de stat, unde m-am și format. Adică bazele cunoștințelor sunt fondate în perioada sistemului de stat. Cel privat a venit ca o continuare firească, o altă etapă a vieții mele științifice. Nu aș vrea să critic acum ceva anume, sunt până la urmă două platforme de funcționare educaționale care nici nu se exclud și fiecare are părțile bune.

Cel mai important, cred eu, este să-ți găsești calea care te împlinește în viață, așa cum le spun de fiecare dată și elevilor. Și poate și mai important este că atunci când observi că nu te mai regăsești într-un loc anume, să fii dispus să faci schimbările necesare. Chiar și asta am făcut în carieră atunci când n-am mai vibrat cu mediul în care mă manifestam. Și mă felicit pentru deciziile luate. Așa cum le sunt recunoscătoare și le mulțumesc tuturor acelora care m-au însoțit și mi-au fost alături pe fiecare drum în parte din parcursul meu, și de ce nu, uneori chiar ei m-au ajutat, mi-au deschis ochii și am realizat că, de fapt, îmi doream să abandonez drumul acela pe care mergeam împreună.

 

Meditații cu chitanță și factură. Se poate spune că v-ați făcut un business din meditații?

Da, este o mare nevoie ca profesorii să facă meditații ”la lumină”, legal și oficial. A face pregătire suplimentară nu este o rușine pentru elev sau pentru profesor, atâta timp cât se realizează într-un cadru demn și corect pentru ambele părți.

 

 

 

A fost o ideea născută din necesitate, din cererile multe venite indirect din partea elevilor sau a fost o dorință ticluită cu mult timp înainte și v-ați promovat?

Nu știu dacă am plănuit ceva de la începutul drumului. Pasiunea a dictat calea și urmând-o, dorești să devii cea mai bună versiune a ta. Apoi, numele meu a ajuns de la elev la elev. Au spus că am o metodă inedită, că explic foarte bine.

 

Ce vă luați frumos din relația cu elevii dumneavoastră? Pe ce se bazează ea?

Eu sunt un profesor exigent tocmai pentru că am, în primul rând, standarde proprii de a mă autoevalua, acesta fiind un reper în toate evaluările – nu pot să mă dezic de aceste repere. Însă am darul să îmbin această exigență cu faptul că le sunt apropiată elevilor. Am foarte multă empatie și capacitatea de a detecta unde se pierde elevul. De acolo îl iau, mă poziționez la nivelul lui, nu am aere de superioritate în relația elev – profesor. Le sunt apropiată copiilor, glumesc cu ei. Construiesc o relație cu elevii, de aceea mă iubesc și vin cu și de drag la orele mele. Le face plăcere să-mi fie în preajmă deoarece între noi se leagă o conexiune grație căreia transferul de informație se face eficient, atât calitativ, cât și cantitativ. În această relație pornim de la o probabilitate pe care o transformăm în certitudine, cu alte cuvinte, cât investești, atât ai. Aș spune că este o relație deschisă, în care este important să asculți și să fii ascultat.

 

Ce gând le transmiteți zilnic?

Folosesc un citat al lui Mark Twain din care fiecare va înțelege: „O carte de succes nu-i făcută din ceea ce este în ea, ci din ce-a fost lăsat în afara ei”.

 

Doamna Popovici, unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră?

La noi, din păcate, matematica este predată ca o colecție de metode de aplicat pentru rezolvarea unor probleme, având ca scop luarea unui examen. Matematica are menirea să dezvolte gândirea critică: ar trebui să se pună mai mult accentul pe raționament decât pe tehnică.

 

Este dascălul pilonul cel mai important din învățământ?

Apariția și existența unui mentor în viețile noastre este esențială, definitorie, marcantă în sensul pozitiv. Din această perspectivă, dascălul are rolul de mentor în viața elevului. Îl ghidează, nu numai la nivel științific, ci îl poate ajuta să-și dilate mintea, descoperindu-i valențe și capacități nebănuite.

Pe lângă rolul de observator sau evaluator, profesorul are capacitatea să-și îndrume elevul de clasa a 5-a în concordanță cu capacitatea acestuia. Aș spune chiar, cu cât mai mic este elevul, cu atât mai bine să aibă această întâlnire prețioasă cu profesorul.

Aș vrea să dau contraexemplul clasic al oamenilor care, din pricina că nu au parte de acest ghidaj niciodată în viața lor, sfârșesc poate să facă meserii care nu-i inspiră, nu le oferă satisfacție și ajung pe un drum care nu este al lor. Și ca să înlătur perspectiva mercantilă la care mulți se pot gândi, aș vrea să adaug că această întâlnire cu profesorul este una sacră. Adică perspectiva financiară cade în derizoriu când vorbim de întâlnirea cu persoana care te poate ajuta să îți desenezi viața așa cum îți dorești.

Copiii pot întâmpina probleme de adaptare la mediu, la profesori noi, se pierde informație prețioasă în clasă. Orele de susținere pot consolida acele goluri care, în ani de zile, pot deveni vitale pentru a accede la un liceu foarte bun național și internațional.

Ca dascăl ar trebui, în primul rând, să-ți cunoști bine materia și să-și placă și ceea ce faci, pentru că întotdeauna copiii simt aceste lucruri.

 

 

A absolvit Facultatea de Matematică în 2005, iar din 2006 a început să predea matematică la Școala Gimnazială nr. 156 din București. Câțiva ani mai târziu, în 2012, a absolvit Facultatea de Psihologie. În tot acest timp a continua să predea cu entuziasm matematică atât în colegii naționale, precum Colegiul Național George Coșbuc sau Colegiul Național Grigore Moisil din București, cât și în învățământul privat. În prezent, este doctorandă la Facultatea de Științele Educației, cu un proiect de cercetare despre anxietatea provocată de matematică în rândul elevilor și predă matematică elevilor de la Liceul Pedagogic “Anastasia Popescu”. Despre magia matematicii, despre schimbări și noua generație de elevi am povestit cu doamna profesor Alina Elena Grecu.

 

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Nu eu am ales cariera de pedagog, ci mai degrabă cariera de pedagog m-a ales pe mine. Încă din școala gimnazială am început să dau meditații la matematică, ajutând câteva prietene mai mici să învețe. Ulterior, rolul meu de profesoară s-a consolidat. Poate că a contribuit sentimentul de satisfacție pe care îl aveam când cineva îmi mulțumea pentru ajutorul dat. Poate că a contribuit întâlnirea cu câțiva pedagogi excepționali. Amintesc aici pe dl. Mugur Ciumăgeanu, un om deosebit care m-a inspirat prin încrederea lui în puterea educației. Amintesc și pe dna. prof. Monica Șerbănescu, un adevărat om al școlii, care a reușit că creeze o atmosferă propice educației de calitate la liceul pedagogic Anastasia Popescu.

 

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

În discuția despre rolul unui cadru didactic, un lucru este cert: nu vom ști niciodată cu siguranță cât de mult au contat comportamentele noastre pentru un copil, dar ele sunt ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește și crește, fiecare vorbă ajungând mai departe, influențând, poate, o decizie de viață. Rolul meu e acela de a motiva elevii să lucreze cu plăcere la matematică, să nu se lase descurajați de o problemă mai dificilă. Mai în glumă, mai în serios, eu le spun: matematica nu poate aduna iubirea, nu poate scădea ura, dar ne învață că orice problemă are cel puțin o rezolvare.

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Acum ceva vreme a apărut la editura Spandugino cartea “Inteligența inimii” scrisă de Bogdan Tătaru-Căzăban. Ea constituie, printre altele, o pledoarie pentru micile virtuți ca prim pas pentru virtuțile mai mari (Binele, Frumosul, Dreptatea și Adevărul, cum le aminteau anticii). Așa văd și eu lucrurile. Codul bunelor maniere (cartea Aureliei Marinescu) este încă actual; compasiunea față de colegi și bunăvoința sunt necesare în ziua de azi. De asemenea, mi-ar plăcea ca elevii mei să își pună întrebări, întrebări legate de viața lor, întrebări legate de mediul în care trăiesc, întrebări legate de oamenii din jurul lor și chiar întrebări legate de sensul existenței lor. Și punându-și aceste întrebări, să aibă capacitatea de analiză, de a discerne binele de rău și de a propune soluții inovative.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Încă din prima zi în meseria de profesor, am simțit pe umerii mei responsabilitatea pe care o am față de ochii aceia vioi și curioși care mă urmăreau cu privirea.

În primul an, am predat la clasa a V-a și aceasta este o clasă specială, deoarece trebuie să le facem elevilor trecerea ușoară de la școala primară. Îmi amintesc că am scos matematica din clasă la lecția despre unități de măsură, făcând măsurători precise în curtea școlii. Am folosit telefonul. Am refăcut experimentul lui Eratostene pentru a determina circumferința Pământului.

 

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

În ceea ce privește predarea matematicii, am observat că utilizarea poveștilor le stârnește curiozitatea. Când predau teorema lui Pitagora, le spun despre discipolii lui Pitagora care credeau că numerele explică tainele Universului și că aceștia au descoperit legătura dintre muzică și matematică. Faptul că un tânăr de școală primară, Gauss, a reușit să descopere o formulă de calcul a sumei primelor numere naturale consecutive le crește încrederea în forțele proprii.

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Și noi, profesorii, suntem diferiți față de generațiile trecute. În principal, utilizarea tehnologiei ne face diferiți. Atât noi, cât și elevii noștri, avem acces la Internet și la o mulțime de aplicații care ne pot ajuta sau nu să învățăm. Este datoria noastră de a le arăta elevilor noștri că putem învăța cu ajutorul calculatorului, că sunt aplicații care trasează grafice de funcții, că sunt lecții Khan Academy interesante.

 

Care este cartea dumneavoastră preferată și de ce?

Un om drag mie avea Biblia pe noptieră și citea în fiecare seară. Așa că, prin imitație, am preluat acest obicei, mai ales că este o carte pe care nu reușești niciodată să o citești în profunzime. De asemenea, cărțile lui I. Perelman m-au impresionat: “Matematica distractivă”, “Astronomia distractivă”, “Geometria distractivă”.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei constituie o sursă inepuizabilă de exersare a afectivității, exact așa cum spunea Dostoievski – “sufletul se reface în prezența copiilor”. Aș spune că cel mai important lucru pe care îl putem învăța de la copii este să privim totul cu mirare, ca și cum am vedea pentru prima dată, și că, uneori, trebuie să credem, asemenea lor, că singurul adevăr este cel al inimii.

 

 

Din punctul dumneavoastră de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Empatia este ingredientul special al relației dintre profesor și elev, iar competența profesională este fundamentul relației.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Întotdeauna serbez cu bucurie ziua numărului π, pe 14 martie. Atunci toată școala recită din zecimalele numărului π, auzi glume cu π (cum că ar fi irațional sau că nu se mai termină), vezi desene vesel colorate prin școală. Amintesc cu mândrie și  două foste eleve care sunt acum profesoare de matematică.

 

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Eu am o viziune mai practică: aș vrea să fie mai puțini elevi într-o clasă și fiecare elev să aibă posibilitatea de pregătire individuală cu profesorul său, doar așa se vor schimba lucrurile, atunci când se va ține cont de ritmul propriu de învățare al fiecărui elev.

 

 

Doamna profesor Ramona Mara Pisoiu este absolventă a Facultății de Geografie, masterandă în specializarea „Integrare europeană”, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” din București.

În anul 2000 a avut șansa de a o cunoaște pe doamna Mona Șerbănescu, fondatoarea și directoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, sub îndrumarea căreia a crescut din punct de vedere profesional, fiind recunoscătoare pentru asta.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul profesorului cred că nu a fost nicicând mai important pentru viitorul unui copil. Profesorul joacă un rol esențial în modelarea copiilor ca OAMENI. Nu numai că îndrumă copiii în activitățile academice, împărtășind cunoștințe, deschizând larg ferestre spre lume, ci sunt acolo pentru a le arăta mai ales valorile și comportamentele pe care se pot baza in viitor.

Cred că a fi profesor este o mare responsabilitate. Profesorul este, vrea, nu vrea, un model pentru cei din fața lui și, în primul rând, el ca om trebuie sa fie demn de această profesie.

 

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Bunătatea se învață cel mai bine dacă o simți. Dacă în clasă e o atmosferă pozitivă, încurajatoare, copilul are încredere că este într-un loc bun și, chiar dacă nu e întotdeauna sigur pe răspuns, își asumă riscul.

Bunătatea, respectul, sinceritatea sunt, după părerea mea, la fel de importante ca rezultatele extraordinare la matematică, română, geografie, limbi străine etc.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Îmi aduc aminte perfect prima oră de CDON (Cunoștințe despre om și natură) de la „Grădinițele Arc-en-Ciel”, de pe strada Matei Voievod. Am intrat în sala din mijloc unde mă așteptau copiii așezați în ”U”, îndreptați cu fața la tablă și cu toți ochișorii lor ațintiți spre mine, am început să le povestesc despre ceea ce ne înconjoară. Am simțit emoție, responsabilitate, frica de a nu mă face înțeleasă și bucurie, când la final, copiii s-au strâns ciorchine în jurul meu într-o îmbrățișare comună. Am ieșit din clasă cu cămașa udă în spate, dar zic că a meritat fiecare picătură. Mi-a plăcut de îndată ce am început!

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Eu sunt profesor de geografie, îmi place și mă motivează acest lucru, dar nu poți fi un profesor bun dacă nu construiești o relație cu copiii, mai ales dacă ești și diriginte/mentor și lucrezi mai îndeaproape cu ei. Trebuie să le arăți cine ești ca persoană, ce valori ai și să comunici permanent cu ei. Comunicarea este elementul principal, pentru că servește la crearea de conexiuni între elev si profesor. Comunicarea și consecvența. Pe lângă predarea geografiei, treaba mea este să-l învăț pe copil să fie mai bun pentru viitor.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Un mediu de învățare eficient este acela în care toate „părțile” implicate învață unele de la altele. În timp ce elevii învață de la mine despre un anumit subiect, eu învăț de la ei cum să-mi fac lecțiile mai interesante pe viitor, folosindu-mă de întrebările lor. Astfel, ambele părți învață una de la cealaltă.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Nu toți copiii sunt motivați de aceleași lucruri. Unii sunt interesați doar dacă subiectul discutat îi ajută în „lumea reală” sau dacă există experimente practice, alții își doresc să folosim cât mai mult tehnologia, la polul opus fiind cei cărora le place să studieze hărțile/atlasele sau să lucreze în echipă. Ce fac eu ca să-i mențin interesați? Alternez lecțiile, astfel copiii cu preferințe diferite se concentrează pe lucrurile care le plac cel mai mult.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Îmi este dificil să aleg o singură carte, dar pot să spun că mai nou sunt atrasă de jurnalele de călătorie. Marius Chivu cu „Trei săptămâni în Himalaya” și „Trei săptămâni în Anzi” m-a cucerit definitiv. Asta pentru că îmi plac experiențele autentice trăite cât mai aproape de natură, dar și pentru că textul este însoțit de niște fotografii excepționale făcute chiar de către autor. De asemenea, Ana Hogaș și Ionuț Florea cu „Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa” sau „Prin praf și vise” de Roxana Valea sunt potrivite acum, pentru vacanță.

 

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

În atâția ani de predare am nenumărate amintiri dragi, dar poate cea mai plină de emoție a fost cea din primul an de pandemie, când la serbare de iarnă, copiii fiind în online, au ridicat la camere, pe neașteptate, afișe de apreciere.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Calitate nu cantitate.

Îmbunătățirea calității educație prin programe mai puțin stufoase și concentrarea pe conținuturi. Cantitatea mare de informații duce la un nivel ridicat de stres, copiii nu știu pe ce să se concentreze, ba mai mult, au tendința să nu mai învețe sau să învețe strict pentru răspuns.

Consecvența

Sunt de acord cu inițiativele reformatoare, reale, dar într-un ritm normal. Orice intervenție în educație trebuie testată, începi cu clasele mici, aștepți rezultatele, le studiezi, mai apoi impui schimbarea. Atât noi, cât și copiii avem nevoie de stabilitate.

Omul sfințește locul

Profesorul este cel care creează contexte de învățare ținând cont de fiecare copil în parte, el însuși evoluând o dată cu acesta. Dăruirea profesorului are un rol important în modelarea viitorului adult de succes, cu valori autentice. Un sistem care se bucură de specialiști în educație cu astfel de calități, nu poate da greș in formarea unei societăți sănătoase.

 

 

A urmat Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București, unde predă limba și literatura română. De 20 de ani este cadru didactic, drum pe care a pornit fiind inspirată de pasiunea pentru lectură și limbi străine, pe care a avut-o încă din copilărie. Prețuiește în mod special curiozitatea, fiind una dintre valorile pe care își propune să le înrădăcineze în generațiile de elevi cărora le predă. Despre ce îi motivează și le trezește interesul școlarilor de astăzi, precum și despre amintiri dragi din copilărie, am discutat cu doamna profesoara Ana Maria Duceac.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Sinceră să fiu, nu am ales de la început să devin pedagog; m-a inspirat pasiunea pentru lectură și limbi străine pe care o  aveam din copilărie. Alegerea unei „cariere”, un cuvânt care mă intimida la vârsta la care terminam facultatea – poate și acum – a fost o mare dilemă pentru mine. Ulterior, am descoperit că îmi place foarte mult să fiu profesor; mă încântă să fiu printre copii, să explic, să povestesc, să contribui la progresele lor.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Consider că modelele au un rol esențial pentru un copil. Sunt exemplele după care se ghidează în viață, fie că le conștientizează, fie că nu. Fiindcă școala ocupă o parte însemnată din timpul unui copil, profesorul este inevitabil un model de comportament, de atitudine și, mai ales, un reper legat de valorile pe care le transmite, indiferent de materia pe care o predă.

 

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute.

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute. Îmi doresc mult să nu se instaleze într-o certitudine rigidă, după cum spunea cineva, ci să vadă nuanțele, să observe aspectele contradictorii, să nu judece alb-negru. Din acest punct de vedere, lectura poate fi un ghid extraordinar. Desigur, respectul și bunătatea față de celălalt, îngăduința față de diferențele dintre noi, față de opiniile diferite mi se par, de asemenea, foarte importante.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

În prima zi am avut emoții foarte mari, ca orice om care se află la început de drum. Am încercat  să-mi depășesc temerile, abordând fiecare „obstacol” pas cu pas.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Aș spune că cel mai mult îi motivează să fie încurajați, să le fie punctate reușitele și să aibă sprijin atunci când greșesc. Dacă profesorul le observă calitățile și străduința, copiii se simt motivați să susțină în continuare efortul de a învăța. Imaginea despre sine are o importanță deosebită în această privință, pentru că ei sunt la vârsta căutărilor și a incertitudinilor.  În cazul materiei pe care o predau, limba și literatura română, cred că îi motivează și discuțiile sau dezbaterile prin care se fac trimiteri la viața lor de zi cu zi. Consider că au nevoie de aceste corelații cu realitatea imediată din nevoia lor de repere concrete.

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Aș spune că nu sunt mai puțin curioși, dar, în general, se concentrează mai greu și își mențin atenția pentru un timp mai scurt. Cu toate acestea, interesele și preferințele lor sunt cam aceleași.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

E dificil să aleg o singură carte, dar una dintre preferatele mele este „Amintiri în dialog” de Matei Călinescu și Ion Vianu, o întoarcere pasionantă și plină de melancolie în trecut, o căutare  a „timpului pierdut” prin actul rememorării, al scrisului, dar și al reflecției. Timpul nu poate fi recuperat, dar această carte mi-a dat speranța că amintirea este o frumoasă consolare și o formă de libertate.

 

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă. Reacțiile copiilor sunt neașteptate și diverse, de aceea explicațiile și abordarea profesorului trebuie să fie în permanentă adaptare. În plus, viziunea lor plină de inocență și prospețime m-a învățat să privesc din nou faptele ca și cum ar fi pentru prima oară și să rejudec totul de la început.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Între profesor și elev ar trebui să existe o permanentă colaborare. Îl văd pe profesor în postura unui călăuzitor, dar și a unui susținător – arată drumul, dar și încurajează.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Sunt multe amintiri minunate, însă cea care îmi vine acum în minte este din primul meu an de învățământ, când am predat într-un sat din județul Iași. Primeam flori de câmp sau lăcrămioare din pădure, fiindcă unii copii parcurgeau distanțe considerabile mergând pe jos pentru a ajunge la școală. M-au impresionat dăruirea și inocența lor.

 

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

În momentul de față, cred că cel mai important aspect ar fi stabilitatea. Avem nevoie de un timp de reflecție și de dezbateri reale în care să cântărim cu atenție măsurile înainte de a introduce schimbări. Sunt multe de îmbunătățit, desigur, dar un copil aflat la începutul unui ciclu școlar are nevoie de predictibilitate.

 

Ziua Copilului, moment în care ne gândim cu melancolie la momentele când nu aveam griji. Care vă este cea mai dragă amintire din copilărie?

Îmi amintesc cu mare plăcere de momentele când, împreună cu fratele meu, răsturnam sacul cu jucării în mijlocul camerei și lumea era a noastră. Le doresc tuturor copiilor să aibă parte de cât mai mult timp de joacă împreună cu cei dragi lor!

 

 

A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, o școală despre care afirmă că i-a fost ca o mângâiere atunci când era departe de casă. Despre rolul profesorului în formarea viitorilor adulți, despre valori, despre momentele de bucurie și despre ce îl învață, la rândul lor, elevii pe profesor, am discutat cu doamna profesor Andra Elena Pasmangiu.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Ideea de a deveni profesor s-a înfiripat în mintea mea încă din clasele gimnaziale, când am decis să dau admiterea la Colegiul Național „Spiru Haret” din orașul natal, Târgu Jiu, la specializarea educatori-învățători. I-am admirat foarte mult pe profesorii din școala gimnazială și modul în care interacționau cu noi, astfel că ideea că și eu aș putea să am această profesie a venit de la sine. În liceu am întâlnit profesori dedicați care m-au determinat să continui pe acest drum, chiar dacă nu a fost întotdeauna unul ușor. Susținere în alegerile mele am avut întotdeauna și din partea părinților mei.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Alegerea profesiei mele a fost determinată de relația pe care am stabilit-o cu profesorii de-a lungul anilor de studiu, motiv pentru care consider că un cadru didactic este dator să fie un model în viața elevilor săi. Este un sentiment aparte când întâlnești foști elevi care îți spun povești cărora la momentul respectiv, ca adult, nu le-ai dat foarte mare importanță și, cu toate acestea, pentru ei a contat enorm că au fost ajutați.

 

Pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le transmiteți elevilor dvs.?

Consider că pe lângă cunoștințele teoretice pe care trebuie să le oferim elevilor, aceștia au nevoie să învețe de la profesor cum să fie responsabili, altruiști, prietenoși, cum să acționeze în anumite situații din viața lor. Ei sunt viitorul nostru, așadar pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații.

 

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de învățătoare?

Prima zi ca învățătoare a fost cu emoții, fiindcă am realizat că această profesie implică o responsabilitate uriașă, dar îmi aduc aminte că am fost și foarte bucuroasă pentru că reușisem să devin ceea ce îmi propusesem cu câțiva ani în urmă. Era unul dintre obiectivele pe care mi le stabilisem și reușisem să-l realizez.

Pentru prima dată am predat la clasa I, vârstă la care elevii nici nu știau să deosebească manualul de limba română de cel pentru matematică, moment în care mi-am dat seama că, indiferent de numărul orelor de practică pedagogică, la clasă mereu vei întâmpina situații noi pe care va trebui să le rezolvi spontan și creativ.

 

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

De-a lungul timpului am avut șansa să „cresc” trei generații de elevi, fapt ce mi-a dat ocazia să observ parcursul lor de învățare, să îmi dau seama care dintre activitățile inițiate la clasă au fost eficiente pentru progresul elevilor, care au rămas în mintea lor aducându-le bucurie. Am constat că noțiunile teoretice îmbrăcate într-o poveste frumoasă, uneori testate chiar de mânuțele lor au avut cel mai mare succes. Activitățile practice necesită multă muncă pentru procurarea și pregătirea materialelor, organizarea elevilor care devin curioși, nerăbdători, dar aduc multe zâmbete și entuziasm.

Un proiect care a fost pe placul elevilor mei în anul școlar anterior, ei fiind în clasa a III-a atunci, a constat în amenajarea unui colțișor de grădină în care au plantat tot felul de legume pe care le-au îngrijit de-a lungul a trei anotimpuri. A fost o perioadă în care am reușit să le observ comportamentul în afara orelor efectuate în clasă, când stau așezați în bănci.

Am pornit de la stabilirea unor responsabilități pentru fiecare în parte, pentru că de data aceasta „materialul didactic” cu care lucram era viu și orice greșeală a noastră ne putea costa viața unei plăntuțe. Implicarea copiilor în acest proiect a schimbat dinamica grupului și a restabilit relațiile din cadrul lui. De atunci, au văzut cu alți ochi plăntuțele existente la ferestrele clasei noastre și au înțeles necesitatea lor. În acest an școlar ne pregătim să dăm din nou viață acestui proiect care ne-a adus atât de multă bucurie.

 

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul. În prezent, există informații despre orice și la îndemâna oricui, acum rolul profesorului fiind acela de  a filtra materialul care ajunge la copii, de a le arăta spre ce anume este benefic pentru ei să-și canalizeze atenția și energia.

Atenția lor este centrată pe dispozitivele electronice, fapt pe care l-am transformat într-un avantaj atunci când am început să folosim telefoanele sau tabletele în activitățile de la clasă, ajungând chiar să avem o zi pe săptămână dedicată acestora.

Pandemia ne-a determinat să lucrăm foarte mult timp online și atunci mi-am dat seama că elevii erau deja familiarizați cu unele aplicații pe care acum eram condiționați să le utilizăm pentru a ne putea desfășura orele.

 

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Fiecare generație de copii vine cu avantajele și dezavantajele timpului în care trăiește. Depinde numai de profesor să găsească o cale de a ajunge la sufletul și mintea lor.

 

Care sunt pasiunile dvs.? Ce vă place să faceți, cum vă relaxați când aveți puțin timp liber?

În timpul liber îmi place să citesc, activitate care se împarte pe mai multe planuri pentru că mereu sunt în căutare de cărți noi și interesante pentru elevii mei, dar citesc și cărți din domeniul educației. Cărțile care m-au pasionat încă din liceu au fost cele de dezvoltare personală pe care le-am descoperit pentru prima dată la biblioteca din orașul natal. În acea perioadă nu se vorbea despre starea de bine a elevului, a omului în general, fiind informații absolut noi și în afara contextului în care trăiam.

 

Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De-a lungul anilor, de la elevii mei am învățat că atunci când le-ai făcut o promisiune ești dator să o îndeplinești pentru a nu le pierde încrederea, am învățat că ei imită comportamentul cadrului didactic și atunci ești responsabil ca în fața lor să fii un model demn de urmat.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Relația pe care am intenționat să o stabilesc între mine și elevii mei s-a bazat întotdeauna pe respectul reciproc. Însușită de la o vârstă mică, aceasta este o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața, în toate relațiile pe care le vor stabili cu persoanele din jurul lor.

 

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Timpul pe care îl petrec cu elevii mei este întotdeauna presărat cu momente emoționante, amuzante și pline de bucurie. E dificil să numesc o singură amintire din toți acești ani, dar pot să spun că un moment emoționant pentru mine, cred că și pentru ei, îl reprezintă serbările școlare, în principal serbarea de Crăciun. Atunci pun într-o scenetă toate cunoștințele, abilitățile și emoțiile pe care le-au dobândit și, oarecum, rezultatul muncii lor și al meu se vede mai clar, iar acest lucru mă bucură foarte mult.

 

 

 

Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman, într-un pitoresc colţ de Moldovă, acolo unde doamna profesoară lucrează dimineaţa la o şcoală din oraş, pentru ca după-amiaza să se consacre cursurilor găzduite de către Fundaţia Pacea şi dedicate copiilor defavorizaţi, din comunităţi marginalizate, participanţi în programul naţional „A Doua Şansă”. „Nu cred că mi-aş îndeplini misiunea mea de cadru didactic, dacă nu aş fi ajutată de către oamenii de la Fundaţie, pentru că mă susţin în aducerea copiilor la şcoală. Este un mare ajutor faptul că aici li se dă o masă caldă. Unii nu ar putea altfel să îşi susţină activitatea intelectuală, fiindcă a face o activitate intelectuală presupune să fii alimentat – şi bine!”.

Matricea Românească: Ce înseamnă „A Doua Şansă”?

Prof. Dana Smerea: Chiar sintagma aceasta exprimă ce reprezintă de fapt programul: îi mai dă o șansă copilului să vină la școală. Adică, dacă nu a finalizat-o la timpul potrivit, el poate să se întoarcă în clasă dacă a împlinit vârsta cu 4 ani mai mare decât vârsta biologică de intrare în școală. Adică, dacă un elev intră în școală la 6 ani, aici poate veni dacă are 6+4, 10 ani. Este un program național. Nu știu exact în care județe se desfășoară.

Matricea Românească: Cât de mare este rata abandonului școlar la nivelul Municipiului Roman?

Prof. Dana Smerea: Este destul de mare, mai ales în familiile de romi. Și sunt chiar copii cu intelect, buni, nu vorbesc doar despre cei care suferă de retard – pentru că sunt și situații de acest fel. Şi atunci, părintele nu poate să facă față cerințelor școlare – să îl ajute, să îl susțină pe acel copil care încet-încet se elimină, iese din sistem. Dar sunt copii normali – nu la toți am găsit o scuză privind motivul abandonului. La unii, a fost migrația: au plecat în străinătate și au luat cu ei copilul, care a pierdut legătura cu şcoala.

Am avut, la o serie, un copil căruia i-a plecat un an părintele în străinătate. Venea aici, făcea jumătate de semestru, după care iar pleca în străinătate… Acolo îți trebuie niște acte, o documentație, și asta lipsește. Am un copil care – tot din cauza migrației – este acum, la mine, în clasa I. El spune că a făcut în Anglia ceva carte, dar nu aduce documentația. Mai știe. Cognitiv, e un copil destul de bun, dar nu avem documentația pentru a-l putea înscrie într-o clasă conform pregătirii lui.

Matricea Românească: Ce valori le insuflați elevilor Dvs., doamnă profesoară?

Prof. Dana Smerea: În primul rând, noi mergem pe dragoste pentru citit, pentru lectură, pentru scris – scrierea de mână, scrierea caligrafică. Chiar și dragostea pentru etnia lor. Organizăm serbări și încercăm și noi să ne pregătim. La Anul Nou, au și romii momentele, tradițiile lor foarte frumoase. Au adus cântecele, poezioarele lor – și le-am folosit în serbare. Astfel, le-am dat încredere că e foarte frumos momentul lor și că îl pot prezenta oricând. Erau foarte mândri. Chiar acum m-au întrebat: „Facem și anul acesta, la Crăciun, sceneta pe care am făcut-o?”. „Sigur că da!”.

Matricea Românească: Clasele sunt mixte?

Prof. Dana Smerea: Da, și este destul de greu de lucrat în aceste condiţii.

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Cum se înțeleg copiii între ei?

Prof. Dana Smerea: Avem conflicte. Dar trebuie să le mediem, evident. Chiar adineauri le spuneam: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”. Şi noi trebuie să eliminăm comportamentele urâte. Trebuie lucrat foarte mult la comportament, și lucrul acesta îl face și domnișoara psiholog de aici, din școală. Mai întâmpinăm greutăți, pentru că sunt și copii de pe stradă. Am o fetiță de pe stradă, care vine la școală cu tragere de inimă și cu drag. Chiar răsfoia niște caiete: „Doamna, eu eram aici, în clasa I, și nu știam nimic și acum știu să scriu!”. Deci, şi-a văzut progresul.

Matricea Românească: De unde provin elevii?

Prof. Dana Smerea: Am un caz particular – un copil care vine de la părinți, dintr-o altă localitate, și locuiește la bunici. În rest, elevii provin doar din Municipiul Roman.

Matricea Românească: Care este cea mai mare satisfacție a Dvs., ca profesor?

Prof. Dana Smerea: Când mă întâlnesc pe stradă cu ei şi mă strigă: „Doamna! Doamna!”. Deci ştiu să comunice, să relaționeze, cât de cât. Că am putut să le pun creionul în mână, că pot să citească, să socotească, să vorbească cu tine într-un mod civilizat. E un progres. Când vii prima dată, nici nu știi ce să faci. E o nebuneală totală: nu au deprinderea de a sta în bancă, de a vorbi când li se oferă momentul sau de a asculta. Încet-încet, îi aducem pe drumul cel bun…

Le-am spus: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”

Prima zi de școală a fost rezervată stabilirii unor reguli de a ne comporta în clasă. Cinci reguli de comportare, dar făurite cu ei. Au propus, eu le-am mai cizelat, dar au fost făcute împreună cu ei! Şi, acum, le țin minte. Când greșesc, noi trebuie să conștientizăm ce am greșit. „Ce ai greșit?” „Am vorbit neîntrebat.”

Matricea Românească: Am văzut că vă ajută și doi studenți ai Institutului Teologic Franciscan din Roman.

Prof. Dana Smerea: Într-adevăr. Studenţii pe care i-aţi văzut vin numai miercurea. Și e foarte bine, pentru că este greu să faci învățământ simultan, cu elevi cu probleme de comportament, cu mentalități diferite. Ei vin să mă ajute. De exemplu, cât lucrez eu cu nivelele trei și patru, studenţii mă ajută la nivelul întâi, unde se predau litere. La nivelul doi e altceva, la trei e altceva, la patru – nu mai vorbesc!

Matricea Românească: Câți elevi are o clasă la care predaţi?

Prof. Dana Smerea: Nu mai puțin de 12, și nu mai mult de 20.

Matricea Românească: Aveți o experiență consistentă în învăţământ, deci puteți să faceți o comparație cu prestanța pe care o avea un profesor român, înainte. Cum poate fi societatea românească determinată să ne aprecieze mai mult profesorii?

Prof. Dana Smerea: Prin munca, prin dăruirea față de copii. Nu are cum să nu te aprecieze părintele, dacă simte că al lui copil se duce cu drag la școală. Copilul vine cu dragoste la şcoală – dacă lipsește, se dă peste cap. Părintele simte. Este o relație frumoasă între tine și copil și, normal, și părinte. Nu se poate ca părintele să nu te aprecieze și, implicit, societatea.

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

profesoara



Cum poți să te joci la matematică? Profesoara premiată Merito Liliana Olărașu: „În proiectul L.I.R.A, problemele de matematică sunt îmbrăcate în texte cu conținut din viața reală, dar care pot fi abordate și din perspectivă literară”

11 martie 2024 |
Atunci când te identifici cu ceea ce faci, nimic nu ți se pare o corvoadă. Din contră, te implici din ce în ce mai multe proiecte și te reinventezi pentru copiii erei noastre. Diploma din liceu o recomanda să fie învățător-educatoare, dar cum ambiția este...







Interviu cu prof. Andra Elena Pasmangiu: „Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos elevilor toată viața.”

7 februarie 2022 |
A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului...


 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează