Primele tangențe cu muzica au apărut în copilărie, când audia sunetul  pianului de la biserică. Naiul a venit în viața lui pe calea undelor radio, iar emoția i-a inundat sufletul. Timid, Ioan a început să facă ore de muzică, să acumuleze noi cunoștințe și să aprofundeze tainele acestui instrument. Ajuns la vârsta studenției s-a îndreptat către Conservatorul din Seul, ca mai apoi să servească în orchestra armatei, dar de această dată la flaut. În timpul serviciului militar, Ioan s-a gândit că trebuie să ducă pasiunea pentru nai la un alt nivel, așa că a decis să vină în România mânat de gândul că aici se află maestrul Gheorghe Zamfir. În prezent, a terminat un master la Universitatea de Muzică din București și este unul dintre ucenicii maestrului Zamfir. Iubește la nebunie doinele și sârbele românești, iar pe viitor vrea să le ducă în țara natală pentru a le face cunoscute compatrioților. Despre anii copilăriei, studii, concerte, crez artistic și multe altele, povestim pe larg cu naistul Ioan Jung.

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Copilăria în Seul și drumul către România
• Coreeanul fermecat de folclorul românesc
• The Lonely Shepherd în interpretarea naistului Ioan Jung
• De ce iubesc România și românii?
• Cum este să fii ucenicul lui Gheorghe Zamfir?
• Esența artei și misia artistului

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

Septembrie 1995 a fost ziua când Ayako a respirat pentru prima dată aerul țării noastre. Avea numai 25 de ani și dorea să afle cât mai multe despre România. De pe aeroport, s-a îmbarcat în tren, iar vreme de două săptămâni a luat la pas mănăstirile din Moldova, apoi Maramureș, Borșa, Săpânța, Cluj, Sighișoara, etc. Reîntoarcerea acasă a fost presărată de un sentiment ciudat. Parcă lăsase ceva în România și simțea că trebuie să revină. Ne-a vizitat țara an de an, asemeni unui copil care merge în vacanță la bunici, iar în anul 2000 a decis că trebuie să aleagă: Japonia sau România? Ne-a ales pe noi! De atunci Ayako Funatsu simte și trăiește românește. Iubește portul popular, tradițiile, sărbătorile, dar cel mai mult pe Mihai Eminescu. Și de parcă nu ar fi  de ajuns, japoneza noastră a pus pe picioare un business prin care își dorește să aducă în viețile oamenilor frumosul în feluritele lui forme și texturi.  

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat:

• Venirea în România și adaptarea la cultura noastră
• Cum sună o poezie de-a lui Mihai Eminescu din gura unei japoneze?
• Despre tradiții, portul popular și primul Paște la Mănăstirea Rădăuți
• Aventurile unei japoneze la o facultate în Timișoara
• Natsuko, mai mult decât un business
• Români vs japonezi. Avem de învățat unii de la alții?

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

De când se știe, Vlad a iubit nespus călătoriile. Într-o zi a aflat că un văr de-al său vinde un aparat de fotografiat, exact ce îi lipsea. Colinda satele României cu aparatul pe umăr și poza tot ce îi ieșea în cale. Ceea ce părea o simplă pasiune avea să devină un mod de a fi. Iubește să fotografieze oameni, să-i cunoască îndeaproape, să le asculte poveștile și să arate lumii că România este o țară specială. Am stat de vorbă cu Vlad Dumitrescu despre pasiunea pentru fotografie, despre o lume pe cale de dispariție și proiectele sale.

Interviul pe scurt:

• Secretul unei fotografii reușite: “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv.”
• Fotograful din spatele aparatului: “Îmi place să fotografiez oameni. În general când merg prin sate îmi place să cunosc oameni, să le descopăr poveștile și dacă pe drum apare vreun peisaj unde lumina pică foarte bune atunci categoric îl pozez, dar în principiu merg în căutare de oameni.”
• O Românie pe cale de dispariție: “Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești.”

Călătoriile văzute printr-un obiectiv

S-a născut și a copilărit la oraș, mai precis în Brașov. Obișnuia să călătorească prin țară încă din perioada liceului, apoi a continuat în studenție. Dar, într-o zi un anunț avea să-i schimbe destinul. “La un moment dat, un verișor de-al meu vindea un aparat foto. Soția mea, pe atunci prietena, a insistat să-l cumpăr, dacă tot călătorim atât de mult, ar fi frumos să avem și un aparat cu noi. Odată achiziționat, am început să iau aparatul în excursii și să pozez absolut orice, după aceea a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia”, povestește Vlad Dumitrescu pentru Matricea Românescă.

“Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni”

A învățat din propriile greșeli, iar pe alocuri a citit și câteva materiale de specialitate. Să faci fotografii nu este atât de complicat pe cât ar părea spune Vlad, trebuie să înveți din greșeli și să fotografiezi ceea ce îți place. “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv”, destăinuie Vlad.

Ghidat de dragostea pentru fotografie

Cu aparatul pe umăr, Vlad a colindat prin diferite zone, de la Maramureș, Ținutul Pădurenilor, până în Bucovina, Delta Dunării, Harghita, iar lista poate continua. Pe unde poposea, tânărul trecea pragul bătrânilor uitați de lume, dar știuți numai de Dumnezeu, și stătea ore în șir la povești. “Am cunoscut niște oameni extraordinari, unii dintre ei au murit din păcate. Eu nu am avut bunici la țară, am crescut la oraș și am descoperit satul românesc destul de târziu. Poate asta a fost un avantaj pentru că m-a atras foarte mult. Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni și să public pozele, însă fără vreun scop anume, doar pentru a arăta România pe care o văd eu. Au început să mă contacteze străini și să mă întrebe dacă nu doresc să-i duc prin locurile unde fac poze, deci să fiu un fel de ghid al fotografilor. Inițial am făcut asta în paralel cu munca, dar în 2017, la începutul anului, terminasem concediul și mai aveam câteva promisiuni de onorat. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am demisionat de la job pentru a mă dedica fotografiei”, a spus Vlad Dumitrescu.

“Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni”

Decizia nu a fost deloc ușoară, dar cu timpul s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Prin cătune ajunge îndrumat de alți bătrâni, iar toți îl primesc cu brațele deschise și cu o vorbă bună. “Când ajung la ei îi întreb ce fac, apoi încerc să aflu câteva detalii despre ei, și după aceea le povestesc câte ceva despre mine și ceea ce fac. Sunt foarte mulți bătrâni abandonați, care trăiesc la limita subzistenței, unii din păcate au abandonat lupta. Dar, când vezi și oameni veseli la fân, sau copii care se joacă cu bătrâni, îți dai seama că pe lângă clipele triste sunt și moment faine”, menționează Vlad.

Povești culese de prin sate

Dialogul curge frumos, cu un accent duios, tipic ardelenilor, Vlad îmi împărtășește povești și chipuri ale oamenilor pe care i-a întâlnit. “Îmi aduc aminte de doamna Victoria, care stătea undeva singură în vârful unui deal. Am petrecut timp cu ea fără să am aparatul cu mine, o ajutam la treburi. Îmi amintesc odată când am fost la ea, mi-a povestit un episod petrecut iarna. Dânsa era o femeie extrem de mărunțică, și avea casa în formă de pătrat, iar ușa se deschidea într-o curte interioară din care ajungea la grajd. Odată a nins atât de mult încât i-a căzut zăpada de pe casă și i-a blocat ușa. În casă nu avea decât un geam mic care dădea pe partea exterioară și țin minte că mi-a zis: «Noroc că sunt foarte mică și am putut să ies pe geam». A săpat o cărare de jur împrejur ca să ajungă la grajd și să dea de mâncare la animale”, deapănă emoționat Vlad Dumitrescu.

“Tinerii pleacă în lume pentru că există o grămadă de tentații pe care nu le întâlnesc la sat”

După această mărturie, și după drumurile pe care le-a făcut, l-am întrebat pe Vlad cum arată România și bătrânii ei, prin obiectivul aparatului de fotografiat. ”Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești. Odată cu dispariția acestor oameni, se va întoarce o pagină a istoriei”, conchide cu amar Vlad Dumitrescu.