România

Brâncuşi e al nostru. Sau, cel puţin, asta ne-a inculcat sloganul unei campanii care, deşi şi-a propus să unească o ţară, a polarizat societatea pe tema creaţiei marelui sculptor. Nimeni însă nu ne-a explicat ce responsabilităţi implică acest “titlu de proprietate naţională”, dincolo de o donaţie care – la răstimpuri – a flirtat şi flirtează cu snobismul şi cu superficialitatea. Îl iubim pe Brâncuşi pentru că îl înţelegem şi îl respectăm, sau îl girăm pentru că e «la modă»? O investigaţie ce s-ar preta la infinit, acasă la sculptorul Coloanei fără sfârşit.

E o zi toridă de august şi, pe platoul Coloanei Infinitului, aşa cum este cunoscută colocvial columna concepută de Brâncuşi să sprijine bolta cerească, un grup numeros de – cel mai probabil – elevi aflaţi în tabără ascultă cu amuzament explicaţiile ghidului, un băieţandru de puţin peste 20 de ani pe care, după comportament, l-aş bănui că e turmentat sau intoxicat cu substanţe.

“Domnu’ Brâncuşi ăsta, înainte să moară, ne-a lăsat un citat”, exclamă savant ghidul fudul, încercând să-şi menţină echilibrul în timp ce face o piruetă precară, ce aminteşte de pop star-urile MTV. Copiii izbucnesc în râs, maimuţăreala i-a cucerit. “A murit la Paris şi a fost înmormântat la cimitirul Mont-ceva”, serveşte MC-ul, puţin mai târziu, o nouă informaţie «preţioasă». De pe margine, tolănite în iarbă, cele care sunt supraveghetoarele copiilor râd la rândul lor cu gura până la urechi şi îl aţâţă pe ghid să «dea totul»: “Hai, Marius, mai zi-le!”. (In)cultură la firul ierbii?

“Spectacolul” ieftin mă dezgustă, aşa că îmi iau fotograful şi ne îndepărtăm de opera pe care, în 1951, comuniştii de la Târgu Jiu au vrut să o demoleze sub pretext că ar fi, alături de Masa Tăcerii şi de Poarta Sărutului, “moşteniri burghezo-moşiereşti aşezate fără nici o estetică pe raza oraşului şi fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului”. Coloana metalică se cerea atunci, dărâmată.

Brâncuşi e al vostru… dar luaţi mâinile de pe el

65 de ani mai târziu, chiar dacă nu mai este vorba despre ideologie, eforturile de a o dărâma se menţin, judecând după bătăile pe care miile de vizitatori i le aplică cu obstinaţie, în încercarea de a afla “din ce e făcută”. Unii, mai aprigi, o şi îmbrăţişează, convinşi că, la fel ca piramidele din Egipt şi Sfinxul din Bucegi, Coloana lui Brâncuşi e un soi de chakră către energiile Universului.

La Târgu Jiu, Coloana Infinitului (încă) se înalţă Foto: Mihai Vladu

Situaţia nu se prezintă mai bine nici la Poarta Sărutului sau la Masa Tăcerii, asaltate de oameni dornici să pună mâna pe Brâncuşi – nu strică să încerci, poate genialitatea “se ia”. La Masă, majoritatea turiştilor se aşază fără nici o jenă pe scaune, cel mai adesea pentru a-şi face un selfie. „Brâncuşi e al meu, aşa că stau pe el”, pare să fie raţionamentul. Asta, în ciuda panourilor de informare care explică, negru pe alb, faptul că orice contact cu operele este strict interzis. Ba chiar, o fetiţă care le atrage atenţia părinţilor săi că înfăptuiesc o ilegalitate e admonestată. Însă replica cea mai frapantă vine de la o femeie căreia îi atragem atenţia că nu îşi poate lăsa geanta pe Masa Tăcerii: “Da’ ce-are, îi iau vopseaua? Mă înveţi tu pe mine? Am fost şi la Luvru…”.

“Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi”

Văzând reacţiile “iubitorilor” de Brâncuşi, mă gândesc involuntar la un titlu – de carte sau poate de articol – “Cuminţenia Pământului şi necuminţenia vizitatorilor”. Ar fi vorba, în principal, despre oamenii care n-au înţeles că trebuie să punem mâna pe Cuminţenia Pământului (şi suratele ei) doar la figurat, nu la propriu. (Nu că autorităţile ar fi înţeles – acum câţiva ani, Coloana Infinitului a fost spălată cu mopul, iar Poarta Sărutului cu furtunul.)

“Nu mai puneţi, dom’le, mâna pe ea!”, strigă gâtuit în faţa fluxului continuu de turişti, un poliţist local solitar, însărcinat cu paza Mesei Tăcerii, al cărei abuz te lasă fără cuvinte. După care se întoarce şi îmi spune: “Iau foc când văd câtă nesimțire cruntă există. Ar trebui un gard electric, să moară 2-300 pe zi, şi nici aşa s-ar linişti. Le spun: «Nu sta!», și ei tot stau, ca la cârciumă. Ieri a venit cineva să mă întrebe unde e complexul, unde sunt operele. Stătea chiar lângă Masă. Ce să îi mai ceri?”. Îl părăsim pe omul legii, nu înainte de a-i mai asculta un avertisment adresat «amatorilor» de artă: „Ridicați-vă de pe scaun! Citiți când vă apropiați de Masă!”.

Masa Tăcerii, opera de artă pe care se stă cu fundul

N-o să fiu moralizator, repetând clişeul cu “nu ştim să apreciem ce avem”, pentru că ar fi prea uşor. Evidenţa / indolenţa vorbeşte de la sine despre respectul cetăţeanului mediu din România pentru opera creatoare a lui Brâncuşi sau a altcuiva. Cert este un lucru: creaţiile lui Brâncuşi, monumentale (independent de dimensiunile lor) îţi inspiră nevoia păstrării unei distanţe reverenţioase. Sau nu. Întregul complex de la Târgu Jiu are o autenticitate de Stonehenge, care te face să vrei nu să atingi, ci să săruţi cu ochii Poarta Sărutului, mut de admiraţie.

La sfârşitul zilei, poate că cel mai frumos omagiu pe care i-l poţi aduce lui Brâncuşi e să taci lângă (şi nu la / pe) Masa Tăcerii, să te săruţi sub Poarta Sărutului, şi să tinzi la ceea ce-ţi arată Coloana Infinitului

Se ridică însă, natural, întrebarea: ce mai înseamnă Brâncuşi, pentru cine, şi cât de relevant este el pentru România anului 2016?

Ce (mai) cred românii despre Brâncuşi

Dacă ne-am lua după statistici, dar şi după acidul aruncat pe Internet cu ocazia campaniei pentru Cuminţenie, puţin. Dacă mai auzim mult despre Cuminţenie, Brâncuşi riscă să devină următorul B.O.R. – altfel spus, bătaia de joc a românilor. “O, nu! Patriarhul a sfinţit Cuminţenia şi acum trebuie să plătim 25 de milioane de euro pe ea”, susţine un pamflet de pe un cunoscut site de satiră, în vreme ce un altul anunţă că “Pentru a strânge bani pentru Cuminţenie, Casa Memorială Brâncuşi a fost vândută cu 2000 lei”. (Dar, despre aceasta, mai târziu.) După ce va achiziţiona celebra operă brâncuşiană, statul român ar trebui s-o trimită spre păstrare la Moscova, ca pe tezaur, recomandă un fost preşedinte. În plus, de 11 milioane de euro, japonezii l-au clonat pe Brâncuşi, iar acum au deja 5 Cuminţenii.

„Cuminţenia” lui Constantin Brâncuşi, obiect de farsă pe internet

Sunt doar câteva exemple de umor românesc pe tema campaniei care şi-a propus să strângă, de la populaţie, 6 milioane de euro pentru Cuminţenie (la data scrierii articolului, se strânseseră doar aproape 700.000. Pe 18 septembrie este programat, la TVR, un teledon naţional de susţinere). Există însă şi păreri mai competente (tratăm efecte, cu bombasticism şi lipsă de echilibru, în loc să lucrăm la cauze), şi păreri mai vehemente. Potrivit lor, acţiunea (la care au donat până şi copiii din centrele de plasament) este un exerciţiu în ipocrizie şi în emfază, ce nu contribuie la însănătoşirea culturii româneşti per ansamblu. Numeroase voci s-au ridicat acuzând că e indecent ca unul dintre cele mai corupte state de la periferia UE să le ceară propriilor cetăţeni să îi sponsorizeze o achiziţie care, mai mult ca sigur, nu va deveni obiect de pelerinaj.

Atunci când “Cuminţenia Pământului” a fost expusă la Muzeul Băncii Naţionale, în iunie 2016, spre a li se oferi românilor şansa să se familiarizeze cu opera, părerile au fost totuşi, în general, apreciative. “Pentru mine, Brâncuși reprezintă simbolul acestei țări minunate în care trăim”, a mărturisit pentru Matricea Românească Radu Bădărâcă (28 ani, inginer), în vreme ce Alexandru Juca (28 ani, tot inginer) vede în faimosul creator “Simplitate, perfecțiune”. “Brâncuși este inspirația care așteaptă să fie accesată”, este de părere Paul Banzea (23 de ani, avocat), iar George Posea (37 ani, trainer) vede în autorul Domnişoarei Pogany “voința aplicată spre un scop bine definit. Conștientizarea legilor universale prin artă”.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, parte a ansamblului monumental Calea Eroilor, inaugurat în 1938

“Un mare artist”, aşa îl descrie Akram Anoun (57 de ani, CEO din Liban) pe Brâncuşi, completat fiind de Elena Lincă (28 ani, avocat): “Brâncuși e speranța că imposibilul – zborul, de exemplu – nu rămane doar un vis. Și aici te gândești la Coloana Infinitului”.

Admiraţia nu exclude, totuşi, luciditatea – “pentru mine, Brâncuși este un magician al artei populare românești, neapreciat, neiubit și respins de propriul său neam spre propria sa tristețe și a viitorului poporului român” (psihologul Silvia Dumitrescu, 29 ani).

Brâncuşi rămâne o inspiraţie pentru creatorii români. În imagine, Lampa Illustris, creaţia lui Traian Tuţă Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Cu toate acestea, relaţia românilor cu Brâncuşi rămâne una a contrastelor: în ţara care i-a refuzat, în 1951, operele complete, iar acum strânge 6 milioane de euro pentru a-i achiziţiona o operă, creaţiile expuse public îi sunt cvasi-vandalizate, casa memorială de la Hobiţa nu este valorizată la standardele secolului XXI, iar clădirea în care a lucrat la Craiova ca ospătar, “Casa Zamfirescu”, adăposteşte azi – revoltător, după unii – un restaurant cu specific… turcesc. “Am văzut o placă la intrare, ştiu că a fost cineva important aici, dar mai multe nu”, mi-a recunoscut patronul localului, un turc stabilit de 25 de ani în România.

“Prima oară când am văzut Masa Tăcerii, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului“, îşi aminteşte sculptorul Marian Zidaru, “am avut o reacţie de uimire și de liniște totală. Erau niște obiecte în preajma cărora simțeai că trebuie să taci, că lucrul cel mai important este să nu scoți nici un cuvânt. Eram cu mama și cu unchiul meu, care și ei vorbeau în șoaptă. Deci obiectul acela impunea un respect, ca și când ai fi într-un sanctuar.”

Ce este Brâncuşi, privit de oameni care îi preiau şi îi îmbogăţesc moştenirea creativă? “Pentru mine, este primul artist profet, primul sculptor. El întruchipează artistul total, artistul de mesaj, artistul de formă, artistul de concept.

Brâncuşi a fost un meteor, care n-a dat doar lumină şi a căzut. El a trecut prin toate cele trei perioade. A fost clasic, pentru că lemnul e clasic, prin proporție, prin volum, prin lucrurile acestea care țin de tehnică. Este modern – prin ruperea configurativă explicit, rămâne figurativ, nu abstract. Și este contemporan, prin idee, prin poveste.”

Casa Memorială „Constantin Brâncuşi” din satul Hobiţa, judeţul Gorj, este greu accesibilă turiştilor interesaţi de marele sculptor, în lipsa unei infrastructuri adecvate

Întrebaţi cum putem să-l iubim şi să-l redescoperim pe marele nostru sculptor, artiştii au răspunsuri variate, dar care nu se exclud. “Să integrăm în viața noastră ce ne-a lăsat el, înțelepciunea lui și armonia pe care a reușit să o creeze, să ne folosim de ea”, sugerează Victoria Zidaru, în vreme ce soţul ei propune să îl dăm jos pe Brâncuşi de pe piedestal.

“Îl iubim luându-l așa cum este, nu neapărat tratându-l ca pe un mare artist. Este cea mai mare greșeală pe care i-o facem unui artist. Îl devalorizăm comportându-ne aşa. Trebuie să-l tratăm cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul. Și atunci, lucrările lui se redimensionează odată cu trecerea timpului – se așază și pe modern, și pe contemporan, și pe ce va mai fi în viitor. El nu a lucrat pentru o epocă, el a lucrat pentru veșnicie, și lucrurile care sunt veșnice se adaptează epocii. Arta clasică, greacă, egipteană, de exemplu, sunt valabile în orice epocă – le simți, le accepți, nu ți se pare ceva demodat, trecut, depășit.”

Trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi cu normalitate, cu respect, ca pe un bătrân, dar să-l și asimilăm, să-l avem lângă noi tot timpul

Sculptorul Marian Zidaru, despre Constantin Brâncuşi

Rămâne de văzut dacă “normalitatea” cu care trebuie să-l tratăm pe Brâncuşi include aducerea Cuminţeniei Pământului la Festivalul de muzică electronică Untold, dar mai ales la un meci de fotbal, ca obiect de veneraţie (şi de donaţie). Iniţiative de bona fide sau unele care frizează absurdul?

Dar poate că Tudor Gheorghe are dreptate, când declară, pentru Matricea Românească: “Pentru mine, Brâncuși nu este mare lucru! Vezi, mie, lucrurile acestea mi se par normale. Pentru mine, și Eminescu e normalitatea românească, și Arghezi, și Brâncuși, și Enescu. Mie mi se pare că așa ar trebui să vedem lucrurile, la acest nivel.

Eu nu mă minunez [de Brâncuşi]. Eu constat, şi mă bucur. Pe mine mă doare faptul că, de pildă, sunt contemporan cu un tip absolut fabulos, care a făcut un lucru extraordinar pentru muzica românească, transfigurarea cântecului popular românesc. Vorbesc de [Gheorghe] Zamfir. Domnule, ăsta rămâne, ăsta a cucerit o lume! Ăsta e un nume…

Vezi, pe Brâncuși l-a intrebat Modigliani de ce nu-şi semnează lucrările. Şi el a răspuns extraordinar, ca olteanul: «Domnule, cine-o vrea să afle ale cui sunt, o afla!». Îți dai seama cât de sigur era că e ce e!

Tudor Gheorghe, despre Constantin Brâncuşi

Eram la Leeds, la muzeul lui Henry Moore, un sculptor fabulos. Şi el îl considera pe Brâncuși cel mai mare sculptor al timpurilor moderne. Spunea că este cel mai mare sculptor, pentru că a deschis toate porțile sculpturii moderne – și le-a închis după el.”

Se prea poate ca rapsodul nostru să aibă dreptate. Se prea poate că “ne lipsește exact chestiunea aceasta, încrederea în valorile noastre. Și eu cred că avem valori.”

De departe, din cimitirul “Mont-ceva”, Brâncuşi ne zâmbeşte senin: nu Cuminţenia, oricât de admirabilă, va salva cultura românească. Ci felul în care ştim să nu ne mai forţăm Brâncuşii să ia calea pribegiei, pe jos, către Paris.

ilustraţie deschidere: Ana Bănică

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri.

Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de adevărat este că orice român, indiferent de locul de baştină, are rădăcini la Alba Iulia. Două momente majore – separate de trei secole frământate – au punctat şi ne-au redefinit istoria, intrând în legendă: 1600 şi 1918. Prima a fost o unire efemeră, şi întrucâtva conjuncturală, spun istoricii, însă asta nu-i ştirbeşte din potenţialul de fascinaţie. A doua “este unica decizie de formare a unui stat naţional, sau de completare a unui stat naţional, luată la 1918, care mai este valabilă. Toate celelalte au dispărut, într-un fel sau altul. Fie şi paşnic. Aceasta este singura care a rămas. Ceea înseamnă că este singura care a fost corectă”, afirmă istoricul Ana Dumitran, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Argumentul încrezător al longevităţii e urmat de o întrebare pe cât de retorică, pe atât de amară: “Şi, nu ştii să profiţi? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?”.

Aproape 100 de ani mai târziu, România, după toate aparenţele, nu ştie să profite frumos, a se citi să îşi onoreze oraşul care i-a făurit identitatea.

Iminenţa Centenarului, cu toată încărcătura simbolică şi cu mărturia de coeziune şi de solidaritate naţională pe care ar trebui să le genereze, nu reuşeşte să constituie catalizatorul pe care l-a reprezentat actul din 1918.

Într-un moment în care românii sunt invitaţi să îşi canalizeze “Brâncuşiul interior” pentru a ajuta la achiziţia – improbabilă, după toate estimările – a “Cuminţeniei Pământului”, în Sala Unirii plouă, iar 80% dintre exponatele Muzeului «odihnesc» pe mobilier decrepit, vechi din 1968, atunci când Ceauşescu a inaugurat instituţia de cultură cu prilejul semicentenarului.

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol Foto: Mihai Vladu

În consecinţă, la Alba speranţele pentru 2018 sunt reduse, dacă nu nule, iar resemnarea – regină.

“De aproape doi ani, ni se tot spune că va trebui să ne strângem șandramaua și să facem loc restauratorilor. Nu se mai întâmplă. Dacă nu s-a întâmplat până acum, nu văd cum două «hardughii», cum sunt Muzeul și Sala Unirii, să fie restaurate într-un timp atât de scurt, altfel decât prost. Şi cu un impact asupra populației probabil mai mic, decât a avut întemeierea Muzeului la 50 de ani de la Unire, de către Ceauşescu.

Nu ştii să profiţi de Unire? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?

La momentul respectiv, Muzeul din Alba Iulia a fost cel mai important muzeu din România. Or, acum nu va mai fi. Nu există nici un interes. Într-o vreme chiar ni s-a spus foarte clar: «Faceţi, dacă aveţi bani, voi!».

1918, un ideal tot mai distant

Acum, degeaba înființezi comisii şi comitete, dacă nu sunt fonduri. Ce o să îţi spună, cu ce o să te ajute? Cu nimic, doar te încurcă. Este mai mult de jumătate de an de când Ministerul ne poartă cu tot felul de nimicuri, pentru aprobarea intervenţiei de restaurare la Sala Unirii. Ne plouă în Sala Unirii! Deci nu mai trebuia să aşteptăm 2018 ca să facem renovarea. Şi nu putem să schimbăm o ţiglă fiindcă este «monument A» [monument de importanţă naţională, n.r.], şi ne trebuie aprobarea lor. Aprobarea lor, pentru ce? Pentru ce nu mai rămâne? Pentru noi era o şansă. Şi, dacă asta nu e o şansă, alta nu mai este”, se lamentează cercetătorul. “Sunt foarte dezamăgită. Suntem un stat aşa de tânăr, până la urmă! Care cu asta [cu sărbătoarea Unirii, n.r.] am fi putut să «ieşim» puţin în lume…”

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Modele de valorificare a patrimoniului istoric nu trebuie căutate peste oceane. Ele există şi în regiune, acolo unde “Macedonia, o ţară care nu are nici măcar un nume recunoscut, ştie să îşi promoveze monumentele şi identitatea istorică. Macedonenii sunt obsedaţi de istorie, într-un mod pozitiv. Nu toate atitudinile trebuie neapărat imitate, însă cele bune ar putea fi”. Şi trecutul serveşte de exemplu: la origini, muzeele româneşti s-au născut în vasta lor majoritate din iniţiative particulare.

“Era elita, pentru că apartenența la aceste forme de manifestare culturală era taxabilă și îți creștea orgoliul în fața celorlalți în funcție de cât de mult plăteai. Era și aceasta o formă de emulație a celor care aveau bani. Susţinătorii erau în primul rând negustori, nobili, dar și populație orășenească ce avea un anumit statut material și care au înființat muzee, au plătit muzeografii, au sprijinit săpăturile arheologice și îmbogățirea colecțiilor. Practic, au făcut tot ceea ce astăzi statul ar trebui să facă și nu face.”

Un New York al Imperiului Roman

Alba Iulia, sau Alba Carolina, aşa cum le place cunoscătorilor să o alinte – referire la fortăreaţa medievală aflată azi în stare exemplară graţie renovării cu fonduri europene – respiră într-adevăr istorie prin toţi porii, o istorie care merge înapoi până în epoca războaielor daco-romane.

Aici a fost unicul loc din Provincia Romană Dacia în care a fost cantonată o legiune integrală, Legiunea a XIII-a Gemina, şi tot aici şi-a avut reşedinţa guvernatorul provinciei Dacia, potrivit descoperirilor arheologice, ceea ce probează importanţa aşezării în epocă.

“Lumea se schimbă în mod absolut fundamental după ce vin romanii. Ceea ce a fost Roma în altă parte a Imperiului, a fost şi aici. A fost Apulum, în primul rând. Făcând o comparaţie cu lumea de astăzi, Apulum a fost un fel de New York. A avut o populaţie de 200.000 de locuitori, în condiţiile în care Roma avea 1 milion. Este incredibil”, subliniază Dumitran, confirmată de vasta necropolă dezgropată de arheologi.

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Discuţia se opreşte în faţa unei reprezentări a lupoaicei hrănindu-i pe Romulus şi pe Remus, descoperite la Apulum (foto jos), o mărturie peste milenii a statutului remarcabil de care s-a bucurat aşezarea în configuraţia geopolitică a Imperiului.

“Poate ştiţi legenda întemeierii Romei, care îi conține pe ambii copilași. Este un fel de «Miorița» a lui Vasile Alecsandri. Lumea a început s-o cunoască astfel de la Titus Livius, care a scris «Ab urbe condita». Dar, până atunci, erau și alte variante. […] Așa că este cu atât mai special şi mai spectaculos că aici, la capătul lumii romane, povestea este spusă astfel, în mod oficial. Este ca și cum ar fi rostit în fiecare zi imnul. Evident, imn nu era, dar povestea, reprezentarea aceasta era, de fapt, imnul și stema.

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

În toată lumea romană de atunci, deci pe trei continente, reprezentările în care apare motivul lupoaicei împreună cu cei doi copii nu ajung la 10. Or, una e aici. E de neînțeles. Şi cred că lămureşte foarte bine impactul acesta incredibil al civilizaţiei şi al limbii latine. Şi al importanţei locului.”

Vorbirea latină a ţinut loc de creştinare

Dacă romanizarea a fost “singura şansă a Daciei de a evolua, cu sau fără stăpânire romană”, a doua şansă istorică pentru romanitatea românilor a reprezentat-o creştinarea, crede istoricul consultat de Matricea Românească.

“Nu ştim cum s-a întâmplat creştinarea românilor. Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării. Ceea ce este incredibil, nefiresc. Toţi s-au creştinat la o dată foarte precisă. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni. Că ne-o fi creştinat cineva dintre şefii barbari, care atunci erau aici, şi s-a subînţeles, posibil. Dar nici măcar pentru asta nu avem dovezi.

Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării

Eu bănuiesc – şi asta este dovedit oricum la nivelul altor provincii – că atunci când migratorii au intrat în contact cu noi după Edictul de toleranță al lui Constantin, percepția Imperiului la nivel spiritual și religios a fost că toți vorbitorii de latină sunt creștini. Şi vorbirea latină a populației locale a putut întări convingerea, şi a lor și a noastră. Vorbirea latină, deci, a ținut loc de creștinare, cel puțin la nivelul percepției. Poate că aceasta ne-a salvat.”

Toleranţă românească, marca Transilvania: “Catolicismul este altceva, dar totuşi nu îl înjurăm”

Că religia creştină ocupă un loc proeminent în structura, morală dar şi fizică, a Albei Carolina, este vizibil cu ochiul liber. În centrul cetăţii, la o aruncătură de băţ de vetustul Muzeu al Unirii, tronează – fiecare cu propria-i eleganţă – două bijuterii arhitectonice, diametral opuse prin istorie şi destinaţie, însă complementare şi simbolice pentru reputaţia Albei de “Capitală a Unirilor” (sic! – “există mai multe uniri la Alba Iulia”, opinează Dumitran) şi de “leagăn al culturilor” (românii şi maghiarii coabitează aici de circa un mileniu).

Una, Catedrala Romano-Catolică, este cea mai veche construcţie din România încă în uz (ridicată la 1291), şi înglobează toate stilurile utilizate între secolele X şi XVIII, la loc de cinste fiind romanicul (în mod notabil, Catedrala a fost martora intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în Alba, la 1599).

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

A doua, de tip brâncovenesc, a fost ridicată în timp-record (după Conferinţa de Pace de la Paris din 1921, până în 1922), pentru a găzdui încoronarea regilor României, de atunci şi până la finele veacurilor. În cele din urmă, doar Ferdinand şi Maria au avut acest privilegiu, pe locul unde, până mai ieri, stătuse închisoarea oraşului.

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Alba Iulia a fost privită ca un simbol ce putea să servească ideea de unire, de stat naţional unitar, pornind de la faptul că Mihai Viteazul a fost primul domn român de aici

“Catedrala romano-catolică este prima mostră de stil renascentist din România. Or, ea arată aproape ca și goticul – pe dinăuntru este gotică aproape 100%. Cel care a făcut comanda pentru capelă, un om cu mare capacitate culturală și cu mare influență aici, și-a adus meșterii din Italia. Deci a avut cu ce, pentru că aparținea unei familii nobiliare foarte importante. Și totuși, mai mult nu s-a putut. Poate că nici gustul nu era încă format pentru așa ceva.

În orice caz, după Reformă, stilul renascentist a fost cu totul și cu totul dezavuat în Transilvania, pentru că stilul romano-catolicilor era unul apologetic, și noi am trecut de la gotic, direct la baroc, pe care austriecii l-au adus cu ei”, explică cercetătorul.

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

În ce fel a funcţionat la Alba unirea spirituală, care a precedat-o pe cea politică? Dumitran crede că, în acest caz, cuvântul de ordine a fost «toleranţă» faţă de religia culturii care a dominat Evul Mediu în regiune, cea maghiară: “Unirile de la Florența și, mai înainte, de la Lyon de reconstituire a unității creștine au funcţionat, în Transilvania au fost reale. Iar drepturile românilor și faptul că ei s-au putut manifesta ca români – și realmente au făcut-o – au venit prin această acceptare a catolicismului ca «altceva, dar totuși nu îl înjurăm». Aceasta era atitudinea și de o parte, și de alta. Având nevoie de ai noștri, regalitatea maghiară catolică, pe acest compromis al unirii, care de fapt nu însemna nimic, a putut să ofere drepturi, şi ai noștri au putut să progreseze, pentru că se declarau uniți. În realitate, erau ortodocși, şi asta au fost, așa s-au comportat, și bisericile în care ei s-au dus la slujbe au fost ortodoxe şi aşa au rămas.

Când te duci în Lugoj şi vezi că fosta catedrală ortodoxă este de un baroc flagrant, şi vezi înăuntru inscripţia care spune cine a făcut-o, rămâi şocat. Lor nu le-a fost jenă să facă ceva ce, vezi Doamne, nu era în spiritul ortodoxiei. Nici vorbă! Era în spiritul că «dacă facem aşa, căpătăm drepturi»”.

În alte domenii, românii din Transilvania nu puteau face concesii. Şi atunci, lăsau din singurul lucru care nu le vindea sufletul. Ce conta în care direcţie mergea nu ştiu care volută a acoperişului bisericii? Lucrurile acestea au pavat calea spre drepturile politice

123 de ani de la Memorandum, lucrurile pe care le discutăm într-o după-amiază călduroasă în imensul muzeu care este Alba par o filosofie de cafenea. Ceea ce ridică, natural, întrebarea: pentru cine mai este importantă, azi, “Cealaltă Capitală”?

În afara istoricilor, turiştii manifestă poate cea mai mare fascinaţie pentru Alba – una, cu mici excepţii, superficială sau motivată de genetică. “Turismul este primul motor, pentru că avem noroc cu Cetatea. Cred că la Alba asta fascinează, fortăreaţa. Sunt mulţi străini, germani în general, care îşi au originile aici şi rude printre saşii din zonă. Sunt foarte entuziasmaţi de ce văd la noi”, ne spune Cristina, 26 de ani, din Arieşeni, mutată în Oraşul Unirii de un an.

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

“Toate etniile Transilvaniei îşi găsesc aici şi identitatea şi file foarte importante din istoria lor”, completează Dumitran. Însă atitudinile contrastează flagrant: dacă maghiarii fac, anual, un pelerinaj la mormântul lui Iancu de Hunedoara (cel mai mare rege al Ungariei, de origine română), iar cele trei monumente funerare din Catedrala Romano-Catolică ale membrilor familiei sale nu mai prididesc de coroane (cu inscripții, evident, în maghiară), românii se complac în somnolenţă şi apatie. Câţiva, mai “activi”, fotografiază curioşi Sala Unirii (cu două galerii murale, una a scriitorilor şi alta a domnitorilor, jenante), fără a pune întrebări, apoi pleacă.

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

“Noi ne revoltăm, dar nu mergem niciodată cu coroane. Pentru noi nu intră în gesturile cotidiene. Iancu a fost romano-catolic născut, fiul unui român şi al unei unguroaice. În 6 august este ziua victoriei sale de la Belgrad din 1456 contra otomanilor [care cuceriseră Constantinopolul trei ani mai devreme, n.r.] și în jurul acestei zile se face un pelerinaj la mormântul lui de către grupurile de turiști maghiari.

În orice caz, important pentru Alba Iulia şi pentru ce ar putea să însemne acest loc de pelerinaj inclusiv pentru români este faptul că, din 22 iulie, în fiecare zi în toate bisericile romano-catolice din lume se trag clopotele în amintirea acestei victorii. Papa a considerat că a fost o minune acea victorie. În nici un caz o armată de amărâţi şi troglodiţi din Europa, care numai aşa se puteau mântui, nu putea câştiga în faţa unei asemenea forţe.”

De la Unire, la selfie

Dacă Europa îi e recunoscătoare unui – pe jumătate – român, “atlet al lui Hristos”, fiindcă a oprit avansul aparent irepresibil al celei mai mari forţe militare a timpului, oferind Occidentului 50 de ani de respiro, România îi datorează Albei fiinţa, aşa cum o cunoaştem azi. Şi tot un curaj nebunesc, precum al celor de la Belgrad, a fost catalizatorul Unirii. Erau vremurile când oamenii mureau pe şinele de tren nu pentru că îşi făceau un selfie, ci pentru că făceau o Unire.

“Faţă de noi, cei de azi, oamenii care au făcut Unirea au avut curaj. Mult curaj. 99% dintre ei au plătit cu viaţa. Ilar este că tot românii i-au condamnat. La 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii, este o fotografie de aici din sală cu Ceaușescu oferindu-le decorații ultimilor supraviețuitori. Îi numeri pe degete. Erau scoși atunci din închisoare cu ocazia unor înțelegeri internaţionale”, explică Dumitran.

1918 s-a creat singur, din entuziasmul oamenilor. La 1 decembrie 1918 n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent!

“1918 a fost un eveniment care aproape că s-a creat singur. Aşa de mare a fost entuziasmul şi aşa de scurt a fost timpul! Acum ştim că mulţi dintre cei care au fost aleşi pentru Marea Adunare Naţională n-au mai putut de emoţie că sunt pe liste.

La 1 decembrie 1918, n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent, şi efectiv mureau «ca proştii», pentru că voiau să ajungă la Alba Iulia! Cred că Alba Iulia va avea întotdeauna o capacitate de seducţie.”

Ferdinand I Întregitorul (1914 – 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia „sine qua non” a Unirii

Aproape 100 de ani mai târziu, Alba – oraş care nu are un teatru al lui şi nici măcar un cinematograf decent, iar economic nu poate concura cu Aradul sau Clujul, care îi “fură” ca un magnet locuitorii – rămâne şarmantă, însă nu îşi poate reprima rictusul amar al iubitei părăsite. Iată de ce, dacă Alba a făcut România, ar fi momentul ca şi România să facă ceva mai mult pentru Alba.

“Chiar dacă există o mândrie a locului, localnicii nu au ce face aici”, conchide Cristina. “Eu însămi sper să ajung în alt oraş, în cel mult doi ani. Aş putea pleca şi în Italia, unde am jumătate din familie, însă prefer să rămân în ţară. Logic că sunt mândră că sunt româncă, de ce n-aş fi? Eu provin dintr-o zonă de munte, iar o parte din mine este acolo.”

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: „Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste”

Revine bântuitoare întrebarea: Cui bono, atunci, Alba Iulia? Turiştilor de ocazie, celor care vor “să filmeze, cu un entuziasm mai mult copilăresc decât realist, ce a văzut Mihai Viteazul când a intrat în cetate”, hipsterilor dacopaţi?

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Nici una, nici alta. Ci românilor. “Patriotismul nu e ceva desuet”, lămureşte istoricul. “Avem de ce să fim mândri, ca români. Că nu știm cum să fim mândri… Am senzația că expatrierea aceasta în masă e într-un fel şansa renaşterii sentimentului național. Pentru că departe de casă vezi altfel lucrurile. Oricât de ahtiat ai fi după nivel de trai pe care aici nu-l poți avea și rămâi acolo, peste hotare, totuşi duci dorul.”

Cuvinte premonitorii? În aceeaşi seară, Marea Britanie decide, printr-un plebiscit istoric, să se despartă de Uniunea Europeană. Într-o Europă sfâşiată, e tot mai straniu să vorbeşti despre solidaritate. De peste mări şi ţări, maiestuoasa Alba Iulia îşi urmează însă destinul, aşteptându-şi românii într-un pelerinaj obligatoriu la locul unde a început, ei bine, totul.

Martine Claessens este unul dintre străinii care au simţit pe pielea lor ce înseamnă “Matricea Primitoare” a românilor. Sosită acum 11 ani la noi, dornică de a cunoaşte o civilizaţie nouă, Martine – care se mândreşte cu o mătuşă din România şi, dacă legendele se adeveresc, înaintaşi flamanzi la Viscri – crede că România are “o moştenire uimitoare” de oferit lumii. Matricea Românească a stat de vorbă cu designerul interior despre cum a fost adoptată de localnici, despre pasiunea ei pentru spaţiul rural şi despre ce a determinat-o să pornească un blog dedicat tradiţiilor de la noi. “Ca membri ai UE, este cu atât mai important să vă păstraţi identitatea. Nu puteţi trăi scandinav sau altfel aici, nu este natural”, crede Martine.

Matricea Românească: Martine, o să te întreb mai întâi cum ai ajuns în România, care este povestea ta?

Martine Claessens: Povestea mea a început în Belgia, unde am studiat moda la Academia Regală din Antwerp. Am lucrat acolo ca designer, apoi m-am mutat în Italia. La un anumit moment, îmi căutam de lucru, și s-a ivit oportunitatea de a veni în România. Eu aveam deja câteva contacte aici, din domeniul design-ului, de când eram în Belgia și am avut șansa de a veni aici pentru a crea o colecție pentru copii. Am spus: „OK, de ce nu? Mă voi muta din Italia, în România”. Și, încetul cu încetul, alături de oamenii cu care lucram la producția de modă, am început să fac design de interior. Tot încetul cu încetul, această activitate a crescut. Poate știi showroom-ul La Maison (deschis de Patrick şi Cristina Zelmat, n.r.). Fac design acolo.

Matricea Românească: De când ești aici?

Martine Claessens: De 11 ani. Timpul trece repede.

Matricea Românească: Cum ți se par țara noastră și Bucureștiul?

Martine Claessens: Cred că îmi place aici, altfel nu aș fi stat 11 ani. Îmi place să descopăr zona rurală. Dar cred că este o legătură între interesul față de tradițiile românești și istoricul meu privind moda. Iubesc să realizez lucruri, manual. Îmi plac materialele, îmi plac culorile, îmi plac creațiile și toate aceste elemente puse la un loc s-au legat. Atunci când mi-am creat blogul, am descoperit atât de multe despre România, încât a fost ca o epifanie – ceva evident de făcut.

Matricea Românească: Ai descoperit aspecte comune, între România și Belgia? Există similitudini?

Martine Claessens: Cred că în Europa întreagă există similitudini, nu este ca și cum ar fi populații complet diferite. Dacă am merge în Asia, da, am găsi diferențe. Dar am trăit și șase ani în Italia… Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață.

Matricea Românească: Spuneai că ești de 11 ani în România. Ce te-a făcut să rămâi aici? Este cea mai lungă perioadă pe care o petreci într-o țară diferită de cea natală?

Martine Claessens: Da. Cred că sunt multe oportunități aici. În prezent, este puțin diferit față de acum 11 ani, când am venit. Menționam despre designul interior, despre posibilități. Or, când văd ce se întâmplă în domeniul design-ului aici… Lucrurile sunt abia la început. Se promovează în festival design-ul românesc de abia trei sau patru ani. Nu știu dacă ai participat la Romanian Design Week. Este o diferență atât de mare între calitatea și modelele din prezent și cele de acum doi ani, când am vizitat evenimentul pentru prima oară!

Și Belgia are o mentalitate puțin sudică – ne place să mâncăm afară atunci când este soare, să petrecem timp pe terase, întreaga noapte. Și noi, ca şi România, suntem o țară căreia îi place să se bucure de viață

Matricea Românească: Ce a produs aceste diferențe?

Martine Claessens: Cred că expunerea la lucruri din afara României – oamenii merg la târguri peste hotare -, apoi recunoașterea din partea străinilor, a celor care cumpără produsele. Sunt multe motive.

Matricea Românească: Când călătorești, simţi că înveți mai multe despre tine? Sau despre cultură?

Martine Claessens: Da. Cred că te ajută să fii deschis faţă de noi moduri de viață. Te ajută să fii mai deschis atunci când cunoști oameni din alte culturi. Cred că acesta este aspectul cel mai important: că nu rămâi fixat pe propria ta cultură, pe propriile obiceiuri, pe mâncare – care este diferită atunci când cunoști oameni din Asia, din America de Sud.

Matricea Românească: Când te gândești la România, ce-ți vine în minte?

Martine Claessens: Îmi place enorm viața de la sat. Am fost la Viscri (judeţul Braşov, n.r.), în week-end. După ritmul furibund al vieţii şi al muncii de la oraş, simţi acolo că te întorci în timp parcă o sută de ani, ceea ce mă relaxează și mă inspiră. Pentru mine, este energizant. Auzi păsările, nu este trafic, mi se pare uimitor. Să cunoşti oamenii, să vezi copiii care se joacă pe străzi…

Martine (foto stânga) este îndrăgostită de ia românească, din care a făcut obiect de studiu la atelierul său de la Viscri Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Cum sunt oamenii cu tine? Evident, știu că ești din altă țară.

Martine Claessens: Sunt deschiși, afabili.

Matricea Românească: Ți-a fost greu să te adaptezi aici?

Martine Claessens: Nu. Când mă gândesc la perioada din Italia, toți prietenii mei erau expați. În schimb, aici, 90% dintre prietenii mei sunt români. Deci, nu. Am ajuns să-i cunosc prin intermediul muncii mele, al atelierelor și al cursurilor de seară pe care le susțin.

Matricea Românească: Ce presupun aceste cursuri?

Martine Claessens: Acum trei ani, am început să ţin ateliere de lucru pentru Designist. Mă temeam că nu o să pot vorbi în fața oamenilor, dar mi-am zis să fac o încercare. Deci am debutat cu câteva ateliere, care s-au dovedit a fi un succes, după care s-au transformat într-un curs de seară. Este un modul de zece săptămâni despre design interior. Este ca o introducere, pentru că vorbesc despre stiluri diferite – spații mai mici, spații mai mari.

În luna mai, am început să ţin la Viscri un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Este destul de greu să găsești informații. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen

În luna mai, am început să ţin un atelier la Viscri – este un atelier despre designul interior bazat pe tradițiile românești. Pentru mine, a fost momentul în care am început să mă documentez despre tradițiile românești, despre broderii. Este destul de greu să găsești informații. Găsești puţin câte puțin. Este o provocare și chiar sunt bucuroasă că ați început o revistă de acest gen. Chiar mi-a scris o româncă și mi-a spus cât i s-a părut de interesant și că a descoperit lucruri pe care nici ea nu le știa. Și mai văd că generația tânără este din nou interesată de descoperirea tradițiilor românești – pentru că au fost generații care le-au dat deoparte. Dar oamenii tineri, de 20-30 de ani, chiar și de 40 de ani, le apreciază.

Matricea Românească: Le-au dat deoparte, prin forţa vremurilor, din cauza comunismului.

Martine Claessens: Da, înțeleg foarte bine. În copilărie, bunica mea nu avea mobilă tradițională, totul a fost aruncat după război. Deci oamenii au fost bucuroși că pot începe o viață nouă.

Matricea Românească: Fără îndoială, designul interior nu este o formă convenţională de a exprima cultura unei ţări. Încerci totuşi să faci asta, prin munca ta?

Martine Claessens: Este dificil pentru mine, având în vedere clienții pe care îi am. Dar visul meu este să am o casă la țară, să fac acolo ceva în direcția aceasta, să încep acolo un proiect. Cred că oamenii sunt din ce în ce mai dornici să cumpere o casă sau o proprietate la țară și să o păstreze tradițională.

Atelierul de design interior al belgiancei stabilite în România are ca inspiraţie tradiţiile autohtone

Matricea Românească: Ți-ai dori o casă la țară în România?

Martine Claessens: Da. În Transilvania, pe care o ador. Dar încă mai am multe regiuni din România de descoperit.

Matricea Românească: Zona care te-a impresionat cel mai mult?

Martine Claessens: Cred că zona rurală, în general. Îmi place Sibiul, inclusiv ca oraş, iar în această vară sper să ajung și în Maramureș. Nu am fost niciodată acolo. Ţara este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Așa ceva vezi în Austria. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur.

Matricea Românească: Probabil ai observat că românii încearcă să afle din nou cine sunt și să-și redescopere tradițiile. Îmi spuneai că ai circa 10% prieteni care sunt expați. Cum văd alţi belgieni România?

Martine Claessens: Nu am prieteni belgieni aici. Cei despre care ţi-am vorbit sunt din Anglia, din America de Sud.

Matricea Românească: Cum i-ai întâlnit aici? Prin intermediul proiectelor tale?

Martine Claessens: Da, și prin biserică și cursuri.

Matricea Românească: Mergi aici la biserică?

Martine Claessens: Da, dar la una americană, evanghelică. A fost mai ușor pentru mine să merg undeva unde se vorbește engleza, nu româna, pentru că nu înțelegeam iniţial nici un cuvânt.

Matricea Românească: Cât este de important să cunoşti alte perspective, alte culturi, pentru dezvoltarea ta profesională şi personală?

Martine Claessens: Ca om, cred că este foarte interesant să vezi lucruri diferite. De asemenea, vorbeam despre biserică, despre diferența faţă de biserica ortodoxă, care este un pic apropiată de cea catolică – apropo de fundalul meu. Am o mătușă româncă, ce a venit în Belgia în anii ‘70 și ea avea câteva obiceiuri, pe care acum le înțeleg mult mai bine, trăind aici. Lucruri care erau, cumva, reacţii la comunism.

Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici

Am fost șocată în România, iniţial, de faptul că oamenii, iarna, îşi încălzeau apartamentele la 25 – 30 de grade, dar stăteau cu ferestrele deschise. Pentru mine, acest lucru era o pierdere de energie. Dar am înțeles în cele din urmă, pentru că în trecut a fost o perioadă în care nu era căldură deloc. Înțeleg mai bine lucrurile acum. Dacă priveşti de la distanţă, ca străin, nu vezi imaginea completă. Nu înţelegi dacă doar vizitezi. Înţelegi însă dacă trăieşti aici.

Matricea Românească: Am citit blogul tău de pe site-ul personal și ai câteva texte ce analizează tradițiile româneşti. Care este tradiția românească ce te-a cucerit?

Martine Claessens: La început, au fost textilele, pentru că este ceva ce vezi peste tot, oriunde. Îmi place ceramica, lemnul lucrat. Merg des la Muzeul Țăranului, pentru că este unul uimitor, este foarte bine făcut. Cred că ar mai fi și arhitectura, casele de la țară, aceste lucruri. Mai am multe de descoperit. Acum pregătesc un blog – care este puțin mai delicat pentru mine – despre ţigani. Există aici magazinul Meşteshukar Boutique, care face proiecte de design cu ţiganii. Au lucruri uimitoare. O cunosc pe organizatoare, cea care lucrează cu ţiganii pentru a le produce, şi mi-a spus că unul dintre produse a câştigat un premiu în Ungaria sau Bulgaria. Acesta este un lucru minunat, despre care voi scrie. Şi mai vreau să realizez un blog, Bohemian Summer, care este despre țiganii care trăiesc în căruţe, ca acum mulți ani. Ceea ce este, pentru mine, o inspiraţie frumoasă pentru a crea un interior boem.

Matricea Românească: Din câte îmi dau seama, ești fascinată de faptul că România este un «creuzet» al culturilor.

Martine Claessens: Da. Se vede foarte clar, în toate… Vorbeam săptămâna aceasta cu o fată, care îmi povestea despre bunicii ei lipoveni, care s-au mutat din Rusia în Delta Dunării. Și îmi spunea că ei încă își poartă costumele tradiţionale atunci când merg duminica, la biserică.

Matricea Românească: Exact. Ar trebui să vizitezi Delta Dunării, dacă nu ai fost încă acolo, pentru că vei vedea multe sate unde sunt ruși lipoveni. Ei şi-au păstrat tradițiile, modul în care se îmbracă, în care își construiesc casele. Este foarte frumos, ca și cum ai păși în altă lume.

Martine Claessens: Da. Sunt și influențe turcești. Dacă mergi mai sus, în nord, vezi și influențe ungare, polone în decorarea caselor. Când te uiți la interiorul caselor românilor, vezi imediat influența poloneză, dacă te documentezi un pic înainte. Dar sunt diferențe, pentru că cele poloneze sunt mult mai colorate. Cele românești sunt mai reduse în culoare: negrul, albul şi roşul sunt, parcă, peste tot. Iar când mergi în Maramureș, interioarele devin mai colorate, mai înflorate. Este o moștenire uimitoare aici în România.

Matricea Românească: Vorbeam despre faptul că designerii români încearcă să scoată la lumină tradițiile țării. Care este riscul în această abordare – fiindcă poate deveni, foarte repede, una comercială?

Martine Claessens: Cred că, dacă este o interpretare, poate fi comercială. De ce n-ar deveni comercială?

Singura temere pe care o am… Când am fost la Sinaia, acum câțiva ani, am cumpărat o față de masă foarte frumoasă, brodată. M-am întors acolo în urmă cu doi ani și de această dată broderiile erau din China. La fel, şi obiectele din lemn. Am fost şocată. Asta ar trebui prevenit. Este păcat.

Pentru Martine Claessens, România este ca o a doua casă Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: La fel, ceramica de la Horezu provine mai nou tot din China.

Martine Claessens: Nu vreau să cumpăr așa ceva.

Matricea Românească: Vrei ceva autentic, realizat de țărani.

Martine Claessens: Da, pentru că vezi diferențele. Vezi și bolurile din lemn, care sunt lustruite și se pierde frumusețea lucrului realizat manual.

O cameră din Nord foloseşte mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că scandinavii nu au atât de multă lumină. La o cameră din Sud, poți să folosești culori mai calde. Şi aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi nenatural

Matricea Românească: Aşadar, aceste obiecte tradiţionale ar trebui protejate din punct de vedere legal.

Martine Claessens: Nu știu cum ai putea să le protejezi. Poate să ai mai multe proiecte la țară, în care să implici oamenii. Fiindcă nici mulți dintre români nu văd valoarea lucrurilor pe care le fac. Pentru ei, poate sunt doar nişte obiecte pe care le fac spre folosinţă. Îmi amintesc că, acum câțiva ani, eram în Valea Zălanului sau Zalanpatak, și era acolo un magazin în centru, ca în orice sat mic. Era locul Prințului Charles, numai cu străini, și le-am spus celor din magazin: „De ce nu vindeți boluri din lemn sau ceramică?”. S-au uitat la mine ca la poarta nouă…

Turiștii le-ar cumpăra. Şi ar putea avea săteni care să facă aceste obiecte. Aşa cum fac în Viscri. Ajută oamenii să facă ceva, să creeze ceva.

Matricea Românească: O bună parte din acest demers de a promova tradițiile și cultura românească o reprezintă educația. Oamenii nu îşi pot descoperi ţara fără educaţie.

Martine Claessens: Mă bucur că la Muzeul Țăranului aduc tot mai multe cărți. Îmi amintesc că, atunci când am mers acolo prima oară, nu aveau nici măcar o carte poștală. Acum aduc cărți interesante. Chiar au o carte foarte frumoasă, pe care am cumpărat-o de la BookFest, pentru că la Muzeu nu era de vânzare. Aceasta este altă observaţie: încă nu sunt organizați. Îmi mai amintesc că, acum câțiva ani, când am vizitat Muzeul Eminescu, m-a frapat faptul nu vindeau nici un fel de CD. Poate acum o fac… Câteodată, oamenii nu își apreciază produsele, cred că aceasta este problema. Trebuie să le acorde mai multă importanţă, să și le aprecieze singuri, să le vadă frumusețea.

Matricea Românească: Atât România, cât și Belgia, sunt membre ale Uniunii Europene. Crezi că îți poți păstra identitatea culturală, ca ţară, în contextul acesta european?

Martine Claessens: Cred că trebuie să o faci chiar mai mult. Eu mă simt europeană, nu belgiancă. Dar când gândeşti la un nivel atât de ridicat, cred că este şi mai important să te concentrezi la cine ești, la ce ești și la unde îţi ai rădăcinile.

Nu trebuie, de pildă, să trăieşti într-un mod scandinav aici. Există diferenţe.

Matricea Românească: Deci nu este natural să ne comportăm ca altcineva, dintr-un cosmopolitism gratuit.

Martine Claessens: Nu mi se pare natural. La fel și cu mâncarea – mâncăm anumite tipuri de mâncare ce sunt bune pentru noi, dar nu ar trebui să începem să mâncăm în fiecare zi sushi, pentru că organismele noastre nu sunt făcute pentru acest fel de mâncare. Acesta este un aspect privind gastronomia.

La fel cu interioarele. Când predau despre lumină și utilizarea culorilor, scot în evidenţă faptul că scandinavii folosesc mult alb şi tonuri gri. De ce? Pentru că ei nu au atât de multă lumină. Aceasta este o cameră specifică Nordului. Când ai o cameră din Sud, cu lumina specifică, te uiți de pildă la oamenii din Italia, și poți să folosești culori mai calde. Deci și aceste aspecte fac parte din identitatea ta. Dacă ai folosi caracteristicile Italiei și le-ai aplica în Scandinavia, ar fi păcat, ar fi nenatural.

România este uriașă. Am fost în Bucovina, dar doar în Sucevița, care este şi ea o regiune foarte frumoasă. Acolo ar putea fi Austria sau Elveția. Totul este parcă mai curat, mai pur

Matricea Românească: De câte ori pe an mergi în Belgia, în țara ta?

Martine Claessens: Merg de câteva ori, de sărbători – de Paște, de Crăciun sau la aniversarea părinților mei.

Matricea Românească: Spuneai că ai o mătușă româncă.

Martine Claessens: Aşa este, dar nu am mai văzut-o de foarte mult timp.

Matricea Românească: Deci nu aspectul acesta, în particular, ţi-a trezit interesul pentru România.

Martine Claessens: Nu, deloc.

Matricea Românească: Poate a fost, totuşi, chemarea sângelui…

Martine Claessens: (râde) În Viscri, recent – pentru că mă simt foarte bine în acea parte a țării – mi s-a spus că, atunci când au venit saxonii, a fost și o componentă flamandă. Iar prietenul meu a glumit imediat: „A, deci de aceea te simţi atât de bine aici! Poate că ai rude aici”. Aşa că am decis să mergem la cimitir, să căutăm nume familiare. Nu se știe niciodată!

Acasă la iconarul Nicolae Muntean, din comuna Vinerea (judeţul Alba), ne-a purtat inspiraţia, altfel spus o şoaptă a îngerului. Într-o zi caldă de vară, sătenii ne-au îndrumat către casa unui om pe care pasiunea sa l-a făcut renumit, pe tot cuprinsul României. “Nu sunt la ţară, sunt la Cugir, dar dacă mă aşteptaţi 10 minute, mă urc în maşină şi vin!”, ne-a spus, inimos, atunci când i-am explicat la telefon de unde venim, şi în ce scop.

Şi a venit, fără pretenţii, încântat că poate vorbi despre ceea ce-i dă sens existenţei: icoanele pictate pe lemn. Fost strungar şi proiectant într-un laborator nuclear la Uzina Militară din Cugir, Muntean lucrează la ele “de dinainte de Revoluţie” şi, pus în faţa întrebării despre cine i-a ghidat primii paşi în această artă, ridică din umeri: “Nimeni! Am învăţat de la Dumnezeu”.

“Eu am avut o expoziție la Timișoara și au venit oamenii și m-au întrebat: «De la cine ai învățat?». Am spus: «Dom‘ne, nu știu! N-am văzut om să picteze o icoană de la un capăt la altul». M-am dus, într-adevăr, poate pentru starea spirituală, la doamna [Maria Deac] Poenaru (celebră creatoare de icoane din Laz, n.r.) de câteva ori. Ceea ce a fost la mine a fost mai mult intuiția și spiritul acesta de observație, care m-a făcut să fac orice în viață. Dacă am văzut ceva, am simțit și l-am făcut. Acum, nu știu dacă sunt chiar la nivelul la care trebuie, dar simțirea pe care le-am dat-o [creaţiilor], eu zic că a fost la o înălțime…”.

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu) Foto: Mihai Vladu

Modele, însă, au existat, sub forma mai multor şcoli: “Am văzut școala din Mărginimea Sibiului, şi mi-au plăcut foarte tare icoanele din cartierul Maierii, din Alba Iulia (atelierul de icoane deschis la Alba în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către familia Prodan, n.r.). Au fost niște oameni foarte simpli, care n-au știut ce înseamnă compoziție și gamă de culori. Dar au făcut-o cu mult suflet.

Eu lucrez în lemn de fag şi în lemn de tei, iar ca material preferat pentru sculptură pot spune că am scoarța de plop, care se lucrează ușor. Sunt niște secrete ale compoziţiei, sunt niște lucruri, dar nu-s prea mari. Eu am văzut la mine  – nu mi-a spus nimeni nimic. Poate că am prins eu din zbor. Și ce am mai învățat, a fost din criticile unor oameni din domeniu, foarte apreciați, etnografi, etnologi, care studiind lucrurile, îmi mai făceau câte o corecție. Şi atunci, eu imediat mă corectam. Am ajuns astfel să cunosc și să fac icoana mai mult prin simțire.”

Fereastră spre absolut este icoana. Ea nu este să ne rugăm la materialul ei, la ea. Eu așa văd icoana – prin ea, noi trebuie să ne ducem departe, la prototip. Să ne ducem sus

Iar fiindcă Dumnezeu este inspiraţie pură, impredictibilă, lui Nicolae Muntean ideile de creaţie îi vin nepremeditat, aşa cum atestă câteva sculpturi ale sale în corn de vacă: “Ideile vin pe loc. Uitaţi-vă, de pildă, la aceste cruci. Nu sunt perfecte, dar nu asta este ideea. Am căutat întotdeauna să trec în pielea omului simplu, a celui care le-a făcut, orice lucrare. Acum, dacă ați observat, și icoanele sunt făcute de oameni cu Academie de Artă, cu gamă de culori. Se pierde ceva. E ca un joc popular, care e foarte pregătit, foarte regizat.

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Dar cât de frumos a fost în noiembrie anul trecut, când m-a chemat Președintele la Cotroceni și mi-a dat o diplomă pentru Meritul Cultural, clasa a III-a! Acolo a venit și a fost primită în rândul tezaurelor umane încă o echipă de meşteşugari. Și-am văzut cât de frumoși sunt acei oameni care erau pregătiți doar de ei, acolo, acasă.”

Icoana este o liturghie permanentă

În pofida însufleţirii sale evidente, Muntean mărturiseşte că nu este habotnic. Pentru el, nu aceasta este caracteristica ce ar trebui să definească un iconar, ci – cuvânt pe care îl va folosi permanent pe parcursul discuţiei noastre – simţirea.

“Pentru mine, icoana reprezintă un mod de educație. Icoana – în casele oamenilor cu simțire religioasă, cu credință – este ca un îndreptar, ca o liturghie permanentă. Icoana, în casa omului cu bun-simț și cu frică de Dumnezeu, îl apără și îl păzește de unele răbufniri, de unele ieșiri. Icoana îi atrage atenția: «Fii atent, că nu trebuie să faci rău!». Și, bineînțeles, de aici derivă toate stările ce sunt benefice, din credința în Dumnezeu și în cuvântul lui Iisus. Numai lucruri bune se fac cu Dumnezeu.  Atunci când vezi și icoana, te îndreaptă, chiar dacă ai o răbufnire, o stare de necaz sau de nervi. Cum vezi icoana, te îndrepți. Zic eu că e un lucru foarte bun.”

După Nicolae Muntean, credinţa trebuie să fie armonie, dar şi cumpătare: “Există o limită şi în a te prosterna. Noi trebuie să păstrăm o armonie în ceea ce facem – și o cumpătare. Și la post, și la orice. Eu, când fac icoanele, de multe ori, nu am timp să mănânc. Nu neapărat că țin postul cu strictețe – dar, dacă te apuci de icoană, e duhul acela, e starea aceea care te face să nu o poţi lăsa până nu e terminată. Dacă o laşi, și începi iară a doua zi, atunci trebuie să faci un pic de pregătire. Dacă spui o rugăciune, cu atât mai bine. E bine să întărești starea. Există atunci un fel de  spălare a omului, curățenie de gânduri. Nu te poți apuca de făcut icoană, apoi să faci cutare și cutare.”

La 67 de ani, artistul – omagiat printr-un portret de către revista “Atelier” a Muzeului Ţăranului Român – arată ca un om transfigurat. El a ţinut să sublinieze, pentru Matricea Românească, povara creaţiei şi responsabilitatea creatorului, despre care crede că nu ar trebui asumate de oameni fără experienţă de viaţă sau vocaţie, care urmăresc doar câştigul material.

“Ce mă gândesc eu, de multe ori: că icoana trebuie făcută de oameni puțin mai maturi, mai conștienți, la o  vârstă când ești conștient de unele lucruri, pentru că este un complex de stare care se răsfrânge. Eu mă uit la icoane, mă uit la oameni care le lucrează foarte bine. O mână perfectă, culori bine stabilite. Dar au o goliciune! La mine, – așa cred, și așa le simt -, chiar dacă nu sunt făcute perfect, în ansamblul lor au o frumusețe și parcă au ceva divin, ceva aparte care radiază și eu zic că și pun stăpânire pe sufletul nostru. Să zic că e har.”

“Goliciunea” evocată de către Muntean – care le-a transmis tainele creaţiei de icoane soţiei şi celor doi copii ai lor – îşi are cel mai adesea obârşia într-o motivaţie greşită a celui care îmbrăţişează această artă.

“La toate școlile se fac acum icoane, dar trebuie un pic de simțire, trebuie să conştientizezi ce faci, nu numai artă și cu gândul de a vinde. Eu, când am realizat icoanele, dacă ziceam: «Asta e atâta şi ţi-o fac repede, să fac bani», ce aş fi făcut? De multe ori un an de zile m-am plimbat cu o icoană prin târguri…”, povesteşte Muntean. “Un agricultor”, explică el, “plăteşte mult mai mult cu lucrul un kilogram de ceapă pe care îşi ia doi lei. Dar el munceşte din plăcere, dintr-o obligaţie frumoasă. Aşa trebuie să fie şi în artă.”

Mie mi-o plăcut să fac lucrurile și cine le vede, să le socotească ce vor

“Am fost recent la Timișoara la o expoziție și am făcut două lucrări, numai ca să le duc și să le prezint. Interesant e că sunt niște oameni, niște colecționari, care mă mai urmăresc. Vin și zic: «Bine că sunteți aici! Ce mai aveți? Astea sunt ale noastre!». Le spun: «Dar stați puțin, că eu vreau să le mai păstrez». «Nu, ni le daţi și faceţi altele!»”.

Însă oricât de mari ar fi pierderile “provocate” de către admiratori, bogăţia creativă a lui Nicolae Muntean – care îi permite, cu aceeaşi uşurinţă, să recondiţioneze ceasuri şi fuioare, să picteze tablouri ori să creeze icoane din toage de butoi – e dovada unui dar inepuizabil: geniul popular care sălăşluieşte într-însul.

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală: „Crucile acestea erau cu Răstignirea și cu Botezul. La Paști, se puneau pe partea cu Răstignirea, și la Bobotează se puneau pe partea cu Botezul. Chiar am auzit o discuție în Regat, că de ce pui și astupi o parte? Păi, ca să dai importanţă evenimentului, ca să împrospătezi. Iisus o dată s-a născut, o dată a înviat. Dar noi, ca să ne amintim, sărbătorim în fiecare an”

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

„Adam şi Eva”

Aprecierea statului, doar formală: “Diplome, am un raft întreg!”

Ceea ce nu-l scuteşte de amărăciune: dacă în ţări precum Austria purtătorii de tradiţie sunt ţinuţi la mare cinste şi protejaţi, în România, spune el, aceştia sunt apreciaţi doar formal, ba chiar şicanaţi de birocraţie.

“Mergând la un târg sau la o expoziţie, mai mult cheltuiești. Eu am 67 de ani, mai am ceva și mă duc. Am ajuns, într-un fel, la o stare, vă spun sincer: parcă ne descurajează. Începe să ne descurajeze. Și, vedeți, acum, lucrez de 25 de ani – 30 şi ceva de ani aproape. Am câte o stare din asta şi o amărăciune, că pur și simplu nu mai ştiu… Diplome, am un raft întreg! Mi-au făcut un portret revista Atelier, a Muzeului Ţăranului.

Dar, când văd că încep să tragă de pe noi… Tu n-ai drept să ți le vinzi? Că tu le faci! Să trebuiască să îmi fac eu acum acte, și să umblu după casă de marcat? Întotdeauna vin să te controleze. Când mergem la târgurile acestea meșteșugărești, suntem totuși acceptați, dar ca să mă duc eu să expun, trebuie să fiu cu atenție, sau nici nu pot să merg, dacă nu am atâtea acte, câte cer.”

Hrist

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Dacă însă icoanele lui “împodobite” cu tricolorul sau cu ia românească sunt un etalon, dragostea de ţară a meşterului din Alba e mai puternică decât deziluzia faţă de unele realităţi vremelnice.

“Le decorez și cu tricolorul”, concede. “Îl am pe aici destul de mult. Icoana, mai ales cea ardelenească, a fost făcută în tricolor pentru că noi n-aveam voie, pe atunci, să ne prezentăm steagul românesc. A fost ca un manifest în icoană – e roșu, e galben și e albastru. Cerul era albastru, hainele erau roșii și aureola era galbenă.”

Am fost în Austria, iar acolo erau trei meșteri într-o localitate. Şi ziceau că, dacă trebuie, îi duc cu trei mașini diferite la câte o prezentare sau câte o expoziție. Ca să nu se întâmple un accident și să fie toți trei într-o mașină și să se prăpădească…

De la profan la sacru: icoane din lemnul coteţului de porci!

În plus, legătura cu ţara este prea puternică şi merge până la “particulele elementare”, aşa cum ilustrează o poveste familială.

“Într-o perioadă, am avut un coteț de porci și tatăl meu a venit de la Cunța, acolo a fost satul nostru. L-am adus pe tata aici și a zis: «Eu îmi aduc și cotețul de porci”.

Zis şi făcut. Materialul tot era rupt și învechit, putrezit. Am zis că îl tai și îl pun pe foc. Când am început să mă uit la el  mai bine, erau niște noduri. Şi am început: dă-i, șlefuiește-l și fă-l. Nici o bucată nu mi-a mai rămas din tot ce-a fost acolo! Creaţiile s-au dus în niște case mari – dacă le-aș spune că e lemn de unde au stat porcii…

Tatăl meu a fost un om simplu și zicea: «Ce faci, măi, din asta, că te râde lumea?»

Nicolae Muntean a luat contact şi cu luminile Occidentului şi spune că, peste hotare, n-a cunoscut trăirea pe care o are aici, deşi condiţiile materiale erau mai bune.

“Am fost în străinătate, în Franța, în Austria, în Germania, în Cehia. N-am avut sentimentul pe care-l am aici când mă duc la târguri, când mă întâlnesc cu oamenii mei. Acolo este foarte sec – doar atât, că faci un lucru și, poate, e mai bine plătit. Dar nu poți să vezi bucuria aia… Mie mi-a luat o icoană o doamnă și a zis: «Domnule, atâta îmi place!». Am lăsat şi la preț, numai să fie mulțumită. Şi – pentru un milion sau ce i-am lăsat eu atunci – acum când vine, ori îmi aduce câte un client, ori vine și îmi mulțumește şi zice: «Și acuma mă uit la ea!». Și am mai mult decât milionul ăla pe care l-am lăsat.”

„Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»”

„Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură – Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar”. Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

În buna tradiţie românească, opera şi viaţa tezaurului viu din Vinerea – care nu ne-a lăsat să îi părăsim gospodăria fără să ne dăruiască un vin din crama lui – sunt un veritabil manifest pentru umanitate.

“Pentru mine, România este casa mea. De aceea am și militat mult, pentru tineri, pentru copiii mei, ca să rămână aici, să stăm aici. Fiindcă și aici se poate câștiga, și aici se poate face treabă. Nu vreau însă să fac politică.

Atât că am putea să fim mai patrioți. Nu cred că e o crimă să ții la locul în care te-ai născut, fără să fii exagerat.”

„Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă…” Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

„Un lucru cert este că îmi place România și că o să mă întorc la un moment dat”. Sunt cuvintele sincere ale unui tânăr sclipitor, în vârstă de 19 ani, care studiază în America un domeniu care pentru mulți nu a depășit „bariera” televizorului: Computer Science la Northeastern University din Boston, Massachusetts. Cristian Alexandru Dragomir este în anul II la această instituție prestigioasă, iar planurile sale depășesc cu mult lista pe care o au mulți tineri de vârsta lui: vrea să-și dedice timpul studiind inteligența artificială și predând, în calitate de asistent la facultatea pe care o urmează.

Cu bunul-simţ specific omului căruia îi place să „tacă și să facă”, Cristian a dezvăluit pentru Matricea Românească impresiile primului an de studiu peste Ocean, dar și ce crede el despre evoluția fulminantă a programelor și a inteligenței artificiale.

„În America e și mai rău. Oamenii nu se despart de telefon și acest lucru nu li se pare exagerat. Așa evoluează tehnologia, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta. Dacă stai 10 ore pe telefon, fără să faci nimic, e deja o problemă. Dar aplicațiile ajută oamenii, de aceea eu nu sunt împotriva lor”, a opinat tânărul, drept răspuns la curiozitatea noastră privind riscurile utilizării telefoanelor mobile în societatea modernă. Încă din primele minute ne-am dat seama că avem de-a face cu un tânăr ambițios, care știe ce-și dorește, dar pe măsură ce discuția a evoluat, geniul lui Cristian și-a făcut simțită prezența.

Cristian Alexandru Dragomir Foto: Mihai Vladu

Pasiunea pentru științele reale s-a născut odată cu studiul din ce în ce mai aprofundat al acestui domeniu, la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Aplecarea sa spre această sferă şi-a arătat roadele chiar din clasa a IX-a, când a obținut, alături de echipa sa, premiul cel mare în domeniul fizicii la concursul Ames Space Settlement Design, organizat de NASA, pentru care a susținut o prezentare la Washington DC. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Tehnologia evoluează, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta

„Apoi, pe parcursul liceului, am reușit să câștigăm împreună în fiecare an. Cu informatica am început în clasa a X-a, când m-am calificat la Olimpiada Națională de IT. În clasa a X-a am obținut și medalia de bronz. Apoi, a început să mă intereseze cât mai mult și mi-am găsit un stagiu ca web designer la o firmă din București. Era și o afacere profitabilă, deci mai făceam și un ban de buzunar. În clasa a XI-a m-am calificat iar la Olimpiada Națională de IT, unde am luat medalia de aur. De asemenea, separat, împreună cu colegii de clasă, am dezvoltat o aplicație pentru Android, cu scopul de a facilita crearea aplicațiilor e-commerce, a magazinelor online. Am mers cu aplicația la Olimpiada Internațională de Inventică din Georgia – Young Inventors Olympiad -, unde am luat locul I, medalia de aur.

Din momentul acela, am început să mă uit la facultăți. Mi-am depus dosarul și în America, și în Anglia. Am fost acceptat la 15 facultăți și am ales Northeastern University din Boston, deoarece m-a atras cel mai mult. Mi-a plăcut, pentru că este o instituție foarte bine cotată în domeniul informaticii”, a povestit Cristian debutul în fascinanta lume a științelor exacte.

Profesorii români, la fel de buni precum cei din America

Tânărul nostru, care se bucură din plin de „visul american” al inteligenței artificiale, a fost extrem de impresionat de profesionalismul și de bunăvoința profesorilor universității la care studiază, dar Cristian consideră că România nu este mai prejos în privinţa dascălilor, care pot face față cu brio provocărilor academice din orice sistem.

„Mi se pare normal că tinerii români pleacă din țară pentru a studia la o facultate care are profesori mai buni. Dar nu avem ce să le reproșăm profesorilor noștri deoarece acolo [în SUA, n.r.], profesorii sunt plătiți cu alt salariu, au resurse, fonduri de la companii și mulți asistenți de curs. Profesorii de la noi ar putea merge acolo, sunt foarte bine pregătiți. (…) Atuul nostru este că suntem muncitori și că zâmbim orice ar fi”.

Se poate spune că Alexandru Cristian reprezintă cu cinste țara noastră, prin prisma inteligenței sclipitoare de care dă dovadă zilnic, dar și a dorinței asidue de muncă și de dezvoltare, iar modestia înnobilează aceste calități. Din acești cinci ani de studiu pe care trebuie să îi parcurgă tânărul, vara anului 2016 este ultima pe care acesta o petrece alături de părinți, întrucât planurile sale de viitor nu îi permit huzurul: va fi asistent de curs, respectiv va candida la trei stagii de practică la companii mari care, pentru mulți, par entități de pe o altă planetă.

Nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea să creez ceva care să aibă un impact în vieţile oamenilor

Iar țelul pe care și l-a stabilit ne stârnește admirația: „Eu aș vrea să lucrez pentru o firmă care face ceva bun pentru lume, nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea ceva care să aibă un impact. Din câte am observat în ultimul semestru, mă tentează să fiu profesor în acest domeniu, la o facultate, sau să fac cercetare la o firmă mare. Fiecare mare firmă – Microsoft, Facebook, Mozilla (cea din urmă chiar este dedicată cercetării) – are sedii prin lume. În Cambridge, lângă mine, la Massachusetts, sunt foarte multe sedii și pot primi un stagiu la ei. Admir Microsoft, deoarece investesc în cercetare. Google, la fel, au printre cele mai bune cercetări de inteligență artificială din lume. Mozilla, de asemenea. Dar cei de la Mozilla încearcă să aducă cercetarea cu precădere în beneficiul informaticii. Ceea ce nu e un lucru rău. Dar mă interesează mai mult facultățile ce aduc profesori care fac cercetări”.

Sclipitorului tânăr român pasionat de inteligența artificială îi place caracterul pestriț al Americii. El admiră multitudinea de culturi și de mentalități din Lumea Nouă, dar toate acestea îi alimentează dorul de țară, pe care o apreciază din ce în ce mai mult, mai ales pentru că în România „este ceva drag de care nu mă pot despărți”.

Alexandru Cristian Dragomir ne-a oferit o prețioasă lecție de optimism și ne-a arătat că un vis poate fi atins cu multă muncă și dăruire, iar recunoașterea meritelor poate cuceri oceane.