Tag

roman epistolar

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

„Dragă Cuță”, „Momoți dragă” și alte asemenea dezmierdări folosește Mihai Eminescu în corespondența cu Veronica Micle, cea pe care o consideră sursa sa de inspirație și de emoție. În episodul de astăzi al seriei dedicate corespondenței celebre din cultura autohtonă, Matricea Românească vă dezvăluie o epistolă specială, în care marele poet o invită pe Micle la o conviețuire modestă, dar fericită în Bucureşti. 

Se știe că scrisorile sunt de fapt așteptări introduse în plic, speranțe puse între file. Ele definesc ideile și visele unei persoane, modelate în rânduri care își iau zborul în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Iar dacă aceste epistole sunt adresate persoanei iubite, sufletului – pereche, ele poartă pe pagini nu doar cuvinte, ci și lacrimi.

Așa precum v-am obișnuit în episoadele anterioare, continuăm cu o deosebită plăcere analiza unor scrisori celebre, parte fie a unui roman epistolar închegat, fie a unui frecvent schimb amical. În prezentul material, am decis să scoatem la lumină o nouă epistolă scrisă de către Mihai Eminescu pentru Veronica Micle, cuplul shakespearian al literaturii române.

De astă dată, privirile noastre s-au oprit asupra unei misive datate 4 august 1882, epistolă care transmite o disperare, o tristețe latentă, o resemnare în fața unei inevitabile cerți sau poate chiar despărțiri. Mihai Eminescu, poet al tuturor românilor, dar și om înainte de toate, își redă neputințele, spunând despre sine că: „un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge”.

Nefericitul poet Eminescu își face procese de conștiință, frământat de incertitudinile și de îndoielile sale, spunând: „M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor”. Mihai Eminescu leagă aceste conflicte interioare și de problemele existente în România acelor vremuri, notând: „E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi  cu condeiul făcând știință sau literatură?…

Nici de această dată, Veronica Micle nu îi răspunde sau cel puțin istoricii literari nu consemnează vreo epistolă în care aceasta i-ar ostoi păsul geniului.

În doi, la Bucureşti

În aceeași scrisoare, marele poet al tuturor românilor, Mihai Eminescu îi propune iubitei sale o mutare în Bucureşti, punându-i o întrebare din care se întrevăd cele mai sensibile și tandre preocupațiuni: „Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată?”.

Această epistolă, impregnată de inegalabilul stil eminescian, este încă o mostră de galanterie, de respect față de Veronica Micle, dar și o spovedanie lăuntrică, o încercare în plus de a se face auzit în fața propriei sale nefericiri:

Draga mea Nică,

Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Cu toată boala, cu toată mizeria în care sunt, cu toată durerea că singura mea fericire nu-i lângă mine, vegetez și mă chinuiesc și numai speranța de-a ajunge odată împreună îmi dă oarecare curaj… Pe tine te-nțeleg. Tu ești osândită a-ți petrece zilele cu gândurile tale, ai mult mai mult timp de-a te concentra. În adevăr, Nică dragă, singura vină care-mi roade conștiința și singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriei și al suferințelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume.

M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor. Dar spune tu singură, ce să fac? E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi cu condeiul făcând știință sau literatură, e în fine cu putință să mă umilesc la oamenii de azi să le cer un post – ca Bădescu ori ca alții? Tu mi-ai promis că la toamnă ai să fii în stare să vii la Bucureşti. Mai vrei s-o faci? Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată? Să sper că la toamnă se vor schimba lucrurile, și voi putea veni la Iași? Nu îndrăznesc s-o sper, căci fericirea ar fi mai mare decât o merit, de cum o aștept.

Tu zici că m-a[u] plictisit scrisorile tale. Nu m-a[u] plictisit și-mi sunt pururea dragi. Le citesc totdeuna și le recitesc, numai prea adese sunt atât de obosit încât nu voi să-ți scriu în momentul în care le primesc pentru ca să nu iei oboseala mea drept rea dispoziție, să nu tălmăcești, tu tălmăcitoarea sistematică și cititoarea printre șiruri – un alt înțeles în ceea ce-ți scriu decât cum gândesc și simt eu.

Dragul meu Moț, nu te supăra, mai ales dacă poți să nu te superi. Crede că oricând, nu lipsa de voință, ci lipsa de putere e singurul meu defect.

Te sărut din toată inima, îți sărut picioarele, mica mea madonă, și crede-mă, dacă poți. Știu că e greu, pentru că în genere suferința e grea, știu că urâtul tău e incomparabil mai mare decât al meu, dar, Nică, așa e din nenorocire, așa sunt toate și numai timpul le poate goni.

Te sărut, Moți, și te rog să nu fii mânioasă pe

Emin

4 august 1882

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească publică, în cadrul unei noi serii de misive ale clasicilor culturii românești, o scrisoare inedită, parte a unui roman epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, despre condiţia geniului în România.

Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan… o iubesc”, spunea Mihai Eminescu despre femeia dragă și percepția amorului. Cine dintre noi nu a auzit măcar odată despre celebrul cuplu Veronica Micle și Mihai Eminescu, oamenii care au iubit, suferit și trăit într-un extremism sentimental?

Dincolo de pasiunea care îi mistuia fără milă pe cei doi, s-a ascuns și o prietenie frumoasă, transpusă în câteva zeci de scrisori, devenite toate la un loc, unul dintre cele mai renumite romane epistolare, improvizate ad-hoc, ale istoriei literare. Un roman care depășește faza dulcegăriilor amoroase și conține o veritabilă cronică a simțămintelor lui Mihai Eminescu față de societate, creație și dragoste.

Se știe prea bine că sosirea geniului la București și perioada dintre 1877 – 1889 nu au fost neapărat înscrise în zodia fericirii, iar traiul în Capitală i-a deturnat echilibrul lăuntric, trezindu-i frustrările față de unele inegalități specifice acestei zone. Chiar și astăzi, după un secol, realitățile invocate de Marele Poet într-o scrisoare datată cu sfârșitul lunii mai, a anului 1882, își păstrează, cu prisosință, actualitatea și trezesc aceleași emoții furibunde în noi.

În epistola sa către „Momoțel”, Mihai Eminescu semnalează o repartiție inechitabilă a muncii, spunând: „funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii”. Ca și atunci, astăzi doar o mână de meserii, ascunse în carapacea unor denumiri mai de greutate, manager sau antreprenor, dictează evoluția socială.

Indignarea lui Eminescu nu se oprește doar la acest episod, ci punctează o durere acută a omului de cultură din toate timpurile, notând în aceeași depeșă adresată Veronicăi Micle: „Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește”.

Marele Poet scrie și despre himera echității sociale, concept care peste câțiva ani va alimenta în toată Europa molima revoluționară: „Cei ce le au (n.r. bogățiile, avuția, succesul) nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au, așa e cursul lumii și al norocului”.

Cu siguranță, această scrisoare este o confesiune a Sinelui, o încercare de astâmpăr a unui spirit răzvrătit, rănit de ingratitudinea societății în care viețuiește. Vizionarismul eminescian și aptitudinea lui de a discerne asupra unor probleme, valabile și astăzi, sunt doar câteva dintre caracteristicle acestei depeșe transmise către Veronica Micle. În egală măsură, misiva este încă o declarație de dependență emotivă față de iubirea vieții sale, pe umerii căreia poetul pune misiunea inspirației proprii și a entuziasmului.

Draga mea fată,

În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă țara este tocmai această lipsă de diversitate a ocupațiunii. Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?

Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi. Iar a lua în arendă o moșie fără capital nu se poate. La aceste două ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș și advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câștigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește.

Feudul și castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au – așa e cursul lumii și al norocului.

Dar cine s-ar uita la toate astea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destul sunt și câte avem, câte ni le impune (?) vremea și piedicile câte există.

Te sărut, Momoțelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici nu mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur ver; parcă a dispărut toată inspirația și tot entuziasmul. Cel puțin șase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca mașina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.

Moți, te sărut cu dragoste și te rog să nu uiți pe

Emin

O scrisoare cu tentă acidă, dar care condamnă, în deplină cunoaștere a cauzei, lipsa virtuții și a meritocrației, garanții indispensabile pentru succesul funcționării unei societăți sănătoase. Prezenta depeșă, parte a unui roman epistolar impresionant, este încă o demonstrație a talentului eminescian în materie de analiză socială, revelat într-o corespondență profund personală.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În deschidere, ilustrație semnată de către pictorul român, Camil Ressu.

Din corespondența clasicilor culturii românești. Veronica Micle lui Mihai Eminescu: „O țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea"

22 Februarie 2018 |
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...