Acestea sunt doxologhisirile lui Ioachim și ale Anei. Acestea sunt cântările de imnuri de mulțumire. Acestea sunt mărturiile prezentate proorocului Zaharia. De aceea, preotul, drept prooroc al lui Dumnezzeu, a deschis Sfânta Sfintelor, și, văzând curăția din ochii Fecioareii, frumusețea chipului, noblețea sufletului, puritatea vieții, a mișcărilor ei, înfățișarea ei modestă și auzind imnurile ei, după ce a primit luminnarea Duhului Sfânt, a exclamat: „O, fiică curată, fecioară neîntinată, preafrumoasă tânără, slavă a femeilor, podoabă a fecioarelor. O, Maică, Preasfântă, Fecioară, tu, care ești binecuvântată de toate femeile, slăvită prin curăție și feciorie; cea care ești sfârșitul blestemului lui Adam, plata datoriei Evei, jertfa curată a lui Abel, jertfa cea fără de răutate a celor întâi-născuți, podoaba lui Seth. Tu vei purta în pântecele tău pe Fiul lui Dumnezeu și vei naște fără dureri. Tu, cea care ești nădejdea nesfârșită către Dumnezeu a lui Enos, fiul lui Cain; desfătarea lui Enoh, urmașul lui Adam și călăuza spre viața veșnică; chivotul lui Noe și împăcarea cu Dumnezeu a oamenilor de după potop; slava strălucitoare a împărăției și preoției lui Melchisedec; siguranța lui Avraam și motivul ascultării sale de promisiunea nașterii de prunci; jertfa cea nouă a lui Isaac și ofranda rațiunii. Tu ești scara pe care a văzut-o Iacov; tu ești cea mai măreață sămânță a celor douăsprezece seminții ale lui Israel; tu te tragi din neamul seminției lui Iuda; tu ești, preacurată, înțelepciunea lui Iosif și răsturnarea femeii egiptene, care simbolizează sinagoga iudeilor; tu ești dovada răbdării lui Iov în ispite și dublarea avuțiilor sale; tu ești cartea de Dumnezeu dată a legiuitorului Moise, pe care s-a scris pe plăci gravate cu mâna lui Dumnezeu taina refacerii, cu care noul Israel, adică Biserica, se va elibera din robia Egiptenilor. Atunci poporul israelit, în pustie, s-a săturat cu mană și și-a potolit setea cu apa ce țâșnea din piatră tare; această piatră era Hristos, care urma să se nască din pântecele tău și să se arate drept un mire ieșind din camera miresei. Tu ești toiagul lui Aaron care a adus lăstari. Tu l-ai lăudat pe Iisus al lui Navi, care s-a luptat cu cei potrivnici. Tu eștii fiica lui David despre care scrie că vei fi îmbracată cu podoabe de aur. Tu ești palatul de aur în jurul căruia se găsesc șaizeci de puternnici, cântând imnurile dumnezeieștilor scripturi. Tu ești înalțarea profetului Ilie și înlăturarea Izabelei. Tu ești binecuvântarea mărului lui Elisei cu care s-au despărțit apele Iordanului, și a trecut fără să se ude, aruncând sare în apă pentru a putea fi băută. Tu ești mântuirea lui Iona care a fost în măruntaiele chitului și pocăința și iertarea bogată a ninivitenilor.

Tu ești împlinirea profeților și desăvârșirea cuvintelor acestora. Pe tine profetul Iezechiel te-a numit „poartă închisă”, prin care nimeni nu avea să treacă decât Domnul Dumnezeu, Cel care o va și ține închisă. Pe tine te pomenește Isaia cel cu glas înalt când zice că ești toiagul lui Iesei din care va veni floarea, adică Hristos, care, după ce va smulge răsadul răutății va sădi pământul cu a lui Dumnezeu cunoaștere. Căci despre tine a spus Ieremia mai înainte, că „Vin zilele, zice Domnul, și voi face un nou legământ cu israeliții și cu seminția lui Iuda, pe care l-am făcut cu părinții acestora”, revelând arătarea Fiului tău prin nașterea ta și chemându-te spre a fi închinată de toate popoarele idolatre ale pământului. Pe tine avându-te model cei trei tineri din Babilon, înțelegând dorința fiului tău, au trecut prin văpaia de foc fără să sufere vreun rău și au dansat de parcă s-ar fi aflat într-o cămară. Pe tine, profetul Avacum, te numește Muntele Taiman, din care s-a arătat împăratul cu putere multe, de care tremură toți etiopienii și locuitorii Maidanului. Pe tine te laud, fiică preacurată, ție îți cânt și te preafericesc, ție îți înalț cântare de slavă, cea care te-ai arătat din toate neamurile a fi mireasa lui Dumnezeu; pe tine te laud, care te vei arăta cer nou; pe tine te ofer ca pe o comoară mult cinstită în templul Domnului; pe tine te laud ca pe un nou Legământ, prin care Hristos, Mesia, va desființa litera legii și va chema oamenii la viață în har, prin botez, va înceta obiceiurile legii mozaice și va trimite oamenilor pe Duhul Sfânt.

După ce Proorocul Zaharia a împodobit-o pe Maria cu aceste sfinte cuvinte, a călăuzit-o în altarul de jertfă și a dăruit-o Domnului și Dumnezeului. Atunci au plecat de la templu părinții ei, Ioachim și Ana, mirându-se, bucuroși, de prudența, blândețea și liniștea Fecioarei. Din moment ce aceasta a trecut de cuvintele copilăriei, s-a închinat doar Tatălui Atotputernic, și, primind, hrana cerească de la înger, a disprețuit-o pe cea omenească, și rămânând neîncetat în templu, a considerat viața lumească neînsemnată, asemenea unei pânze de păianjen. Câștigând fericirea cea cerească, a refuzat bogăția pământească. Participând zilnic la bucuria îngerilor, s-a dovedit superioară grijilor vieții de zi cu zi, și, văzând constant pe Duhul Sfânt, a alungat în mod nevăzut mulțimea de duhuri viclene.

Ce a făcut Fecioara rămânând în Sfânta Sfintelor? A primit de la înger hrană cerească. Și ca un porumbel neîntinat trăind feciorește, Creatorului templului, al cerului și al pământului, rugându-se cu mulțumire și cu mustrare a inimii, zicea: „Te laud, Atotputernice cel Preaînalt, pentru că ai înlăturat rușinea proto-mamei mele Eva și datorită milei Tale nespuse vei trimite pe Fiul tău cel Unul Născut pe pământ să se amestece cu oamenii și, pentru aceasta, voi deveni locuință a Sa curată”.

Cum vom numi, așadar, pe Maria? Cer? Fiindcă Făcătorul Cerului și al Pământului a primit pântecele său. Soare? Fiindcă aceasta era de șapte ori mai strălucitoare ca soarele, primind în ea pe Soarele dreptății. Lună? Pentru că avea o frumusețe incomparabilă, născând pe Hristos, Cel ce a întrecut pe toți în frumusețe. Nor? Pentru că ea ținea în brațele ei pe Cel ce ține norii? Lampă? Fiindcă a trimis lumină celor ce se aflau în întuneric și în umbra morții. Tron? Pentru că Cel care domnea înn mod nevăzut pe scaunul părintesc a primit a se sălășlui în ea prin Duhul Sfânt. Mărgăritar? Pentru că ea i-a îmbogățit pe oameni prin mărgăritarul cel preascump. Paradis? Fiindcă a deschis Edenul celor pedepsiți și îi conduce pe aceștia spre împărăția cea veșnnică. Munte? Pentru că pe cel ce face munții să fumege, asemenea Sinaiului, L-a primit să se sălășluiască în ea fără greutate. Pământ? Pentru că pe cel ce face pământul să tremure l-a îndurat fără durere. Masă? Pentru că pe cel care ne dă hrană, cu grijă de mamă, l-a hrănit cu lapte. Mare? Pentru că pe Cel ce adună toate apele într-o singură unitate l-a sărutat cu buzele ei.

Cine nu ar fi surprins? Cine nu s-ar minuna? Cine nu ar slăvi măreția tainei? Dacă au fost atât de mărețe lucrurile întâmplate înainte de venirea Harului, încât mintea și rațiunea nu le-ar fi putut cuprinde, cine ar putea tălmăci cele întâmplate odată cu venirea harului? Dacă au fost slăvite evenimentele epocii legii, adică a Vechiului Testament, care au trecut ca o umbră, cu cât mai slăvite sunt cele ce s-au întâmplat odată cu parusia Duhului Sfânt?

Să se rușineze ereticii, care încearcă cu ale lor blasfemii și guri pline de otravă să defăimeze pe Fecioara. Fiindcă slăvita Maria, care a devenit Maică a lui Dumnezeu, adică Theotokos, și l-a născut pe Hristos în forma umană, a născut în mod supranatural pe Dumnezeu-Omul. La icoana ei aducem noi o închinare de cinstire. Iar chipul Născătoarei de Dumnezeu, în icoana ei, ca Maică a lui Hristos, îl îmbrățișăm, fără a cinsti materia. Aducând cinste prototipului, credem cu bună dreptate. Noi nu pictăm chipul dumnezeirii în icoane, așa cum afirmați voi, cei orbi și lipsiți de lege, ci forma umană a Mântuitorului. Reprezentând icoana, propovăduim natura prin care a comunicat cu noi și a înviat din morți. Îl cinstim, așa cum trebuie, pe Hristos, cel ce a luat firea omenească și chipul Preacuratei Sale Maici, care este cu adevărat sfântă, pentru că a născut într-un mod ce nu poate fi descris, pe singurul sfânt. Dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să sacrifice o junincă și o capră de trei ani pentru curățirea sufletelor, cum Fecioara, care a fost aleasă de la începutul creației și s-a arătat locaș curat și s-a dat jertfă în sfântul locaș al Dumnezeului celui Atotputernic, nu va fi o jertfă cinstită, curată, neîntinată și pură a firii umane?

O, Sinagogă Evreiască, care n-ai primit-o pe Fecioara ca pe Născătoarea de Dumnezeu, care a venit din neamul tău, dar cu buze murdare și în mod dizgrațios și batjocoritor, mișcat de invidie, ai acuzat-o de nedreptate și nelegiuire, cum ai primit pe Fiul cel mai înainte de veacuri al Tatălui, născut în zilele voastre din aceasta, ca pe un om? Și nu numai că nu te-ai făcut părtaș al slavei Fecioarei, dar nici al Fiului ei, fără ca Acesta Însuși să te pizmuiască, ci, din cauza propriei tale răutăți, te-ai depărtat și te-ai făcut ascultător al propriilor tale viclenii, nu ai adus slavă niciunuia. Fiindcă ați fost fără de rânduială și înainte și după ce ați vădit încercările răutăților voastre în toată lumea, după cum este și cuvântul Mântuitorului adresat vouă: „Adevărat vă spun vouă, dacă ați fi fost cu adevărat fii ai lui Avraam, ați face lucrările lui Avraam; fiindcă acela despre Mine a vorbit. Părintele pe care îl aveți este diavolul și tot ceea ce dorește tatăl vostru, pe acelea doriți a le face”. În alt loc zice: „Să nu credeți că vă voi judeca înaintea Tatălui; este Moise care vă acuză și în care nădăjduiți. Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în Mine, pentru că el a scris despre Mine”. Și în continuare: „Dacă nu aș fi venit să le vorbesc, păcat nu ar avea, dar acum nu au nici o scuză pentru păcatul lor”.

Iară noi, care suntem poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, aleasă adunare, mulțime de drept-credincioși, botezați în cristelniță, copii ai Harului, care sărbătorim Intrarea Maicii Domnului în templu, cu suflete curate și cu buze neîntinate, să cântăm în cinstea cuvenită sărbătorii fericite, cea dintâi sărbătoare, care este pentru îngeri motiv de bucurie și pentru oameni cinste de mult preț. Să-i adresăm Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu frică și bucurie (cuvintele -n.trad): „Bucură-te”, ale Arhanghelului Mihail.

Bucurăte, binecuvântarea Tatălui prin care adevărate cunoaștere de Dumnezeu a ajuns în toată lumea. Bucură-te, locaș al lui Dumnezeu, din care a ieșit Cuvântul Întrupat. Bucură-te, sălaș al Duhului Sfânt ce nu poate fi descris. Bucură-te, minune mult cinstită a îngerilor. Bucură-te, cea care ești mai sfântă decât Heruvimii. Bucură-te, cea care ești mai slăvită decât Serafimii. Bucură-te cea care ești mai înaltă decât cerurile. Bucură-te, cea mai strălucitoare ca soarele. Bucură-te cea mai luminată decât luna. Bucură-te, strălucirea mulțimii stelelor. Bucură-te, fulger ce luminezi dulce chipurile credincioșilor. Bucură-te, tunet duhovnicesc, ce liniștit răsuni în urechile oamenilor. Bucură-te, sfântă suflare, care a izgonit de pe pământ duhurile răutății. Bucură-te, cuvântul cel mare al proorocilor. Bucură-te, slava universală a Apostolilor. Bucură-te, mărturisirea slăvită a Martirilor. Bucură-te, lauda mult cântată a Patriarhilor. Bucură-te, preafrumoasă haină a drepților. Bucură-te, adevărata desfătare a Drepților. Bucură-te, lauda fecioarelor. Bucură-te, statornicia împăraților. Bucură-te, lucrarea cea mai înaltă a arhiereilor. Bucură-te, limanul cel nestrămutat al păcătoșilor. Bucură-te, mare conducător al celor de peste mare. Bucură-te, Stăpână, care ești îndreptarea celor păcătoși. Bucură-te, vindecarea fără de arginți a păcătoșilor. Bucură-te, ridicarea cea adevărată a celor morți. Bucură-te, pricina mântuirii tuturor oamenilor. Bucură-te, nespusă bucurie a lumii. Bucură-te, Împărăteasă aducătoare de pace. Bucură-te, Curată, slava maicilor. Bucură-te, locaș spațios al lui Dumnezeu-Cuvântul. Bucură-te, sprijin ferm al bătrânilor. Bucură-te, călăuză divină a tinerilor. Bucură-te, luminat protector al pruncilor. Bucură-te, mijlocitoarea tuturor oamenilor. Bucură-te, slăvită sărbătoare a cerului și a pământului. Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine. Cel ce a fost înainte de tine și s-a născut din tine și este împreună cu noi și către care se îndreaptă a noastră laudă, împreună cu Tatăl  și cu Sfântul și Bunul și de viață dătătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea I

Traducere

Plină de bucurii și cu totul neobișnuită este sărbătoarea intrării Fecioarei și Maicii Domnului în templu, care îi determină pe cei de față să aducă diferite cântări de imnuri. Astăzi, cerul și pământul îl sărbătoresc și îl slăvesc pe Creator, care a ales din natura umană, această de Dumnezeu binecuvântată fiică, pentru a fi propriul său sălaș. Astăzi se pregătește sălașul tainei celei mai presus de veacuri, care urmează să se arate în viitor. Astăzi cea care s-a născut din Ioachim și Anna, după a lor făgăduință, este adusă ca un cinstit dar Aceluia, care mai târziu va primi a se naște din ea. Astăzi începutul bucuriei, adică Maica Domnului, în vârstă de trei ani, intră în templu, iar fecioarele o conduc, în mâini ținând cu lămpi. Astăzi, abolirea blestemului sterpăciunea este condusă, ca un dar, către Sfânta Sfintelor. Astăzi conținutul predicilor profeților este adus la adăpost de către marele preot și profet Zaharia. Acolo unde el intra cu evlavie o singură dată pe an, Fecioara are să rămână zi și noapte, continuu.

Cine nu se va minuna de evenimentul miraculos? Cine nu va fi surprins de minunea aceasta neobișnuită? Cine nu ar fi surprins să o vadă pe Maria, Preacurata, inaccesibilă preoților, rămânând în sanctuar? Acesta este începutul unirii cu noi. Acesta este modelul unirii îngerilor cu oamenii. Aceasta este replica propriei noastre restaurări. Aceasta este schimbarea vieții noastre care, după neascultarea în paradis, s-a umplut de spini. Aceasta este schimbarea deciziei de demult, cunoscută prin cuvintele „blestemat este pământul în lucrările tale, spini și ciulini îți va ridica” și „în sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta”. Aceasta este răscumpărarea de „voi înmulți mereu necazurile tale” și „în dureri vei naște copii”.

Această sărbătoare întru totul cinstită și luminată să o cinstim noi, credincioșii, cea care luminează cu lumină dumnezeiască și sufletească, cea care strălucește cu raze ascunse și a învățat (pe credincioși- n.trad.) cu cunoștința adevăratei Treimi a unei singure Dumnezeiri, atotputernicia Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.

Din moment ce am vorbit pe scurt despre temele de mai sus și la un moment potrivit, ne vom referi, atât cât ne va fi cu putință, despre Intrarea Fecioarei în templu și împlinirea legii. Pentru aceasta, care este mai presus de toți sfinții, locaș curat al Cuvântului, floare a fecioriei, chivot al sfințeniei, muntele cel sfânt, cortul ce l-a încăput pe Dumnezeu, rugul cel nears, carul înflăcărat al lui Dumnezeu, porumbelul cel fără de pată, locul neîngrădit care l-a cuprins pe Cuvântul, norul de Dumnezeu luminat, împărăteasa cea împodobită, care descinde din sămânța lui David, pregătită a fi locaș al Creatorului și Dumnezeu.

Ioachim era (om-n.trad.) înstărit și drept între cele douăsprezece seminții ale lui Israel și și-a oferit ale sale daruri lui Dumnezeu. Fiindcă nu avea copii și era sterp, preoții templului Domnului nu îl primeau (în adunare – n.trad.), zicând: „Nu îți este permis să aduci aceste ofrande lui Dumnezeu, fiindcă între israeliți, tu nu ai avut urmași”. A coborât, astfel, din templu, întristat și plin de jale. Urcându-se pe munte, singur înfățișându-se înaintea lui Dumnezeu, s-a rugat cu inima zdrobită și cu sufletul întristat, zicând cu glas înalt: „Tu, Doamne, Cel ce cunoști adâncurile inimii, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute, Cel ce te întinzi de la o margine a orizontului până în cealaltă, în cer, asemenea unui cort de piele. Tu, care ai poruncit soarelui să lumineze ziua și lunii și stelelor, noaptea. Tu, care ai poruncit norilor să dea ploaie și îndreptezi bătaia vânturilor. Tu, care ai legat marea cu nisip și ai umplut-o de tot felul de pești și pămânntul cu cai, fiare și păsări, pe care le hrănești după a Ta voie și poruncă. Tu, care faci să crească iarba pe pământ și înfrumusețezi fiecare copac într-un mod deosebit, auzi-mi, Milostive, și dăruiește-mi mie copil, da-mi moștenitor, ca să tacă buzele înșelătoare care acuză pe cel drept și cu mândrie îl umilesc pe el”.

Așa a fost rugăciunea celui drept; acestea au fost rugămințile strămoșului; acestea au fost gemetele sufletului necăjit al lui Ioachim.

Iar Ana ce a făcut? Pentru că merită să ne amintim și ale ei cuvinte. A trăit în armonie cu soțul ei de la o vârstă fragedă și, ajungând la bătrânețe, a rămas stearpă de-a lungul anilor. Și toată lumea știa că este fără de urmaș. Așadar, văzând plecarea soțului ei în munte, fiindcă iubea liniștea, în grădinna ei,cu rugăciuni stăruitoare striga la Făcătorul și Creatorul, zicând:„ O, Doamne al Puterilor, cel ce șezi pe Heruvimi și ești slăvit de Serafimi; Cel ce te înconjori cu mulțime nenumărată de îngeri, care te slăvesc și Ți se închină! Tu, cel ce l-ai plăsmuit pe Adam cu a Ta mână, i-ai dat viață prin a Ta poruncă și din a sa coastă ai făcut femeia; prin a Ta hotărâre înțeleaptă i-ai dat lui ajutor potrivit lui, unindu-i pe cei doi într-unul singur, zicând „se uneesc cei doi într-un singur trup”. Tu, care i-ai dat lui Avraam, slujitorul și patriarhul Tău, fiu pe Isaac, deși acesta era înaintat în vârstă, iar Sara era stearpă, l-ai făcut tată a multe neamuri. Tu care ai dat celei ce poartă același nume cu mine și compatrioatei mele, Ana, pe copilul cel sfânt și întru totul deosebit, Samuel, darul Tău, drept răspuns al rugăciunii și al biruinței împotriva minciunii și a urii. Caută, Preaînalte, din ceruri, din sfintele Tale locașuri și învrednicește-mă a deveni mamă; alungă durerea sterpăciunii și dezleagă legăturile lipsei mele de prunci, pentru ca ceea ce se va naște să fie rob al tău, bărbat sau femeia, să îl aduc în dar, drept tămâie bine-mirositoare, drept jertfă curată și de mult preț, drept aducere-înainte mult-cinstită, drept locuință dumnezeiască, ca un miel întâi-născut, ca un nou Isaac.

Pe când cei doi se rugau, arătatu-li-sa Înger al Domnului, aducător al veștii îmbucurătoare a nașterii Fecioarei, zicând: „A auzit cel Preaînalt rugăciunea voastră și în scurt timp vei avea o fiică, pe care o vor ferici toate neamurile, aleasă a fi locaș al lui Dumnezeu”. Când Ioachim a auziit vestea cea bună, a coborât din munte cu inima plină de bucurie și fericire. În mod neașteptat, pântecele sterp al Anei a devenit roditor. Iar după ce au trecut nouă luni, a născut pe Pururea-Preacurată Fecioară și Maică a Domnului, Maria, care a devenit șansa mântuirii lumii.

Când vestea îngerului s-a împlinit și s-a născut curata și de Dumnezeu trimisa copilă, din drepții Ioachim și Ana, aceștia și-au împlinit promisiunile lor. A fost văzută atunci Ana cea evlavioasă, cu mare bucurie, spunând Fecioarei: „Cine se aștepta, fiica mea, ca din mine să se nască cea care va fi fericită de toate neamurile? Cine, văzându-te în ale mele brațe, nu-L va slăvi pe Cel care m-a mântuit de sterpăciune și de lipsa de copii? Cine, văzând piept cel până acum uscat, dând lapte, nu-L va lăuda pe Cel ce a făcut să curgă apă din stâncă pentru poporul cel însetat? Dar vino, fiica mea, să mergem la Cel ce mi te-a dăruit; vino, stâlp al vieții celei veșnice; vino, odaie feciorească a Cuvântului, la templul Domnului. Treci în bucuria Domnului, tu cea care ești bucuria și împlinirea lumii. Gustă din a Sa bunătate, pe care, peste puțină vreme, o vei naște drept om. Fericită sunt, căci am devenit mama unei astfel de fiice. Bucurați-vă cu mine, toate semințiile lui Israel, căci după sterpăciunne, am devenit mama acesteia ce va fi maica Celui Preaînalt. Începeți, fecioarelor, purtând făclii, și mergeți înaintea Fecioarei celei de Dumnezeu trimise; lăudati-o, cântați psalmi în însoțirea chitarei, aduceți-i acesteia cântări duhovnniicești; lăudați-o în cântările psalterionului (instrument muzical străvechi cu coarde -n. trad.) cu zece coarde. Părintele David a lăudat-o pe fiica ce vine din a sa seminție, strigând cu voce înaltă cuvinte mari, zicând: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul frumuseţea ta”.

Acestea și multe altele asemănătoarea a spus Ana, cea plină de har, cu bucurie, către comoara cea de mult preț a Treimii, conducându-o pe Fecioara de trei ani și Maica Dumnezeului la templul Domnului, și, împreună cu Ioachim, cântând ode de mulțumire, după ce a adunat o mulțime de fecioare ținând lumânări, a ajuns la Sfânta Sfintelor. Acolo, ambii părinți l-au invitat cu bucurie și veselie pe Zaharia, proorocul, preotul, rudă și slujitor al Vechiului Testament, spunând: „Primește pe cea curată, pe cea neîntinată, primește, slujitorule, pe mireasa cea întru totul curată a Cuvântului; primește, proorocule, pe vasul luminii celei neînserate; primește, dreptule, pe carul de foc al Celui Preaînalt; primește, cel ce ești fără de pată, pe vița de vie cea frumoasă, care va aduce rod al vieții veșnice. Trece-o pe aceasta în străfundurile templului Domnului. Adu-o pe aceasta drept jertfă în locul sfințeniei, pe care l-a făcut Domnul drept locuință a Sa. Condu-o în cele mai adânci (părți ale templului – n. trad.) pe cea care se grăbește a primi în pântecele său pe Cel nevăzut. Fericește-o pe aceasta va fi motiv de bucurie pentru toți oamenii. Laud-o pe cea care s-a arătat carte de Dumnezeu scrisă a măreților Sale lucrări. Ia în mâinile tale pe aceasta, care ne-a eliberat de blestemul strămoașei Eva. Adu-i cântări de bucurie, celei ce ne-a unit prin dragostea ei cu Dumnezeu și a desființat vrăjmășia diavolului prin Cel ce l-a născut. Îmbrățișeaz-o pe cea care ne-a smuls din brațele diavolului. Proorocește despre ea, care a împlinit cuvintele proorocilor și făgăduința lui Dumnezeu către Oameni. Pe aceasta, care este masa pâinii Dumnezeiești, vinul dătător de bucurie, hrana care se dă gratuit, porumbelul cel nevinovat, cerul cel însuflețit, maica cea mult lăudată, lampa cea mult luminată, mireasa cea mult cântată, maica cea prealăudată, măslinul cel de Dumnezeu udat, cortul cel sfânt, bucuria lui Dumnnezeu, comoară mult lăudată, norul ploii dumnnezeiești, cetate cinstită, văl al cunoașterii, lampă de Dumnezeu făcută, scara prin care a coborât Creatorul și s-a arătat oamenilor, vasul bunătății, izvorul bunătăților, bogăția cea veșnică, pe Născătoarea de Dumnnezeu cea mult cântată și slăvită.

Pe această să o conduci în Sfânta Sfintelor, să o oferi Împăratului ca dar de mult preț. Pe aceasta să o lauzi ca împărăteasă a creației, îmbrac-o drept un palat al Împăratului, laud-o drept păzitoarea stăruitoare a tuturor fecioarelor. Așeaz-o pe ea în templul cel făcut de mână pe cea care a devenit templu viu al Cuvântului Creator al tuturor.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea II

Traducere

Căci înălțându-Se Hristos, după voia Sa, pe eșafodul tău, a ridicat cu Sine lumea toată. Înălțându-Se Hristos pe Tine de al nostru drag, a dat jos șarpele de aramă oarecând înălțat. În drumul nostru, nu mai există șarpe care să muște și să înțepe călcâiul. Nu mai există „șerpi de aramă” care să vindece mușcăturile șerpilor atunci când este văzut (referire la șarpele de aramă din pustie – Numeri 21,9 – n. trad.) Nu mai există „cel blestemat, cel ce atârnă de lemn”. Cum, și în care fel? Prin schimbarea blestemului în binecuvântare de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cel binecuvântat. Crucea nu mai este unealtă a blestemului, fiindcă blestemul a fost ridicat pe cruce; acest blestem l-a îndepărtat Hristos, iar în locul său, a adus binecuvântare.

Această Cruce a Domnului ne-a adus toate acestea. Crucea aceasta a Stăpânului, poartă mai multe nume. Crucea se numește: toiag al dreptății, al împărăției, al puterii și al moștenirii: „Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; și toiagul dreptății este toiagul împărăției Tale”; „izbăvit-ai toiagul moștenirii Tale”; „toiagul puterii Tale Ți-l va trimite Ție Domnul din Sion”. Se mai numește, de asemenea și vargă: „toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat”. Se mai numește și Pom al vieții: „Pom al vierii este ea pentru cei ce o stăpânesc, iar cei care se sprijină pe ea sunt fericiți”. Este „Pom răsădit”, după cum îl numește undeva și David, „pe lângă izvoarele apelor”. Care ape? Ale Scripturilor de Dumnezeu insuflate.

Se numește și așternut al picioarelor: „Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, căci Sfânt este!”. Se  numește și loc„ Intra-vom în corturile lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui”; „nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaș Dumnezeului lui Iacob”.

Pe această Cruce a arătat-o și a prezis-o în mod simbolic Patriarhul Iacob, așezându-și mâinile sale una peste cealaltă și în cruce, asupra nepoților săi, pentru a-i binecuvânta. Pe această Cruce a închipuit-o însuși fiul său, Iosif, închinându-i-se ei, modelată fiind aceasta la capătul toiagului său. Prototip al Crucii a fost și toiagul aceluiași Patriarh Iacob, atunci când a trecut râul Iordanului, fiindcă zice: „Cu acest toiag al meu am trecut Iordanul”. Și cu puțin înainte semnul crucii s-a arătat lui Avraam, modelat în coarnele berbecului, când a adus jertfa obișnuită a oilor, cea care era prototipul tainic al lui Hristos cel răstignit.

Chipul Crucii l-a făcut și Isaac, cel care a așezat lemnele pentru jertfă și apoi și-a urmat tatăl, care se grăbea să dea foc la jertfă. Puterea crucii o avea, de asemenea, toiagul lui Moise, care s-a transformat într-un șarpe mare și a transformat cu sine toiagurile egiptenilor; iar pe unele din acestea le-a înghițit, alteori a prefăcut apa râului în sânge, pentru ca ei să nu o poată bea. Și uneori scotea din ape broaște, alteori, aducea lăcuste, țânțari și întuneric adânc, și toate celelalte pedepse ale egiptenilor. Același toiag al lui Moise a fost o preînchipuire a Crucii, atunci când a despărțit Marea Roșie în două, ridicându-se de-o parte și de alta zidurile de alta pentru a putea trece, împreună cu sine, poporul.

Chipul Crucii a fost și „stâlpul de foc” și „stâlpul de nor” prin care Dumnezeu i-a condus pe evreii rătăcitori, atunci când au fugit din Egipt.

Chipul Crucii l-a făcut însuși Moise, atunci când își înălța mâinile sale pe munte, în timp ce Iisus al lui Navi se lupta împotriva amaleciților; iar Moise se sprijinea de Aaron și de Hor, și israeliții au învins.

Chipul Crucii  a fost și toiagul ce a lovit piatra în deșert și s-a arătat pământul cel uscat a fi plin de apă curgătoare.

Dar toiagul din care au încolțit nucile ce se arăta a fi? Nu prefigura clar Crucea? Dar Isaia care a fost tăiat cu fierăstrăul de lemn, nu a prefigurat Crucea? Îmi permit să spun că tocmai și omorârea pe cruce a lui Haggai, și tragerea a țeapă a Siserei, prefigurează în mod clar crucea. Dar și pielea de oaie a Proorocului Ilie, pot să spun, a preînchipuit puterea Crucii, când Proorocul a împărțit în două apele Iordanului și a trecut pe uscat. Ce putem spune și despre minunea Proorocului Elisei, când a aruncat în apă lemnul toporului și a scos capătul de fier care, deși era greu, a devenit ușor?

Cu adevărat, așadar, Crucea este un lucru mare, și în multe locuri ale Sfintei Scripturi ea este mărturisită sau preînchipuită, și multe minuni se fac zi-de-zi cu a sa putere. Trebuie să ne închinăm Crucii, pentru că prin ea am ajuns să-L cunoaștem pe Domnul. Trebuie să ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea se proslăvește Hristos. Ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea am primit binecuvântare și ne-am slobozit de blestem. Ne închinăm Crucii, pentru că prin ea s-a luat amărăciunea.

Binecuvântat este acest Lemn, prin care toate neamurile au primit binecuvântare. Este binecuvântat acest Pom, pe care Dumnezeu-Cuvântul a primit răstignirea cea trupească! Ce lucru putem spune că este mai minunat și mai neîntâlnit? Să-l vezi, adică, pe unul Dumnezeu răstignit, și, desigur, împreună cu tâlharul? Este binecuvântat lemnul prin care Tâlharul a intrat în Rai, s-a îndepărtat de gustul amar (al neascultării și al păcatului); ce lucru putem spune că este mai minunat ca acesta? Fiindcă Paradisul pe care l-a încuiat Adam cu a sa cădere, pe acela tâlharul l-a deschis prin pocăința sa. Și de unde acela a fost dat în afară, acolo a fost primit drept cetățean veșnic acesta. Ce schimbare frumoasă, reușită și de admirat! A ieșit un fur și a intrat altul; primul, fiindcă a trecut peste lege; al doilea, fiindcă s-a pocăit. Unul, pentru că s-a supus diavolului; altul, fiindcă s-a răstignit împreună cu al său Creator.

Binecuvântat este Lemnul din care s-a făcut chivotul închipuit al Bisericii, care are puterea de a răscumpăra lumea de potopul păcatului. Este binecuvântat acel Pom din care furul a mâncat, primind Raiul desfătării. Binecuvântat este acel Pom din care, pentru că nu a mâncat Adam mai înainte, a dat viața la schimb pentru moarte, agățându-se de „pomul cunoașterii”, cu gustul său obraznic. Și apoi, după ce a gustat din el, a priceput bogăția sa și și-a cunoscut restaurarea sa. Este binecuvântat Lemnul acela, prin care împărații înving pe dușmani, și generalii îi aduc prada lor, iar mulțimea de soldați  îi ia prizonieri pe barbarii cu care se luptă. Este binecuvântat acel Lemn, prin care arcurile sunt distruse și scuturile cad pradă focului. Este binecuvântat acel lemn, prin care dușmanii cei mândri se apleacă, se înclină și se retrag; fug, rușinați, barbarii și fug Sciții în mod frenetic „nefiind urmăriți de nimeni”.

Așadar, ridicați glasurile voastre astăzi împreună cu mine, și să ne folosim de Sfânta Scriptură, de cuvintele Sale, pentru a ne adresa Comorii Crucii. Și Comoara Crucii, o numesc a fi Fiul lui Dumnezeu, Hristos, către care trebuie să se îndrepte ale noastre cuvinte:„ Toate neamurile pe care le-ai făcut să vină și să se închine înaintea Ta, Doamne și să slăvească numele Tău. Că mare ești, Tu, Cel ce faci minuni, Tu ești singurul Dumnezeu”. Căci aceluia aparține toată slava în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea I

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea II-a

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

Celebrăm sărbătoarea Crucii, iar întreaga suflare a Bisericii s-a luminat. Celebrăm sărbătoarea Crucii și lumea întreagă s-a iluminat și s-a umplut de razele bucuriei dumnezeiești. Celebrăm sărbătoarea Crucii, pentru care întunericul (păcatului) a fost izgonit și a venit lumina (virtuții). Celebrăm sărbătoarea Crucii și ne înălțăm duhovnicește cu Mântuitorul nostru răstignit, lăsând jos, pe pământ, păcatul, pentru a câștiga bunătățile cele viitoare.

Se înalță Crucea și înalță împreună cu sine întreaga umanitate care, din cauza păcatului său, era căzută. Se înalță Crucea și smerește mândrea obraznică a demonilor. Se înalță crucea, iar puterea celui viclean este supusă și smerită. Se înalță Crucea și întreg trupul Bisericii se adună. Se înalță Crucea și orașele sărbătoresc luminat, iar popoarele oferă cu bucurie jertfa cea fără de sânge către Dumnezeu. Fiindcă și numai pomenirea Crucii este un motiv de mare bucurie și de abandon al supărărilor și regretelor.

Dar și să vadă cineva cuiul Crucii, cât de mare lucru este acesta! Fiindcă acela ce vede Crucea se umple de bărbăție și alungă lașitatea. Atât de mare lucru este Crucea! Iar cel ce face din aceasta posesia sa, va fi dobândit un tezaur mare. Poate veți crede că numesc tezaur aurul, sau mărgăritarele, sau pietrele prețioase din India, pentru care se bucură oamenii trupești, care sunt preocupați de lucrurile mărunte și lipsite de valoare. Eu însă numesc tezaur și întru dreptate, acel lucru care este cel mai frumos și mai prețios și cel prin care s-a atins întregul scop al mântuirii noastre.

Fiindcă dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos nu ar fi fost răstignit. Dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos, viața cea adevărată, nu ar fi fost țintuit pe Lemnul acesta și dacă nu ar fi fost țintuit, nu  ar fi izvorât din latura sa râurile nestricăciunii de „sânge și apă”, care au curățit întreaga lume.

Pecetea păcatului nu ar fi fost ruptă, nu am avea libertatea noastră duhovnicească, nu am fi luat parte la „copacul vieții”, Raiul nu s-ar fi deschis, iar „sulița învăpăiată cea întoarsă” nu ar fi lăsat liberă intrarea în Eden și nici furul nu ar fi intrat în Paradis.

Și de ce spun acestea? Dacă nu ar fi Crucea, Hristos nu ar fi venit pe Pământ, iar dacă Hristos nu ar fi venit, Fecioara nu ar fi existat. Iar dacă Fecioara nu ar fi existat, nici a doua naștere a lui Hristos nu ar fi existat. Dumnezeu nu ar fi mijlocit între oameni; nu ar fi existat arvună, nici iesle, nici scutece, nici tăierea împrejur cea din a opta zi, nici supunerea față de părinții Săi, nici creșterea în vârstă, nici dezvoltarea cea după trup, nici arătarea Acestuia, nici botezul, nici minunile, nici Iuda vânzătorul, nici dreptatea lui Pilat, nici îndrăzneala evreilor care au cerut insistent răstignirea celui fără de păcat.

Și dacă nu ar fi existat Crucea, moartea nu s-ar fi prăbușit, iadul nu s-ar fi golit, șarpele cel rău, diavolul nu ar fi fost zdrobit.

Pentru aceasta, lucru mare și de cinste este Crucea. Mare, fiindcă foarte multe bunătăți și bunătăți s-au întâmplat datorită acesteia. Atât de multe, încât și minunile și Patimile lui Hristos depășesc orice putere a cuvântului sau a expresiei.

Este cinstită, de asemenea, deoarece Crucea înseamnă Dumnezeiasca Patimă și Tropaeum (Trophaeum). Patimă, datorită faptului că Hristos, cel fără de patimă, în mod voluntar a primit moartea pe cruce; Trophaeum, fiindcă diavolul a fost străpuns prin cruce, și împreună cu el, moartea a fost biruită. S-au prăbușit, de asemenea, porțile iadului și, în sfârșit, a devenit pentru lumea întreagă mântuirea comună.

Crucea este nădejdea creștinilor, mântuirea celor fără de nădejde, limanul celor aflați în circumstanțe dificile de viață, tămăduitor al celor bolnavi, cea care îndepărtează patimile, dă sănătatea, dă viață celor morți duhovnicește, îndreptează pe om pe calea evlaviei, cea care reduce la tăcere orișicare blasfemie.

Crucea este armă împotriva celor vicleni, toiag duhovnicesc al împăraților, cununa coroanei împărătești, mod de viață ce are un adânc sens duhovnicesc, toiag al puterii, sprijinitoarea credinței, bastonul duhovnicesc al bătrâneților, cârmuirea celor orbi, lumina celor întunecați, pedagog al celor fără de minte, învățător al pruncilor, zdrobirea păcatului, arătarea pocăinței, ea reprezintă chezășia virtuții și a dreptății.

Crucea este scara ce urcă la Ceruri, drumul ce (ne) conduce la virtutea, garanția vieții duhovnicești, omorârea morții, eliberarea de degradarea (morală). Ea are puterea de a șterge rănile patimilor și a morții duhovnicești celei veșnice; dă sufletului liberarea spre Dumnezeu; este cheia Împărăției Cerurilor.

Crucea este păzitorul pe timpul nopții, stâlpul de sprijin pe timpul zilei, ocârmuitor prin întuneric, frâul în situațiile de bucurie nemărginită, cea care ne animă în situații de mari dureri și necazuri, aducătoare de pace; ea este prietenul stăruitor și apărător; ea ne protejează și ne ajută.

Crucea este ajutător în ispitele noastre, mântuitoare de primejdii, mângâiere a necazurilor, ajutătoare în nevoi, cârmă a celor aflați pe mare, ușurare a necazurilor. Crucea păzește pe cei ce se odihnesc noaptea, priveghează cu cei aflați în priveghere și ajută pe cei obosiți.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea II-a

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea III-a

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

Taina Dumnezeieștii Euharistii, lăsată nouă de însuși Domnul, este cea mai înaltă dintre toate tainele, este cea mai remarcabilă dintre minuni din cele săvârșite prin puterea lui Dumnezeu, este cea mai înaltă dintre cele pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a plăsmuit și este, de asemenea, cea mai prețioasă harismă și dar din cele pe care Dumnezeu le-a dăruit oamenilor. De aceea, întru dreptate, ea se poate numi și poate fi considerate minune a minunilor și taină a tuturor tainelor.

În taina dumnezeieștii cuminecări se ascunde nu numai întreaga dumnezeire, ci și întreaga umanitate (a lui Hristos); prin urmare, ea este taina tainelor, cea care din orice unghi ar fi abordată, se arată în ascuns. Ea transcende toate limitele cunoașterii fizice. Prin această taină, Dumnezeu ne-a arătat nouă, prin a Sa putere, măreția atotputerniciei sale dumnezeiești; și prin a Sa înțelepciune, înălțimea copleșitoare a Dumnezeieștii Sale atotbunătate.

Cum trebuie să ne apropiem la primirea dumnezeieștilor taine

Modul prin care trebuie să ne apropiem de Dumnezeiasca Împărtășanie, ne este arătat de apostolul Pavel, care zice: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”.

Așadar, fiecare să-și cerceteze conștiința sa mai întâi, pentru a-i putea fi învederată starea lui morală și relația sa cu Dumnezeu și cu aproapele său, iar dacă le va găsi pe acestea într-o stare bineplăcută (lui Dumnezeu – n. trad.), să se apropie pentru a se împărtăși, dacă nu, să lase aceasta pentru altă dată, fiindcă nu există nici un fel de comuniune între sfințenie și necurăție.

Când, astfel, ne apropiem de Dumnezeiasca Euharistie, trebuie să venim cu multă evlavie, curățiți de orice element ce spurcă trupul și sufletul, pentru a ne împărtășii cu cu vrednicie; deoarece, dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-și dezlege încălțămintea picioarelor sale, pentru a se apropia de locul cel sfânt (Ieșire 3, 3), cu cât mai mult ești tu dator, creștine, să dezlegi orice legătură a păcatului, pentru a primi înlăuntrul tău pe Dumnezeu întreg? Nu este acea pâine sfântă însuși trupul Domnului? Iar în potirul acela nu stă sângele Domnului? „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10:16). Cum, așadar, te vei apropia, conștiință grea având, de focul cel ce arde pe cei nevrednici?

De aceea, dezleagă orice legătură de dușmănie pe care o vei avea cu aproapele tău, renunță la orice troc nedrept, dă înapoi tot ce este străin ție, fugi de ce e rău și fă binele, întoarce-te la Domnul și vino pentru a te sfinți întru totul, pentru a te lumina și a deveni sălaș al harului dumnezeiesc, pentru a te uni cu Hristos și a rămâne întru El și El întru tine. „Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu cu mine este, si Eu întru el” (Ioan 6:56).

Caracteristicile celui care întru vrednicie a primit Dumnezeiasca Împărtășanie

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie părăsește sfântul locaș cu totul înnoit, fiindcă focul dumnezeirii, cel care prin Dumnezeiasca Cuminecare a venit în legătură cu sufletul omului, a ars păcatele sale, l-a umplut de har dumnezeiesc, i-a sfințit rațiunea, a întărit puterile sufletului, i-a luminat rațiunea, a legat inima sa de frica de Dumnezeu și, în final, l-a arătat pe acesta sălaș al Sfântului Duh.

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie a primit drept arvună împărăția cea cerească și este îmbrăcat cu platoșa dumnezeirii, cea care îl apără de orice rău și orice lucrare a celui viclean, arătându-l pe acesta înfricoșător chiar și înaintea demonilor.

Inima celui ce s-a împărtășit cu vrednicie se umple de nespusă bucurie și negrăită fericire; el este singurul care simte schimbarea ce a avut loc înlăuntrul său și se bucură de restaurarea sa. Toate virtuțile împodobesc inima sa, iar dorința sa va sta numai către unirea cu Domnul.

Liniștea duhovnicească, pe care conștiința comuniunii și întrepătrunderii de Dumnezeu o dă și pacea cea cerească ce domnește înăuntrul său, se oglindesc în chipul fericit al celui ce s-a împărtășit cu vrednicie.

După Dumnezeiasca Euharistie

După Dumnezeiasca Euharistie, să lauzi și să mulțumești imediat Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te cumineci cu trupul și sângele său; ziua aceea să o petreci în lucrări vrednice de împărtășania primită și să o ții pe aceasta drept exemplu pentru celelalte zile ale vieții tale, să nu permiți de aici înainte să aduci întristare îngerului celui ce păzește sufletul și trupul tău, întorcându-te la viciile tale de altădată.

Veniți, așadar, frați creștini, să ne înfruptăm din harul lui Dumnezeu, să avem grijă de a noastră mântuire, ca învrednicindu-ne de primirea preacuratelor tainelor, să trecem toată vremea vieții noastre în dreaptă judecată, dreptate și evlavie. Fiindcă ni s-a revelat, precum spune și Pavel (Tit 2, 11-13), că harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și, în veacul de acum, să trăim cu înțelepciune, cu dreptate și cu cucernicie. Să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Amin!

Sursa: Ο Άγιος Νεκτάριος, περί της θείας Ευχαριστίας

Traducere de Bădilă Andrei Alexandru

Născătoarea de Dumnezeu a primit atât de multă cinste, respect și dragoste din partea credincioșilor, astfel încât, după Dumnezeu, ea a primit cea mai mare cinste, respect și iubire. Cinstea credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu datează din sec. I sau II, și a fost întărită de aceleași Sfinte Scripturi care pomenesc numele ei și o descriu drept „cea plină de har, binecuvântată și singura, între femei, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu”. Și însăși Maica Domnului, cu duh profetic, vestește cinstea de care se va bucura între toate neamurile, zicând: „iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Și adevăr a grăit atunci, fiindcă din acel moment au început mărimurile adresate Născătoarei de Dumnezeu. Pe aceasta, mai întâi a fericit-o Elisabeta, care, umplându-se de Duh Sfânt, cu glas tare, a zis: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău […] Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini toate cele spuse ei de Domnul” (Luca 1, 42-45). Asemenea, și femeile contemporane cu Maica Domnului, văzând-o pe Fecioara cu pruncul în brațe, cu siguranță au fericit-o. Evanghelistul Luca amintește de glasul care s-a auzit din mulțime și a fericit-o pe Maica cea care l-a alăptat pe Domnul (Luca 11, 27).

Arheologia creștină ne dovedește faptul că cei credincioși au pictat icoane ale Maicii Domnului, s-au închinat ei și au cinstit-o încă din sec. I-II.  Și, cu siguranță, lucrurile nu ar fi putut sta altfel, fiindcă însăși Evanghelia este cea care întărește cultul Născătoarei de Dumnezeu Maria, Fecioara însăși anunțând că „de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Iar aceasta fiindcă Născătoarea de Dumnezeu a primit cinstea și fericirilor tuturor neamurilor – de la momentul Bunei Vestiri și până astăzi – și va fi fericită între neamuri în mod continuu până la sfârșitul veacurilor. Iar cei care nu aduc aceasta cinste și fericire înaintea Născătoarei de Dumnezeu încalcă flagrant poruncile exacte ale Evangheliei. Fiindcă întreaga Evanghelie este o lege și călcarea unei iote sau a unui cuvânt mai mic al Evangheliei înseamnă încălcarea legii.

Odată cu veacul al treilea, cinstirea Maicii Domnului a fost cu atât mai mare. Imnografia creștină înalță cântări către Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, numind-o Împărăteasa Cerului și Doamnă a Îngerilor. În vremea aceea, au apărut, în mai multe locuri unde locuiau împreună creștinii cu alte neamuri, anumiți eretici care transformat în cult de adorare cinstea cuvenită Născătoarei de Dumnezeu, făcând-o egală în cinstire pe Fecioara Maria cu însuși Dumnezeu, imitând prin aceasta zeitățile feminine care erau adorate în cultura neamurilor. Această erezie s-a numit a collyridienilor, fiindcă aceștia aduceau drept ofrandă de jertfă într-o zi anume un fel de covrigi, sau dulciuri, pe care le și consumau (Epifanie, Panarion, cap. 78 și 79).

În aceeași perioadă au apărut și cei întru totul diferiți de collyridieni, care s-au numit antidicomarianiți, care nu tolerau slăvirea Maicii Domnului nostru. Aceștia erau atât de lipsiți de respect, încât au îndrăznit să spună că Fecioara, după nașterea Mântuitorului, a intrat la bărbatul ei și a dat naștere și altor fii și fiice. Acestora s-au alăturat și alți eretici, ai zilelor noastre, care au negat Pururea-Fecioria și numele de Theotokos – Născătoare de Dumnezeu.

Pe aceste erezii, Biserica le-a combătut și și-a exprimat în mod clar opinia corectă și sigură conform căreia suntem îndatorați să aducem cinstirea Pururea-Fecioarei drept Maică a lui Dumnezeu (Θεοτόκος), fără, însă, a ne închina ei ca unui Dumnezeu.

Ereziile collyridienilor și ale antidicomarianiților, apărute în veacul al III-lea, dezvăluie o abatere de la adevărata credință a Bisericii Universale, care (credință) se află undeva poziționată între cele două secte diametral opuse.

Epifanie, în capitolul 23, spune „Și alții, din nou lipsiți de cinste, în ceea ce privește însăși problema Pururea-Fecioarei, care obișnuiau și obișnuiesc să o numească Dumnezeu, suferind, în mod sigur, de nebunie și demență. Căci se spune că multe femei din părțile Traciei care locuiau în Arabia păstrau această practică lipsită de rațiune, adică făceau un tip de dulciuri în numele Pururea-Fecioarei Maria, pentru a se aduna, și, în numele Preasfintei Fecioare, să facă acest lucru întru totul hulitor și nedrept – adică să slujească femeile singure și să aducă jertfă”. Și în capitolul 1 al aceleași cărți legate de erezii (a Sfântului Epifanie), zice: „Această erezie a ajuns în Arabia din părțile Traciei și ale Sciției… Multe femei împodobesc o farfurie cu o cârpă curată într-o zi anume a anului și pun pe ea pâine, pe care o oferă în numele Mariei. Iar din această pâine mănâncă toate”.

Însă, încă din sec. al IV-lea evlavia și cinstea Maicii lui Dumnezeu s-au manifestat prin lucrări luminate, adică prin ridicarea unor Sfinte Biserici în numele Maicii Domnului.

Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi pentru toți credincioșii cea de nebiruit apărătoare și ajutătoarea și sprijinitoarea cea grabnică. La ea au alergat cei aflați în primejdii și necazuri, și pe ea au avut-o cei aflați în războaie drept apărătoare doamnă. A ei putere de nebiruit a zdrobit pe dușmani și aflând îndrăzneală la Fiul ei și Dumnezeu, a adus credincioșilor mila lui Dumnezeu.

Evlavia credincioșilor față de Maica lui Dumnezeu din momentul condamnării ereziei lui Nestorie, s-a manifestat în întreg statul Roman prin sărbători pline de lumină și bucurii duhovnicești, iar toate bisericile, înălțătoare și luminat decorate, ridicate în numele Maicii Domnului erau renumite prin frumusețea lor.

Această evlavie a credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maică a Domnului, care deja avea un loc ferm în inimile lor și a început cu alegerea Fecioarei Maria drept Maică a lui Dumnezeu, a rămas nestrămutată de-a lungul veacurilor și va rămâne neschimbată în inimile credincioșilor pentru totdeauna.

Una dintre cele mai iubite evanghelii apocrife ale creștinismului este cea atribuită lui Iacov, fratele Domnului, care a transmis foarte multe elemente tradiției Bisericii, care la rândul ei, le-a respins cu promptitudine în mai toată vremea. Conținutul textului se remarcă printr-o naivitate deosebită, prin lipsa de profunzime teologică specifică scrierilor nou-testamentare canonice. Motivul atribuirii textului prezentei evangheliei fratelui lui Hristos este unul foarte ușor de înțeles: pentru a putea fi ușor acceptat de comunitatea creștină și a beneficia de autoritatea pe care Iacov o avea, conform tradiției, în Biserică.

Așa cum am precizat și în articolul precedent, timpul scrierii acestei evanghelii este probabil mijlocul secolului II d.Hr., textul fiind redactat, probabil, potrivit cercetătorilor contemporani, de un grup de creștini proveniți dintre neamuri sau conform altor specialiști, textul aparține unui autor iudeo-creștin, bun cunoscător al Vechiului Testament, însă nefamiliarizat cu peisajele Țării sfinte, prin prisma descrierilor pe care acesta le face diferitelor locuri din Tărâmul Sfânt. Importanța acestei scrieri este dată mai ales de vechimea sa, răspândirea ei în Biserica Primară și influența sa în arta și credința creștină, mai ales prin prisma contribuției dogmatice în ceea ce privește învățătura Bisericii despre pururea-fecioria Maicii Domnului.

Lucrarea este împărțită, prin prisma conținutului, în trei părți: Viața Fecioarei dinainte de nașterea lui Hristos (Cap. 1-16), nașterea lui Mesia și minunile ce s-au întâmplat o dată cu aceasta (Cap. 17-21), și moartea sfântului Zaharia (Cap. 22-24), lucrarea sfârșindu-se cu un epilog (Cap. 25).

Prima parte descrie nașterea cea minunată a Maicii Domnului, din Ioachim și Ana, care erau sterpi și pentru aceasta, marginalizați de societatea civilă iudaică, fiind considerați blestemați de Dumnezeu. Ana se roagă Domnului zicând: „Dumnezeul părinților noștri, auzi-mă pe mine și mă binecuvintează așa cum ai făcut cu Sara, dându-i ei fiu pe Isaac!” (2, 4). Un înger al Domnului îi răspunde: „Ana, Ana, Domnul ți-a auzit rugăciunea ta. Iată, vei zămisli și vei da naștere, iar despre rodul pântecelui tău se va vorbi în lumea toată” (4, 1). Cu această ocazie, Ana promite ca rodul acesta să fie afierosit Domnului.

Aflând la momentul nașterii de la moașă că are o pruncă, Ana s-a bucurat și a zis „Sufletul meu saltă în această zi!”. Iar după ce a așezat prunca în patul ei, s-a curățit, a hrănit-o și a numit-o Maria (5, 2).  Maria a fost adusă la templu la vârsta de trei ani, iar preotul, primind-o a sărutat-o și a binecuvântat-o zicând: ”Domnul Dumnezeu a mărit numele tău peste toate neamurile; prin tine Domnul va arăta mântuirea Sa fiilor lui Israil în zilele cele mai de pe urmă” (7, 2). La vârsta de doisprezece ani, este dată lui Iosif pentru a avea grijă de ea căci, potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif era un văduv în vârstă care deja avusese alți copii.

Capitolele X-XI păstrează același fir narativ cu cel al evangheliilor canonice în ceea ce privește nașterea Domnului; fecioara Maria primește veste de la înger că va zămisli în mod minunat prunc prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta îi zice: „aici e roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (XI,3).

Potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif, întorcându-se înapoi în locul unde se afla fecioara, fiind plecat din cauza muncii și aflând că Maria purta în pântece prunc, a început a plânge, crezând că nu a putut să își împlinească datoria față de fecioara care îi fusese dată în grijă. Văzând îndoiala sa, îngerul i s-a înfățișat, zicându-i: „Nu te teme pentru aceasta fecioară, căci pruncul din ea este rodul Duhului Sfânt. Ea va naște fiu și Îl va chema Iisus. Căci El va mântui oamenii de ale lor păcate” (XIV, 2).

Mai târziu, când scribul Anas a descoperit că Maria purta în pântec, l-a acuzat pe Iosif înaintea unui preot că nu a respectat fecioria tinerei. Iosif și Maria au depus mărturie înaintea preotului și au fost supuși încercărilor pentru femeia bănuită de adulter (descrise pe larg la Numeri 5:11-31), dovedindu-se astfel curăția lor.

Un aspect important  descris de „Iacob” în lucrarea sa este problema pururea-fecioriei a Maicii Domnului. Concepția curată a fost deja amintită în buna veste transmisă de înger, însă evanghelia prezintă și Nașterea Domnului într-o manieră miraculoasă: apropiindu-se momentul nașterii, Iosif a căutat o moașă și întorcându-se cu ea, au văzut un nor luminos ce a acoperit peștera unde Fecioara zăcea. „Deodată, norul s-a depărtat și lumină mare s-a făcut în peșteră, încât nu puteau privi cu ochii înspre ea. Mai apoi, ea a început să dispară, făcând loc pruncului să fie văzut, iar el a căutat sânul maicii Sale, Maria. Atunci moașa a plâns și a strigat: Ce mare este ziua aceasta, căci am văzut această minune nouă” (XIX, 2). Plecând de la peșteră, moașa a văzut-o pe Salome și i-a zis: „Salome, trebui să îți povestesc această minune nemaivăzută. O fecioară a dat naștere, ceea ce, după fire umană și după cum știi și tu, este cu neputință” (XIX, 3). Salome nu a crezut cuvintelor moașei și de aceea ea a primit pedeapsă de la Dumnezeu, uscându-i-se mâna. Apropiindu-se mai apoi de copil și atingându-l, ea primește vindecare.

Protoevanghelia prezintă, asemenea scrierilor canonice, plecarea magilor și uciderea pruncilor de către Irod la auzul veștii că s-a născut Împăratul lui Israel. Aici, textul diferă față de varianta canonică, fiindcă Iosif și Maria nu iau calea Egiptului, ci Maria îl ascunde în fașă pe prunc și îl ascunde în ieslea unui han. Iar Elisabeta, mama lui Ioan, Înaintemergătorul, fuge în munți cu fiul ei. Ajunsă la baza munților, ea înalță o rugăciune, iar muntele se deschide pentru a-i adăposti pe cei doi și un înger este trimis pentru a străjui urcarea potrivnicilor în munte. Irod însă, își trimite ostașii la Zaharia arhiereul, care refuză să mărturisească unde stă ascuns fiul său și pentru aceasta, este ucis pe treptele templului. Urmașul său este dreptul Simeon, care mai târziu îl va purta pe pruncul Iisus în brațele sale, la intrarea în templu.

Unii cercetători au acuzat Protoevanghelia lui Iacob de docetism (erezie aparținând creștinismului primar, ce susținea că natura umană a lui Hristos este doar o iluzie, o aparență înșelătoare, El neîmbrăcând vreodată haina trupului omenesc), prin prisma modului de prezentare a Nașterii Domnului. Însă faptul că după naștere pruncul a cerut sân, dovedește întocmai realitatea laturii sale umane. Pe de altă parte, prezența norului de lumină ne aduce aminte de teofaniile din Vechiul și Noul Testament, care subliniază latura divină a nou-născutului. Astfel, lucrarea nu ar trebui acuzată nici de docetism, nici de adopționism, care susține că Hristos a dus viață pur omenească până la momentul începerii misiunii Sale pastorale, când primește puteri divine.

Alte informații cu privire la viața Fecioarei Maria se găsesc și în Evanghelia copilăriei lui Hristos, însă, textul acela este de factură gnostică, puternic îmbibat de curentul ereziei gnostice, lipsit de substanță teologică și departe de tradiția comună a Bisericii. El prezintă, de exemplu, cum Hristos a readus la forma umană pe cineva care fusese transformat mai înainte în catâr de o vrăjitoare, sau cum, copil fiind și jucându-se în noroi, a modelat niște păsări și a suflat asupra lor pentru a le aduce la viață.

Putem concluziona, astfel, că Protoevanghelia lui Iacob nu este o lucrarea eretică, în ciuda narațiunilor sale ce țin oarecum de domeniul fantasticului și că reflectă credința sobornicească a Bisericii cu privire la zămislirea și nașterea lui Hristos. Lucrarea, de altfel a avut un puternic impact în domeniul mariologiei, în dezvoltarea dogmei Nașterii Pururea-fecioarei Maria. Chiar dacă Papa Gelasie a decretat scrierea ca fiind necanonică spre finalul sec. V, de conținutul ei se leagă numeroase sărbători din calendarul Bisericii Ortodoxe, cum ar fi aducerea la Templu a Maicii Domnului, Nașterea Fecioarei Maria și sărbătoarea sfinților Ioachim și Ana.

Una din cele mai iubite și cinstite persoane ale istoriei creștinismului este, fără îndoială, Maica Domnului, care încă din primele secole ale creștinismului, ca fecioară preacurată din al cărei pântec Dumnezeu-Fiul a îmbrăcat haină omenească, a reprezentat un punct al dragostei și cinstei credincioșilor. Dovadă pentru acest fapt stă nu numai numărul mare de sărbători afierosite Preasfintei în calendarul creștin de către tradiția bisericească, dar și unele scrieri aparținând creștinismului timpuriu, a căror scop era aducerea de noi informații și date cu privire la această persoană mult iubită de comunitatea creștină, care nu erau cuprinse în textul celor patru evanghelii și formează tema centrală a articolului nostru.

Așadar, ce sunt evangheliile apocrife?

Termenul apocrif (απόκρυφα) se referă la textele apărute în spațiul bisericesc al primelor secole creștine drept lucrări ale unor cunoscuți apostoli sau personalități ale creștinismului a căror sursă erau fie revelația divină, fie anumite izvoare ascunse ale creștinismului, cunoscute doar de un număr restrâns de aleși, între care se număra, probabil și autorul. Scopul acestor scrieri era zidirea sufletească a credincioșilor cu anumite amănunte care jucau rolul de a întări credința, fie completarea din punct de vedere informațional a scrierilor deja existente (recunoscute de Biserica de mai târziu drept canonice), sau a unor lacune în prezentarea cronologică a evangheliilor a vieții lui Hristos, a Maicii Sale, sau a Apostolilor și a altor personalități ale Bisericii timpurii, într-o așa manieră încât să poată insera, unde puteau, propriile învățături bolnave, de natură eretică, mai ales din grupul gnosticilor.

Importanța acestor texte în viața Bisericii a fost foarte mare, însă cu puternice conotații negative, iar aceasta se datorează efervescenței pe care au provocat-o categoriile acestea de credincioși care au falsificat atitudinea creștină autentică vis-a-vis de viață, venind cu învățături și dogme greșite, cu o teologie șchioapă care nu aducea decât instabilitate în mintea și sufletul credincioșilor. Influența acestor scrieri era atât de mare, încât a determinat unele Biserici locale să recunoască autenticitatea unor lucrări ca Epistola lui Barnaba, Didahiile celor 12 Apostoli, ș.a.m.d. Putem spune că astfel s-a manifestat pronia lui Dumnezeu, încât Biserica a reușit să depășească această criză și să-și exprime unitar conștiința de sine și Tradiția sa apostolică, protejându-se în același timp de orice  învățătură sau interpretare nefavorabilă a evenimentelor nou-testamentare. Cu toate că pentru acele vremuri, textele apocrife au reprezentat un motiv de restriște, ele se dovedesc deosebit de valoroase în zilele noastre, aducându-ne înainte multe date spre a fi observate.

Cu alte cuvinte, aflăm despre diverse tendințe care au existat în cercurile Bisericii, despre moravurile, dar și obiceiurile acelor vremuri, despre dorul de veșnicie, durerea și așteptarea primilor creștini, dar și despre diverse curente filosofice apărute în acea perioadă. Foarte rar, aceste texte se referă la narațiuni, sau persoane, care să poată reprezenta un ecou al datelor istorice ale personajelor sau evenimentelor din Noul Testament.

Influența majoră pe care aceste texte au avut-o în sânul Bisericii se reflectă atât prin faptul că ele au reprezentat o sursă de inspirație pentru numeroase lucrări artistice, dar și pentru unele sărbători din calendarul creștin, cum ar fi Intrarea Maicii Domnului în Biserică, sărbătorită pe 21 noiembrie.

Una din lucrările elaborate în primele secole de viață creștină, care abordează tema Maicii Domnului este Evanghelia Maicii Domnului. Această scriere alcătuită din opt capitole, în antichitate, era atribuită Evanghelistului Matei; ea este amintită în lucrările mai multor importanți scriitori bisericești ai Bisericii Răsăritene, cât și Apusene, precum Ieronim, sau Epifanie al Salaminei și probabil, a fost redactată pe parcursul sec. II d.Hr., de către un creștin drept-măritor provenit dintre neamuri. O parte a textului evangheliei se regăsește și în Protoevanghelia lui Iacob.

Primul capitol este atribuit părinților Preasfintei Născătoare, Ioachim și Ana. Capitolul subliniază evlavia lor, reflectată în modul în care aceștia își împărțiseră toate proprietățile: o parte o lăsaseră Templului, o parte o dăduseră celor nevoiași și străinilor, iar a treia parte o păstraseră pentru ei. Din păcate, cei doi nu aveau copii, ceea ce l-a determinat într-o zi pe arhiereul Isahar să-l insulte pe Ioachim și să nu îi primească arderea de tot a sa (jertfa de sânge ce se aducea în cultul iudaic), considerându-l blestemat de Dumnezeu să nu aibă moștenitori. Din cauza rușinii, bărbatul nu se întoarce acasă și se ascunde la țară, cu păstorii săi. În locul acela, conform capitolului doi al cărții, îl găsește îngerul Domnului, care îl anunță că femeia sa cea stearpă va naște o fată pe care o va afierosi templului, care va naște pe Fiul lui Dumnezeu și ca semn al veridicității celor proorocite de înger, îi spune că la întoarcerea sa în Cetatea Sfântă, va vedea pe femeia sa, Ana, așteptându-l la Poarta de Aur (una din porțile Ierusalimului, pe care a intrat mai târziu Însuși Mântuitorul, eveniment pe care Biserica îl cinstește în fiecare an în Duminica Floriilor).

În al treilea capitol, îngerul se întâlnește cu Ana, căreia îi încredințează același mesaj ca lui Ioachim, folosindu-se la fel de Poarta de Aur ca semn al adevărului celor spuse de el. Capitolul se sfârșește cu nașterea și primirea numelui de Maria de către nou-născută, după cum proorocise îngerul mai înainte. Al patrulea capitol prezintă afierosirea Preasfintei Născătoare Templului, la vârsta de trei ani și cum aceasta a provocat mirarea acelor prezenți, întrucât putea să urce fără ajutor treptele Templului. Capitolul cinci vorbește despre viața Preasfintei în Templu, căci primea mesageri ai lui Dumnezeu și vorbea cu îngerii Săi. Ajungând la vârsta de 14 ani și trebuind, conform rigorilor societății iudaice a acelor vremuri să se mărite, Fecioara Maria spre deosebire de celelalte fecioare ale Templului, a refuzat aceasta, dorind să rămână afierosită numai Domnului, jurând să rămână fecioară până la moarte. Atunci, arhiereul neputând a schimba decizia tinerei Maria, a adunat împreună cu sine alte persoane importante ale templului și s-a rugat Domnului pentru rezolvarea problemei. Atunci, s-a auzit o voce din Chivotul Legii, ce era așezat în Sfânta Sfintelor care spunea, conform profeției lui Isaia: „toiag va ieși din rădăcina lui Iesei”, ca toți bărbații aflați la vârsta căsătoriei, să aducă ramuri la altar, iar cel a cărui ramură va înflori, iar pe aceasta un porumbel (semnul Duhului Sfânt) se va așeza pe ea, se va logodi cu Maria.

În capitolul 6 se relatează cum porumbelul, în final, se așează pe ramura lui Iosif, din neamul lui David, bărbat înaintat în vârstă. Capitolul se încheie cu întoarcerea lui Iosif în Betleem pentru a pregăti cele necesare nunții și a Mariei în casa părinților ei împreună cu alte 7 fecioare, pentru a o ajuta.

Capitolul 7 este foarte asemănător cu textul de la Luca 1, 26-38, unde se prezintă Buna-Vestire a Maicii Domnului, singura diferență fiind în cadrul dialogului dintre Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil, legat de modul în care poate o fecioară să ia în pântece fără a cunoaște bărbat. Capitolul următor se aseamănă cu fragmentul de la Matei 1, 18-25 și prezintă intervenția minunată a îngerului în visul lui Iosif, de a nu o alunga pe Fecioara Maria întrucât rămăsese grea. Singura diferență este legată de faptul că în scrierea apocrifă se prezintă căsătoria Fecioarei cu Iosif la porunca Îngerului, în timp ce evangheliile canonice mereu îl prezintă pe Iosif drept logodnicul acesteia sau drept slujitor. Epilogul Evangheliei Nașterii Mariei se termină cu o mărturia cu privire la autenticitatea scrierii: „Și l-a născut pe fiul său, după cum ne învață și sfinții Evangheliști, pe Domnul Nostru Iisus Hristos, care, împreună cu Tatăl, ca fiu, și cu Duhul Sfânt trăiesc și împărățesc în veci.”

Bibliografie

Απόκρυφα Κείμενα της Καινής Διαθήκης, Vol. I, Editura Pirinos Kosmos, Karellas, 1991.

Ioannis Karavidopoulos, Απόκρυφα Χριστιανικά Κείμενα, Vol. I, Editura Pournaras, Salonic, 1999.

Edgar Hennecke, Wilheim Schneemelcher, Neutestamentliche Apokryphen, trad. în lb. engleză de Robert McLachlan Wilson, Editura the Westminster Press, Londra, 1959.

Montague Rhodes James, The Apocryphal New Testament, Ed. Oxford University Press, Oxford, 1924.

Articolul de față are ca temă pericopa evanghelică a întâlnirii lui Hristos cu femeia samarineancă, așa cum este ea prezentată în cap. IV al Evangheliei după Ioan, propunându-și prezentarea și analiza fragmentului, subliniind dimensiunea eshatologică a acestuia. Pericopa samarinencei este una din cele mai importante istorisiri ce aparțin Evangheliei lui Ioan, așa cum reiese și din numeroasele învățături ce pot fi sustrase, și anume, învățătura Domnului despre darurile lui Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt, despre adevărata slujire ce trebuie adusă lui Dumnezeu și despre mântuirea omului.

Femeia samarineancă, o păcătoasă ce provine dintr-o societate considerată de iudeii vremurilor a fi eretică și idolatră, lipsită de orice fel de respect din partea acestora, lucru datorat faptului că cei din urmă se considerau adevărații păstrători ai adevărului și ai dreptei credințe, se adapă din cuvântul lui Hristos, se pocăiește, devenind vas purtător al învățăturii Sale, împărtășindu-le și celor de o credință cu ea didascalia primită.

Iisus Hristos, pe de altă parte, prin spectrul poziției adoptate față de samarineancă, cât și față de ceilalți samarineni care s-au apropiat de El și au crezut în El, reprezintă un exemplu de deschidere și de dragoste față de aproapele nostru, dar și o dovadă concretă a faptului că orice om are puterea și posibilitatea să ia parte la Împărăția lui Dumnezeu. În secolele ce au urmat acestei întâlniri, tradiția bisericească a identificat-o pe samarineanca anonimă cu Sfânta Fotini, căreia i-a oferit și titlul de întocmai cu apostolii (ισαπόστολος).

Așadar, conform ipotezelor deja prezentate, putem fi siguri de faptul că pericopa de față abordează mai multe probleme de natură teologică care necesită a fi studiate și discutate datorită faptului că acestea transcend orice barieră temporală; sunt teme ce provoacă orice om, indiferent de epoca de care aparține, având hotărâtoare consecințe religioase și sociale.

Evanghelia lui Ioan este considerată de Părinții Bisericii, dar și de cercetătorii vremurilor noastre mult mai încărcată cu semnificații teologice, cu atât mai mult atunci când ea este comparată cu scrierile sinopticilor ^[1], fapt ce se datorează modului nou și deosebit prin care scriitorul descrie persoana și acțiunile Mântuitorului, dar și unei varietăți de teme teologice abordate în mod sistematic, care indică modul în care Iisus se raportează și prezintă acest raport cu Dumnezeu Tatăl^[2]. Evanghelistul Ioan îl prezintă pe Mântuitorul, așadar, în împreună-lucrarea Sa cu Tatăl, prin intermediul Sfântului Duh, care ajunge să atingă inimile celor credincioși în momente importante, dar și în viața cotidiană, așa cum dovedește și pericopa samarinenei^[3]. Acțiunea Sfântului Duh reiese din discuția cu privire la slujirea lui Dumnezeu „în Duh și adevăr”. Duhul la care se referă Domnul este prin excelență Duhul lui Dumnezeu, pe care oamenii îl pot primi, suferind schimbări sufletești și ajungând la adevărata credință.

Hristologia Evangheliei după Ioan este distinctă și în multe alte momente ale pericopei: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, devenit om, cel care a luat trup și a venit pe Pământ pentru a împlini voința Tatălui. Pericopa în discuție îl prezintă pe Hristos atât ca învățător, ca Mesia, cât și ca mântuitor al lumii. El însuși vorbește despre Sine și descoperă femeii cine este cel ce stă înaintea ei, iar apostolilor le descoperă lucrarea sa, anume mântuirea omului. Contextul în care se desfășoară dialogurile abundă în ecouri de natură eshatologică, întrucât Iisus vorbește despre venirea unei noi epoci, în care închinarea la Dumnezeu se va face diferit, duhovnicesc, în mod lăuntric și în adevăr^[4], cât și despre vremea ce deja venise, cea a lui Mesia cel vestit de proorocii Vechiului Testament^[5]. Conform cu Smith, practic, aceste două perioade, cea a slujirii adevărate a lui Dumnezeu și a lui Mesia cel ce va veni, se pot identifica una prin cealaltă. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indicată în felurite moduri, în puncte importante ale Evangheliei lui Ioan; în fragmentul de la cap. IV, Hristos se arată pe sine „izvor de viață veșnică”, subliniind aceeași lucrare^[6].

O altă discuție importantă se concentrează în jurul modului în care cea de-a patra Evanghelie îl prezintă pe Dumnezeu, întrucât se pare că există o diferență ușor sesizabilă între Dumnezeul Vechiului Testament, așa cum îl traduceau iudeii vremii din sfintele scripturi, și cel pe care îl prezintă Ioan. Problema nu este dată de existența divinității, lucru de necontestat în ambele instanțe, ci de cine este Dumnezeu, iar în cazul Evanghelistului Ioan, Acesta nu se află în antiteză cu Dumnezeul scrierilor vechi, ci este același, Dumnezeul lui Israel, despre care învățăm acum că este Tată al Cuvântului, activ în relația sa cu umanitatea.

A patra evanghelie dezvoltă, de asemenea, și o pnevmatologie proprie, subliniată și în pericopa de față atunci când se discută despre slujirea lui Dumnezeu în duh și adevăr, subliniindu-se faptul Dumnezeu este duh.. Pe de o parte, Dumnezeu este duh în ceea ce privește firea și esența sa, iar acest fapt implică caracterul transcendental al existenței sale în relație cu materia și cu lumea fizică. Pe de altă parte, Duhul este prezentat drept piatră de hotar, cel care poate să treacă la oameni în urma contactului acestora cu Iisus. Astfel, putem cu ușurință concluziona că lucrarea Duhului este în mod direct legată de acțiunea lui Iisus, Dumnezeu manifestându-se în lume prin intermediul Duhului și transmițând adevărul de credință prin Fiul său^[7].

Relația pe plan religios între iudei și samarineni ridică problema relațiilor pe care trebuie creștinii să le susțină cu cei de alte confesiuni, sau religii. Prin intermediul pericopei înțelegem că cei disprețuiți de iudeii cei mândri erau mult mai capabili să Îl înțeleagă și să Îl accepte pe Hristos. Tot așa, fiecare creștin este chemat să răspândească vestea cea bună (Evanghelia) a Învierii lui Hristos tuturor, indiferent de fundamentul religios al celui căruia acesta se adresează, căci ea poate găsi un loc potrivit din care să răsară sămânța mântuirii și în sufletele celor disprețuiți, sau a celor care au trăit în eroare, la fel ca în cazul samarinenilor^[8].

Un alt aspect teologic se referă la locul de închinare a lui Dumnezeu, care după cum bine se știe, reprezenta una dintre controversele dintre evrei și samariteni. Acesta, pentru iudei era templul din Ierusalim, iar pentru samarineni, muntele Garizin, pe care au avut construit la un moment dat alt templu. Însă, Iisus subliniază în fragmentul de față natura imaterială a lui Dumnezeu, care se poate sălășlui peste tot, și nu numai într-un singur loc. Deci închinarea ce I se aduce va fi pur spirituală, în duh, astfel încât să poată fi adorat lăuntric de fiecare persoană. Desigur, asta nu înseamnă că Iisus subestimează importanța existenței templelor și a săvârșirii cultului, ci El subliniază doar natura spirituală a închinării, care trebuie să izvorască cu sinceritate din străfundurile inimilor credincioșilor.

Femeia din Samaria cunoștea profețiile care vesteau venirea lui Mesia și avea speranță și așteptare în inima ei. Profeții care au vorbit despre Dumnezeu cel unic, precum și despre întruparea lui Mesia, au fost mulți, și din acest motiv femeia a crezut la început că are în față încă un profet. Dar cum a fost femeia convinsă că cel care îi vorbea este Hristos însuși? A fost suficient faptul El însuși a susținut acea poziție?

Evanghelia după Ioan, dar și mai precis, pasajul legat de femeia samarineancă, se remarcă printr-un profund caracter eshatologic. În acest pasaj cu pricina, acest caracter este evident prin referirea la venirea unei ere, a unei perioade viitoare, dar și la situația deja prezentă, anume că o nouă eră a sosit deja. Pe de o parte, avem ideea anticipării, de exemplu, a lui Mesia, a timpului în care Dumnezeu va fi adorat spiritual, a secerișului și, pe de altă parte, unele dintre semnele venirii se întâmplă deja, așa cum Mesia este prezent si secerișul are loc exact în acele momente. Astfel, părerea lui Savvas Agouridis pare a fi valabilă, conform căreia evanghelistul Ioan caută să pregătească Biserica pentru anticiparea celei de-a Doua Veniri^[9].

Deosebit de puternică în pericopa samarinenei este ideea misiunii pe care Hristos a fost trimis de Tatăl cel ceresc să o împlinească: El a venit pentru a împlini o anume voință și a săvârși o anumită lucrare. Pe de altă parte, lucrarea pe care El o începe este continuată de ucenicii săi, prin slujirea apostolică. Scopul și împlinirea lucrării și a voinței lui Dumnezeu este mântuirea neamului omenesc. Rolul lui Iisus în această misiune este foarte exact, El fiind trimisul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și prin întruparea Sa și lucrarea de îndumnezeire a omului, Hristos  nu încetează a fi Dumnezeu desăvârșit, ci și firea umană pe care o îmbracă o ridică la slava cea dumnezeiască. Cu toate acestea, latura Sa umană este trădată în pericopa de față prin nevoințele trupești specifice omului, dintre care cea mai înaltă este setea. Astfel înțelegem și că patimile pe cruce pe care Hristos le-a suferit nu au fost doar un rol teatral, sau cultic, fără implicații directe, pe care El trebuia să îl împlinească, ci, cu adevărat, S-a înălțat pe cruce, suferind nevoințe și simțiri omenești autentice.

Mântuirea omului reprezintă încă o temă de bază pe care pericopa în discuție o aduce în lumină, întrucât samarineanca devine vas al adevărului și al credinței cele adevărate și începe să pășească spre mântuire. Desigur, în această direcție trebuie să fi fost orientat și dialogul pe care Hristos îl are cu ucenicii săi în care vorbește de semănător și de seceriș, care coincide din punct de vedere cronologic cu inflația de samarineni în rândurile credincioșilor, care îl căutau atât pe Iisus, cât și mântuirea lor personală. Însă, la acea vreme, mântuirea era cunoscută drept eliberarea mesianică, cea care a ocupat un loc central în gândirea și cugetarea poporului evreu, fiindcă ei credeau că aveau să fie singurii receptori ai acesteia. Întrebarea firească ce urmează istorisirii de față este cine este cu adevărat vrednic de mântuire, având în vedere că la mântuire a participat o femeie păcătoasă provenită dintr-un popor ce denaturase revelația divină? Răspunsul evident este că mântuirea i-a fost dată acesteia nu pentru defectele, ci pentru virtuțile cu care ea s-a încununat, precum simplitatea, speranța, bunătatea, cunoașterea Scripturilor, sinceritatea.

Astăzi parcurgem o eră în care problemele teologice de mai sus sunt de o actualitate stringentă. Progresul tehnologic, criza economică, a valorilor, ritmurile de viață ale omului modern, războaiele și fanatismul sunt doar câțiva din factorii ce afectează oamenii și deseori îi îndepărtează de învățătura și adevărul lui Dumnezeu. Consecințele acestui lucru sunt triste, cum ar fi clintirea credinței și a speranței, limitarea dragostei către aproapele, individualismul și căutarea bunătăților celor pământești. Sensul pericopei discutate poate fi înțeles în nevoia oamenilor moderni de a fi învățați adevărul lui Dumnezeu de la început, spre întărirea credinței și pășirea pe calea mântuirii, iar semnificațiile și implicațiile ei  inspiră credință, dragoste și întoarcerea pe cărarea lui Dumnezeu a celor care s-au depărtat de El.

^[1]   Trempelas, P., Υπόμνημα εις το κατά Ιωάννην, ed. Sotir, Atena, 1990, pp. 161-162.

^[2] Smith, M. D., The Theology of the Gospel of John. New Testament Theology, Cambridge University Press, Cambridge, 1995, p. 4

^[3] Idem, p. 1

^[4] Yves C., Christian Theology,  în M. Eliade, Enciclopedia Religiilor, New York, 1987, p. 456.

^[5] Hunter, A. M., The Gospel according to John. The Cambridge Bible Commentary in the New English Bible, Cambridge University Press, 1965, p. 49.

^[6] Carson, D. A., The Gospel according to John. The Pillar New Testament Commentary, Apollos, UK, 1991, p. 49.

^[7] Smith, Ibidem, p. 112

^[8] Smith, Ibidem, p. 75-76.

^[9] Savvas A., Ο Ευαγγελιστής Ιωάννης, Ed. Ellinika Grammata, Atena, 1984, p. 25.

Sfântul Apostol Pavel (sau Saul, după numele său primit odată cu botezul iudaic, circumciderea) a rămas în conștiința Bisericii drept una din cele mai dominante voci ale Creștinismului primar, atât prin lucrarea sa misionară, ca Apostol al Neamurilor, cât și ca autor a aproape jumătate din cărțile Noului Testament; tot Sfântul Apostol Pavel este întemeietorul Bisericii Greciei, a cărui pomenire întru cinstire Biserica o face an de an, în data de 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

Născut în Tarsul Ciliciei (între 5-15 d.Hs.), Saul, iudeu cu cetățenie romană, a crescut într-un context socio-cultural puternic determinat de influențe grecești, întrucât orașul său natal era un mare centru al lumii eleniste, învățând limba greacă și primind o educație de sorginte iudaică, alături de Gamaliel, un învățător al legii.

Acest fundament a reprezentat un punctul de plecare în lucrarea sa apostolică, fiindcă prin cunoașterea tradițiilor iudaice,  el a știut cum să se adreseze comunităților de evrei, iar limba greacă s-a dovedit o adevărată unealtă pentru a aborda pe cei proveniți dintre neamuri (εθνικούς). Cu cei din urmă, a ținut o corespondență strânsă prin care a răspuns întrebărilor puse de credincioșii Bisericii pe care o întemeiase. Prezentul articol are ca scop urmărirea traseului misionar al Sfântului Apostol Pavel pe teritoriul Greciei Antice angajând argumente biblice, istorice și mărturii arheologice.

Conform cărții Faptele Apostolilor, grupul misionar al apostolului Pavel (Sila, Timotei și Luca) debarcă pentru prima dată în regiunea de Nord a Greciei Antice, în iarna anului 49 d.Hs., în Neapoli, care se găsea în locul orașului Kavala, din Grecia de astăzi. Șapte ani mai târziu, în 56 d.Hs., Apostolul Neamurilor se va găsi pentru a doua oară în această cetate, în timpul celei de-a treia călătorii misionare a sa. Mai apoi, Apostolul împreună cu ceata ucenicilor călătoresc în Filippi, unde rămân pentru câteva zile (Fapte 16, 11-12). O tradiție veche identifică locul unde Pavel și cei împreună cu el au debarcat drept locul unde ulterior s-a ridicat Biserica Sfântului Nicolae, aproape de portul orașului Kavala. În spatele Bisericii există un Pas al Apostolului Pavel (Βήμα Αποστόλου Παύλου)[1] în amintirea acestui eveniment, care marchează în istoria Bisericii venirea mesajului evanghelic pentru prima dată pe teritoriu european.

Pasul Sf. Ap. Pavel în Neapoli

Urmând Via Egnatia (drum roman antic realizat în sec. al II-lea î.Hr, ce traversa provinciile romane Iliric, Macedonia si Tracia, ale cărui rămășițe arheologice au fost descoperite în apropierea Mănăstrii Sfântului Sila), Pavel și cei care împreună cu el s-au îndreptat către cetatea Filippi, intrând, probabil pe Poarta Neapolis-ului. În prezent, orașul abundă în dovezi arheologice din perioada elinistă, dar mai ales din cea romana și a epocii paleocreștine. În perioada proto-creștină, cetatea mai adăpostea doar foarte puțin iudei, care, în zilele Sabbatului, se adunau la malul unui afluent al râului Strymona. În sâmbăta în care Apostolul a vizitat zona aceasta, el a găsit adunate în acel loc doar femei, carora Apostolul le-a predicat pentru prima data învățătura creștină.  Întâlnirea lui Pavel cu Lidia, o femeie credincioasă din Thyatira Asiei Mici (Fapte 16, 14) trebuie să se fi săvârșit tot acolo. Pe locul unde această credincioasă a primit botezul, mai târziu s-a ridicat un baptisteriu în zilele noastre, a fost înfrumusețat, iar în râul de lângă baptisteriu se săvârșesc botezuri.

În același capitol din Fapte se istorisește că Pavel împreună cu Sila au fost duși în piață[2], înaintea dregătorilor. Rămășițele arheologice ale acestei piețe din zilele noastre sunt de sec. II, însă sub acestea, arheologii au descoperit straturi ale unei piețe și mai vechi, de sec. I. Este posibil ca întregul episod să se fi petrecut în fața Pasului care este localizat în regiunea nordică a pieței din Filippi, fiindcă se știe că în partea de sud se găseau tarabele negustorilor din Filippi.

Comunitatea filipenilor este prima pe care Apostolul o întemeiază pe teritoriu european și tot acesteia îi este destinată una dintre Epistolele Pauline. Ruinele episcopiei se păstrează până în zilele noastre în estul pieței. În casa de rugăciune afierosită Apostolului Pavel s-a păstrat o epigrafie pe podeaua de mozaic care stă drept mărturie a acestei afierosiri și pe care scrie: Porfirie, episcopul, cel ce a făcut/a ridicat mozaicul bazilicii lui Pavel în Hristos (ΠΟ[ΡΦΥ]ΡΙΟΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΣ ΤΗΝ [Κ]ΕΝΤΗΣΙΝ ΤΗΣ ΒΑΣΙΛΙΚΗΣ ΠΑΥΛΟ[Υ ΕΠ]ΟΙΗΣΕΝ ΕΝ ΧΡΙΣΤΩ). Această descoperire de mare însemnătate pentru creștini subliniază comuniunea continuă a Bisericii din Filippi cu întemeietorul ei.

Epigrafia Ep. Porfirie

Până a ajunge în Thessalonic, Pavel a trecut și prin cetățile Amfipoli și Apollonia, despre care, însă, cartea Faptelor nu ne mărturisește nimic, ci doar le amintește (Fapte 17, 1). Din punct de vedere istoric, se cunoaște faptul că cetatea Amfipoli juca un rol de mare importanță strategică și comercială, ca popas pe drumul Egnatiei, și că în perioada creștinismului primar, orașul devenise un principal centru creștin. Săpăturile arheologice au scos la iveală patru bazilici (de sec. V-VI d.Hs.) și un centru episcopal(sec. IV d.Hs.).

Venind din Apollonia, Pavel trebuie să fi intrat în cetatea Thessalonicului urmând drumul Egnatiei – strada Lagkada (Λαγκαδά) din zilele noastre- prin Poarta Litaia[3] (ale cărei rămășițe se regăsesc de-a lungul străzilor Sfântul Nestor și Sfântul Dimitrie). În perioada romană, Thessalonicul era un important centru comercial la Marea Mediterană. Acesta ar putea fi și unul din motivele explicative ale existenței comunităților iudaice în zonă. Din păcate, lipsa de dovezi arheologice face imposibilă localizarea exactă a cartierului iudaic și a sinagogii din perioada respectivă.

De paraclisul sudic al Sfintei Mănăstiri Vlatadon, Stavropighie Patriarhală de sec. XIV, se leagă o tradiție conform căreia Pavel acela este locul de pe care Sfântul Apostol Pavel a predicat Thessalonicenilor. O altă versiune a acesteia propune locul bisericii Sfântului Gheorghe (Rotonda) ca Pasul Sfântul Pavel. Cert este că iudeii orașului au fost deranjați de succesul predicii lui Pavel, s-au scandalizat și l-au obligat pe Pavel să fugă împreună cu ai săi colaboratori în Veria (Fapte 17:8-10), despre care, din păcate, textele noutestamentare sunt lipsite de detalii suplimentare.

În Veria există numeroase monumente arheologice, însă niciunul dintre acestea nu se leagă de activitatea lui Pavel. Pasul său din Veria este un monument contemporan, ridicat în amintirea predicii lui Pavel către locuitorii Veriei. Desigur că și aici este vorba de tradiție, iar nu de mărturii biblice, sau istorice. Comunitatea iudaică a Veriei are continuitate istorică până în zilele noastre și, de asemenea, există și o sinagogă reconstruită în oraș. Cert este că din Veria, Pavel a fugit din nou către un alt teritoriu la malul Mării Mediteraneene, neamintit însă de textele scripturistice. Cetăți ca Methoni (Μεθώνη), Pidna (Πύδνα), dar și Dion (Δίον) au în zilele noastre destui susținători.

După o călătorie pe Mare, Apostolul Pavel ajunge în Atena. Cea mai veche ipoteză propune portul Pireului (Πειραιάς) ca locul unde acesta a coborât de pe vas, însă o altă teorie, mai nouă, propune portul Faliro (Φάληρο). Conform acesteia, cheiul din perioada antică se găsea pe locul unde astăzi este zidită bisericuța Sfântului Gheorghe, în Faliro. Dacă această ipoteză este cea corectă, atunci Pavel a urmat drumul de la Faliro la Atena și a intrat pe Porțile Itoniei (Ιτώνιες Πύλες). Dacă el ar fi debarcat în Golful Pireului, atunci s-a îndreptat pe direcția Nord-Est, trecând prin cea mai centrală intrare din partea de Nord-Vest, unde se găsea atât Poarta Sacră (Ιερά Πύλη), cât și Poarta (Δίπυλο) pentru a ajunge în final în piață.

Conform lui Luca (Fapte 17:18), Pavel a discutat în piață cu filosofii stoici și epicurieni despre Hristos și Înviere. Aici a fost judecat ca mincinos și condus la Areopag (Άρειο Πάγο)  pentru a explica în amănunt care este noua învățătură pe care o predica. Areopagul nu trebuie înțeles ca muntele stâncos a lui Ari (Άρη), la Nord-Vest de Acropole, ci ca adunare, corpul de judecată care se întrunea în Stoa Regală.

Pasul Sf. Ap. Pavel în Veria

După succesul predicii sale în Atena, Pavel a vizitat Corintul, colonia romană întemeiata la anul 44 î.Hr. de către Iulius Cezar. În perioada lui Pavel, Corintul era capitala Ahaei și cel mai important centru comercial; de asemenea, era cel mai mare oraș ca întindere de pe teritoriul Greciei Antice. Spațiul arheologic al Corintului antic este, desigur, impresionant, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a acestor monumente existau, sau erau în stadiu de construcție în timpul primei vizite a lui Pavel în cetate.

Șederea lui Pavel în Corint a fost mai lungă ca în oricare alt oraș al Greciei, aici fiind întemeiată una dintre cele mai numeroase comunități de creștini. Din săpăturile arheologice nu s-a putut identifica sinagoga, însă au fost descoperite două rămășițe de coloane de marmură (sec. IV-V) care stau ca mărturie a prezenței iudeilor în oraș. În piața mică la est de teatru și în afara spațiului arheologic, s-a descoperit o epigrafie în limba latină care se referă la un anume Erast. La Romani 16:23, Pavel trimite salutările sale lui Erast, iconomul orașului Corintului, iar numele său răsună și textele de la Fapte 19:22 și 2 Tim. 4:20. Epigrafia a fost așezată în cinstea unui oarecare Erast, care prin propria stăruință și cheltuială a pavat piața de la est de teatru ca gest de mulțumire pentru comunitatea care îl numise în poziția sa administrativă.

În legătură cu celelalte regiuni care, conform tradițiilor locale, au fost vizitate de Pavel, nu există și mărturii arheologice din acea perioadă care să ateste activitatea sfântului Apostol în zona respectivă.

[1] Pe teritoriul Greciei de astăzi se găsesc numeroase astfel de monumente ridicate în amintirea locurilor unde, conform tradițiilor locale, a textelor scripturistice și a mărturiilor arheologice, Sfântul Apostol Pavel a făcut un popas în parcursul călătoriilor sale pentru a predica înaintea oamenilor care se aflau în cetatea, sau orașul respectiv vestea cea bună a Învierii și învățătura cea nouă a Mântuitorului Hristos.

[2]  în limba română, termenul de piață a fost folosit atât pentru a traduce termenul grecesc πλατεία, dar și αγορά. În realitate, vorbim despre două spații care joacă roluri diferite și prezintă chiar o structură arhitecturală diferită. Πλατεία se referă la o piață urbană, un spațiu plat amenajat într-o zonă rezidențială (de multe ori, chiar în centrul orașelor), înconjurată de clădiri sau artere stradale importante, care în antichitate era folosită mai ales pentru adunările comunitare. Pe de cealaltă parte, termenul de Αγορά se referă la o piață comercială, unde locuitorii orașului se întâlneau pentru a vinde și a cumpăra produsele necesare traiului (troc). În unele cazuri, în afara rolului ei comercial, piața era și locul de întâlnire unde anticii discutau evoluțiile politice, concepte filosofice, ș.a.m.d.

[3] Λιταία Πύλη

Bibliografie

1. J. McRay, Archaeology and the New Testament, Grand Rapids, Michigan, 1991.
2. L. S. Nasrallah, Archaeology and the Letters of Paul, Oxford University Press, Oxford, 2018.
3. E.O.T. (Greek Tourism Organisation), Τα Βήματα του Αποστόλου Παύλου στην Ελλάδα, Αθήνα 2003
4. M. Gkoutzioudis, Καινοδιαθηκικές μελέτες με τη συνδρομή της αρχαιολογίας, Μέθεξις, Θεσσαλονίκη, 2012.
5. E. Tsalampouni, Η Μακεδονία στην Εποχή της Καινής Διαθήκης, ΒΒ23, Θεσσαλονίκη, 2002.

În 1975, Jean Hani – un erudit discret, profesor al Universității din Amiens și fondator al Centre de Recherches sur l’Antiquité Classique – publica o mică bijuterie numită Meseriile lui Dumnezeu. Preliminarii la o spiritualitate a muncii („Les métiers de Dieu: préliminaires à une spiritualité du travail”). Ideea centrală a cărții sale, formulată pe înțelesul tuturor, este următoarea: ca să nu ni se pară că e mai departe decât putem noi vreodată ajunge, ca să ne apropiem de El mai temeinic, ca să ne vorbească pe măsura noastră, Dumnezeu ni se dezvăluie ca Meșteșugar: ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei…

El, Scribul Scribilor, nu are nici hârtie, nici masă de lucru, și nu are nevoie, căci Cartea Vieții nu a scris-o cu cerneală făcută din tanini sau funingine. Dar noi îl putem pricepe cercetându-i Scripturile. (Iar în Islam, adaugă Hani, se spune că Penița divină continuă să scrie, iar Cerneala continuă să curgă până în ziua Învierii).

El, Doctorul Doctorilor, nu are nici halat și stetoscop, nu are nevoie. Dar noi Îl pricepem văzând cum rănile se închid și durerile dispar, și ne amintim că aceia care s-au atins de El cât a fost pe pământ s-au vindecat.

El, Războinicul Războinicilor, nu are sabie de oțel forjat, nu are nevoie. E cel care a pus de la început sabia de foc la intrarea în Rai, iar pe acolo nu se intră nici cu tancul, nici cu avionul de vânătoare, iar de acolo bomba nucleară trebuie că pare o petardă în mâna unui netot. Dar noi așa pricepem mai bine că el, Savaot, ne poartă prin Damascurile și Fâșiile Gaza de dinăuntru, prin Belgradurile inimii, unde asaltul nu se încheie niciodată și unde armistițiu nu există.

El ca Olar a zămislit cosmosul, ca noi să pricepem că nu e loc de pe pământ care să nu fi fost atins de degetele Lui și că lumea e ulcior, iar noi ar trebui să fim apa vie din el.

El ca Țesător a țesut lumea ca pe o pânză, ca să pricepem că orice nod pe care îl desfacem cu prostia, orgoliul și fanteziile nostre slăbește întreaga fire.

El ca Ziditor a întemeiat lumea, ca să pricepem că orice zidire pe care o facem – catedrală, biserică de sat sau casă cu etaj – ar trebui să fie o oglindire a zidirii lui. (Iar Hani ne spune că în Scripturile hinduse stă scris că ar trebui să construim așa cum zeii au construit dintru început).

El ca Tâmplar le-a îmbinat și chertat pe toate de care ne bucurăm și ne folosim. Ca să nu pierdem din vedere că „în numeroase tradiții, termenul care denumește lemnul este folosit și pentru a defini materia în general – în greacă, hyle, în latină, materies (de aici și franțuzescul „matière” și spaniolul madera), și în ebraicul e’tz, în vreme ce în egipteană khet exprimă deopotrivă ideea de lemn și pe aceea de obiect, de „lucru” – p. 58).

El ni se arată ca Păstor, ca să nu uităm că suntem chemați să fim turmă, dar nu masă.

Ca Pescar, ca să nu uităm că, lăsându-ne prinși în Năvod și scoși la lumină, vom respira alt aer decât peștii. (Rabbi Akiva: un năvod e întins peste toate viețuitoarele – p. 73).

Ca Vânător, ca să nu uităm că pentru a ajunge în Împărăție trebuie agerime, prezență de spirit și ochi pătrunzător.

Ca Grădinar se arată, ca să știm că totul  – de la pir la florea de colț, de la ciulini la șofran – e creștere și avânt către cer. (Iar Hani ne învață: misticii musulmani spun că la sfârșitul lumii, grădina se va întoarce la Grădinar – p. 79)

Ca Stăpân al Recoltei și al Viei se arată, pentru că tot ce rodește, rodește pentru că a fost mai întâi îngrijit, trudit și iubit. Și ca nu cumva să uităm că dăruirea cea bună, care hrănește și adapă, vine cu prețul zdrobirii între pietrele de moară și în teasc.

*

Ce nu cuprinde prețioasa cărticică a lui Jean Hani e referința la actualitate, la modul în care lumea zilelor noastre mai poate fi străluminată de aceste vechi, eterne simboluri.

Modernitatea, produs al salturilor tehnologice mai degrabă decât al intențiilor omenești, a adus cu ea o pleiadă de ocupații desemantizate. A înlocuit bogăția simbolică a vechilor meșteșuguri cu eficiența searbădă și confortul rânced al job-urilor, care nu pot depozita sensuri și nu pot înălța omul. În schimb, a parodiat tehnologic vechile simboluri meșteșugărești, asociindu-le o transcendență second-hand, cu semn schimbat:

A scrie: Scrisul de mână ne pare azi ridicol și neproductiv, caligrafia e pierdere de timp. Pentru că, de fapt, nu mai vrem și nu mai știm să lăsăm urme frumoase. Și pentru că nu mai ținem să rămânem scriși în Cartea Vieții. De ce ne-am strădui, de vreme ce în locul ei s-a întronat zeul Hypertext, în al cărui paradis de pixeli toată lumea are acces gratuit?

A vindeca: „Viața fizică și sănătatea trupească sunt dependente de viața și energia spiritual, iar aici avem un adevăr aproape uitat în lumea noastră modernă, care a separat în mod artificial sufletul de corp și sănătatea de mântuire” (p. 17). Paradigma medicală este astăzi capturată de paradigma mecanică – totul e procedură, protocol, formalitate. Piesele mașinăriei anatomice umane se schimbă și se ajustează, la nevoie i se adaugă device-uri noi, iar genetica se reconfigurează cu aceeași indiferență cu care resetezi erorile din bordul automobilului. Și, între timp, se așteaptă ca laboratoarele să obțină elixirului final al nemuririi. Nemurire care va avea chipul Mașinii, fiindcă Mașina o poate găzdui și simboliza mai bine decât trupul care, așa cum spunea un transumanist, e doar „un deșeu [mess] de materie organică plin cu sânge”. (Desigur, o nemurire fără înviere, dar să nu se împiedicăm de asemenea detalii).

A țese: Lumea nu mai e Țesătură, ci Rețea. În loc de noduri, impulsuri electrice. În loc de urzeală, algoritmi. În loc de ordinea, destinul și rostul cuprinse în Țesătură – hazardul și nihilismul Rețelei.

A construi: catedralele nu sunt bune, că sunt prea medievale, în schimb ridicăm zgârie-nori față de care Turnul Babel însuși trebuie să fi părut o șandrama. După ce îi ridicăm, îi contemplăm din apartamentele noastre insipide pe care Le Corbusier, preotul arhitecturii moderne, le numea „mașini de locuit”.

… Alte ipostaze meșteșugărești au devenit pur și simplu de neînțeles pentru oamenii zilelor noastre:

Vasul: în cel mai bun caz, vasele create manual au devenit un moft rustic. Supraabundența și ieftinătatea celorlalte recipiente, turnate din toate materialele posibile, produse exclusiv industrial, face ca simbolul Vasului modelat de Olar să nu ne mai spună mare lucru. Astfel, o poartă de înțelegere pare să se fi închis definitiv pentru cei mai mulți, singura șansă de contemplare a misterului Vasului rămâne Potirul (până nu se dă vreo ordonanță prin care să fie produs și el din PVC aprobat de Ministerul Sănătății, asortat cu lingurița de plastic). Dacă astăzi lumea pare diformă, mototolită și fisurată, cu toate sensurile scurse din ea, posibil să fie din cauza faptului că nu mai seamănă cu Vasul, simbolul esențial al armoniei necesare, și al separării necesare, dintre formă și conținut.

Lemnăria: Ce ar putea mai învăța de la Tâmplar lumea noastră de rumeguș presat, cu oroare de lemn masiv? Lumea în care drujba mistuie într-o zi cât poate tăia un topor în luni întregi?

… Iar alte ipostaze au fost pierdute prin banalizare și înlocuite cu simulacre (interesant, par să fie mai ales cele care au legătură cu hrănirea):

Nu mai știm să avem grădini, deci nu mai avem la îndemână, in micro, imaginea primordială a Raiului – tainic și luxuriant, unde toate împreună sunt. În lipsa lor, tot ce am putut produce sunt parcurile cu gazon, cu pomi civilizați, eventual cu țarcuri civilizate pentru câini civilizați, cu locuri de joacă civilizate pentru copii civilizați. Și cu coșuri de gunoi, gunoi civilizat.

Turme nu deținem, dar avem câini și pisici, atâta doar că nu le păstorim, ci le idolatrizăm. La pescuit se merge doar pentru relaxare, iar vânătoarea s-a mutat în ecran, în Call of Duty, Doom și Half Life, unde, darwinist, supraviețuiești omorând. Omorând oameni, nu animale. (Din nou, detalii…).

Iar pâinea cea de toate zilele pare de burete. Nu știm nici mâna care a semănat și treierat grâul (pe care oricum nu l-am deosebi de orz sau de ovăz), pentru că nu mai există nici o mână acolo, doar mașini specializate, calcul de producție și multe-multe îngrășăminte și mulți-mulți hibrizi. [1] Pâinea o servim de-a gata, doldora de „mono și digliceride ai acizilor grași”, la care putem asorta un vin cu metabisuflit de sodiu din struguri intens chimizați, și iată simulacrul nostru agroindustrial de împărtășanie. Așa că recoltăm, dar numai din supermarket. Cash sau card?

*

Hani scrie: „Fiecare ocupație artizanală este capabilă să evoce această activitate [activitatea divină], de vreme ce este prelungirea ei firească, în măsura în care este naturală – adică are drept scop satisfacerea nevoilor naturale ale omului prin mijloace la fel de naturale” (p. 38).

Azi, tehnologia este nucleul culturii noastre, este obsesia noastră princip(i)ală, este „subiectul istoriei”, cum spunea Günther Anders. Sub dominația ei, nevoile pe care ne zbatem să ni le satisfacem sunt orice, numai naturale nu. Astfel că oricât am privi în jur – cu excepția câtorva insule – „ocupațiile artizanale” nu mai există. S-au pierdut pe nesimțite în marșul omenirii de la unealtă la mașină. Odată cu instaurarea domniei mașinii – care este cu totul altceva decât unealta – a dispărut posibilitatea reflectării lui Dumnezeu în mod direct prin activitatea omenească de zi cu zi, a dispărut posibilitatea vieții active de a fi simultan și contemplativă.[2] Schimbarea formei muncii a provocat desacralizarea ei. Ni-l putem închipui pe Dumnezeu ca tâmplar, dar nu ca operator CNC. Ni-l putem închipui ca zidar, dar nu ca șofer de autobetonieră. Ni-l putem închipui ca scrib, dar nu ca blogger.[3]

În plus, saltul spre mașinalizare a adus din ce în ce mai multe ocupații noi care, prin natura lor, sunt complet opace față de divinitate – nu există un dumnezeu al publicitarilor, sau experților în JavaScript ori Python, al analiștilor de date sau măcar al „făcătorilor” de Excel-uri, ca să nu mai vorbim despre vreun dumnezeu al criptomonedelor (deși presupun că în acest domeniu se va autoinstaura destul de curând un „sfânt” protector). Creatorul nu e „creator de conținut”.

Bănuiesc că meșteșugurile enumerate și tălmăcite elegant de profesorul Hani pot reflecta activitatea divină pentru că sunt tributare uneltelor – adică tributare unui stadiu tehnologic adecvat relației om-Dumnezeu, stadiu pe care astăzi lumea noastră l-a abandonat. Și mai bănuiesc că Dumnezeu poate folosi uneltele (și doar uneltele) drept metafore, pentru că:

• unealta este prin definiție un „obiect” limitat în capacitate și în complexitate. Astfel, satisface nevoile fără prea mari excese și fără prea multe pierderi, tinzând cumva spre un echilibru acceptabil între nevoie și mijlocul de satisfacere a ei. Există deci o anumită smerenie a uneltei care o face propice să fie folosită drept semn, drept cale către Marele Meșteșugar. La polul opus, mașina este creată pentru a depăși violent – cât mai mult, cât mai rapid! – limitele naturale ale omului; acolo unde unealta se frânge sau se oprește odată cu mâna obosită, mașina forțează, domină și controlează.
• unealta cere o participare fizică deplină. Mașina – cu cât mai sofisticată, cu atât tinde să marginalizeze omul, reducându-i progresiv gradul de participare: mai întâi operator, apoi supraveghetor și pe urmă (un ideal atins deja în unele domenii) excluzându-l complet prin automatizare. Prin contrast, omul care mânuiește unealta rămâne central, esențial, în procesul de facere al artefactului. Iar prezența lui fizică sacralizează, pentru că nu există sacralizare fără trup, deci fără gest – gest care „integrează acțiunea – acțiune inițial doar de natură pur umană – în ordinea divină” (p. 104). Prin unealtă, omul e chemat să participe în integralitatea lui, cu mintea și cu trupul, așa cum e invitat să participe și la creație: ritualic;
• unealta e întrucâtva „purtătoare de chip”, atât a celui care a creat-o, cât și a celui care o folosește. De partea cealaltă, mașina – mama-surogat a produsului fabricat în masă – este anonimă, probabil aproape la fel de anonimă precum cel care-și dorește să credem că de fapt nu există.

Așadar, spre deosebire de mașină, putem spune că unealta e smerită, și cere participare trup și suflet, și pare să poarte un anume chip. Iată de ce, acum, deopotrivă la finalul cărții lui Hani și finalul acestor rânduri, cred că…

… Dumnezeu ne-a vorbit ca stăpân al uneltelor.

Noi i-am răspuns ca robi ai mașinilor.

*

PS – Și pentru că întâmplarea face ca acest text să apară în Săptămâna Mare, spun de pe acum:

Tâmplarul a înviat!

Păstorul a înviat!

Ziditorul a înviat!

[1] AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s. f. Cultivarea pămîntului și creșterea animalelor în vederea dobîndirii produselor alimentare și a unor materii prime vegetale și animale necesare industriei (subl. mea.); – Dicționarul limbii romîne literare contemporane 1955-1957

[2] Degradarea în tandem a muncii și repaus-ului azi: burnout–mindfulness.

[3] În urmă cu ceva timp, am citit cu oroare un mic text al unui reputat teolog creștin care asocia Euharistia cu „o mașină de pâine” și Biserica cu o „fabrică de pâine”.

Matricea Românească a avut plăcerea de al avea invitat, în data de 21.03.2022, pe Pr. Conf. Dr. Univ. Gh. Holbea, preot la Biserica Precupeții Noi din București, ce ne-a vorbit pe tema RUGĂCIUNII

,,M-am tot gândit cum să început, sunt convins că fiecare aveți experiență personală în ceea ce privește rugăciunea. Am adus o carte: Omul, acest necunoscut de Alexis Carrel. Bineînțeles noi, teologii, eram obișnuiți cu rugăciunea, era în programul nostru, dar sincer în perioada aceea când am citit această carte am înțeles că pentru mine era o întărire puternică, pentru că în perioada aceea era o ofensivă împotriva credinței.”

,,Pr Antonie Plămădeală ne-a înaripat invitându-l mai întâi pe Ioan Alexandru în dat de 6 iunie 1991. Cel care l-au ascultat, cunoscut pe Ioan Alexandru, nu ca om politic, ci ca poet care a predat la Universitate, poezia ebraică dar și la arte plastice, iconografia bizantină, știu foarte bine că dânsul era însăși credința întrupată și în același timp împărtășită prin entuziasm.’’

,,La noi la Teologie exista aceasta vorbă: ești teolog? Roagă-te!”

Ce înseamnă rugăciunea? Sunt foarte multe definiții. Răspunsul la aceasta întrebare îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și îngenuncherii umanului, sfințenia este naturalul la care deținuții se pot raporta, pentru că distruge orice formă de coerciție, și invită la asumarea libertății. Sfințenia impune respect și frică, dar și dorință de a fi urmată ca model al vieții autentice, ca stare de împlinire a lucrării de asemănare cu divinitatea.

Wurmbrand este unul dintre cei care consemnează importanța omului duhovnicesc (având atributele anterior amintite), ca cel care poate să întărească, să impună smerenie, cumpătare, dar și să „instige” la curajul mărturisirii.

În această categorie, evocăm fragmentul în care pastorul luteran descrie înfruntarea între un preot ortodox și un gardian care încerca să-l umilească pentru exprimarea adeziunii sale, pentru credința în Dumnezeu. Descrie astfel: Căpitane, a continuat el, mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți gratii la celule. Violența și ura sunt un prea slab argument împotriva adevărului si dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică si pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru si cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt, tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos si mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat iar voi nu puteți schimba adevărul. Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos, așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.”[1]

Iubirea este jertfelnică, și prin mărturisirea adevărului produce în sufletele celor prezenți la actul de potență martirică, dorința de a trăi în comuniune de har, pentru că vederea celui care este dispus să moară pentru credința sa, generează pentru unii frică, pentru alții smerenie, dar și întărire, ori curaj. „Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile și scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinți [2], afirmație care nu poate fi izvorâtă decât dintr-un suflet mișcat de trăirea ortodoxiei și de dăruirea totală a unora dintre cei închiși.

Chiar dacă botezul primit în închisoare nu a fost confirmat totuși, afirmațiile sale ulterioare cu privire la ortodoxie și cler au dovedit forme de apreciere și de evidențiere a „dreptei credințe” ca o treaptă ce trebuie atinsă.

Demnitatea credinței și discreția misiunii teologilor din închisoare s-au răsfrânt asupra scrierilor publicate de către pastorul Wurmbrand, care descrie suferințele și durerea preoților închiși, care n-au acceptat compromisul cu regimul comunist.

Misiunea în cazul pastorului luteran- s-a desăvârșit prin forma comuniunii, prin evidențierea unei autentice spiritualități creștine, aducătoare de har și izbăvire; puterea exemplului și a comportamentului autentic creștin devin cele mai eficiente forme de propovăduire.

Misiunea în închisoarea comunistă s-a configurat în forme diferite, care nu urmăreau convertirea celor din alte confesiuni la ortodoxie, ci mai mult propunea adeziunea către un comportament asemeni creștinismului primar. Celulele gulagului românesc au găzduit o viață religioasă activă, cu săvârșirea concretă de acte cultice (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine), practicarea rugăciunii inimii, poezii mărturisitoare și atitudine jertfelnică, care au transfigurat detenția dintr-un lăcaș al umilirii într-unul al eliberării. Însuși paradoxul închisorii comuniste se conturează prin reevaluarea sensului suferinței și al durerii, ca asumare a „crucii”, care deși te îngenunchează, nu te doboară, ci te pregătește pentru „înălțare”. Viziunea regimului comunist de reformare a omului vechi și inventare a omului nou pe fundalul ideologiei marxiste nu a fost împropriată de deținuții care au rămas fideli ortodoxiei.

În România, socialismul a fost impus folosind presiunea tancurilor sovietice și a loviturilor de stat, de un grup fidel Moscovei și planurilor sale hegemonice. După 23 August 1944, România intră într-un proces de reformă generală, clasa politică este „ocupată” de comuniști, teoriile economice sunt imitații ale celor rusești, practicile sociale folosesc tiparul „învingătorilor de război”. Referitor la Biserica Ortodoxă Română (considerată unul dintre cei mai importanți formatori de opinie), Partidul Comunist  va încerca să-i câștige obediența prin șantaj, prin încarcerarea preoților și teologilor care se opuneau sistemului, prin presiuni constante asupra mediului monahal etc. Reeducarea omului vechi se putea desfășura doar prin controlarea instituției păstrătoare de valori și principii la care acesta face adeziune, adică Biserica. Martirajul preoților în gulagul românesc este unul important, în contextul în care peste 3000 de clerici au fost întemnițați.

Principala acuză adusă era aceea de legionarism, o formă prin care regimul își legitima acțiunile opresive, considerând pe cei închiși ca și „dușmani ai poporului”, ce folosesc politici naționaliste extremiste și o colaborare cu fascismul. Pentru această acuzație, cel considerat vinovat primea condamnarea la închisoare, încarcerat fiind în unele dintre cele mai „grele” penitenciare din „blocul comunist”. Poezia este o formă de artă folosită în temniță, prin care sufletul gusta din frumusețile efortului intelectual, metodă de eliberare din mediul mizer și inuman. Concentrarea minții în poezie era adusă uneori până la identificarea cu rugăciunea. Creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt cele mai cunoscute, recitate de către deținuți și scrise pe coji de săpun, rostite prin „telefoanele murale” pentru a întări pe cei în suferință.

Alături de poezie amintim predicile și conferințele, pe care teologii le țineau în celule, acolo unde se afla „aruncată” elita interbelică (profesori, medici, scriitori etc.) și care se desfășurau pe o configurație asemănătoare celei de la Rugul Aprins.

Ortodoxia nu poate exista fără legătura cu Euharistia, adică nu poate fi Biserică fără Capul ei, Mântuitorul Hristos. În celulele „gulagului românesc” preoții au slujit Sfânta Liturghie, folosind pâine, apă și uneori vin (de la infirmerie), împărtășind pe cei care trecuseră prin Taina Spovedaniei sau pe bolnavii ce se aflau pe patul de moarte. Această practică apropia pe cei întemnițați de o trăire asemeni creștinismului primar, chemând la o viețuire ortodoxă autentică care crea un paradox: o fericire fără margini într-un loc în care pragul umanului era desființat. Sfânta Taină a Spovedaniei era instrumentul prin care creștinul, nu doar că se reconcilia cu Dumnezeu, ci se împăca cu sine pentru a experia bucuria harului.

Un instrument de misiune ortodoxă în închisoare a fost rugăciunea, care este canalul de comunicare al omului cu Dumnezeu, dar și mod de relaționare a omului cu om. În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale, aducând demnitate, dar și eliberare de zidurile care îngrădesc trupul. „Rugăciunea inimii” este o practică a sfințeniei, evidențiind starea duhovnicească la care cel ce o practică a ajuns; și pentru că erau mulți cei care se adânceau în aceasta, credem că viața religioasă din pușcăriile socialismului românesc a fost consistentă și autentică. Starea se datorează misiunii preoților, teologilor și credincioșilor care au reușit prin puterea exemplului personal să „convertească” pe colegii de celulă la drumul ortodoxiei. Exemplul intim este cea mai puternică armă misionară, pentru că este expresia iubirii sincere, a credinței și a nădejdii, mișcând în sufletele celor prezenți  dorința de pocăință și comuniune cu Hristos.

Propovăduirea ortodoxiei nu se produce ca o sancționare a credinței celuilalt, ci ca o descoperire prin calea îmbrățișării „bagajului dogmatic” cu greutatea exemplului personal. Acceptarea participării la rugăciune, împărtășirea de Sfinte Taine (exemplu Sfânta Taină a Spovedaniei), dar și săvârșirea unor gesturi simbolice în interiorul vieții de celulă, evidențiază că misiunea în închisoarea comunistă a fost un act natural și delicat, ca răspuns firesc la porunca iubirii.

[1] Ibidem.

[2] Ioana IANCOVESCU, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 31 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 144.

Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna atrocitățile comuniste, demasca sistemul terorist și practicile sale.

Biografia sa este una tumultoasă, atât înainte de încarcerare, cât și în timpul ei, primind după unele mărturisiri botezul ortodox, desfășurând o relație strânsă cu Valeriu Gafencu și un grup de trăitori acuzați de legionarism (el fiind un evreu convertit), după alte evocări însă, se contestă aceste raporturi, evidențiindu-se totuși experiențele comune avute cu mai mulți teologi sau preoți închiși.

Anii de închisoare îi dezvoltă în mai multe cărți publicate, fără a aminti de episoadele „controversate” consemnate de alți autori; totuși, mențiunile sale creionează imaginea unei ortodoxii jertfelnice, iubitoare, privită cu apreciere și exprimată ca etalon al desăvârșirii spirituale.

Ca date biografice, amintim că „s-a născut la 24 martie 1909 într-o familie intelectuală de evrei din București. Sunt patru frați la părinți. Un timp, între anii 1915–1922, familia se stabilește la Istanbul. La vârsta de 9 ani, Wurmbrand rămâne orfan de tată. Odată cu moartea tatălui, în 1919 a urmat falimentul. Se întorc la București. Vor locui în cartierul Dudești, pe strada Olteni. Sunt foarte săraci. Wurmbrand a avut o tinerețe furtunoasă, acționând în politica de stânga și lucrând ca stock-broker. Ia parte la întruniri și la difuzarea de manifeste, scrie în presa de partid. Vorbește din tinerețe 9 limbi, având o dotare intelectuală de excepție. Între anii 1927–1929 urmează cursurile unei școli politice la Moscova.”[1] „La întoarcerea în țară acționează ca agent Komintern important, organizator și lider, plătit de Moscova. Este arestat de mai multe ori, condamnat, eliberat traseul tuturor militanților PCR. În 1933 a fost judecat și condamnat în contumacie la zece ani închisoare pentru legăturile sale cu Kominternul, în procesul care succede grevei de la Grivița. A fost prins la Timișoara unde trăia clandestin. În închisoare a intrat în conflict cu alți comuniști și este exclus din PCR. Acuzațiile care i s-au adus au fost de „troțkism” și „agent al Siguranței”(…) Cert este că Richard Wurmbrand nu a mai activat în rețelele clandestine Komintern de la această dată, 1934. În 1938 s-a convertit și în 1940 a devenit pastor neoprotestant.”[2] În 1948 este arestat de către regimul communist și torturat timp de 3 ani în beciurile Securității, apoi condamnat la 25 de ani de temniță, va rămâne încarcerat între 1948-1956 și 1958-1964. După 1965 este răscumpărat cu 10.000 de dolari de către două organizații creștine norvegiene, emigrând împreună cu familia în S.U.A. de unde va mărturisi experiența petrecută în celule. Moare în anul 2001 în America, purtând și după plecarea sa unele relații cu importante personalități ale spiritualității ortodoxe (cum ar fi Părintele Calciu Dumitreasa, cu care are mai multe întâlniri, fiind amintit în lucrările sale).

Deși neconvertit la ortodoxie, cazul său este important pentru teza noastră, în contextul afirmării unei puternice misiuni în temnița comunistă, desfășurată de către teologi și preoți ortodocși, care au purtat crucea suferinței proprii ca exemple pentru semenii lor. Dezbaterile aprinse ce urmăresc imaginea pastorului Wurmbrand- important teolog contemporan- evidențiază modelul ,,atipic” de misiune petrecută în gulagul românesc, având coordonate și dinamici diferite de cele petrecute în libertate. Nu cuvântul este vector al convertirii sau apropierii de Hristos, ci trăirea personală și împărtășirea către celălalt, ca invitație la comuniune. Misiunea s-a concretizat în comuniune de iubire, sacrificiu și ajutor, fără a urmări scopul precis al adeziunii către ortodoxie.

Despre apariția sa în celulă, și starea sănătății își amintește Ioan Ianolide care îl descoperă pe Richard Wurmbrand ca fiind într-o stare critică, grav bolnav după ce a petrecut mai mulți ani în temnița Securității, trimis pentru a muri în Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Acesta îl descrie astfel: „era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul Wurmbrand. Purta un costum albastru de stofă care de sus și până jos era murdar și infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămașa albă putrezise și hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplați și coaste care și acelea puroiau. Fața și mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge și murdărie. Era nebărbierit și plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mișca o coastă ruptă ori un șold bolnav și omul țipa înfricoșător. Am deslușit printre strigăte: Iisuse, Iisuse!.”[3]

Apartenența sa la „poporul ales” (chiar convertit fiind) creează anumite clișee în relația cu noii colegi de celulă, care erau acuzați de legionarism, și implicit de comportament vădit antisemit. Cele două tabere antagonice, creionează în „conflictul” lor o paradigmă complexă de ralaționare, dar mai ales de comuniune. Iubirea pierde din coordonatele confesionale și se deschide fără limite către cel care este invitat să înțeleagă profunzimea actului de cunoaștere și de iertare. În acești termeni se prezintă dinamica raporturilor între un fost evreu și un grup de presupuși antisemiți.

Wurmbrand primește asistență medicală, este spălat de colegi care îi dăruiesc printr-o coletă un schimb nou de haine, cu care va intra într-un alt univers unde starea de înaltă trăire duhovnicească nu este doar o intenție, ci o realitate palpabilă.

Aici se întâlnește cu Valeriu Gafencu unde vor avea mai multe discuții cu privire la ortodoxie și naționalism, despre vina evreiască și păcatul răsfrâns asupra lor, legionari și trecutul său comunist, credință și ideologie. Ioan Ianolide descrie episoade ale dialogului între cei doi, evocând alternanța spirituală a pastorului și nevoia de a i se răspunde la frământări, care se vădeau legitime în contextul unor experiențe anterioare care i-au configurat existența: iudaismul și comunismul.

Relația cu Valeriu Gafencu cunoaște apogeul când primește în dar de la acesta medicamentul vindecător de TBC, primit de la un alt deținut. ,,Și Valeriu Gafencu, și Wurmbrand erau bolnavi în ultimul stadiu de TBC. Amândoi ar fi avut nevoie de tratament, mai mult decât toți ceilalți. Deținutul Richard a primit în pachet 10 grame de streptomicină. Acesta era un lucru neobișnuit, deși toți de la Tg. Ocna erau bolnavi de TBC și ar fi avut nevoie de acest tratament. Richard a decis să-i dea lui Valeriu medicamentul salvator, considerând că el este mai puțin bolnav, iar celălalt în ultimul stadiu de boală. Gafencu refuză gestul și-i recomandă să-l dea lui Wurmbrand. Dar Richard insistă, și atunci Valeriu a rezolvat într-un mod inedit situația. Acceptă streptomicina dăruită de Richard, pentru care-i mulțumește, și apoi o dăruiește, la rândul său, lui Wurmbrand, care astfel a fost salvat de la moarte.”[4] Deși amintește de Valeriu în cărțile sale[5], nu precizează despre acest episod și nici despre discuțiile teologice cu acesta.

Părintele Moise de la Oaș afirma că ,,pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocși n-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat și mulți alții, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare“.[6] Părintele Mihail Lungeanu întărește teza reliefată conform căreia ,,pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute sub ochii săi în camera 4, a fost atât de impresionat, încât a cerut să fie botezat în credința ortodoxă, alegându-și numele de Valeriu, după numele lui Valeriu Gafencu. Dorința i-a fost împlinită de unul din preoții noștri. El a rămas în continuare protestant, pentru că apoi nu a spus nimănui că a fost botezat ortodox. Era un om oscilant. El însuși, în discuțiile în contradictoriu de la început, când susțineam Ortodoxia, mărturisea râzând: Mă voi vreți să fiu și eu ortodox? Păi eu sunt jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generație de creștini, eu nu pot mai mult de neoprotestant!”[7]

Împotriva ideii de trecere prin botez la ortodoxie scrie fiul pastorului luteran, într-un articol prin care contesta mărturisirile colegilor de celulă, care considerau episodul ca autentic și fundamentat pe însăși dorința acestuia. Articolul conține următorul fragment: ,,Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10 ani ai vieții în casa mea proprietate personală și a zăcut la pat sub îngrijirea mea și a unor ajutoare 24 de ore din 24, în ultimii patru ani din viață. Motivul pentru care i-am pus casa la dispoziție  și m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca să fiu cu părinții mei o bună parte din zi, casa oferind nu numai condiții pentru mulții vizitatori pe care părinții mei îi primeau înainte de a cădea bolnavi, dar și facilități de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeași organizație, numită în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) inițiată de familia noastră, fără întrerupere de la venirea sa în America și până la îmbolnăvirea care l-a răpus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profundă înțelegere și dragoste creștină interconfesională, nici în acești ani și nici înainte nu s-a declarat vreodată interesat să devină ortodox. El a fost inițial hirotonisit în confesiunea Anglicană și mai târziu în confesiunea Luterană, rămânând un pastor luteran până la sfârșitul vieții.”[8]

Deși episodul botezării este infirmat, din scrierile lui Richard Wurmbrand consultate, observăm aprecieri aduse ortodoxiei în contextul în care este vădit impresionat de diferite momente în care puterea de jertfă a preoților, teologilor sau simplilor practicanți este copleșitoare. Nu contestă ortodoxiei rolul și înălțimea ei, asumând însă un discurs prin care să justifice neadeziunea. Descrierea experienței din celulă este una apropiată de imaginea creionată de diferiți scriitori ortodocși, care menționează aceleași trăsături definitorii ale trăirii duhovnicești, ridicând temnița la gradul altarului de jertfă. Consideră că ,,ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile. Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinții, strămoșii, prietenii și vrăjmașii , toate generațiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici. Nu există nici măcar o singură bucurie pe care să nu o pot gusta, iar pentru aceasta folosesc simpla metodă biblică: Bucurați-vă cu cei ce se bucură…”[9] Paradoxul celulei este suferința aducătoare de viață și lumină, durerea care curăță de patimi și îndumnezeiește.

Exemplele de curaj, credință și nădejde îl influențează pe Wurmbrand să considere realitatea gulagului ca întoarcerea către un creștinism primar în care granițele rasiale, etnice sunt dărâmate de puterea poruncii iubirii.

[1] Alexandru ZUB, Centenar Richard Wurmbrand, în Revista 22, Nr. 271, 7 aprilie 2009, Bucureşti, ediţie electronică: http://www.revista22.ro/22-plus-anul-xvi-nr-271-7-aprilie-2009-centenar-richard-wurmbrand-5910.html  

[2] Stelian TĂNASE, Arhivele Sfera Politicii. Richard Wurmbrand şi Kominternul, în „Sfera Politicii”, vol. XVIII, Nr. 2 (144), Bucureşti, 2010, pp. 64-65.

[3] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 155.

[4] Ibidem., pp. 177-178 apud. . Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 107-115.

[5] Referire la: Richard WURMBRAND, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, 1993.

[6] Părintele MOISE de la Oaş, Despre canonizarea sfinţilor români, (conferinţă) Deva, 20 octombrie, 2008 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 50-62.

[7] Monah MOISE, op.cit., p. 171.

[8] http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/

[9] Richard WURMBRAND, Dacă zidurile ar putea vorbi, Editura Stephanus, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

Sursă foto:

https://www.europafm.ro/richard-wurmbrand/

„Experimentul Pitești” a fost apogeul gulagului românesc, care în procesul său de umilire a unei elite politice, intelectuale, religioase etc. a reușit să „producă” sfinți, ce prin martirajul lor au mărturisit pe Hristos și Evanghelia Sa.

Reeducarea a atins cele mai inferioare puncte de umanitate; întărim acestea prin spusele lui Virgil Ierunca: „Eugen Țurcanu dădea indicații ca aceștia să fie botezați  în fiecare dimineață, adică erau scufundați în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți din jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce apa făcea bulbuci. Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești botezați căruia i se aplicase sistematic tortura ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineață și își băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor”.[1]

Paradoxul este constituit de modul de raportare a celor închiși la experiența celulei, căci, după eliberarea din infernul lagărului se dezvăluie o teologie a fericirii pe care doar pușcăria ți-o poate oferi.

Părintele Steinhardt sublinia: „de pretutindeni ca norii de munte se iscă și se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă și fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri (…) ceva alcătuit din curaj, dragoste de para­dox, încăpățânare, sfântă nebunie și voința de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană.”[2] Și „Dumitru Bordeianu mărturisește că la Gherla a trăit groaza morții și iadul pe pământ tot aici a renăscut, a înviat și a ieșit la mal din mlaștina disperării. Însă, ține el să precizeze, nu cu neputințele și slăbiciunile lui omenești, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia nu-I este vrednic să-I mulțumească. În închisoarea Gherla i s-au cimentat pentru toată viața credința, gândirea, înțelegerea, trăirea și perspectiva asupra valorilor.”[3]

Deși locul pentru rugăciune este important și ,,trebuie să se tină seama de timpul potrivit”[4]  temnița a reușit să propună cadrul desăvârșit de a-l chema pe Hristos în celulă, de a ridica întreaga ființă spre cer. Părintele Gheorghe Calciu afirma: „în închisoare am avut cea mai spirituală viață. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolați, ancorați în Iisus Hristos, am avut bucuria și iluminarea pe care lumea nu o poate oferi (…) Aceia care nu au avut experiența noastră nu pot înțelege cum am putut fi fericiți în închisoare.”[5] Această contradicție vehementă între umilință și libertatea prin umilință o confirmă și părintele Bejan, care descrie momentul eliberării astfel: ,,am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! (…) Părinților, am plecat fericiți acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. ,,De unde vii, m-a întrebat? Vin din rai, i-am răspuns”. ,,Nu vezi că strălucesc?” Eram așa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu! N-aveați pe conștiință nimic! Toți eram curați în pușcărie. Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost! Eu chiar veneam din rai! Tare-mi părea rău că ies și din gară priveam spre închisoarea din Aiud, și cu lacrimi ziceam: ,,Măi, ce frumos a fost!”, ,,Acolo te rogi din inimă, fără să vrei!”[6]

Trăirea celor din închisoare a dovedit că sistemul poate fi învins, iar omul nu poate fi dezumanizat, dacă își caută eliberarea în Hristos, sancționând suferința prin lumină, și durerea transformând-o în izvor de bucurie.

Chiar dacă regimul a încercat șantajarea mediului ecclesial, totuși această rezistență „demonstrează că Evanghelia nu poate fi deturnată prin transformarea ei în program politic,”[7] ci trebuie trăită și mărturisită.

Gulagul românesc a produs reiterarea creștinismului primar, prin potența morții martirice, prin dăruirea aproapelui până la moarte, prin prezența divină, comunitatea bunurilor; imaginea este completată de  cuvintele Părintele Calciu ,,să nu ne mirăm dacă vreodată, se vor descoperi în cimitirul (Aiud) de acolo, moaște în gropi fără nume și fără cruce.”[8]

[1] Virgil IERUNCA, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 57. în Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pp. 57-58.

[2] Nicolae Steinhardt, op.cit., p.40.

[3] Cătălin MANTEA, Chipuri de mărturisitori în temniţele comuniste, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, p.66.

[4] Ierod. Cleopa PARASCHIV, Arhim. Mina DOBZEU, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p. 83.

[5] Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă- ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pp.184-185 în Monah MOISE, op.cit., pp.63-64.

[6] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit. pp.122-124.

[7] Radu PREDA, Comunismul- o modernitate eşuată, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2009, p. 54.

[8] Pr. Gheorghe CALCIU, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi meditaţii religioase, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007, p. 330.

Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat sub o „avalanșă” de texte scripturistice, care încercau să-i demonstreze superioritatea credinței. Părintele Nicolae intervine în dezbatere, și-l ajută pe preotul Petcu din Năieni să-i învingă pe sectari pe propriul teren al folosirii citatelor biblice. Colegii de celulă se arată bucuroși de biruința ortodoxiei, dar apreciază și tăria de caracter a sectanților.

Un alt aspect al relației dintre ortodocși și adventiști la Jilava se referă la refuzul ultimilor de a mânca orice fel de carne și grăsime animală. Părintele Steinhardt spunea „ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiștii ia adeseori o înfățișare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, la infirmeria T.B.C., se mai întâmplă, ei o resping, se așază în genunchi, ridică brațele și-și aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii și înfometați de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți. Dintr-odată se află pus în situație de inferioritate.”[1] Totuși această aparentă inferioritate este contrazisă de atitudinea preotului, care nu se arată răzbunător atunci când adventiștii sunt obligați să fie spălați în zi de sâmbătă, pe care ei o consideră sfântă. Părintele Nicolae relata: „părintelui Petcu, primului, și apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zâmbind serafic, așteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărășenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.)”[2] Deși nu se amintește de convertirea vreunui adventist totuși, contestarea învățăturilor propovăduite și eșecul petrecut în dezbaterea textelor scripturistice au evidențiat consistente discuții teologice, care probabil au influențat modul de interacțiune ulterior. Se poate observa atitudinea ofensivă, deseori agresivă a sectanților care încercau să-și justifice credința în fața unor celule majoritar ortodoxe.

Despre discuțiile între ortodocși și cei de alte confesiuni mărturisește și părintele Bejan: ,,și în pușcărie la Aiud au greșit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o secție unde erau numai preoți. Pe urmă au văzut că așa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecați, de toate nuanțele până la baptiști, iehoviști și cu aceștia trebuia să duci o luptă foarte susținută că erau obraznici. Când au văzut că discuțiile sunt în toi, ne-au împrăștiat printre ceilalți. Câștigau ceilalți că eram printre ei și îi spovedeam. De împărtășit nu puteam să-i împărtășim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Și atunci făceam conferințe.”[3]

Legătura cu cei de alte denominațiuni s-a concretizat inclusiv în slujire comună și rugăciune, într-un profund duh al dragostei ce-i unea pe toți cei în suferință; respectul față de actul cultic era reciproc, precum și deschiderea către ecumenicitate, ca parte a dialogului și comuniunii. Astfel, părintele Zosima își amintește de legătura sa cu un grup de preoți catolici, cu care a stat o perioadă în aceeași celulă. El spunea: „un grup distinct mi-a atras atenția, cel al preoților catolici proveniți din câteva centre ale Transilvaniei. Era într-o Duminică dimineața când i-am văzut rugându-se împreună, în șoaptă, cu peste o oră. Întreaga cameră a păstrat liniștea.”[4] Atitudinea față de aceștia nu se limitează doar la îngăduința de accepta manifestările religioase, ci se continuă până la momente concrete de împreună rugăciune și chemare a „numelui” lui Hristos.

Despre slujirea Sfintei Liturghii în temniță, părintele Oancea rememorează un episod la care participă și preoții catolici, descriind : „nu în șoaptă, ci în surdină, și în adâncuri de suflet, și în baie de lacrimi (…) S-a realizat și un moment de ecumenicitate, pentru că au luat parte la liturghia noastră și preoți catolici, care ne-au rugat ca pe viitor să le spunem și lor ora rugăciunii noastre de fiecare zi, ca dânșii să fie gata până atunci cu rugăciunile lor. Și clipele trăite așa s-au repetat de atunci în fiecare dimineață, urmate de școală-o școală evanghelică, cu expuneri, întrebări, răspunsuri clipe pe care le-am trăit în mic și cu rugăciune mai scurtă în celulă cu fiul meu duhovnicesc, născut în închisoare, Sebastian.”[5] Misiunea în închisoare cunoaște roade observabile în legătura spirituală între fiu duhovnicesc și părinte, prin care se renaște la viață cel depărtat de sânul Bisericii. Închisoarea devine locul de catehizare pentru ortodoxul nepracticant (botezat, dar fără a cunoaște învățătura de credință), dar și spațiul de dezbatere teologică consistentă, despre diferite teme și probleme care despart Trupul lui Hristos. Devine și cadrul de manifestare a iubirii creștine, prin diferite forme de comuniune fundamentate pe rugăciune, prin care se relevă un proces al cunoașterii reciproce între ortodoxie și alte culte creștine.

Nu doar preoții ortodocși au slujit în închisori, ci și cei catolici la slujbele cărora au participat credincioși  ortodocși care aveau nevoie de asistență religioasă. Grigore Caraza participă la slujba Sfintelor Paști oficiată în temniță, evocând contextul și modul de desfășurare. Consemna în cartea sa „Aiud însângerat” următoarele: „în închisoarea de la Galata Iași, era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfințitul soarelui am început să asistăm la slujbă și să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înălța la ceruri, ne-a chemat blând și rugător: Veniți de luați Lumină! Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldați în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrățișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinților, fraților și copiilor… Era atâta înduhovnicire acolo, încât până și gardienii au asistat la slujbă într-o liniște desăvârșită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viață.[6]

Cunoștințele teologice ale preoților încrucișate cu viața lor trăitoare (referire la cazul unor preoți catolici) au consecințe directe asupra colegilor de celulă. Cei ce nu sunt bine ancorați în temelia învățăturii de credință și în practicarea rugăciunii, nu dețin o adeziune constantă și consistentă, se pot depărta de la ortodoxie.

Un exemplu este Aurelian Gulan care își mărturisește în carte trecerea la ,,catolicism” și întoarcerea în ortodoxie, după ce a cunoscut un preot nu doar înduhovnicit, dar îndeajuns de erudit pentru a răspunde provocărilor sale intelectuale, și pentru a-l ,,converti”. El spunea despre acest episod: ,,la un moment dat, având privilegiul de a sta în celulă cu doi eminenți preoți catolici, Ferdinand și Leinz, doi sfinți, n-am ezitat să trec la catolicism. Soarta a făcut ca temnicerii să ne despartă și să întâlnesc un preot erudit ortodox, preot Gh. Chiriac, doctor în teologie și filozofie, care m-a readus pe calea dreaptă a strămoșescului ortodoxism. Lăsând la o parte unele slăbiciuni omenești, trebuie să recunosc că suferințele, martirajul preoților români, indiferent de cult, au contribuit enorm la cizelarea unor însușiri, la desăvârșirea mea ca om.”[7] Despre cel care i-a răspuns la frământările sale scrie cu prețuire: ,,cu preotul Ghiță Chiriac, doctor în teologie și filozofie în Germania, eram în relații excepționale, având discuții lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. El era un erudit desăvârșit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli dogmatice, căci susțineam cu tărie unirea tuturor creștinilor, în scopul de a face față unor provocări ale unor secte, chiar antisociale și ale unor forțe subterane malefice, unire nu dogmatică, ci pe baza preceptelor identice ale moralei creștine.”[8] Șansa întâlnirii cu un ,,bun” teolog poate schimba nu doar orientarea religioasă, ci chiar întreg sistemul valoric al propriei vieți, apropiind de un Hristos Personal, ce vrea să fie trăit, chiar de cel care dorește o cunoaștere pur rațională, limitată.

Misiunea în gulagul românesc, în ceea ce privește relația cu creștini din alte denominațiuni, nu a urmărit o convertire a lor, ci mai mult crearea unui cadru ecumenic, de unire în rugăciune păstrând integritatea religioasă a celuilalt. Experiențele comune au dovedit o dispoziție jertfelnică nu doar a preoților ortodocși, ci și a celor romano-catolici, greco-catolici etc., care au încercat să-L aducă pe Hristos în celulă, pentru a-i întări pe semenii lor aflați în suferință. Disputele teologice și discrepanțele între diferitele fonduri dogmatice se atenuează sub presiunea nevoii de unitate în “durere”, slujind împreună printre lacrimi și chin trupesc.

[1] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p.151.

[2] Ibidem., p.152.

[3] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 206-207.

[4] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 145.

[5] Ibidem., pp. 145-146.

[6] Grigore CARAZA, op.cit., pp. 49-54.

[7] Aurelian GULAN, Victime şi călăi. Amintiri din Gulag, Editura Criterion, Bucureşti, 2010, p. 26.

[8] Ibidem., p. 314.