Tag

rezistență

În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” – cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de #rezist (obligatoriu cu ceea ce se cheamă “hashtag”), vorbă goală care sună bine dar nu înseamnă faptic, contrar susţinerilor, realmente nimic, bombasticism etalat şi asumat de categorii adesea în totală antiteză din societatea românească.

(Nota bene, Matricea Românească nu face politică, acesta fiind un demers eseistic de sociologie şi antropologie culturală.)

Aşadar, e ilar să vezi ultraortodocşi care spun că #rezistă, în condiţiile în care iconografia mişcării #rezist vine, zice-se, pe filiera mişcării LGBT. E curios şi ilar să vezi #rezistenţi în lumea corporatistă, unde toată lumea e în pragul colapsului psihic, iar rezistenţa voliţională la deciziile management-ului e 0.

Dar e prea puţin important cine #rezistă. Ci, ce semnifică, ontologic, să rezişti?

Cel care #rezistă nu lasă urme! E prea ocupat să supravieţuiască.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare. Oamenii dăinuie

Cel care #rezistă nu combate! E prea ocupat să se ferească, să şovăie, să se descurce, să mai câştige o zi.

Cel care #rezistă nu creează, ci adună şi consumă de la alţii, fie că e vorba de produse sau de idei.

Cel care #rezistă nu e liber, nu e actor, ci perpetuu subiect, mereu în contratimp, mereu privind în urmă, mereu în recul.

Cel care #rezistă nu construieşte. Vieţuieşte, nu trăieşte.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare.

Oamenii dăinuie. De aceea, pe coperta revistei Matricea Românească nr. 1 stă la loc de cinste un mesaj însufleţitor: “Am fo şi oi si”. Adică, am fost şi voi fi! Nu rezistând, ci trăind, suferind şi răzbind către nemurire.

Unii, de meserie hipsteri, #rezistă. Alţii, simpli Oameni, dăinuie.

Îi prefer pe cei care dăinuie.

PS: după unii savanţi din mediul academic românesc, am #rezistat sute de ani pe aceste pământuri, fiind slugi otomane. Aşa să fie? Românii n-au #rezistat, ci au dăinuit şi vor dăinui.

Participant special la Congresul Internațional de Teologie, Matricea Românească a urmărit o piesă de teatru despre familie și credință în România comunistă a anilor 1947-1964.

Teatrul este o expresie, o plasticitate a emoțiilor, o tribună de la care cuvântul saltă la ceruri, coborând ușor în inimile oamenilor. Jocul actorilor și valorile transmise, într-un reflux continuu, fac piesele dramatice o parte importantă a procesului de culturalizare.

Iată de ce, atunci când am dat curs invitației reprezentanților Patriarhiei Române de a viziona piesa ”Mărturisitorii”, element artistic al Congresului Internațional de Teologie, ne-am pregătit pentru o seară spirituală. Aștepările noastre au fost pe deplin satisfăcute, deoarece spectacolul, montat de compania de teatru Civic Art cu măiestria domnului regizor Marian Ciripan, s-a dovedit a fi o veritabilă aducere aminte a celor care au devenit martirii unei națiuni în perioada comunismului.

Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?

Cu o distribuție impecabilă formată din actorii: Marian Ciripan (Profesorul), Adrian Anghel (Locotenentul Securității), Denis Gagiu (Nelu) și Cristina Moldoveanu (Mama), piesa începe cu o depeșă parvenită de la fiul Nicolae, condamnat la muncă silnică în lagărul comunist, acolo ”unde Dumnezeu este scos din Om și în locul lui este băgat Satana”. Această bucățică de hârtie, transmisă de un creștin prigonit, ajunge în mâinile mamei, a cărei durere nu are limite.

Întreg spectacolul se mișcă pe orbita cunoașterei sinelui și a lui Dumnezeu, dar și planează asupra imaginii familiei române a acelor timpuri. Un rol aparte în toată dinamica teatrală îl are Profesorul, care întors și el din carcera comunistă, vine înapoi la nicăieri, pierzându-și mama și soția, prima – răpusă de suferință, a doua – de așteptare.

Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer

Este de subliniat că Marian Ciripan s-a pliat minunat pe rolul Profesorului, dezvăluindu-ne, nouă spectatorilor, o prestație nobilă, dar smerită a personajului. Iubirea cu care râvnește la aducerea cuvântului dumnezeiesc între oameni, amintirile pe care le răscolește despre iadul în care a trăit, toate puse cap la cap dezvăluie o stare emoțională deosebită, care reușește să completeze restrospectiva întregului mesaj.

Profesorul, interpretat de Marian Ciripan, vorbind despre credință și familie.

Profesorul, interpretat de Marian Ciripan, vorbind despre credință și familie. Foto: youtube.com

Pe lângă imaginea paternă a Profesorului revenit, piesa a păstrat tonalitatea emoțională, grație Mamei, care ne dă o lecție despre răbdare, despre mulțumire ”pentru pâinea cea de toate zilele”, despre loialitate față de Dumnezeu, spunând că ”Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer”, și față de copii. Grija cu care își aduce odraslele la izvorul milei și felul în care își poartă crucea întregesc, în mod firesc, rolul ei în această acțiune teatrală.

O masă în familie, unde există credință, chiar dacă România e în comunism.

O masă în familie, unde există credință, chiar dacă România e în comunism. Foto: youtube.com

Cel care a adus dinamismul și energia în piesă a fost Locotenentul Securității, care cu o demență și cu o violență furibundă sparge liniștea căminului familial. Despre cât de bine a intrat în pielea personajului, ne demonstrează replicile acide aruncate la adresa familiei creștine. „Eu sunt adevărata Evanghelie, și-o scriu acum pe stârvurile voastre!” este doar una din puținile demonstrații de superioritate, jucate de puterea comunistă. Practic, imaginea acestui ofițer al mașinăriei comuniste este întruchiparea unei ideologii întregi.

Generația tânără a piesei, întruchipată în două surori, un cumnat și un nou născut, completează natural construcția dramatică, transmițând o continuitate logică, o adiere de speranță în vremuri tulburi. Înduioșător a fost și momentul cântecului de leagăn, când mama transmite pruncului, cu laptele matern, amintirea celor plecați:

Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele și luna în cerdac.
Nu te-alintă șoapta nimănui
și nici lapte-n țâța mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vânturi cu suspin în glas,
foamea ta în albia de tanc,
plânsul mamei cu blestem adânc

și scrâșnirea lanțului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.

Concluzia centrală a piesei punctează legătura fierbinte dintre România și credință, care aidoma unui liant au mers mână în mână prin istorie. ”Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?” – se întreabă personajul lui Marian Ciripan. Până la urmă, noi românii, ”suntem pietre vii ale zidirii Bisericii in acest veac”, fapt pentru care avem obligația memoriei pentru martirii acelor vremi.

#Rezistenţă vs. Dăinuire

11 Ianuarie 2018 |
În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” - cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de...