Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre mentoratul în business, formarea unui lider, și arta unui discurs public.

Calitatea umană, mai de preț decât un CV stufos

Dacă arunci un ochi pe CV-ul ei, o să rămâi surprins să descoperi câtă experiență a acumulat. Eu însă am vrut să pătrund în spatele acestui perete informativ și să văd cine este și cum gândește Cristina Ursu. “Să știi că primul cuvânt care mi-a venit în minte este om! Pentru că departe de tot CV-ul și experiența pe care le-am acumulat, pe mine ceea ce mă interesează din momentul în care am plecat din corporația în care m-am format ca trainer este să pot să răspund nevoii oamenilor cu care interacționez“, a spus Cristina Ursu pentru Matricea Românească.

Fie că e vorba de trainingurile pe care le țin, de sesiunile de coaching, de evenimentele pe care le fac, m-a interesat ca omul să plece cu ceva de acolo

 

Cristina ajunsese într-un moment în care orice training pe care îl ținea în corporație nu mai reprezenta deloc o provocare. “Fiind într-o corporație și ținând traininguri trebuie să te supui unor norme, unor cerințe, și atunci cunoscând foarte bine firma, profilul oamenilor care lucrau acolo și știind exact ce vrea compania, totul devenise ca un tipar. Atunci mi-am zis că eu pot mai mult, dar nu pot dacă nu plec de aici, pentru că dacă rămân aici și nevoia mea este satisfăcută, îmi este confortabil și călduț. Așa că de aici a început să se sădească sămânța unei firme pe cont propriu. Sigur, nu știam pe ce direcție o să merg, doar doream să fac training-uri pe cont propriu, să nu mai depind de o firmă, și așa am plecat din corporație“, povestește Cristina Ursu.

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

The Betterist și povești de la TEDx

Cristina a ținut câteva training-uri pe cont propriu și feedbackul a fost unul peste așteptări, așa a luat naștere The Betterist. “După ce i-am dat această identitate și am obținut forma legală am gândit deja primul eveniment. Se numește În Tandem. Am pornit de la faptul că de foarte multe ori auzi în jur zicale de genul ”puterea este la tine”, ”o să te descurci singur”, ”vei reuși singur”. Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții. Atunci am zis să sparg acest mit, și am dat primei ediții tema Relație și educație“, spune Cristina.

Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții

Pe lângă gestionarea propriului business, Cristina se ocupă și cu organizarea TEDx Băneasa. Am rugat-o să ne spună mai multe despre conceptul TEDx și diferența față de proiectul ei. “Următoarea ediție TEDx pe care o voi organiza pe trei octombrie are ca temă sloganul marinei Statelor Unite și anume, Improvise. Adapt. Overcome. TEDx caută mesajele, nu neapărat un nume de speaker, ci ideea pe care speakerul o promovează. Să nu vină omul la TEDx cu gândul că o să îi vorbească președintele unui țări și gata, nu, ci îmi vorbește președintele unei țări pentru că are o idee fascinantă prin care poate motiva și inspira oamenii”.

Cheia unui speech reușit este emoția

Am fost curios să aflu care este cheia unui discurs pentru ca acesta să fie catalogat drept unul complet. “Pentru mine cheia care deschide ușa este emoția. Când vin oamenii la cursurile mele de public speaking, în primul și în primul rând ce încerc să fac, dincolo de tehnici, de structuri și strategii, este să îi pun în contact cu emoția lor. Pentru că atunci când trăiești realmente povestea pe care o ai de spus, clar ea va ajunge la public într-un mod natural“, a spus Cristina Ursu.

Există oameni care au discursuri fascinate și pe care le poți urmări foarte bine, dar care nu conțin o poveste personală

Am vrut să aflu de la Cristina câteva sfaturi pentru o bună gestionare a momentelor de criză ce survin în urma unui eșec profesional. “În momentul în care te lovești de primul eșec, de prima barieră, sfatul meu este ca în acele momente să nu te gândești că acel lucru nu va funcționa deloc, ci doar la faptul că nu ai găsit calea potrivită prin care să faci să funcționeze acel lucru. În momente de eșec trebuie să gândești care sunt factorii problemei, evaluezi, iar apoi reimplementezi. Ce mi se pare foarte important e să îți dai seama ce vrei să faci, care e direcția pe care vrei să te duci, să ai determinarea și credința că ceea ce faci, faci bine și să dezvolți capacitatea de a nu lua eșecurile personal. E foarte important să nu te lași doborât de eșecuri pentru că din toate problemele prin care a-i trecut se va construi povestea pe care o poți spune oamenilor“, precizează Cristina.

Ipostazele antreprenorului și raportul față de profit

Am rugat-o pe tânăra antreprenoare să-mi spună câte ceva și despre relația dintre angajator și angajat. Care este cheia succesului în acest domeniu, în condițiile în care piața muncii de astăzi este marcată de lipsa forței de muncă și de fluctuațiile foarte mare de personal. Cristina are răspunsul pregătit: “Cred că totul se reduce la leadership. Iar ca să fii un bun lider, fie că vorbim de unul dintr-o corporație sau de un antreprenor care are oameni în subordine, trebuie să te conectezi cu oamenii. Trebuie să le înțelegi nevoile, să comunici cu ei, să le insufli motivația de care au nevoie ca să tragă împreună la aceeași barcă. Clar, un lider trebuie să fie un exemplu, însă evident că este și el vulnerabil, iar în momentul în care greșește, normal este să recunoască acest lucru și să ceară ajutorul“, spune Cristina.

Ca lider, trebuie să înțelegi nevoile angajaților tăi, să comunici cu ei și să le insufli motivația de care au nevoie

Antreprenoriatul este despre investiție, dar și despre profit. Merită însă să cauți profitul cu orice preț? Este aceasta o carte bună de jucat pentru un antreprenor, și în special pentru unul la început de drum? “Foarte posibil să nu reușești, iar în momentul în care faci un business strict în ideea aceasta vei fi văduvit de pasiune. Pentru că, indiferent ce vei oferi către consumatori, tu vei vedea doar banii care ți-ar putea intra. Dar oamenii nu cumpără doar produsul, pentru ei contează și cum îi faci să se simtă. Mi se pare foarte important ca ceea ce faci să faci cu pasiune, pentru că după aceea vor veni și banii“, spune cu multă convingere Cristina Ursu.

De ce s-au speriat americanii de credinţa noastră? Pentru că, români fiind, avem alt set de valori morale, care încă rezistă. Până când, doar Dumnezeu ştie.

Asta mi-a spus un susținător de suflet al Matricei Românești, al cărui nume discreția ne obligă să îl trecem sub tăcere. Un lucru e cert: omul știe ce spune, prin prisma domeniului în care își desfășoară activitatea. Preot sau diplomat, Dumnezeu sau diavolul? Nici una, nici alta.

Acest „americanii” trebuie luat plastic, „cum grano salis”, la fel ca și întreaga mărturisire. Pentru români, sintagma „americanii” desemnează, de multe ori, civilizația vestică, mai mult decât țara care a trimis oameni pe Lună, fiind descriptivă mai degrabă pentru o mixtură de popoare față de care, deși în netă inferioritate tehnologică și în poziție de cvasi-absolută subordonare economică, noi românii ne clamăm superioritatea intangibilă: cea morală.

„Pentru ei”, a continuat omul, „e incredibil cât de statornici spiritual sunt românii, și asta îi încurcă. Pentru că, în Occident, totul e fluctuant, deschis, modelabil ca apa. Iar aici au dat peste altceva , la care nu se așteptau.”

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. (Sfânta Evanghelie după Matei, 10:28)

E ușor să respingi afirmațiile interlocutorului meu ca aiurelile unui fanatic religios, cum ar spune mai marele României, dar dovezi circumstanțiale tind să îi dea dreptate. Într-un studiu realizat de către Stephen Bullivant, profesor de teologie și sociologie a religiei la Universitatea St Mary’s din Londra, intitulat „Tinerii Europei și Religia”, și bazat pe un sondaj pan-european (2014-16), țări cu ortodoxie puternică, precum România, Grecia, Serbia, Bulgaria șamd nu figurează în eșantion, ceea ce înclină decisiv balanța în favoarea tezei că trăim într-o Europă post-creștină. Publicația britanică The Guardian, cea care preia rezultatele studiului, comite aceeași eroare a parțialității și omisiunii – ceea ce, pentru o entitate atât de venerabilă, nu e scuzabil și se poate explica doar prin părtinire. Multe adevăruri se împlinesc exclusiv prin rostire repetată. Așa funcționează publicitatea. Așa funcționează știrile false. Așa se aleg președinții.

Cui i-e frică de credința românilor? Probabil celor care sunt deranjați de faptul că nădejdea în Dumnezeu le strică planul de afaceri, proiecția economică, profitul. E greu să fii manipulat când singura publicație după care îți conduci viața e Evanghelia. E greu să fii nemulțumit și să-ți dorești mereu altceva când morala creștină te îndeamnă la simplitate și tihnă. E greu să devii pionul industriei plăcerilor când crezi în familie și în liniștea pe care ea ți-o oferă. E greu să aparții tuturor (și, de fapt, nimănui) când, vorba celebrului tricou al brazilianului Kaká, îi aparții lui Iisus şi eşti ancorat în credinţa ta.

Românii nu au avut multe în istorie, dar credința și limba i-au ținut lipiți, împreună. Și asta, cum ar zice interlocutorul meu, îi sperie și-i irită pe mulți. Ei nu vor avea liniște până ce ultimul român nu va renega ceea ce este, devenind ei. Iar acest „ultim român” suntem fiecare dintre noi, cei care credem în ce nu vedem, în dauna iluziilor văzute.

Foto deschidere: cortina ridicată înaintea de premiera piesei „Amerika” după Franz Kafka, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, martie 2018

Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”

Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.