Trăind în cercul nostru strâmt, unde oamenii lasă în urmă o notă de parfum scump, se disting prin vestimentație și vorbesc civilizat, ne imaginăm poate că aceasta este „normalitatea”. Însă atunci când întâlnim în drumul nostru un om al străzii, reflexul care ne încearcă este acela de evitare, de ocolire a „obstacolului deranjant”. De ce? Un răspuns la această întrebare a încercat să ofere sociologul Ciprian Voicilă, de la Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR), în prefața unei cărți care trezește la realitate românul snob, menite să ne facă să „conștientizăm dintr-o dată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întâmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră distrugându-ne siguranța, certitudinile, echilibrul interior, reperele  în care am crezut”.

Oamenii ai străzii vedem zilnic, fenomenul fiind tratat de către trecători drept parte din peisajul urban. Unii mai milostivi aruncă, din mers, în mâna murdară și gârbovită, un leu sau un covrig. Nu mai mult. Alții gândesc: „Săracul!”, și merg mai departe, iar cei prea preocupați de propria persoană nici nu îi privesc, pentru că nu îi mai văd, situație cu atât mai dramatică. Ciprian Voicilă a realizat, pe parcursul a câteva luni, o serie de interviuri emoționante, care reflectă o realitate crudă a unei alte Românii, umile, populate de către cetățenii care au transformat strada în propriul cămin.

Poveștile acestor oameni ai străzii au devenit subiectul unui volum lansat în luna decembrie la MNȚR, „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, semnat de către Ciprian Voicilă. O statistică din anul 2010 a Asociației Samusocial, care sprijină persoanele fără adăpost, arăta că la acea vreme, în București erau 5000 de persoane fără adăpost, majoritatea fiind bărbați. Nu este greu de intuit faptul că într-o societate cu multiple lacune, în special pe filon social, Bucureștiul anului 2016 are mult mai mulți oameni ai străzii. În cartea sa, specialistul punctează că nu le putem rezolva problemele celor fără adăpost, dar „ne putem raporta empatic la ei, îi putem înțelege și îi putem trata ca ceea ce nu au încetat niciodată să fie: oameni. Un cuvânt bun, o încurajare, interesul sincer pe care îl manifestăm față de ceea ce li s-a întâmplat înseamnă foarte mult pentru ei”.

Sociologul Ciprian Voicilă, discutând cu Doru Alexandru (60 ani), care trăiește din ajutorul „oamenilor de rând, nu al magnaților” Foto: arhiva personală

Lectura interviurilor nu e deloc ușoară, mai ales pentru că Ciprian Voicilă a ales să redea poveștile sub formă de testimoniale, ceea ce le face și mai tulburătoare. Dar nici culegerea declarațiilor acestor oameni nu a fost o sarcină comodă, sociologul chiar subliniind că întâlnirile cu ei l-au copleșit de fiecare dată, din punct de vedere emoțional, „până la un punct greu de suportat”.

Una dintre poveștile care ne-au atras atenția în volumul semnat de sociologul MNȚR a fost cea a lui Sandu Dumitru, „omul cu sacoșele”, în vârstă de 60 de ani, care își poartă zilele în cartierul bucureștean Pajura, unde a trăit de când se știe. Deși a lucrat în domeniul textil, în cadrul biroului de control tehnic de calitate al unei întreprinderi, datoriile l-au copleșit și astfel bărbatul și-a pierdut garsoniera „confort unu” în care locuia. De aceea, de patru ani trăiește pe străzi. „S-a mutat o altă doamnă în locul meu. Și-a amenajat balconul, a făcut unele schimbări la ușă. A modificat ușa, și-a luat ușă de-aia metalică”, îi povestește bătrânul lui Ciprian Voicilă, în volumul amintit.

Sandu Dumitru, „omul cu sacoșele” din Pajura

„La [adăpostul social de la] Odăi m-am dus într-o iarnă, când era foarte frig. Stați un pic, că e un șobolan, să nu se ducă la haine! (în mijlocul discuției, apăruse un șobolan lângă geanta cu haine, n.n.) De haine îmi e teamă, că mi le roade. [Sacoșele] sunt cu haine și geamantanul, cam jumătate, e [tot] cu haine. Haine de schimb. Acestea sunt pe timp de vară. (…) Și mai am niște iconițe vechi, de care nu mă pot despărți. Trei iconițe vechi ale părinților, care au fost în casa noastră de zeci de ani. Iconițele, albumul și niște cărți. Romane. Am avut cărți de Ben Carson, un medic american. Dup-aceea am mai avut de Mark Twain niște cărți și o carte de Ellen White, o carte foarte bună. A avut o misiune în Australia. Am citit trei volume de Ellen White.”

Cel mai rău pe stradă e că ți se iau lucrurile. Și [sunt] diverse persoane care vor să-ți facă rău

La fel ca și ceilalți oameni ai străzii, Sandu Dumitru trăiește din mila cetățenilor sau merge la adăposturi pentru mese calde ori pentru un loc ferit de frigul năprasnic de afară. Numai că ceilalți „colegi de suferință” fură unul de la altul: „Lucrurile și cărțile mi s-au furat de acolo, de la Odăi. Nu mi-a plăcut anturajul de acolo. Erau diverși bețivi și nu prea m-am împăcat”.

„Averea” lui Sandu Dumitru

Bunurile personale sunt extrem de importante pentru un om care nu mai are nimic altceva, de aceea ele sunt apărate cu înverșunare: „Cel mai rău pe stradă e că ți se iau lucrurile. Și [sunt] diverse persoane care vor să-ți facă rău. Cineva, pe la Piața Romană, a vrut să mă atace, să-mi ia din lucruri. Le-am lăsat un pic lângă o vitrină și a vrut să-mi fure din lucruri. Și am chemat pe cineva de-acolo, din personalul lor. Un plasator care asigura și paza. A venit și a intervenit dânsul. (…)

Iarna rezist, cu haine mai groase. Pe lângă hainele mele am mai pus și haine mai groase. Un palton mai gros. Noaptea, când e ger, nu pot să ațipesc. O singură noapte am stat așa, mai mult, în parc. Dar nu rezist din cauza picioarelor. În copilărie am avut reumatism și de atunci am înțepături în picioare și nu rezist la frig. Trebuie să mă duc undeva, să rog pe cineva să mă lase și pe mine în hol. M-a mai lăsat cât au fost caloriferele alea. Am stat la parter, într-un bloc [din Pajura].”

Alergând după șoarecele care amenința sacoșele

Dat fiind impactul poveștii, nu am putut să nu discutăm cu cel care a intervievat acești oameni ai străzii din București și care a reușit să ne deschidă ochii asupra vieții lor. Sociologul Ciprian Voicilă a explicat, pentru Matricea Românească, cum poate un om normal să ajungă pe stradă, dar și care sunt cele mai întâlnite prejudecăți ce vizează această categorie socială.

Matricea Românească: Cum reacționează românii atunci când văd oamenii străzii?

Ciprian Voicilă: O să vedeți, din cele 15 interviuri selectate de mine, deși au fost 26, că de regulă omul obișnuit, bine integrat social, tinde, tocmai din cauza prejudecăților pe care le-am pomenit la lansare în privința oamenilor străzii, să îi marginalizeze, să îi considere persoane care au regresat, care nu mai sunt oameni. Cei care s-au ocupat de subiectul privind stigmatizarea socială a oamenilor străzii au câteva argumente, precum acela că noi trăim într-o societate de consum. Într-o societate de consum, principala calitate a cetățeanului este aceea de consumator.

Credem despre oamenii străzii că nu lucrează. Nu este adevărat

Prin urmare, un om al străzii, care nu are o locuință – deci nu are un loc unde să-și depoziteze bunurile pe care le achiziționează – sau care nu are posibilitatea să consume la nesfârșit noi și noi bunuri, nu este privit bine. Apoi, mai credem despre ei că nu lucrează. Nu este adevărat. Dacă intrați pe site-ul Asociației Samusocial sau dacă o să citiți introducerea mea din carte, o să vedeți că jumătate dintre oamenii aflați în evidența lor lucrează. Numai că, neavând o calificare înaltă, precum facultate, ei sunt angajați „la negru”. Adică ei accesează meserii prost școlarizate, prin urmare prost plătite.

Mulți dintre angajatori, aflând că ei au fost oameni ai străzii, îi discriminează la rândul lor: nu îi plătesc sau le întârzie plata, neînțelegând că aceasta este o crimă din punct de vedere moral. Pentru că, dacă i-ai întârziat plata sau nu ai plătit un om al străzii, el ajunge iarăși în imposibilitatea de a-și plăti o chirie. Secretul este aici. Fac o paranteză: în ce constă reinserția, recuperarea lor? Presupune următorii pași: reangajare, obținerea unui venit și posibilitatea pe care i-o oferi tu ca din acel salariu să-și închirieze ceva. Prin urmare, reinserția lor ține de posibilitatea de a-i reangaja.

Sociologul Ciprian Voicilă, autorul cărții „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”

Aici apar alte probleme: sunt puține ONG-uri care oferă posibilitatea angajării oamenilor străzii. Ateliere fără Frontiere, de pildă, este un ONG care se ocupă de reciclarea calculatoarelor. Sunt puține. Apar probleme și de natură psihologică – șansele de recuperare socio-profesionalo-psihologică sunt invers proporționale cu perioada petrecută în stradă. Cu cât o persoană a petrecut mai puțină vreme pe stradă, cu atât are mai multe șanse să fie „reinserată”. În volum îl avem pe Verge Stancu, care este un veteran al oamenilor străzii, pentru că din ’90 este pe stradă. Este foarte interesant interviul cu el, pentru că poate compara cum au stat lucrurile pe stradă în perioada ’90–2000, când era mult mai greu – spune el -, pentru că nu existau atâtea ONG-uri care să le satisfacă nevoile primare. Ei au un soi de calendar al săptămânii și știu că lunea se duc într-un loc, marți se duc la Mănăstirea Antim, pentru că Antim Ivireanu a lăsat un testament care spunea că marțea trebuie să li se împartă oamenilor săraci mâncare. Și ei rezistă de patru-cinci ani datorită acestui suport pe care îl oferă asociații precum Samusocial sau cele religioase.

Matricea Românească: Credința ocupă vreun loc în viața lor?

Ciprian Voicilă: Da. Sunt doi care au locuit la Biserica Mavrogheni ani buni. În cazul în care o persoană crede în Dumnezeu, are mai multe șanse de supraviețuire pentru că dă o semnificație creștină suferinței prin care trece. I-am întrebat dacă au avut perioade de deznădejde și mi-au mărturisit că da. I-am întrebat cum au ieșit din ea? Și aici este o întreagă varietate de răspunsuri. În volum este Vasile Andronic, poetul străzii, care a mărturisit: „Eu am rezistat în aceste condiții vitrege, pentru că mă gândeam la poeziile pe care trebuie să le scriu”. Pentru că a găsit într-o doamnă de la Samusocial un sprijin real. Este vorba despre Elena Adam, este asistent acolo.

În cazul în care o persoană crede în Dumnezeu, are mai multe șanse de supraviețuire pentru că dă o semnificație creștină suferinței prin care trece

Alții au spus: „Da, am avut o perioadă de depresie, de cădere, dar s-a trezit ambiția din mine. Mi-am dat seama că, decât să pățesc ca ceilalți…” Pentru că majoritatea cad pradă alcoolismului, la un moment dat. Aceasta este o altă prejudecată a omului obișnuit. Fiecare dintre noi, dacă ne milostivim și le dăm un leu sau doi – nu prea mult, pentru că de regulă le dăm bancnota mai mică -, îi și moralizăm: „Ai grijă să-ți iei mâncare, să nu cumperi țigări sau băutură!”. Nu înțeleg că, dacă am fi în situația lui și ar fi ger afară, ce faci, frățioare, dacă nu îți iei – nu vodca Scandic, că e mai scumpă – Polar sau altceva? Până la un punct, sigur că alcoolul te degradează, dar te ajută să subziști în stradă. Discuția este atât de vastă!

Doru Marcu (59 ani) și-a pierdut casa crezând în mirajul „Caritas”

Mulți dintre ei sunt recuperați, dar nu rezistă la noul loc de muncă mai mult de trei-patru luni și reiau întregul ciclu. Asociația Samusocial le oferă inclusiv un suport de acest fel, îi ajută să-și refacă actele, diploma de bacalaureat sau de școală generală, le oferă bani să se întoarcă în sat pentru acte, deoarece sunt persoane și din provincie, le întocmesc dosar. Acolo au o persoană abilitată care accesează locurile de muncă. Îi antrenează și din punct de vedere psihologic, îi pregătesc: „Trebuie să ai ținuta aceasta, bați la ușă, te prezinți, răspunzi frumos”.

Mulți „cad” din nou pentru că, dacă au locuit o vreme îndelungată pe stradă, suferă de o depresie ascunsă. Depresia se manifestă la un moment dat. Trăind pe stradă, nu mai ai niște repere sociale, nu mai funcționezi într-un timp social, ai tot timpul la dispoziție. Când cineva te ia și îți spune că trebuie să stai 4-5-8 ore la program, în mediu închis, nu mai suporți ierarhiile, șefia. Dacă îi spune șeful nu știu ce, el gândește: „Ăsta îmi vorbește urât, pentru că știe că am fost om al străzii”. Problema este extrem de complexă, interesantă și poate fi abordată din multe puncte de vedere: sociologic, instituțional, psihologic.

Trăind pe stradă, nu mai ai niște repere sociale, nu mai funcționezi într-un timp social, ai tot timpul la dispoziție

Stai și te întrebi: „Se face atâta tam-tam cu copacii scumpi plantați în centrul Capitalei, dar Primăria de ce are iarna adăposturi numai în Sectoarele 1, 3 și poate și 5?”. Acolo sunt suprapopulate. I-am spus lui Dumitru Sandu, „omul cu sacoșele” din cartierul Pajura, că nu are altă posibilitate decât să ajungă, în nopțile acestea geroase, în adăpostul din Odăi. A zis: „Nu!”. Pentru că acolo i se furaseră cărțile, omul fiind și un cititor care ținea la cărțile lui – bine, ținea la toate obiectele, dar mai ales la cărți. La Odăi, fiind atât de puține adăposturi, nu îi selectează și stau amestecați, alcoolici, agresivi, oameni cu diverse probleme.

Matricea Românească: Cum au ajuns ei oameni ai străzii?

Ciprian Voicilă: Pe mine m-a frapat multitudinea factorilor de risc. Ajung pe stradă copiii crescuți în orfelinate, care în timp constituie o categorie în sine a oamenilor străzii. Ei sunt așa numiții „aurolaci”. Pe lângă aurolaci, mai sunt boschetarii. Aceștia sunt maturi spre bătrâni, oamenii străzii „cronici”, care locuiesc de multă vreme pe stradă, care nu au nicio sursă de venit, nici șomaj, nici pensie, nici salariu. Mai sunt și oamenii străzii care nu se consideră oameni ai străzii, cum este cel din ultimul interviu. El nu și-a asumat rolul de om al străzii din simplul motiv că el, deși a rămas fără casă, a avut posibilitatea să locuiască într-un adăpost social.

E interesant și discursul lui despre ceilalți oameni ai străzii: „Ăștia sunt ca Moș Crăciun, își lasă bărbile să crească, trebuie duși cu forța să îi speli, au două haine de schimb”. Dar chiar dacă le dai haine bune, ei nu le poartă pe acelea, pentru că nu ar mai stârni mila publicului. Mai sunt și persoane care au avut o bună calificare în comunism, au fost prinși în malaxorul dezindustrializării și au ajuns victime colaterale. De exemplu nu s-a mai căutat meseria de lăcătuș mecanic. Statul nu a avut niciun interes să-i reinsereze pe muncitori, ei și-au epuizat economiile, au apelat la economiile familiei, apoi la ale prietenilor și, tot acumulând datorii, nu i-a împrumutat nimeni. Mai devreme sau mai târziu au ajuns în stradă.

Doru Alexandru: „Viața e scurtă, e frumoasă și trebuie trăită, în fel și chip”

Mai sunt persoane care au suferit diverse accidente. Este un bătrân din volum, Leon Litvnin, care se descrie ca fiind boschetar, și locuiește nopțile în Gara Basarab, la triaj. El a mărturisit că a suferit un accident rutier în care i-a murit fiica, a fost o tragedie. Un alt personaj a spus că a suferit un accident la metrou, unde lucra, și a căzut de pe schela de acolo și și-a fracturat coloana vertebrală. A devenit inapt pentru muncă. Nu este nici la vârsta necesară pentru a fi pensionar, și mulți sunt în situația aceasta.

Mulți dintre ei rezistă datorită bătrânilor care merg la biserică

Mai sunt și jocurile de noroc. Este Doru Marcu, cel care și-a vândut apartamentul și l-a jucat la „Caritas”. O altă categorie destul de largă o reprezintă persoanele care au fost escrocate. Unul dădea vina chiar pe primarul Chiliman. Dar până la primar este vorba și despre rude. Unii dintre ei au fost plecați la muncă peste hotare sau au fost condamnați și, când au revenit, sora sau fratele vânduseră casa părintească. Neavând bani, resurse, necunoscând avocați, nu au putut să intre în procese să recupereze casa.

Matricea Românească: Ce fac acești oameni de Sărbători?

Ciprian Voicilă: Ei, săracii, încearcă să trăiască la nivelul lor sărbătoarea Crăciunului. Mulți mărturiseau că se uită la televizor într-un bar, dacă sunt lăsați. Se uită de afară la televizor. Alții fac ce fac de obicei, pentru că atunci când nu ai o sursă de venit, ești nevoit să obții bani. Cum obții? Ori te miști încontinuu – asta dacă nu ești în cărucior, cum era unul dintre cei intervievați, și nu are cine să te ducă iarna de la adăpostul social până la biserica unde primești bani de la enoriași. De regulă, ei se poziționează în proximitatea market-urilor, a marilor magazine, în ideea că oamenii vin, își fac cumpărăturile, se milostivesc și din rest le dau câte un leu. Mulți rezistă datorită bătrânilor care merg la biserică. Așa mi-a zis cineva: „Pe noi nu ne ajută foarte mult omul care ne dă odată la trei săptămâni sau la o lună cinci lei, ci bătrânul sau bătrâna care, mergând la biserică, îmi dă zilnic un leu”.

„Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, o apariţie-cutremur

Cartea lui Ciprian Voicilă, „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu” (Editura Martor, 2016, 265 de pagini) poate fi achiziționată de la Galeria de Artă Țărănească din cadrul Muzeului Țăranului Român, la preţul de 3,3 lei.

În patria adoptivă a şaormeriilor, cultura nu poate fi nici ea exceptată măsurătorii cu toptanul, care pune semnul parităţii între notorietate ori cantitate şi valoare, între centimetri, kilograme, decibeli sau număr de spectatori şi satisfacţie (mereu efemeră, versus una ziditoare, pentru posteritate). Ce e mult, mare şi zgomotos, trebuie că-i bun, nu-i aşa?

Este greu să găseşti, în România, prea mulţi oameni de cultură autentici. Veţi găsi, fără doar şi poate, mulţi diletanţi, mulţi filosofi de cafenea – omniscienţi, mulţi impostori, mulţi pseudo-creatori în perpetua căutare a unui cec gras, mulţi artişti deveniţi entertaineri sau manageri culturali pentru că, vorba poetului, “poezie – sărăcie”. Să nu aruncăm cu piatra: principiile nu au forţă, vorba lui Mark Twain, decât când omul e bine hrănit. În rest, şi în cultură ca aiurea, supravieţuirea înseamnă compromis şi deviaţie (justificabilă, nu justificată) de la “drumul drept”. Sau, cum spunea plastic un apropiat, “întâi stomacul, şi abia apoi” – dacă mai e loc – „Coloana Infinitului”.

Recent încheiatul târg de carte Gaudeamus mi-a arătat, dacă mai era nevoie, o situaţie tristă a literaturii româneşti contemporane, cu autorii tineri cvasi-inexistenţi sau condamnaţi să publice la edituri de scară de bloc, în condiţiile unui flagrant şi revoltător dezinteres din partea marilor edituri, mult prea preocupate de “clasicii” cu care colaborează. O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă din perspectiva marketing-ului către publicul cumpărător, de regulă neavizat, decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant. Ale cărui esenţe creatoare, neîntreţinute, se vor mistui invariabil în cazanul junglei în care trăim, cinice şi neiertătoare, puţin după 30 de ani.

Una dintre cărţile prezente în oferta Gaudeamus 2016

Există, în aparenţă, zgândărind suprafaţa şi nimic mai mult, o efervescenţă culturală remarcabilă în spaţiul public (citadin) românesc. Fabrica de spectacole teatrale a intrat în supraproducţie, expoziţiile de “artă” nu mai contenesc, concertele şi seratele muzicale se succed cu o frecvenţă ameţitoare, care te bulversează ca spectator / potenţial interesat, festivalurile (eminamente, târguri) identitare şi de te miri ce altă natură nu mai prididesc, autorii sunt atât de prolifici încât nu lipseşte ziua fără lansare, în fine proiecte culturale dintre cele mai diverse se nasc peste noapte şi au longevitatea fluturilor.

Observând – ca la teatru – tot acest furnicar “cultural”, stai şi te întrebi, legitim: e bine că avem atât de multă cultură, una “cu de toate”? E această agitaţie de a produce cultură cu orice preţ, din ultimii ani, preferabilă penuriei resimţite poate la un moment dat? E maculatura preferabilă vidului şi o etapă necesară către veritabile realizări? Sau, dimpotrivă, nu reuşim să vedem pădurea din cauza uscăturilor care o obturează?

O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant

În ce mă priveşte, consider fundamental greşită tendinţa de a judeca reuşita unui act cultural prin cuantificare şi apel permanent la unitatea de măsură specifică fiecărui mediu: de la asistenţa unui spectacol, la numărul de cititori, la analytics-urile comune internetului. Cultura este tocmai acel ceva care scapă numărătorii, pentru că roadele ei sunt imateriale, sunt primordial sufleteşti. Un singur om salvat de cultură este mugurele unui infinit de lumi mai bune. Şi poate că la cultură, printre altele, se gândea Einstein atunci când, în biroul său de la Princeton, a afişat celebra maximă, nu neapărat proprie: “Nu tot ce merită poate fi numărat, şi nu orice poate fi numărat merită”.

Să ne bucurăm că avem, în aparenţă, o cultură fertilă? Poate. Însă să fim sceptici în faţa hipermarketizării, a şaormizării culturii, în care inflaţia de produse culturale anunţă, ca o premoniţie funestă, falimentul unei culturi. Doar rafinarea gustului publicului românesc va reduce posibilitatea „fraudelor” şi va permite valorii să ia faţa „zgomotului” care, actualmente, îi împiedică expresia.

Foto deschidere: Marius Donici la „Cântăreaţa cheală”, Brăila 2016

O veche zicală spune că nu ești bun de nimic dacă ești bun numai pentru tine. Ei bine, citind printre rânduri, am putea afirma că aceste cuvinte sugerează faptul că omul care nu-și ajută semenii este incomplet și – cum spun bătrânii – el degeaba face umbră pământului. La acestă opinie se aliniază și psihologul Mihaela Vechiu, un om care face voluntariat de câțiva ani încoace și care nu are de gând să se oprească.

Ferite fiind de frigul tăios de afară și încălzite ușor de către aburul unui ceai fierbinte de fructe, am purtat cu Mihaela o discuție deschizătoare de perspectivă despre voluntariat, chiar în ziua în care activitatea era sărbătorită la nivel internațional, în 5 decembrie. Nota bene, Mihaela predă Psihologia la liceele bucureștene „Gheorghe Lazăr”, „Ștefan Odobleja” și „Hristo Botev” și încearcă, ori de câte ori are ocazia, să le insufle elevilor săi dorința de a-și ajuta aproapele.

Voluntariatul este o activitate relativ nouă în spațiul românesc, dar care începe să prindă din ce în ce mai mult contur, în special în rândul tinerilor.

Mihaela Vechiu, în mijlocul copiilor dintr-un centru de plasament din Periș Foto: Arhiva personală

„Am dorit să fac mai mult și, în 2009, «m-am întâlnit» cu un anunț care spunea că Fundația Concordia caută voluntari. Am răspuns la un interviu online și m-au invitat ca voluntar. Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău. Dar am rămas cu întrebarea «Ce ar fi fost dacă?»” Astfel de reacții sunt des întâlnite atunci când românii strecoară în discuțiile colocviale cuvântul „voluntariat”, mulți dintre aceștia considerând că efortul de a ieși din casă pentru a participa la o activitate umanitară sau civică nu merită decât dacă este recompensat.

Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău

Însă altruismul Mihaelei Vechiu nu a rămas în stare latentă, chiar dacă în primă instanță s-a lăsat reprimat. Ea a căutat fundații și a început să consilieze și să lucreze cu victimele violenței domestice, iar de atunci lucrurile s-au derulat pe principiul bulgărelui de zăpadă, în sensul că psihologul a devenit coordonator penru diverse programe educaționale. „M-a prins «aerul» inițiativelor. Voluntariatul chiar te implică”, a mărturisit ea zâmbind, pentru Matricea Românească.

Chiar dacă în prezent unii cred că voluntariatul presupune „a da ceva degeaba” și multe alte stereotipuri, interlocutorul nostru susține că românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor.

Un mesaj care îndeamnă la reflecție

„România are nevoie de voluntariat, pentru că în felul acesta oamenii vor înțelege că ei sunt comunitatea și nu vor mai aștepta la autorități să facă ceva pentru ei. Nu există să învestesc pe cineva cu puterea de a face ceva pentru mine, când și eu pot să iau decizii, când și eu pot să vin și să spun autorităților ce nevoi am, ce îmi doresc. (…) Ne lipsește încrederea în noi. Îmi aduc aminte de un profesor și psihanalist, care spunea, într-o conferință, că România are nevoie de un minister al stimei de sine. Nouă ne lipsește încrederea în noi. E important să crezi în tine și pentru asta trebuie să știi cine ești. Cred că voluntariatul poate să îți ofere experiența aceasta. Dacă am ști cine suntem, nu ar mai veni nimeni să ne spună cum să fim”.

Fiind psiholog, dar și voluntar cu ștate vechi, Mihaela a dezvăluit că uneori pot fi recunoscuți oamenii care și-au ajutat sau nu aproapele, chiar și fără alinierea la statutul de voluntar: „Oamenii care nu au făcut voluntariat sunt mult prea critici și poate prea orientați spre nevoile lor sau cer prea mult de la ceilalți. Și, de regulă, se lamentează. Pe oamenii care au caracter voluntar îi vezi făcând treabă. Ei se duc și bat în ușa autorităților și spun de ce e nevoie la ei la bloc sau la școală. Se apucă să facă treabă, se implică”.

Din experiența sa, psihologul a observat că voluntarii români se îndreaptă în special spre proiectele educaționale sau sociale, dar și cele care vizează mediul încep să prezinte din ce în ce mai mult interes pentru cetățeni.

Românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor

„Pe copiii din centrele de plasament nu îi ajutăm numai cu donații materiale. Ei au mult mai multe nevoi, iar cea mai importantă este educația. E nevoie să le arăți alternative. Am văzut voluntari dezamăgiți de atitudinea copiilor, în sensul că ei s-au dus cu lucruri, aveau bune intenții și au văzut că cei mici mai cereau. Se vedea că aveau alte așteptări și au fost dezamăgiți. Acei copii au o nevoie fantastică de a primi, iar nevoia lor foarte mare este aceea de atenție. E o subtilitate psihologică. Nevoia lor de atenție este atât de mare, încât este compensată prin obiectele respective. De aceea, copiii au nevoie de implicare în programe educaționale, pentru că ei vin din medii abuzive, conflictuale și pot deveni la rândul lor abuzatori, delincvenți. Am lucrat cu grupuri foarte dificile, cu copii care puteau fi foarte violenți. Nu este simplu să lucrezi în zona de social.”

În timpul unui atelier

Într-adevăr, interacțiunea cu persoanele defavorizate nu este un lucru ușor, dar experiența acumulată te înzestrează cu o serie de instrumente ce ajută voluntarul să facă față multor provocări ale vieții. „Pe mine m-a ajutat să-mi găsesc vocația. Mi-am dat seama că pot să-mi folosesc cunoștințele în mii de moduri. Voluntariatul m-a aruncat într-o lume extraordinară”, a întărit Mihaela.

Însă, pe lângă acumulările uimitoare, satisfacția „facerii de bine” este recompensa cea mai importantă: „Sunt multe episoade frumoase. Eram la Periș, la un centru de plasament, unde era un băiat cu o dizabilitate, avea un soi de boală psihică. Ne-a spus: «Nu ne-ați adus bomboane, dar e important că ați venit aici». Prezența noastră a contat foarte mult”.

Un tânăr la mijlocul celei de-a treia decade de viaţă stă la o masă şi soarbe tacticos dintr-o cafea, în aşteptarea echipei Matricea Românească, în lobby-ul hotelului din Craiova în care ne-am dat întâlnire pentru interviu. Şi, chiar dacă episodul s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în hibernare a urşilor, moment din care peste amândoi au mai căzut nişte zăpezi, inclusiv metaforice, mesajul Directorului – de atunci – al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, Vlad Drăgulescu, unul dintre cei mai inovatori manageri culturali ai României – recent devenit director artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Bănie – rămâne: cultura nu e un moft!

Matricea Românească: Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Vlad Drăgulescu: Activez în domeniul cultural de peste 12 ani – de profesie sunt actor, am făcut mai multe producții teatrale și în calitate de producător, și în calitate de regizor, am și jucat în unele dintre spectacolele realizate. Însă, ușor-ușor, pe parcurs m-am concentrat pe proiectele socio-culturale. Mi-am dat seama că există foarte mulți actori, foarte mulți regizori foarte buni și că totuși nu e nevoie de mine neapărat, să fiu cel mai bun regizor sau cel mai bun actor. M-am decis să fac niște proiecte sociale, mai ales în mediul rural, pentru categorii defavorizate șamd. Ușor-ușor, organizația pe care am condus-o o perioadă, pe lângă producțiile teatrale, a început să facă diverse proiecte în care am promovat teatrul în mediul rural și în zone defavorizate, proiecte socio-umanitare, culturale… Practic, tot timpul mi-a plăcut să combin, împreună cu colegii mei, părțile acestea – să facem și un spectacol, dar în același timp să existe, pe lângă beneficiarul direct, spectatorul, și beneficiari indirecți, strângând fonduri, materiale șamd.

Matricea Românească: Câtă nevoie este de cultură în spații precum cele din mediul rural?

Vlad Drăgulescu: Foarte multă.

Matricea Românească: Deci nu e un moft.

Vlad Drăgulescu: Nu e un moft, nu are cum. Nu a fost vreodată și nu va fi niciodată un moft cultura. Până la urmă, e forma de comunicare universală. Dacă ne uităm la un tablou… Sigur, acum vorbim de o artă neperformativă, o artă care nu ține de limbă. Un tablou e același în orice limbă, muzica e aceeași în orice limbă – sunt forme de cultură care transcend limbajele noastre și posibilitățile noastre de a ne înțelege unul cu altul dacă nu ne cunoaștem. În faţa unui tablou, vorbim aceeași “limbă”. Putem să ne cunoaștem, să găsim lucruri comune şi să facem parte din comunitatea aceea, a oamenilor care iubesc acel tablou. Vorbesc de comunități, pentru că am lucrat împreună cu colegi, cu parteneri în destul de multe proiecte de teatru comunitar, tot în ideea de a coagula și de a găsi și de a le explica oamenilor ce sunt comunitățile și cum se regăsesc în comunitățile respective. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să reliefăm faptul că nimeni nu aparține unei singure comunități. Şi tocmai de aici diversitatea, fiindcă vorbim despre Europa și despre ceea ce se întâmplă cu europenizarea, despre ce înseamnă să fim împreună prin diversitate.

Matricea Românească: Actul de cultură poate fi, din ceea ce spui tu, un element coagulant, un factor de coeziune.

Vlad Drăgulescu: Da. Sigur, noi ne aflăm pe un continent, ne aflăm într-o țară, însă el este coagulant la nivel mondial, la nivel global. Cred într-o societate umană, nu într-o societate a unei țări, a unui continent sau a unei constrângeri socio-politice și geografice.

Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Eu nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, ne cerem scuze marelui Brâncuși”

Matricea Românească: Dacă ar fi să definești cultura, cum ai defini-o?

Vlad Drăgulescu: E tot cultura! E ce mâncăm, ce bem, cum dormim, cum trăim.

Matricea Românească: Nu este un apanaj elitist.

Vlad Drăgulescu: Nu, nicidecum. Cultură înseamnă tot ceea ce ne înconjoară și felul în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară.

Matricea Românească: Vorbeam cu un prieten din mediul academic, care spunea: „Domnule, este incredibil cum putem noi să creăm cultură din lucruri mici”. Reclama cu “littleșii”, exemplifica el, este un act cultural, în esență, pentru că a creat o întreagă emulație. Deci gesturi mici care produc efecte mari. În teatru și, mai departe, în muzică, cum producem astfel de efecte?

Vlad Drăgulescu: Este la fel. Teatrul și muzica pornesc din nevoia cuiva de a se exprima, de a spune ceva. Mozart așa a știut el să se exprime, făcând muzică, Shakespeare a știut să se exprime făcând versuri și piesele respective de teatru. Practic, orice poate să ajungă la nivel de artă, în momentul în care noi găsim exprimarea – nu perfectă, ci potrivită sufletului nostru sau forței noastre creatoare. Adică, un tâmplar poate să ajungă un artist în momentul în care știe să exprime cel mai bine, prin lemnul respectiv, ceea ce și-a imaginat și ceea ce a dorit el să transmită lumii. Sigur că poți să faci scaune funcționale, prin aceea că poţi să stai pe ele, dar dacă dorința ta este și de a transmite un mesaj lumii cu scaunul pe care tu îl faci, ea se ridică la nivel de artă. Existând, totuși, o diferență între artă și cultură, pe care n-aș putea eu să o definesc acum și să spun: „Domnule, asta este!”. Însă, există niște diferenţe.

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi fost director al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Apropo de artă, am văzut că la Muzeul de Artă din Craiova se construiește un pavilion…

Vlad Drăgulescu: Da, e un Centru Cultural Brâncuși care, pentru început, va fi un loc pentru expoziții, pentru diverse conferințe…

Matricea Românească: De ce crezi că ne-a marcat atât de mult Brâncuși? Pentru că, la București, după cum știi, a fost toată discuția despre Cumințenia Pământului. E un arhetip?

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă noi nu luăm de la Brâncuși tot ceea ce practic el a vrut să ne dea. Şi istoria ne arată lucrul acesta, că ne chinuim acum să cumpărăm Cumințenia Pământului, pe care am fi primit-o gratis, acum ceva zeci de ani. E o ironie că acum strângem foarte mulți bani ca să cumpărăm ceea ce ne fusese oferit. Dincolo de arta lui, noi trebuia să învățăm foarte multe de la el ca persoană și ca manifestare, ca artist. Din păcate, înțelegem de foarte multe ori forma, și nu fondul. Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Pentru că, din păcate, acea comisie – nu mai țin minte din ce an – care l-a categorisit cum l-a categorisit ar fi rămas în picioare cu ceea ce a spus. Însă, istoria artei a arătat altceva, și atunci sigur că pentru noi înseamnă ceva.

De la Brâncuși, ar trebui să învățăm, în primul rând, să prețuim oamenii pe care îi avem, cât îi avem. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare lecție. Ar trebui să strângem bani să învățăm lucrul acesta, în primul rând. Dincolo de faptul că aceasta este opinia cuiva care crede că trebuie cumpărată Cumințenia Pământului, că dacă se va cumpăra este extraordinar. În primul rând, aceasta ar trebui să se spună în zilele acestea foarte mult, pe lângă povestea cu cumpăratul. Să se spună ce s-a întâmplat cu Brâncuși și cum a fost el izgonit și cum i s-a explicat că nu are voie. Dacă Guvernul ar face o astfel de campanie, atunci ar fi o campanie și de recunoaștere, o campanie de scuze pe care, practic, Statul român le datorează memoriei acestui om.

Eu, până în momentul de față, nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, în momentul de față. Eu, Ministerul Culturii sau Guvernul României, mă ridic în picioare şi cer scuze marelui Brâncuși”. E un gest simbolic, dar care trebuie făcut, e o restituție pe care trebuie să o facem.

Matricea Românească: Este absolut lăudabil că vor să redea poporului român o operă a unui mare artist. Numai că, la fel de meritoriu mi s-ar părea să investești în următorii Brâncuși, pentru că există în umbră niște oameni care au mare potențial creativ.

Vlad Drăgulescu: Exact. S-au făcut tot felul de proiecte – sigur, nu e nici unul de talia lui Brâncuși, deși este Adrian Ghenie. Poate că ar trebui să vedem aici un potențial, poate că ar trebui să existe o colecție a Statului român. Nu știu dacă Statul român a cumpărat vreun tablou al lui. Sigur că, atâta vreme cât trăiește, sunt foarte mulți care o să spună ba că a vândut acolo, ba că e într-un fel sau altul… E un lucru cât se poate de uman, până la urmă – sentimentele acestea de invidie sunt omenești, pentru că probabil că și la vremea respectivă, Brâncuși a fost invidiat de foarte mulți, dincolo de peretele comunist, care a impus pe linie de partid: „Faceți-l pe acela în toate felurile și nu luați nimic”. Poate că și acum se întâmplă aceleași lucruri, și de aceea sunt de acord cu tine în ceea ce spui, că ar trebui, totuși, să facem – pe lângă conservare – și niște achiziții pentru viitorul țării, de la artiștii care – unii dintre ei – deja au plecat departe, în lume.

Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice de azi sunt închise. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri (…) Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni

Matricea Românească: Revenind la teatru, din teatrul românesc contemporan pe cine admiri? Pentru că, iată, și în Craiova avem un teatru respectabil.

Vlad Drăgulescu: Da, e un teatru vechi, e un teatru cu o istorie, dar care trebuie să aibă și un viitor. Acesta e un păcat, în România. De foarte multe ori, ne uităm la istorie și rămânem ca într-un muzeu, în niște instituții care nu ar trebui să fie muzee. Din păcate, foarte multe dintre instituțiile publice de cultură sunt muzee. Fie că e vorba de teatre, Filarmonici sau Opere. Găsești producții de anii ’60-’70 – nu că ar fi intenția lor de a face niște producții de acest gen, ci pentru că așa le iese. Și atunci, e trist când nu o faci în mod deliberat și îți iese o producție de anii ’80…

Matricea Românească: Te mai limitează și instrumentele pe care le ai la dispoziție, mediul în care te miști.

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă acum mă uit la Teatrul Național din Craiova, care cred că este destul de bine echipat și din punct de vedere tehnologic. Au trecut niște „Rinoceri” pe aici, ai lui Robert Wilson, s-a mai echipat teatrul, și cred că are capacitatea de a produce la nivelul secolului nostru, ca să nu spunem chiar 2016. Măcar să ajungem undeva la anii 2010. Depinde acum de abordări și de viziuni.

Matricea Românească: Care este ultima piesă de teatru care te-a marcat?

Vlad Drăgulescu: Românească? Nu m-a marcat… nu m-a mai marcat nimic, de multă vreme. Nici nu pot să spun că am văzut toate producțiile care sunt, pe asta mi-o asum eu ca vină. Dar pot să spun că am fost impresionat de un spectacol al lui Thomas Ostermeier, pe care l-am văzut în Festivalul „Shakespeare” de aici, un „Richard al III-lea” demențial. E un teatru în care vezi prezentul, vezi niște conexiuni, vezi ceea ce înseamnă universal și atemporal la Shakespeare. Uneltele cu care se joacă te fac să nu te legi de un timp anume, ci pur și simplu să te legi de condiția umană, care trece prin istorie, rămânând fondul acela… Se schimbă forma, avem telefoane, avem alte lucruri, nu mai aruncăm cu porumbelul în aer ca să trimitem un mesaj, dar motivaţia umană, până la urmă, persistă… Există puncte comune între cea a oamenilor de pe vremea lui Shakespeare și cea a noastră, din ziua de astăzi. Thomas Ostermeier, desigur, nu are nevoie de nici un fel de prezentare din partea mea, însă este un om care reușește din plin să facă treaba aceasta.

Yukio Ninagawa (decedat în mai a.c., n.r.) a venit cu „Richard al II-lea” – de asemenea senzațional – în Festival. Este un teatru în care privim puterea ca pe un handicap, pentru că așa și este, până la urmă. Era o scenă cu oameni în cărucioare cu rotile, cu oameni vlăguiți, cu un Richard al II-lea care era foarte silfid și pe care abia îl vedeai în scenă, era ca o prezență, ca o stafie, la un moment dat, și care exprima foarte bine ce înseamnă puterea privită ca un handicap. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, puterea e un handicap. Puterea te leagă de ceva anume, îți ia libertățile pe care le ai și devii sclavul acelei puteri.

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Matricea Românească: Deși cultura modernității face apologia puterii. Spune că puterea e dezirabilă, dar iată că teatrul te face să meditezi.

Vlad Drăgulescu: Da, teatrul te face să meditezi. Sigur că modernitatea spune că puterea e dezirabilă, pentru că ai acces la bani, ai acces la niște decizii, ai acces la niște lucruri, dar în realitate nu ești un om liber. Nu poți să fii un om liber, pentru că toată acea libertate pe care ți-o dă puterea e condiționată de însăși puterea. Deci nu ești liber. Libertatea e dincolo de putere, dincolo de lucrurile acestea și, când ai putere, nu-ți mai aparții, ci aparții puterii respective. E un cerc vicios.

Matricea Românească: E și un pic faustian. O să trecem la subiectul Filarmonicii din Craiova, o instituție extrem de reputată pe plan cultural, la noi. Cum ai ajuns aici?

Vlad Drăgulescu: Cum spuneam la început, eu lucrez în mediul cultural de 12 ani. Fără să vreau, am ajuns între timp manager cultural. La începuturi, am creat această companie, pe nume “Teatrulescu”, din dorința de a ne da colegilor mei și mie ocazia să ne manifestăm, pentru că era clar că nu toți o să ajungem în teatre, nu toți o să putem să urcăm pe marile scene. Am dorit să creez un spațiu și, cu spațiul acesta, am reușit să fac până la urmă un teatru mic, pentru copii, de 60 de locuri. Compania are deja 8 ani de stagiune permanentă.

La un moment dat, cei de la Primărie m-au întrebat dacă aș fi interesat de acest post, care tocmai se eliberase, pe o perioadă de interimat, până se va scoate la concurs postul respectiv. Se întâmpla în 2012. Prima oară am spus „Nu”, după care m-am gândit puțin.

La noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii (…) nu știu că e doar prima parte a unui concert

Matricea Românească: Ştiai cum e cu puterea…

Vlad Drăgulescu: (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu director al vreunei instituții. Nici în momentul de față nu mă prezint niciodată ca director al instituției, pentru că nu asta mi se pare important. A fi director înseamnă că ești cel mai mare servitor al instituției respective. Am acceptat, iar în primele trei luni de zile, cât am stat acolo ca interimar, am cunoscut destul de rapid mediul, am cunoscut oamenii și am descoperit niște resurse fantastice, niște oameni care nu mai fuseseră „folosiți” așa cum trebuie, o instituție care nu pășea foarte concludent pe un drum anume, dar care avea resursele de a da un “restart” la tot ceea ce înseamnă mediu cultural craiovean.

Matricea Românească: Avea, deci, putere de regenerare.

Vlad Drăgulescu: Exact. Era într-un punct unde, dacă te apucai să tragi puțin de ațele respective, începea să meargă și să regenereze – și să regenereze, poate, chiar viața culturală craioveană. Ceea ce sper că s-a și întâmplat la un anumit nivel, de patru ani de zile, de când lucrez împreună cu ei. Apoi m-am hotărât și am participat la concursul de manager, l-am și luat și acum sunt de aproape patru ani acolo.

Matricea Românească: Pe ce perioadă este mandatul?

Vlad Drăgulescu: Am avut, prima oară, unul pe trei ani, acum am încă unul de cinci ani, până în 2020 (n.r. Vlad Drăgulescu a devenit, recent, directorul artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova).

Matricea Românească: Felicitări și la multe rezultate!

Vlad Drăgulescu: Mulţumesc. Am început, ușor-ușor, să analizăm care sunt punctele slabe ale instituției, de ce merg lucrurile așa, câtă lume ne cunoaște. Practic, niște studii cum se fac în mod normal, când vrei să cunoști care este poziția ta pe piață. Ca un fel de audit. Am constatat că publicul nostru era într-o îmbătrânire continuă, și media noastră de vârstă urca de la an la an, din ce am mai văzut și din ce am mai întrebat. Pentru unele date, nu am avut niște statistici din urmă, pe care să pot să le verific, ci pur și simplu, am mers din vorbă-n vorbă, întrebând lumea: „Ce vă aduceți aminte? Câți oameni? Cam cum arată? Ce vârstă?”. Am căutat abonaţii care erau…

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Ecouri în noapte: Filarmonica „Oltenia” din Craiova

Am hotărât că trebuie să facem niște pași ca Filarmonica să devină o instituție modernă. Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice sunt închise, în momentul de față. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri – ei stau acolo şi gândesc: “luăm banii de la Primărie, facem ce am zis noi că facem, stăm la noi și totul e liniștit”. Nu se uită nimeni la rezultate. Singurele rezultate ale instituțiilor publice sunt, în general: „Ne-am luat banii, gata!”. Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni. Adică, o instituție publică, așa cum este Filarmonica din Oltenia, este plătită de toți oamenii care locuiesc în Craiova, pentru că suntem plătiți de la Consiliul Local. Atunci, înseamnă că toți acești oameni, la un anumit nivel, trebuie să aibă un beneficiu de pe urma noastră.

Matricea Românească: Există o responsabilitate față de ei.

Vlad Drăgulescu: Exact. Și atunci, am început să facem tot felul de proiecte. De pildă, pentru copii. Am mers în școli – “Filarmonica merge la școală”, am ieșit pe străzi. Chiar azi (n.r. interviul a avut loc la mijlocul anului) începe “Turneu în oraș”, care e la a IV-a ediție și în care mergem în cinci cartiere, cu scenă, le cântăm, oamenii vin, ascultă… De la an la an, am avut public nou, și asta se vede într-o sală de Filarmonică – la noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii care vin pentru prima oară, când aud că s-a oprit muzica, încep să aplaude, nu știu că e doar prima parte a unui concert. Din fericire, s-a aplaudat din ce în ce mai des la noi între momente.

Treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă

Matricea Românească: Ați văzut partea plină a paharului.

Vlad Drăgulescu: Bineînțeles! Nu există parte goală a paharului.

Matricea Românească: Îmbătrânirea publicului se resimte şi la Bucureşti.

Vlad Drăgulescu: Asta e foarte grav. Sigur, în București sunt multe orchestre: a Sălii Radio, a Operei, Enescu, plus cele private – care întrebuinţează cam aceiaşi oameni. E un cerc foarte strâns. Dar trebuie făcute astfel de campanii. Nu-ți imagina că a fost ușor – ne-am luat multe înjurături. Multă lume a zis: „Domnule, avem un director nebun. Să vedem ce a mai visat Drăgulescu azi-noapte!”. Tot felul de discuții de felul acesta. Însă, treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă, să-și găsească singuri energia de a se motiva în sensul acesta. Și sper ca, și după ce eu nu voi mai fi manager, să rămână pe un drum pe care și-l aleg ei. Nu trebuie să fie drumul pe care l-am deschis eu. Dar să fie pe un drum, asta e cel mai important. Nu să fii pe toate drumurile, și pe nici unul!

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: „Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie”

Va urma

95 de minute întârziere în trenul care duce la Craiova, al şaselea oraş al ţării, nu-s tocmai un stimulent pentru iubirea de ţară pe care, se zice, am datora-o – genetic sau civic. “Ţara şi mama nu ţi le alegi”, observa un înţelept al vieţii publice acum câţiva ani. Strămoşii noştri romani erau ceva mai practici: “Ubi bene ibi patria”, adică “Patria este acolo unde este bine”.

Mă uit perpetuu în jurul meu pe parcursul călătoriei şi văd zeci, sute de români, mulţi dintre ei tineri studenţi la 20 de ani, revenind acasă cu ocazia mini-vacanţei prilejuite de 1 decembrie, ziua lor naţională. Toţi sunt umiliţi de un sistem invizibil, în care nimeni nu pare să-şi asume nici o responsabilitate (“naşul” ridică din umeri când e întrebat la ce întârziere se returnează banii pe bilete), deşi efectele sunt cât se poate de palpabile.

Nu e greu să le citesc călătorilor, pe feţe, sentimentele care-i animă: revoltă mocnită, dezgust, flegmatism. Până să aud imnul resemnării, “Numai la noi e posibil aşa ceva!”, solilocvez: “Oare responsabilii – oricine ar fi ei; conducerea operatorului feroviar, autorităţile – sunt conştienţi de efectul de masă pe care incompetenţa, proasta organizare, lipsa unei infrastructuri decente îl au asupra psihicului colectiv?”. Mai pe româneşte, ştiu ei că aceşti oameni vor duce cu ei pentru tot restul vieţii obida şi neîncrederea în România, pe care au simţit-o, 95 de minute care le-au fost furate din viaţă, doar pentru că – deşi ei au fost corecţi şi şi-au plătit biletul – cineva nu şi-a onorat partea lui de învoială?

E uşor să fii mândru că eşti român, în teorie. E mai greu să fii mândru că eşti român după ce, 95 de minute, ţara te-a sechestrat fără să fii vinovat de nimic. Doar de corectitudine. E greu să fii mândru că eşti român când vrei să îţi plăteşti taxele, dar o birocraţie stupidă nu-ţi permite, din nou, să fii corect. Şi lista exemplelor poate continua.

E uşor să fii mândru că eşti român, în teorie. E mai greu să fii mândru că eşti român după ce, 95 de minute, ţara te-a sechestrat fără să fii vinovat de nimic. Doar de corectitudine

Îmi iubesc prea mult ţara pentru a fi orb la defectele societăţii ei. Însă, dacă într-o relaţie de cuplu cheia convieţuirii e acceptarea defectelor, într-o relaţie la nivel macro cheia coexistenţei e cu atât mai mult reciprocitatea. Nu-i poţi cere cetăţeanului pe care l-ai umilit / sub-educat / marginalizat să-ţi fie loial, aşa cum nu-i poţi cere unei femei pe care ai înşelat-o şi ai făcut-o nefericită să rămână cu tine.

(…)

Coborâm din tren. Românii – buni şi răbdători, nu-i aşa, de o substanţă sufletească ce scapă analizei psihologice – se risipesc, care încotro. Joi, în Bănie, ca în atâtea alte părţi, e ziua naţională.

Dacă vreţi să fiţi “buni români”, cum vi se tot predică bombastic la televizor, nu-i nevoie să faceţi lucruri peste fire, ci doar pe cele normale. Plătiţi-vă taxele. Munciţi cu onestitate. Cinstiţi-vă înaintaşii, respectaţi-vă părinţii şi onoraţi-vă profesorii. Acceptaţi-vă vecinii. Creşteţi-vă frumos copiii, aici. Sprijiniţi comunităţile locale, petrecându-vă concediile şi consumându-vă banii în ţară. Cumpăraţi cartea unui tânăr scriitor român, pentru că sunt din ce în ce mai puţini. Şi nu staţi apatici când vi se încalcă drepturile, pentru că tăcerea unuia este înfrângerea noastră, a tuturor.

Poate că ea ne datorează 95 de minute, dar noi îi datorăm tot restul vieţii. Or, simplul fapt că n-am abandonat-o, oricât de mari greutăţile, e un vot de încredere în relaţia noastră, în viitorul ei, în valorile matricei noastre.

La mulţi ani, România!

Ilustraţie deschidere: Ana Bănică

Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din oraşul de pe malul Cibinului. “Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării”, a subliniat acesta, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Referindu-ne la Sibiu, pentru că este un focar de cultură şi de spiritualitate pentru România, întrucât dvs. cunoașteți realitățile locale, ce reprezintă el cu adevărat pentru matricea noastră românească?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Este un oraș de confluență, este la poarta Țării Românești și ca loc și cadru, aici este practic centrul țării. Şi în actuala geografie restructurată economic, pe aici trece principalul drum, care este principala trecere spre Țara Românească, spre București, Valea Oltului. Probabil că așa a fost perceput încă de când s-a constituit această urbe aici. Orice matrice are un centru și am putea zice, prin aproximare, fără să greșim și să hiperbolizăm lucrurile, că Sibiul se constituie ca un centru matriceal, ca o expresie a modului de viață al poporului nostru.

Prima mențiune despre Sibiu este din timpul romanilor. Era un castru roman în cartierul Guşteriţa. Apoi a fost o așezare a slavilor, în timpul mileniului I. Apoi Sibiul e menționat într-o bulă a Papei de la Roma, apoi de către târgoveții sași. Apoi a existat în calitate de capitală a românilor. S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească.

În această zonă de confluență, prin interacțiunea aceasta se creează valori. Am rămas uimit – documentându-mă puțin pentru acest interviu – să constat că acest orășel – care nu e nici Timișoara, nici Bucureștiul care e Capitală, nici Iașiul ca oraş principal al Moldovei – totuși, se poate mândri cu niște primordialități. Aici a fost primul spital din cadrul regatului austro-ungar, aici a fost prima farmacie, aici s-a inventat homeopatia, aici s-a lansat prima rachetă, graţie lui Conrad Haas, aici s-a descoperit gazul metan. Bineînţeles că a fost geniul creator al populaţiilor germanice de aici, dar geniul se manifestă când există provocare, iar aceasta se realizează prin întâlnire, prin confluenţa valorilor.

Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică Foto: minoritynomad.com

E regretabil faptul că, în locul acestei confluențe de populații, în locul acestei mixări a naţionalităţilor, care a produs şi produce de obicei omul şi spiritul mai treaz şi mai inventiv, se produce actualmente la nivelul țării – regret să o spun – o provincializare, o ghetoizare. Adică se cultivă provincializarea. De exemplu, s-au făcut nenumărate facultăţi şi universități, fiecare merge la universitate în orășelul lui și rămâne un provincial și cunoaște numai realităţile locului. Nu se întâlnește într-un mare centru universitar și cu un alt român sau conaţional din alt colț al țării, şi rămâne, astfel, un individ provincial, fără relații mai largi cu toţi cei din poporul român indiferent de naţionalitate.

Sibiul, ca cetate medievală, ca așezare după munți, în Transilvania, s-a constituit ca un loc de trecere – să treci pe aici, să lași ceva. Deși nu s-a dezvoltat enorm ca cetate, așa cum s-au dezvoltat alte cetăți, totuși aceste beneficii spirituale, culturale sunt importante pentru sufletul poporului. Aici e un oraș al întâlnirilor, al schimburilor şi al îmbogăţirii spirituale; ca matrice, e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea. Uneori, se acceptă prea multă toleranță, fără discernământ, dar în Sibiu lucrurile se păstrează în limitele normale.

S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească

Matricea Românească: Care credeți că este explicația acestei toleranțe cu discernământ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sibiul este un oraș liniștit cu oameni civilizaţi şi toleranţi. Contribuţia majoră la cultivarea acestui spirit paşnic şi tolerant a avut-o şi o are Biserica Ortodoxă. Oamenii de aici au și ei o oarecare răceală sufletească în sensul că nu sunt atât de expansivi şi volubili, cum sunt regățenii. Este un tipar spiritual al sașilor, lăsat în sufletul populației de aici. Dar știu să păstreze limitele comuniunii, ale interacțiunii – cât să acționezi să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, dar totuși să te simți bine.

Eu am prins Sibiul și înainte de a pleca mulți saşi, în anii ’90, – în ’91-’92, atunci au plecat foarte mulți. Mi-am dat seama că s-au pierdut foarte multe atunci pentru etosul local. Au fost – și sunt – oameni disciplinați, la locul lor. Consider că sunt o pierdere. Au fost un element benefic pentru civilizaţia românească de aici. Însă, aici românii și-au trăit şi ei propria evoluție spirituală și culturală. În Sibiu, deși era cetate în care dominau alte minorități, românii au reușit să exceleze, să devină mult mai importanți, dominanţi în cele din urmă, datorită acțiunii concertate a unor instituții ale românismului – m-aș referi la Mitropolia Ardealului, cu câțiva exponenți esențiali nu numai pentru evoluția Sibiului, ci și a țării: mă refer la sfântul Andrei Șaguna, la marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, practic a transformat poporul român printr-o muncă titanică, printr-o pregătire și o înțelepciune bine articulate cu realitățile epocii în care a trăit.

Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii în marile orașe de atunci. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită! Dacă n-ar fi fost Șaguna, opera spirituală pe care el a făcut-o aici, în această capitală a Transilvaniei, și cu tiparul democratic pe care l-a implementat inclusiv în biserică… concretizat în participarea reală a mirenilor, a credincioșilor simpli, în viața fiecărei parohii şi eparhii, astfel încât ei plăteau preotul, ei sprijineau biserica, ei o construiau într-un sistem democratic care îi punea în valoare, istoria noastră ca români ar fi fost cu totul alta. Fără această muncă a lui, n-am fi avut momentul 1918, în care românii s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Țara Românească – acest moment fiind consecinţa şi continuarea procesului educaţional pe care Şaguna l-a inspirat şi l-a cultivat. În 1870, el a alergat și a făcut școli, care au adus roadă cultural-naţională, iar roada s-a văzut în înțelepciunea oamenilor din acea epocă, ce s-au simțit români, pentru că au fost educați ca atare, pentru că au fost instruiți cum să devină stăpâni pe propriul destin.

Munca pe care a făcut-o Andrei Șaguna a fost una și de iluminare prin carte, dar și de organizare. De aceea Şaguna este foarte actual. Noi avem resurse, dar nu știm să ne organizăm și nu sunt oamenii buni puşi la locul potrivit, care să gestioneze, să îndemne… Pe de altă parte, există și o lehamite a românului, actualmente, după atâtea scurtcircuituri ale istoriei. Avem pentru acea vreme un tipar de acțiune: într-o societate țărănească, tradițională, se duce cineva, le spune, oamenii ascultă, se mobilizează, se organizează și obții roadele. Actualmente, vorbești, dacă vorbești ce vorbeşti, la un moment dat zice unul că nu vorbeşti bine, că nu eşti tolerant. Se face un mult mai mare zgomot, ţi se iau auditorii, nu mai ascultă nimeni și nu mai reușești să faci nimic. Chiar dacă intențiile sunt bune.

Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

Priviţi ce se întâmplă cu românii actualmente: sunt exportați la muncă dincolo. Aici s-a distrus toată industria, toată economia, pentru ca românul să iasă din matricea lui spirituală, şi să vină alţii în matricea aceasta, să se facă proprietari, stăpâni, să se producă un schimb de populație. Orice matrice, dacă nu te încadrezi cum trebuie în ea, se deformează poporul, dar ea rămâne, pentru că spiritul nu-l muți cu levierul, nu-l spargi nici cu ciocanul. Sunt – în cimitirul din Bacău, de unde provin – alei pline cu morminte ale italienilor. Au venit, au fost arhitecți în anii 1910-1920, le-a rămas numele acolo. Și-au lăsat și gena, urmașii lor au devenit români, creștini ortodocşi. Roata istoriei se învârte. Ce ne-ar trebui și ce am avea de învățat cu privire la cine a contribuit la formarea poporului? – Andrei Șaguna a dat un exemplu clar, puternic, de acțiune democratică, energică pentru înălțarea poporului. Oameni ca el trebuie ținuți minte și cultivați.

O altă contribuție importantă a avut-o aici teatrul. Sibiul a avut primul teatru continuu din România. Nu a fost primul teatru cu program continuu în cetatea Clujului, nici în cea a Oradei, ci totuşi, în Sibiu. Vreau să spun că a existat aici o populație foarte trează, foarte dinamică care a înţeles necesitatea de a se autoeduca şi prin teatru. A fost şi o colonie de greci aici, în cetate, care a contribuit major la construirea actualei catedrale ortodoxe şi prin aceasta la consolidarea spiritului de comuniune. De asemenea, foarte mulţi din Mărginimea Sibiului aveau oi, făceau transhumanță, călătoreau şi prin aceasta menţineau şi cultivau acest spirit al interacţiunii şi prezenţei de spirit. În același timp, aveau şi o oarecare bunăstare materială pe care au folosit-o în beneficiul comunităţii. Ei cunoșteau realitățile din mai multe locuri și acționau cu o conștiință trează, nu erau oameni simpli.

Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea

Vreau să spun că pentru a obţine rezultatele bune cu care se poate mândri această matrice interculturală şi spirituală din centrul ţării, a trebuit interacțiune și discuție şi conlucrare multă, adică învățătură multă înainte de a acționa. Actualmente, datele situației de pe teren s-au schimbat foarte mult. Mie mi se pare că românii sunt blazaţi, sunt depășiți de evenimente, de realitatea care li se impune. Tot timpul ni se fabrică altă realitate, altă lege, sunt implementate alte norme, trebuie să te supui lor. Nu mai domini tu, ci te domină realitatea dictată de alții care îți dă de lucru ca să te reorganizezi și nu mai reuşeşti să ţii ritmul şi să faci faţă situaţiilor nou create.

Matricea Românească: Dar dacă ești conectat la matrice și ai credința care e fermă și te ghidează, atunci nu poţi depăşi aceste situaţii… ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, dar trebuie și să acționezi rapid, să încerci să extinzi matricea care e ceva dinamic. În centrul unui cerc se întâlnesc multe raze sau diametre şi fiecare vine cu conţinutul şi contribuţia sa la definirea matricei confluenţelor. De aceea trebuie efort dinamic de păstrare a valorilor reale într-o matrice a confluenţelor şi o cunoaştere clară a identităţii proprii şi a conţinutului matricei ideale pe care inevitabil trebuie să o redefineşti şi edifici. Trebuie uneori să spui, ca şi în viaţa de familie: „Stop, ai intrat în nucleul meu, în matricea mea, de aici nu mă muţi!”. Dar trebuie să și știi ce reprezintă nucleul și matricea ta. Să știi ce aperi și valoarea ei. Dacă nu ai această cunoaştere, sau nu o practici ca etos cultural şi spiritual, te lași purtat de vânt şi devii ceea ce nu îţi doreşti.

De exemplu, aici a existat un alt element foarte important în dăinuirea spirituală a românilor de aici, dar şi din țară – anume faptul că în Sibiu veneau, în Evul Mediu, când Biserica era oprimată în Transilvania, tineri care mergeau la Mănăstirea Cozia pentru a se pregăti minimum necesar şi a deveni preoţi pentru satele din Transilvania, iar mai târziu, odată cu întemeierea Seminarului Teologic în 1786 care a evoluat și a ajuns Facultate de Teologie, veneau din Oltenia şi din Ţara Românească să se pregătească aici şi să devină preoți. Treceau munții, făceau școala aici, se întorceau acasă şi păstoreau ca preoţi satele şi comunităţile din zonele lor. Vă dați seama că s-au pregătit aici generații și generații de luminători ai poporului, ai satelor, ai oamenilor. De aceea, referindu-mă la rolul educaţiei religioase şi bisericeşti, ca exemplu al impactului formator spiritual al centrului în cadrul matricei, pot afirma că e foarte important conţinutul spiritual şi cultural al acestui centru pentru definirea şi dăinuirea poporului nostru. Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării.

Turnul Sfatului din Sibiu

Matricea Românească: Aşadar, consideraţi că de aici din centru ar trebui să pornească o adevărată fertilizare culturală și spirituală a ţării.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Teologia, ca școală, s-a transformat prin activitatea Mitropoliei Ardealului în elementul de coeziune și de iluminare a poporului. De asemenea, este de amintit opera culturală a celor de aici. Andrei Șaguna a întemeiat și Societatea culturală ASTRA şi, de asemenea, Ziarul “Telegraful Român” a fost un instrument de coeziune culturală şi spirituală a românilor, alături de ziarul “Tribuna” fondat aici de către scriitorul român Ioan Slavici. Vedeţi, acestea sunt doar câteva exemple ale revărsărilor culturale şi spirituale ale acestui centru. Actualmente, populaţia de aici, români şi saşi, s-a mobilizat – ei au înființat multe alte organizații culturale şi caritative precum ONG-urile, şi au participat şi participă corect cu toată inima la definirea realităţii matricei confluenţelor pe care Sibiul o reprezintă. S-au mobilizat și au obținut rezultate concrete, precum a fost Sibiul – capitală culturală a Europei. Aceste exemple şi această activitate ar trebuie continuate şi consolidate, multiplicate şi îmbogăţite pentru a înmulţi şi îmbogăţi debitul acestui izvor care, fiind în centru, inevitabil irigă, fertilizează şi dăruieşte ceea ce are.

Matricea Românească: Deci, în opinia dvs, se poate continua acea operă de culturalizare, a înaintaşilor…

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Se poate. Îi invităm și pe alții. Actualmente, facem ce putem. Ne continuăm această muncă de iluminare și de educație a credincioșilor și preoților și a tineretului. S-au dezvoltat foarte multe activităţi, însă e loc de mai mult. Sibiul a fost capitala culturală a României, este un oraș multicultural, mereu sunt evenimente culturale, artistice, de confluență, e vizitat de foarte mulți oameni în special vara, vin turiști din toate părțile. Ce îi lipseşte oarecum Sibiului sunt accentele spirituale, mănăstirile cu o tradiție mult mai veche. A avut, dar au fost reduse.

Sfântul Andrei Șaguna a fost marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, a transformat poporul român printr-o muncă titanică. Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită

Vă dau un exemplu: Sibiul a fost numit Tübingen-ul României, un loc al cultivării spiritului raționalist, al înțelegerii reci, clare, al realităților, fără prea multă poezie. Paradoxal, un mare scriitor ca Cioran devine nihilist. Spunea un învăţat că Cioran n-ar fi ajuns probabil niciodată nihilist dacă în preajma Sibiului ar fi fost o mănăstire și dacă mănăstirile n-ar fi fost distruse de către generalul austriac Bukov, dacă ar fi fost una la care el să vadă creștinismul trăit altfel, să vadă acea deschidere a creștinismului pe care o poate oferi pe plan spiritual, așa cum au oferit-o pentru ruşi lavrele Optina şi altele, şi în general ortodoxismul descris de Dostoevski. Cioran n-ar fi ajuns niciodată nihilist. În schimb, el iese din matricea noastră spirituală, intră în matricea Franței cu cultura de acolo și devine cel mai mare stilist, cu o conștiință influenţată de spiritul raţionalist, scolastic după model nemțesc.

Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu Foto: minoritynomad.com

Vedeţi, arhitectura Sibiului reflectă spiritul locului, unul mai închis. Este arhitectura aceasta cu case, cu curţi închise. Nu este cum e peste munți, când vezi în curtea vecinului şi îl saluţi. Asta te închide, dar face şi ca raporturile dintre oameni sa fie mai corecte, deşi mai reci. Deşi există această închidere, totuşi la noi nu s-a ajuns la înstrăinarea faţă de vecini care este în alte țări. În Transilvania, comunicarea e mai scurtă, mai laconică, mai clară, mai la obiect.

Apropo de asta, dacă vorbim despre modelarea creștină şi cum poate matricea spirituală să formeze bine, avem nevoie de o interacțiune mult mai mare cu credincioșii, cu generația tânără, cu implicarea celor în vârstă, care își trăiesc, uneori, bătrânețea în plictis și în depresie. Biserica, societatea românească ar trebui să realizeze o angajare mult mai mare a membrilor ei în acțiunile care s-ar putea dezvolta în comunicare, în comuniune. Omul în vârstă să fie pus să îi învețe pe cei tineri. El să participe cu experiența sa, tânărul cu entuziasmul său.

Am auzit un pastor evanghelic care a spus cât de bine s-a simțit cu românul și cum s-a simțit „mai acasă ” în România, decât la el în Germania. De ce? Pentru că a beneficiat de bunătatea acestui suflet românesc. Bunătatea și naivitatea noastră sunt înțelese, uneori, drept defecte şi greşeli de către alții foarte pragmatici și foarte orientaţi spre a fi stăpâni şi a fi bogaţi.

Ospitalitatea a devenit o calitate din ce în ce mai rar întâlnită în contemporaneitatea guvernată de egoism, dar se pare că poporul român încă o deține din plin. Mărinimia noastră deja proverbială nu a ocolit urechile străinilor, care rămân întotdeauna plăcut impresionați de oamenii primitori ai locului. Unii se simt ca acasă în România, astfel se face că mulți dintre ei aleg să se stabilească și să își întemeieze familii în țara lui Brâncuși și a lui Eminescu.

Acest sentiment deosebit l-a încercat și Radwan Kadhanoun, un sirian care a pășit pe pământul românesc în 1981, pentru a-și continua studiile doctorale în domeniul Ciberneticii.

„Sirienii s-au integrat în România începând cu anii ’70, când au început să vină la studii. Nu se putea ca cineva să intre în țară fără să fie ori comerciant, ori student. Dar erau mai mulți studenți. Erau în jur de 35.000 de absolvenți sirieni. Cu timpul, sirienii și românii s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au avut copii. Unii s-au întors în țara lor, de aceea în Siria sunt foarte multe familii mixte. Acum, suntem la a doua generație. De exemplu, copiii mei au, la rândul lor, copii. Mama lor e româncă. Sunt mulți în situația aceasta”, ne-a explicat reprezentantul Siriei contextul în care el a poposit în România.

Radwan Kadhanoun trăieşte în România din anul 1981 Foto: Mihai Vladu

Pe Radwan Kadhanoun l-am cunoscut la Festivalul Ambasadelor, unde era înconjurat de materiale – exotice, în viziunea noastră – specifice țării pe care o reprezenta.  Cu vădită plăcere, el a subliniat pentru Matricea Românească faptul că, și în Siria, fetele sunt la fel de frumoase ca și în România, dar nu acesta este lucrul pe care îl apreciază cel mai mult la țara sa adoptivă.

Artă siriană, expusă la Festivalul Ambasadelor

Nu am simțit că sunt străin nici atunci când eram student, așa cum am văzut că se întâmplă în alte țări

„Îmi place foarte mult România, pentru că aici nu mă simt niciodată străin. În privința relațiilor sociale, între oameni există respect. Nu am simțit că sunt străin nici atunci când eram student, așa cum am văzut că se întâmplă în Germania, de exemplu, sau în alte țări. (…)

Între cele două țări există asemănări și deosebiri. De exemplu, o parte din natura siriană seamănă cu cea din România. O diferență este aceea că arabii au mai mulți copii, față de români. Eu am patru, dar la noi aceasta este media. Există și familii cu câte șase, opt sau chiar zece copii”, ne-a mai dezvăluit sirianul care şi-a găsit casa în România.

continuare

Matricea Românească: Cum remarcaţi și Dvs., matricea noastră are drept caracteristică faptul că suntem niște supraviețuitori, nişte oameni care au rezistat mii de ani vicisitudinilor istorice. Cum se împacă mândria națională, pe care spuneați că o au toate popoarele, și societatea globalizată, multiculturală în care, vrem-nu vrem, suntem și noi?

Sorin Liviu Damean: Mă așteptam la o astfel de întrebare, pentru că într-adevăr, ea ne frământă mult în ultima vreme.

Matricea Românească: Alți colegi de-ai Dvs. din mediul academic au cristalizat altfel întrebarea: „De ce ne sperie naționalismul?” Există tot felul de confuzii între naționalism, patriotism şamd.

Sorin Liviu Damean: Exact. Aici e punctul sensibil. Într-adevăr, parcă trăim vremuri în care ne este rușine să utilizăm termeni precum patriot, patriotism, naționalism șamd. Parcă sunt termeni care au căzut în desuetitudine, parcă ne ferim de acest lucru. Acolo este tiparul, n-avem de ce să ne temem de așa ceva. Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși, și acele accidente dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău, nu tot naționalismul nostru din perioada interbelică a fost rău. Altfel, nu ne-am explica de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist. Era un naționalism în sensul bun al cuvântului, un naționalism care mergea mai mult spre tradiționalism, spre religiozitate, spre întorcerea omenirii din nou la religie.

Pentru că a fost acel nefericit Prim Război Mondial. Din păcate, nu au știut că va urma și un al doilea, la foarte scurtă perioadă de timp. După Primul Război Mondial, lumea s-a schimbat fenomenal. Se simțea nevoia aceasta, a unui curent naționalist în sensul consolidării statelor, unele dintre ele abia constituite, altele dintre ele reconstituite sau, cum a fost cazul nostru, altele desăvârșite. Deci state care au reușit să-și desăvârșească unitatea națională. Cum poți să realizezi acea coeziune, închegare la nivel național, dacă nu încurajezi acest curent?

De aceea, eu cred că trebuie să privim foarte echilibrat și naționalismul acesta despre care noi spunem că a fost extremist. Pentru că s-au produs atunci abuzuri, crime, violențe care nu sunt o pată albă pe obrazul nostru, dar ne asumăm greșelile pe care le-am făcut. Care popor din lumea asta n-a săvârșit și greșeli? Nu suntem noi mai răi decât alții.

Astăzi, într-adevăr, când vorbești de patriotism, toată lumea tinde să te arate cu degetul: „A, acesta a rămas cantonat în perioada de dinainte de 1989!”. Atenție, nu spune nici unul că ești cantonat în perioada interbelică, toți spun că ești cantonat în perioada comunistă. De ce? Pentru că, la un moment dat, a ieșit la iveală ideologia național-comunistă. Pentru că și comuniștii aceștia nu au fost toți o apă și-un pământ. Mulți și-au manifestat independența față de marele vecin de la Răsărit. Nu putem să-i punem pe toți în aceeași oală.

Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși și acele accidente, dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău. Altfel, de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist? Era un naționalism în sensul bun al cuvântului

De ce să ne fie ruşine să recunoaștem: „Da, domnule, sunt patriot! Țin la țara în care m-am născut, pentru că aici sunt originile mele, rădăcinile mele, aici m-am format, aici am fost educat, aici mănânc pâinea de toate zilele. Dar în egală măsură, de ce să nu mă duc la un monument închinat străbunilor noștri care și-au dat viața pentru ca noi, astăzi, să fim liberi?”.

Prin natura profesiei, circulând foarte mult prin țară și încercând să identificăm monumentele istorice închinate eroilor neamului, ce credeți că am constatat? Buruieni, nici un fel de grijă, nici măcar o cocardă tricoloră, nici măcar o lumânare aprinsă sau un buchet de flori. Ne este chiar așa de greu să aprindem o lumânare, să smulgem niște buruieni de lângă un monument care este închinat celor care și-au dat viața? De ce nu ne gândim: „Dar dacă am fi fost noi în locul acelei generații care s-a sacrificat și am fi undeva Sus și am putea privi ce se întâmplă astăzi? Nu am reacționa la fel? Nu ne-am închina și am spune: «Doamne, pentru ce ne-am dat viața, ca nimeni să nu treacă să se închine sau să depună o floare!»”. Și mereu dau exemplul acesta, pentru că l-am văzut cu ochii mei. Când am trecut prin Ungaria și am stat o perioadă de timp, am rămas extraordinar de surprins de cultul acesta pe care îl au față de eroi. Și cel mai mic monument era pus în valoare!

Matricea Românească: Am fost la Alba Iulia și, în Catedrala Romano-Catolică, la mormântul lui Matei Corvin, erau coroane de flori, cocarde. În schimb, în oraș, la monumentele unor oameni de cultură de-ai noștri, totul era ofilit. Diferența era flagrantă.

Sorin Liviu Damean: Exact. De ce, nu suntem și noi din același aluat, nu suntem și noi ființe umane, cum sunt și ceilalți? Şi-atunci, de ce să ne ferim? Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici. Am mai făcut exercițiul acesta în rândul studenților. Pe toți îi pun să treacă pe lângă monumente și pe lângă statuile din oraș și să identifice: cine a fost acolo, de ce i s-a ridicat statuie. Omul acela a făcut ceva, nu?

Au fost niște sondaje, la un moment dat – avem o statuie foarte frumoasă a lui Alexandru Ioan Cuza, în fața Primăriei din Craiova. Este o copie făcută chiar de sculptorul Raffaello Romanelli, care a făcut și statuia Cuza de la Iași. Este o copie fidelă a acelei statui. Li s-a luat interviu unora dintre craiovenii noștri chiar în fața statuii. Au fost întrebați: „Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859?”, pentru că era statuia lui Alexandru Ioan Cuza în spate. Toți ridicau din umeri, unii ziceau „Marea Unire”. Deci știau ei ceva, dar erau o confuzie extraordinară.

Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici

De ce trebuie să depunem coroane de flori, să arborăm steagul numai când aniversăm niște momente istorice? Statuia e făcută numai pentru astfel de momente? Oare în restul timpului nu ne putem întreba cine e personajul, nu putem depune o floare, nu putem depune o coroană? Eu cred că, din punctul acesta de vedere, mai avem multe de făcut. Iar încercarea aceasta de a ne distanța, de a spune: „Da, domnule, dar acum suntem cetățeni europeni, de ce trebuie să mai cunosc originile mele și de ce să mai vorbesc eu de identitate națională? Sunt un om liber și circul în Europa pentru că sunt european”. Ești și european, dar în primul rând, ești român. Acolo te-ai născut, acolo sunt rădăcinile tale. Nu trebuie uitat că acolo te-ai format. Ceea ce ai ajuns, până la o vârstă când să zicem ai luat o decizie, ține de acele locuri.

Dacă ar fi să îi analizăm pe europeni, credeți că ei gata, s-au schimbat peste noapte, că pentru ei, Uniunea Europeană este o structură care se suprapune peste state? Păi chiar Uniunea Europeană vorbește despre “unitate în diversitate”. Nu? Suntem cu toții diferiți, avem poate valori diferite, dar încercăm să ne punem la un loc și să vedem ce are fiecare bun, ce are rău, ce putem pune împreună.

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Noi am înțeles-o la modul radical: „Am intrat în Europa, trebuie să…”

Sorin Liviu Damean: Exact, am intrat în Europa, trebuie să facem cum spun europenii. Domnule, nu dictează nimeni, aici este greșeala. Noi mai tot timpul spunem: „Da, dar ne dictează Europa. Ni s-a spus de la Uniunea Europeană că nu știu ce trebuie să facem”. Domnule, nimeni nu îți poate impune să faci cu forța. Totuși, nu s-a renunțat la suveranitatea statală! Ai posibilitatea aceasta să zici: „Da, legislația aceasta se potrivește și la mine” sau „Nu, legislația aceasta nu merge”. De ce nu merge? „Uite, fac un studiu și îți demonstrez că acel lucru nu merge”.

Matricea Românească: Britanicii au putut.

Sorin Liviu Damean: Britanicii sunt un exemplu, deși eu cred că n-a fost cea mai bună decizie pentru ei. Pentru că, vedeți, au încurajat diverse poziţii radicale, până la urmă, prin această atitudine de izolare – Doamne ferește, nu aș vrea să fie “splendida izolare” prin care a mai trecut Albionul. S-ar putea să rămână aşa cum de multe ori au recunoscut, că ei nu sunt europeni, ei sunt continentali. Deja sunt plasați în afara continentului: „Noi suntem undeva, la distanță.” Dacă ești la distanță, vei rămâne tot timpul la distanță.

Matricea Românească: Dar, ca exercițiu de suveranitate, ceea ce au făcut e valid.

Sorin Liviu Damean: Fără-ndoială. Uniunea Europeană are şi elementele sale pozitive, şi elemente negative. Care organism a reușit să sudeze atât de bine elementele, încât să constituie un bloc compact? Nici unul. Oricând vor fi și tensiuni, oricând vor fi și păreri diferite. Nu au cum să gândească toți europenii la fel, însă este o structură care ne ajută, este o structură care ne asigură acea vizibilitate de care spuneam la un moment dat. Este libertatea aceasta de circulație pe care noi am câștigat-o și care ne permite astăzi să putem să mergem oriunde în spațiul Uniunii Europene. Că mai sunt și cei cu spațiul Schengen, aceasta este altceva. Pe de altă parte, poți întoarce problema, și să zici: „Da, suntem europeni, avem drepturi egale, dar unii au drepturi mai egale decât ceilalți”. Ajungem puțin la George Orwell și la „Ferma animalelor”.

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi. Uitați-vă la japonezi, la mândria națională a japonezului. Pentru ei, 1945 este „anul 0”. În 60 de ani au ajuns la culmea civilizației și a tehnologiei. Cum? Prin mândria lor și prin faptul că sunt un popor muncitor, că au știut cum să renască din cenușă un stat care era prăbușit aproape în totalitate.

Matricea Românească: Și-au făurit o identitate, dar investind foarte mult în educație.

Sorin Liviu Damean: Ați atins exact punctul sensibil – au știut unde să investească. Şi unde poți să investești, decât în mintea omului, în formarea lui? Pentru că, dacă ai format un cetățean bine pregătit profesional, un cetățean cu cunoștințele necesare, acela se descurcă oriunde în lumea asta. Însă, dacă nu se va investi în educație, o să rămânem o masă amorfă, mulți dintre noi, indiferenți, mulți dintre noi, încercând să plecăm prin alte zări, în speranța că este mai bine acolo, mulți dintre noi fiind exploatați de către cei care ne primesc. Pentru că da, spui: „Ce bine mă plătește în Spania sau în Italia, când mă duc să lucrez în construcții, sau la cules de căpșuni!”. Nu, aceea este exploatare. Românii fac munca pe care nu o fac nativii. Acolo, fiecare spune: „Munca aceasta nu este pe măsura studiilor pe care le-am făcut”. La noi, studentul sau absolventul de facultate se duce și culege căpșuni. N-ai să vezi spaniolul cu studii superioare să facă lucrul acesta!

Istoricul Sorin Liviu Damean pledează pentru recâștigarea mândriei naționale de către români

Deci, sunt multe lucruri care nu sunt normale, care nu sunt firești. Însă, ceea ce îmi doresc eu este să încercăm să facem în așa fel încât să nu ne fie rușine să spunem că suntem români. Românii sunt și ei la fel de valoroși ca mulți alții pe lumea aceasta. Poate unii dintre ei mult mai valoroși. Dar trebuie și voință politică. Suntem conduși de o elită politică. Că este elită sau nu, în adevăratul înţeles al cuvântului, rămâne discutabil. Dar nu ne putem conduce toți, avem nevoie de reprezentanți. Dacă acești reprezentanți ar avea puțin mai multă voință, dacă ar pune mai presus interesele naționale decât interesele personale, eu sunt convins că România ar ajunge departe. Am pierdut cei 50 de ani din timpul comunismului, am rămas în urmă față de occidentali. Am cam fost în urmă de multe ori, dar gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza. Dar trebuie voință, subliniez.

Matricea Românească: Istoria, ca ştiinţă socială, este într-un con de umbră care pare că nu mai iese. Cum facem noua generație de tineri să se reîndrăgostească de istorie, de origini până la urmă?

Sorin Liviu Damean: Da, este un fenomen care se constată. Din păcate, istoria la nivelul disciplinelor de studiu a scăzut în ultima vreme. Vedem cazul învățământului preuniversitar, unde orele s-au restrâns din ce în ce mai mult. Vedem la Universitate că nu mai avem studenți la istorie, așa cum am avut în perioadele din urmă. E adevărat, traversăm o perioadă mai grea. Dar eu cred că istoricii, prin esența lor, sunt oameni de vocație. Şi dacă toți ieșim cumva și rostim răspicat adevărul istoric, cred că rezultatele trebuie să apară instantaneu. Nu trebuie să stăm doar la catedră. Nu trebuie să stăm doar cu ochii în cărți, trebuie să mai ieșim puțin în cetate, din turnul nostru de fildeș. Trebuie să mai facem o emisiune televizată, să mai publicăm un articol în presă, să mai apărem la o conferință. Sunt atâtea lucruri care pot pune în evidență istoria, încât eu cred că nici o altă știință sau altă disciplină de studiu nu are atâtea atuuri câte are istoria și câte are un istoric.

Gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza

Plus că trebuie să recunoaștem acest lucru: istoricul este cel care dobândește cea mai solidă cultură generală. Nu trebuie să ne ferim și să fim modești. Un istoric în adevăratul sens al cuvântului nu se poate să nu aibă această solidă cultură generală care, după aceea, duce și la specializarea pe diferite domenii sau epoci ale istoriei. Dar avem avantajul acesta: cunoaștem foarte mult și ce s-a întâmplat în trecut, știm să explicăm prezentul, știm să ne gândim și puțin în perspectivă. Dacă ne-am solidariza cumva… și prin solidarizare nu înțeleg a ne strânge cu toții la un loc, într-un grup compact și să demonstrăm lumii că noi suntem cei mai buni. Nu. Solidarizare în sensul de conștientizare. Fiecare dintre noi să conștientizeze că, promovând istoria, de fapt ne promovăm țara, promovăm trecutul ei și, de ce nu, promovăm și viitorul, pentru că demonstrăm cine am fost înainte. Așa că, revenind la ce discutam anterior, la globalizare, să ne vedem noi de treabă, că nu va veni un val din acesta de globalizare, în care totul să fie un neant. Sau, dacă va veni un astfel de val, mi-ar plăcea totuşi să cred că putem să constituim o insuliță sau să nu fim o particulă dintr-o masă amorfă. Să avem şi noi o distincție, să ne păstrăm câte ceva din specificul nostru național.

Încrezător în viitorul României: profesorul Sorin Liviu Damean

Cosmin Dragoste este lector universitar doctor al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, fost manager al Casei de Cultură din capitala Olteniei şi un filolog reputat, specializat în civilizaţia şi literatura germană preclasică, traducere şi retroversiune, respectiv literatura de expresie germană din România. Cu el, Matricea Românească a purtat o discuţie despre amprenta distinctivă a regiunii în cultura românească dar şi despre influenţa culturii germane asupra matricei româneşti.

Matricea Românească: Domnule Dragoste, vă rog să vă prezentați, în câteva cuvinte.

Cosmin Dragoste: Despre mine, ca persoană, nu știu dacă sunt foarte multe de spus. În prezent, sunt lector la Departamentul de Studii Anglo-Americane și Germane din cadrul Facultății de Litere din Craiova, începând din anul 2000, de când am terminat Facultatea de aici. Deci sunt un produs al acestei Facultăți, și mă bucur că pot să dau înapoi măcar o mică parte din ceea ce am învățat de la profesorii mei și să ajut, la rândul meu, alte generații să vină din urmă și încet-încet, să efectuăm acest «schimb de linii», cum se spune.

Apoi, vreme de doi ani și jumătate – de la 1 octombrie 2013 și până la 1 martie anul acesta -, am fost managerul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, funcție pe care am părăsit-o, pentru că este foarte greu să fii în două locuri și să încerci să faci lucrurile la superlativ în ambele părți. Așa că am hotărât să rămân la meseria mea «de bază», pentru a-mi canaliza toate energiile și eforturile în acest domeniu.

Matricea Românească: Avem deci, pe de o parte, filonul academic iar pe de alta, resortul cultural. Cum s-a născut pasiunea pentru filologie și pentru Facultatea de Litere?

Cosmin Dragoste: N-a venit neapărat din cauza faptului că nu am fost bun la matematică, deși recunosc că nu am strălucit niciodată în domeniul științelor exacte, dar mi-au plăcut foarte mult limbile străine. Am început, din clasa a V-a, să studiez limba germană și am avut șansa extraordinară ca, încă din primul an de studiu la germană, să avem o profesoară de mare excepție, care a reușit să trezească în noi gustul pentru o limbă de care mulți se sperie și despre care spun că este foarte dificilă. Pe demonstrate, nu este așa. Pot să demonstrez că germana este mult mai ușoară decât engleza. Dar acest lucru a fost decisiv în formarea cel puțin a mea, dacă nu și a colegilor mei de școală generală.

După un an de zile, doamna noastră profesoară ne-a părăsit, a plecat în Timișoara. Acum, este cadru didactic al Universității din București. Iată că nu numai nouă ne-a plăcut, dar valoarea ei este confirmată și de faptul că a ajuns în domeniul universitar. Pornind cu această pasiune pentru limbile străine, am aprofundat-o – am studiat și franceza în școala generală. Mi-a plăcut și franceza foarte mult dar, față de germană, nu a reușit să se ridice la același nivel. Mi-am dat seama că limbile străine, literatura, față de științele exacte, îmi pot aduce mult mai multe satisfacții pentru că, dacă îmbini utilul cu plăcutul, iese ceva extraordinar.

Filologul Cosmin Dragoste: „Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza” Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre influența culturii germane în spaţiul românesc? Cât ne-a modelat?

Cosmin Dragoste: În spațiul românesc, eu zic că ne-a modelat foarte mult. Chiar și în zona Olteniei. Dar vorbim, în special, despre Transilvania, unde au fost primii coloniști, care au venit din spațiul de limbă germană și s-au așezat aici. Apoi, câteva sute de ani mai târziu, coloniștii austrieci au venit în Banat, în trei mari șiruri de migrații. Ulterior, și Oltenia a fost o perioadă sub ocupație austro-ungară, habsburgică, dar nu a rezistat foarte mult. Însă noi, românii, am învățat multe lucruri bune de la acești coloniști care au venit, care au deschis școli, care s-au ocupat foarte mult de domeniul afacerilor, de domeniul istoriografiei, de domeniul tipăririi de cărți pentru că au fost, întotdeauna, foarte bine organizați.

Germanicii care s-au aşezat în România de-a lungul istoriei au fost foarte preocupați de cultură și de educație

Ca să nu vorbim și despre Bucovina, atunci când a intrat sub stăpânire habsburgică și o mare parte a administrației a venit direct de acolo, iar lucrurile s-au așezat extraordinar de bine. S-a văzut, peste tot unde au venit acești germanici – să le spunem așa, ca să îi înglobăm pe toți –, că au fost foarte preocupați de cultură și de educație. Să nu uităm că, la scurt timp după ce au venit în Bucovina, au și deschis o Universitate – dacă nu mă înșel, cred că era, la acea vreme, a cincea Universitate a Imperiului Habsburgic. În plus, numărul de locuitori din Bucovina a crescut foarte mult într-o perioadă extraordinar de scurtă de timp, în numai câteva decenii. În Transilvania vedem inclusiv astăzi, cu ochiul liber, moștenirea aceasta germanică, nu numai în ceea ce privește arhitectura, dar și în ceea ce privește relațiile interumane, relațiile administrative. Această influență rămâne, în continuare, un etalon pentru România.

Matricea Românească: Iar pe plan literar?

Cosmin Dragoste: Și pe plan literar ne-au influențat foarte mult. Când au venit primii coloniști ai Transilvaniei, au venit, evident, cu un bagaj cultural, literar propriu, pe care l-au transpus și aici. Au venit cu legendele lor, cu basmele lor, cu poveștile pe care, nu după mult timp, au început să le şi tipărească. Apoi, primii scriitori din Transilvania evident că au fost de limbă germană, fiindcă aveau și alte legături cu Vestul Europei, cu Occidentul și erau mult mai bine ancorați la scena europeană decât localnicii. Nu spunem, prin aceasta, că românii ar fi fost inculți – Doamne fereşte! -, dar altele au fost legăturile, altfel s-a mers cu lucrurile acestea. Au fost stadii de evoluție diferite.

Există, în acest moment, literatura germană din România – un termen foarte contestat ca denumire, nu ca esență, pentru că s-au căutat multe denominări care să acopere această literatură. O literatură pe care însăși literatura germană din Vestul Europei o recunoaște ca o literatură de sine stătătoare și care a adus foarte multe lucruri noi și multe inovații nu numai literaturii noastre române, ci în special literaturii germane. Nu vorbim numai despre Herta Müller, care e născută în Banat, și care în 2009 a obținut premiul Nobel pentru literatură. Dar există foarte mulți alți scriitori plecați din România – fie înainte de 1989, fie ulterior – și care acum sunt foarte bine așezați pe piața marketing-ului literar din spațiul germanic. Am putea aminti câteva nume – Richard Wagner, Franz Hodjak, Johann Lippet. Sunt numai câteva vârfuri dintre acestea.

Matricea Românească: Putem să-i revendicăm și noi, să spunem că sunt și români?

Cosmin Dragoste: Aici este marea lor problemă: nu-i putem revendica 100% nici noi, nu îi poate revendica 100% nici Germania. Ei au un statut special oarecum… sunt situați într-un „no man‘s land”, între literaturi, dar fără ca, prin aceasta, să fie o literatură minoră. Pentru că s-a vorbit despre această literatură germană din România ca fiind o “literatură minoră”, dar nu în sensul negativ, ci pornind pe urmele denumirii unor filosofi ai literaturii [Gilles] Deleuze și [Félix] Guattari. O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură, în acest sens. Literatură minoră a fost și literatura de limbă germană din Cehia – îl avem pe Kafka, ce vine de acolo, ca să dăm un singur exemplu. Sunt multe astfel de literaturi „minore” germanice – nu e nimic peiorativ aici – care au adus un flux novator extraordinar.

Matricea Românească: Știu că sunteți și scriitor. Care este sfera preocupărilor Dvs.?

Cosmin Dragoste: Și proză, și poezie. Depinde. Scriu și în română, scriu și în germană. Este un exercițiu extraordinar să scrii într-o limbă străină pentru că, oricât de bine ai cunoaște-o, nu este limba ta maternă și te silește foarte mult să fii mult mai concis. De exemplu, o mare problemă a literaturii contemporane – despre care vorbesc cam toți pe la cenacluri – este știința de a tăia foarte mult din text, de a ajunge la esențial. Scriind într-o limbă străină, ești cumva obligat, constrâns să te rezumi la esențial – nu neapărat pentru că nu ai ști cuvinte, pentru că, dacă nu le știi, le cauți în dicționar. Dar este vorba despre modul de a gândi în alte tipare cognitive, în alte tipare mentale și psihice decât cele cu care tu ești obișnuit, ca vorbitor matern al unei limbi.

O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură

Matricea Românească: Ce preferați, non-ficțiunea sau ficțiunea?

Cosmin Dragoste: Ambele, dacă sunt scrise bine, dacă sunt scrise cu mult talent.

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Matricea Românească: Pe lângă provocarea despre care aminteați, care ar mai fi provocările de a scrie și de a transpune ceea ce simți, ca scriitor român, într-o limbă străină? Le recomandați confraților scriitori să facă exercițiul acesta?

Cosmin Dragoste: Da, este un exercițiu extrem de recomandabil. Ca un exercițiu – nu neapărat preliminar, ci paralel – sunt traducerile. Eu sunt și traducător din limba germană. Am tradus destul de mult și traducerea nu este o simplă transpunere, asta trebuie să înțeleagă toată lumea. În traducere, dai foarte mult și din tine, dar tot talentul este să faci în așa fel încât să nu alterezi scriitorul pe care îl traduci. Fiindcă avem foarte multe exemple de astfel de traducători absolut meritorii dar care, traducând, sunt atât de puternici și de personali, încât… De exemplu, nu mai sună ca Balzac în limba română, ci sună ca traducătorul respectiv. Toată măiestria este să te “infiltrezi” pe urmele scriitorului, să mergi alături de el, să fii și tu prezent alături de el dar, cu toate acestea, să-l redai – în limba română, în cazul de față – cât mai nealterat. Nealterat, evident, nu se poate, dar cât mai nealterat.

Matricea Românească: Să îi înțelegi, până la urmă, psihologia.

Cosmin Dragoste: Este foarte important. La o traducere nu merge, din punctul meu de vedere, să iei cartea, poezia sau ce este, și să începi să o traduci automat, ca un program de traducere. Dau un singur exemplu: am tradus, pentru Teatrul Național din Craiova, acum câțiva ani, o piesă a unei scriitoare, probabil cea mai bună scriitoare de teatru din Germania, Dea Loher. „Hoți” se numește piesa. Am avut – cred că le am și acum prin sertare – circa 100 de variante, dar nu m-am apucat de traducere, până nu am citit piesa de 2-300 de ori până să reușeșc să intru în mecanismele de gândire ale autoarei. Apoi, am avut șansa de a merge la Berlin şi să o cunosc personal – am stat câteva zile numai cu ea. Într-adevăr, am înțeles cum gândește lucrurile, ce vrea de la un text, ce vrea de la un actor, pentru că este o piesă de teatru, nu este numai pe hârtie. Trebuie, când o traduci și când o citești, să ai în minte și jocul scenic. A fost o șansă extraordinară să am contact cu acest autor, pentru că este în viață, scrie, trăiește prin teatru în tot ce face ea, și s-o întreb exact cum își imaginează jocul scenic. Am discutat chiar și cu regizorul care a pus în scenă această piesă a ei și multe lucruri s-au lămurit. Dar a traduce mecanic și automat, „la normă”, ca în fabrică, se vede în produsul final.

Matricea Românească: Pentru că ne aflăm în Oltenia și discutăm despre cadrul mai larg al culturii românești, ce are de oferit regiunea Dvs. pe acest plan?

Cosmin Dragoste: Oltenia a avut și are în continuare, din fericire, foarte multe de oferit. Să ne gândim, pentru că tot o parte a culturii este, la boierii Craioveşti. Generaţii de-a rândul au dat şi domnii Țării Românești: Basarabii se trag tot din Craiovești, Brâncovenii, la fel. Dacă ne uităm la toată salba aceasta de mănăstiri care există în Oltenia, majoritatea sunt ctitorii ale Brâncovenilor și ale neamului Basarabilor. Evident, mănăstirile au fost și centre de cultură în Evul Mediu, după cum toată lumea știe. Începând de acolo, Oltenia a avut foarte multe de oferit. A avut și în domeniul culturii, a avut în domeniul științelor – un Henri Coandă, un Gogu Constantinescu, un Petrache Poenaru, Theodor Aman este tot oltean de-al nostru, Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu – Tradem, cunoscut poeților -, Marin Sorescu, cel care rămâne în continuare cel mai tradus scriitor român în limbile universale, Nicolae Titulescu… Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, era și el craiovean, de-al nostru. Avem și o stradă care îi poartă numele, chiar în centrul orașului.

Aşadar, o sumedenie de artiști, de oameni de cultură care au existat neîntrerupt, chiar și în perioada comunistă. Cu rigorile și vicisitudinile de atunci, a existat o viață în Craiova, au continuat să apară reviste de cultură. “Scrisul românesc”, “Ramurile” au mers în continuare. Toate acestea se văd și acum, pentru că apetitul pentru cultură, în Craiova, nu a murit.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar. Probabil știți că a fost unul dintre orașele candidate la titlul de Capitală Curopeană a Culturii, în 2021. Din păcate, nu a fost admisă în finală, dar municipalitatea continuă să facă aceleași eforturi – nu s-a schimbat nimic în acest domeniu – să finanțeze foarte bine cultura, și lucrurile acestea se văd. Nu mai suntem în această competiție, dar am vrut vrut să demonstrăm că nu numai pentru o competiție am făcut acest lucru, ci pentru oraș, pentru că o investiție în cultură este o investiție în oameni, o investiție vie, este și o investiție în economie. Să ai oameni educați îți aduce avantaje pe multiple planuri.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar

Matricea Românească: Putem vorbi despre faptul că Oltenia are o personalitate distinctă pe plan cultural?

Cosmin Dragoste: Sigur că da. Orice zonă o are. Există această personalitate, și se vede. Dacă ne uităm la tablourile lui Aman, ale lui Ion Țuculescu, la scrierile lui Marin Sorescu, la sculpturile lui Brâncuși, se vede această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi în Oltenia, cam peste tot. Probabil mai pregnant în zona Doljului și a Oltului, față de celelalte regiuni ale Olteniei.

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin „această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune”

Matricea Românească: Iată, ne-am referit constant la matricea românească. Dvs. cum v-o definiți, cum o înțelegeți?

Cosmin Dragoste: Pornind de la Oltenia, am avut destui artiști care au reușit să dea o măsură acestei matrici românești. Haideți să ne gândim, pur și simplu, la Brâncuși, și să vedem ce înseamnă matrice românească, cum pornește – să ne gândim la Coloana Infinitului. Cum pornește ea de undeva, din străfunduri ancestrale, și cum tinde către universalitate, către o deschidere fără limite. Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat. Universalul există și coexistă alături de național și există ca o sumă a acestui național, a acestor matrici venite din diferite zone, din diferite entități geografice, spirituale ale țărilor, ale regiunilor, ale continentelor, dacă vorbim la nivel global.

Matricea Românească: O matrice incluzivă.

Cosmin Dragoste: Exact. Și care generează permanent. Nu există o matrice care a existat și care a întrerupt o legătură – a fost cândva, și acum o cercetăm ca o piesă de muzeu. Dacă ea n-ar fi vie și dacă n-ar fi generativă și generantă, nici noi, probabil, nu am mai exista, sau nu în această formă în care suntem acum. Este vie.

Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat

Matricea Românească: Cum putem să contribuim noi la matricea românească?

Cosmin Dragoste: Putem să contribuim prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce creăm. Vrând-nevrând, chiar și inconștient, noi ne revendicăm de la această matrice. Oricât ar încerca unii să spună: „Eu nu sunt un artist care are legătură cu matricea românească”, la un moment dat aceste influențe se văd, pentru că ești format de această matrice, de un anumit spațiu mental, cultural, psihic, care te defineşte. Chiar dacă tu lucrezi la Paris sau la New York, cum a fost și Brâncuși, cum au fost Eugen Ionescu, Emil Cioran, sau mulți alții. Până la urmă, filonul acesta matriceal se vede în tot ceea ce au făcut. Este un lucru extraordinar.

Străinii apreciază enorm tocmai faptul că în operele lor se vede matricea românească, și că n-au fost niște artiști care să creeze pe gustul lor, neapărat. Pentru că aceasta aveau, erau sătui și voiau să vadă ce înseamnă și o altă matrice, și cum poate această matrice, adusă dintr-un alt spațiu, transpusă în spațiul lor existențial, să îi influențeze și pe ei și să îi îmbogăţească.

A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.

Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.

„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici

În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se  află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile –  pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.

Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi

Interesant este că „fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.

„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.

La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.

Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață

Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.

„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.

Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!

Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.

„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români, fie că sunt romi. Când ne rugăm, ne rugăm, când ne certăm, ne certăm şi când ne distrăm, ne distrăm – cu popa în frunte!”, ne spune mai în glumă, mai în serios, gazda noastră dintr-o zi ploioasă – dar poate tocmai prin aceasta extrem de fructuoasă, cam ca recolta de prune şi producţia prodigioasă de ţuică de la Jupâneşti (“cea mai bună din judeţul Argeş”) -, părintele Daniel Mazilu.

Atestarea documentară a Jupâneştiului se pierde în negura timpului. “Legenda satului spune că, în 1330, în urma luptei de la Posada, un oștean s-a remarcat ca foarte viteaz și, după luptă, a fost chemat la domnitor (Basarab I, n.r.) și i s-a dat dreptul să-și înființeze un sat, cât poate să înconjoare călare cu calul – atenție, vorbim despre biserică – în timpul unei slujbe bisericești. Perimetrul satului nostru este de 24 kilometri. Bătrânii satului nostru, curioși din fire, au refăcut traseul acesta. În patru ore, se poate parcurge lejer tot traseul, mai ales că sunt anumite locuri cu nume predestinate: deasupra, în pădure, este un loc numit «La Scăunel». Zic oamenii: „Mă duc la fân «La Scăunel». Acolo s-a oprit căpitanul cu oamenii de la domnie, când și-a însemnat granițele satului, să mănânce. Acolo au pus scăunelul”, explică părintele Mazilu, un om – după vorbă, după port – plin de carismă şi de praxis.

“Funcția acestui căpitan de obște se pare că a fost de jupan. Or, adăugându-se sufixul «-ești», ca la toate localitățile vechi, a ieșit Jupânești. Aceasta ar fi, în linii mari, legenda satului nostru – despre care aflăm, dintr-un hrisov domnesc din 1656, dat în urma unei judecăți, că aici a fost o comunitate de creștini, pentru că se vorbește despre popa Vladu din Jupânești, participant la acea judecată.”

Dincolo de superbul mit fondator al Jupâneştiului, un lucru este cert: biserica a fost piatra de temelie a acestei comunităţi şi rămâne, până astăzi, stâlpul ei de susţinere. Şi, când spunem asta, ne referim cu întâietate la construcţia spirituală, fără a neglija nici bunurile materiale, căci satul găzduieşte o bijuterie de arhitectură populară românească: o biserică de lemn datând din 1742!

Noi facem parte din plasa Muscelului. Şi azi, mergem la Judecătorie la Câmpulung Muscel. Deşi se numeşte aşa, Jupânești este un sat de moșneni. Nu au fost clăcași niciodată

“De la doctor la avocat, de la notar la primar, aici vin și-și plâng morții. În biserică vin și se bucură la cununie și la botez. Dacă începutul și sfârșitul le facem în Biserică, numai cei care sunt puțin săraci cu duhul nu înțeleg că toată existența lor se învârte în și în jurul Bisericii”, declamă cu o demnitate justificată amfitrionul nostru. După care îşi continuă discursul cu argumente: “Aici, la Jupâneşti, biserica ne-a fost învățătură, școală, loc de odihnă și de hrană și scaun de judecată. Tot biserica, până să se pună la punct administrația, ținea evidența nașterilor și a deceselor. O ține și astăzi, dar e suplimentată de către administrația publică locală, care s-a pus la punct de atunci”.

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892 Foto: Marius Donici

O altă valoare care defineşte Jupâneştiul, consubstanţială solidarităţii de grup, este cultul înaintaşilor, veneraţia faţă de trecut. Iar cea mai veche biserică a locului, considerată de către specialişti „culmea creațiilor meșterilor de secol XVIII”, nu face excepţie. Însă, aşa cum anticipam, originile creştine ale Jupâneştiului o preced.

“Ştim de la bătrâni că aici a fost o biserică mai veche. Dar nu știam nici dimensiunile și nici forma ei. Ei bine, la îndemnul Înalt Prea Sfințitului nostru Episcop Calinic – care este un om extraordinar din punct de vedere al păstrării și al conservării bisericilor de lemn și care poartă de grijă și acestei biserici – am decopertat temelia bisericii să o lăsăm să se usuce. Paranteză: a fost o intervenție agresivă asupra ei, s-a tencuit folosindu-se ciment, care este o sugativă de apă, pe care o ridică spre lemn. La îndemnul Sfinției sale, am decopertat temelia. Or, când am decopertat-o, ne-am dat seama cât de lungă a fost biserica.”

Cea mai frumoasă, “inimoasă” şi mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească

Tot înţelepciunea transmisă din moşi-strămoşi arată că bisericuţa mică, originară, “a fost demontată după ce aceasta a fost construită peste ea. Meşterii au fost nevoiți să găsească această soluție ca să încadreze cealaltă bisericuță, care a fost în interiorul acesteia”.

Păşim cu sfială în monumentul istoric şi în templul de cultură de la Jupâneşti, încălziţi – pe un frig teribil – de faptul că părintele vorbeşte «cu foc», indiferent că vorbirea sa produce aburi reci, predându-ne o lecţie unică de istorie, pe care banii nu o pot cumpăra.

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

“Bisericuța în care vă aflați a fost construită în anul 1742. Ea nu a arătat așa cum o vedeți, biserica propriu-zisă a fost până la pridvor. Se vede și după forma acoperișului. Pridvorașul a fost construit 150 de ani mai târziu, în 1892, când biserica a fost declarată monument istoric de interes național. S-a făcut și o resfințire atunci. Preotul Ion Bucurescu a fost cel care a inițiat și care a dus la bun sfârșit aceste demersuri. Ea a rezistat aproape 300 de ani, pentru că a fost construită din cel mai rezistent lemn din pădurile noastre, este vorba despre lemnul de stejar. Tot materialul provine din pădurile noastre. A fost adus aici materialul – tulpini de stejar, lungi de peste 18 metri – cu ajutorul boilor. Șase perechi de boi se legau de o tulpină de stejar, să o aducă aici, unde a fost prelucrată numai manual. Nu aveau curent electric, aparate, ci doar bardă, daltă, topor și fierăstrău. Acestea au fost uneltele folosite la ridicarea acestei biserici. Biserică despre care în 1956, unul dintre cei mai titrați cercetători, Radu Crețeanu, a afirmat că este cea mai frumoasă și mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească.”

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Frumuseţea bisericii din Jupâneşti provine, s-ar spune, din simplitatea şi din naturaleţea ei, atribute ce ating poate cel mai adânc sufletul privitorului, vizitator de ocazie sau pelerin cu experienţă. “Eu spun că acești oameni fără școală, cu mult har de la Dumnezeu, au avut atâta inspirație și au știut să culeagă din natură și din mediul înconjurător lucruri interesante și să le așeze în această biserică, la care nu s-a folosit nici un cui de fier. Până la pridvor, toate cuiele sunt din lemn. (…) Avem îmbinări coadă de rândunică și îmbinări pătrunse, folosite la ridicarea acestei biserici. Mie îmi place să îi spun o biserică «inimoasă», pentru că fiecare element, fiecare bârnă care alcătuiește această biserică are în componență «inima» copacului din care a fost tăiată”, ne povesteşte afectuos părintele Mazilu. “Imaginaţi-vă: stejarul de la bază, de pildă, a fost o nuielușă când Mihai Viteazul era domnul Țării Românești. Are peste 140 de ani.”

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

Admirând atât la interior, ca şi la exterior, longeviva bisericuţă din Jupâneşti, pe care domnii Valahiei au onorat-o cu menţiuni în hotărârile lor (Biserica se mândreşte, la intrarea în pronaos, cu un înscris aparţinându-i lui Alexandru Ipsilanti, prin care acesta obliga negustorii participanţi la târgul de Înălţare din Jupâneşti să dea, fiecare, preotului câte şase parale, bani din care acesta oferea o masă obştească, pentru toți participanții la slujbă, în ziua hramului) nu îţi poţi reţine admiraţia faţă de geniul meşterilor care au lucrat la ea, propunând-o nemuririi. Simbolistica bisericii de lemn din Jupâneşti este complexă şi ar putea, doar ea singură, să constituie subiectul unei anchete jurnalistice sau al unui studiu academic. Consolii (elementele de rezistenţă ale bisericii, n.r.) ciopliţi sub forma capului de cal (foto jos), fiecare purtând amprenta particulară a meşterului cioplitor, sunt printre primii care îţi atrag atenţia.

“Adevărate mesaje” culturale şi teologice, cioplite în lemn pentru urmaşi

“Eu cred că au vrut să ne transmită relaţia de întrajutorare care trebuie să existe între om şi Biserică. Prin ciopliturile lor ne-au lăsat adevărate mesaje, chiar și teologice. Avem trei ferestre încadrate de câte o potcoviță, pe care se află o cioplitură diferită. Avem la o fereastră un model făcut din litera X, cu litere înșiruite una după alta. Or, litera X,  pe lângă cea din alfabet, numărul 10 la romani sau semnul înmulțirii, pentru creștini reprezintă crucea pe care a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre cei 12 ucenici care au ajuns să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aici, în locurile acestea. Sfântul Apostol Andrei a ajuns la mănăstirea Nămăiești și spun eu că, atunci când ne uităm la fereastra aceea, ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. La următoarea fereastră, din cioplituri, se poate întrepătrunde zborul porumbelului, adică mesajul lui Dumnezeu despre dragoste, pace și iubire, simbolizat de porumbel. La cealaltă fereastră se află o înșiruire de cruci așezate una după cealaltă, despre care spun eu că sunt arma cu care apărăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Dacă, la interior, se remarcă şi grinda cu cioplituri sugerând dinţii fierăstrăului – unealta cea mai folosită la ridicarea locaşului – exteriorul este dominat de funia răsucită care înconjoară biserica. “Această funie care, din punctul meu de vedere, înseamnă începutul și sfârșitul, Alfa și Omega sau unitatea creștinilor, strânși la un loc în Biserică, la Jupânești este specială. O găsiți la multe biserici de lemn din Țara Românească. Dar aici, începutul și sfârșitul acestei funii sunt făcute cu steagul dacic, capul de lup și corpul de șarpe stilizat. Or, ce vreţi mai mult de atât ca să ne dăm seama cât de pricepuți au fost meșterii care au lucrat această biserică, să aibă și atâta cultură încât să știe să așeze așa ceva?”.

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Mergând însă pe firul istoriei, se poate observa că Biserica din Jupâneşti – şi schimbăm voit registrul pentru a ne referi la instituţie, nu la construcţiile care o găzduiesc; cea “nouă” datează din 1844 – s-a construit pe o jertfă nu doar creativă, ci şi umană. O jertfă pentru care “jupâneştenii” sunt recunoscători până azi.

“Când oamenii din satul nostru au ajuns la concluzia că spațiul acesta liturgic nu le mai este suficient, pentru că satul se mărise și veneau toți la biserică, au luat o hotărâre: «Trebuie să construim o biserică mai mare, de cărămidă, așa cum și-au făcut și vecinii noștri, și mai frumoasă» – pentru că tot timpul vrem să facem mai frumos. Or, numărând banii pe care îi aveau deja, au constatat că nu le ajung. Și atunci, au mers să ceară ajutor la comunitățile creștine din împrejurimi, pe care și noi le ajutaserăm la rândul nostru.

Banii strânși – și nu orice bani, pentru că cei mai valoroși atunci erau galbenii de aur – s-au adus în casa boierului nostru, un om foarte credincios, nu așa cum știm noi din cărți, că boierul era ursuz, era zgârcit. Al nostru, Barbu Eneotu – despre el se spunea că era primul care ajungea la biserică, duminica și de sărbători, odată cu preotul – a luat banii și i-a ascuns în casă. Se temea de o ceată de hoți care bântuia în zona noastră, din satul vecin Gănești, condusă de un anume Baboi. De ce i-a fost frică boierului, n-a scăpat! În toamna spre iarna anului 1838, într-o noapte, în casa boierului au venit acești derbedei. Se făcuse zvon mare că în casa boierului sunt bani. Era normal. Mergi și ceri, din sat în sat şi strângi… undeva trebuia să se găsească!”, ne evocă părintele din Jupâneşti povestea fabuloasă.

Boierul care şi-a apărat credinţa şi comunitatea cu preţul vieţii

“Dar, pe cât a fost de credincios, pe atâta a fost de inteligent boierul! Au venit hoții, l-au legat și l-au bătut o noapte-ntreagă! Se spune că l-au afumat cu jăratec, peste care au pus ardei iute, ca să îl facă să cedeze la dureri și să spună unde a ascuns banii. L-au bătut cu o vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins. Or, imaginați-vă că numai Duhul Sfânt și credința pe care acest boier a avut-o l-au făcut să reziste la chinuri și să nu spună unde sunt ascunși banii. Știa cât de importanți sunt banii și, mai mult, cât de importantă este Biserica pentru comunitatea respectivă. Spre dimineață, hoții au plecat cu tolba goală. Deja, slujitorii se trezeau, oamenii din sat se îndreptau spre casa boierului – unii să muncească, alții să ceară, alții să dea. Dacă sătenii i-ar fi prins, cu siguranță i-ar fi omorât. (…)

L-au găsit pe boier, spun bătrânii, leșinat de durere și plin de răni. Au încercat o metodă interesantă ca să îl vindece și să îi aline durerea. Au tăiat două oi, au luat pielea lor caldă și umedă și i-au acoperit tot corpul plin de vânătăi şi de arsuri. Încercarea lor n-a dat un rezultat foarte bun. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1839, boierul a murit. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!”.

Boierul nostru, Barbu Eneotu, cel care a refuzat să spună hoţilor unde sunt banii destinaţi Bisericii, a murit în primăvara lui 1839. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!

Barbu Eneotu avea să fie îngropat în biserica de lemn, ca o mică dovadă de recunoştinţă a satului pentru sacrificiul suprem al acestuia. “Asta fiindcă au conștientizat cât de importantă a fost jertfa lui pentru Biserică. Avem o piatră mare de mormânt, pe care stau scrise cuvintele: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Barbu Eneotu, mort în 1839». În piatră este săpat un lăcaș, în care este înfiptă o cruce mică. De ea stă un fier strâmb, pe care a ars o candelă. O să vedeți cât de mult l-au iubit oamenii pe boierul acesta. Fiindcă au venit să întrețină aprins focul candelei și puneau piciorul pe piatră – acolo unde au pus piciorul, s-a tocit piatra!”, exclamă mişcat preotul Mazilu.

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Gestul sublim al boierului nu a rămas fără finalitate: fiul său, Ioniţă Eneotu, a început construcţia noii biserici la 1840. Rezultatul este locaşul (târnosit la 1844) în jurul căruia, până azi, Jupâneştiul se strânge pentru a-şi onora viii şi morţii.

“Lucrarea a durat patru ani până a fost terminată şi dată spre folos credincioşilor. Ajuns apoi la bătrânețe, Ioniță Eneotu a fost îngropat, în calitate de ctitor, în amvonul acelei biserici. De aceea, îmi place să spun că aici, la Jupânești, găsiți simbolic reprezentarea Sfintei Treimi și altfel: tatăl îngropat în biserica aceasta, fiul îngropat în cealaltă biserică, iar noi avem datoria să chemăm Sfântul Duh prin rugăciune, să formeze Treimea care să apere Jupâneștiul. Treimea de la Jupâneşti.”

Legăturile simbolice, de altfel, sunt o «marcă înregistrată» a Jupâneştiului, loc în care “fiii satului” se întorc pentru a-şi onora rădăcinile, iar de Înviere slujba începe la biserica “veche”, din 1742, pentru ca apoi comunitatea să se mute la “noua” casă de rugăciune, din 1844.

Noaptea de Înviere la Jupânești Foto: Costin Teodorovici

Şi totuşi, unde a ascuns Barbu Eneotu banii cu o menire superioară?

“Aici, în zonă, se produce o țuică specială. Nu-și explică nimeni de ce țuica de la Jupânești și de la Corbi este cea mai bună ţuică din județul Argeș. La Jupânești, eu încerc să explic – așa cum îmi stă în caracter: pentru că soarele răsare direct pe fruct și scoate apa din el, şi coace fructul mai bine. Vă dau în scris: prunii de la Coșești, unde stau eu, la cazan dau 35 litri, prunii de la Jupânești dau 45 litri. Și nu vorbim de calitatea țuicii, care este mult mai bună. (…)

Boierul nostru avea, în crama lui, câteva zeci de butoaie de ţuică. Noi le spuneam «zăcători». Erau niște butoaie mari, în care noi intram cu totul, și ne puteam pune și o saltea să dormim peste noapte. Atât de deștept a fost boierul, că tuturor galbenilor pe care îi avea, le-a dat drumul într-un butoi de țuică, ca într-o pușculiță! Butoiul plin de țuică, galbenii înăuntru, n-a știut nimeni. Nici nu s-au gândit hoții. Fiindcă, atât cât l-au bătut și l-au chinuit, au și răscolit toată casa. Nu s-au gândit niciodată că pe fundul acestui butoi ar putea exista comoara pentru ridicarea noii biserici.”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

La plecare, aflăm de la doamna învăţătoare Ecaterina Moldoveanu, gazda graţioasă înainte de alte popasuri riverane, că Jupâneşti, Argeş, este satul cu “cei mai mulţi intelectuali per metru pătrat din regiune. Dacă la o casă nu găseşti un învăţător, la cealaltă găseşti trei!”.

Povestea fascinantă a bisericilor din Jupâneşti e o frumoasă ilustrare a acestor vorbe şi a anduranţei unui loc ce reprezintă, în sine, dovada că spiritul şi materia pot coexista în armonie.

Alfa și Omega

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Creativitatea tinerei pictorițe Magdalena Iulia Giangu, din Brașov, iese la iveală în condiții cel puțin interesante, dezminţind teoria că inspirația ajunge cel mai adesea la creator printr-un vis. Magda pictează atunci când este singură sau când simte că zbuciumul interior trebuie să se concretizeze la exterior. Astfel se face că tânăra transformă energia negativă acumulată, în frumos.

Matricea Românească: Pentru început, o să te rog să ne spui câte ceva despre tine.

Magdalena Iulia Giangu: Mă numesc Magdalena, dar mi se spune Magda. Am absolvit Facultatea de Litere din Brașov și desenez și pictez de când mă știu. Pot sta închisă în casă și o lună întreagă și chiar îmi place să fac asta, iar când nu sunt acasă, îmi place să călătoresc cu trenul, împreună cu soțul meu. Am fost managerul unei librării de renume din centrul Brașovului, însă în primăvara acestui an mi-am dat demisia cu gândul de a îmi trăi viața în cel mai relaxant mod posibil. De atunci, am profitat de fiecare zi, și astfel am reusit să pictez mai mult, să fac bijuterii și tot felul de obiecte lucrate manual, să citesc mai mult, să gătesc și să călătoresc cu trenul prin Europa. Îmi place mult să stau cu nepoții mei, George și Maria, pe care îi iubesc de parcă ar fi copiii mei. Țin foarte mult la principiile mele și la relația mea cu Dumnezeu și, deși sună a clișeu, cred că dragostea ne va salva.

Magdalena Iulia Giangu, o artistă care a găsit calea de a-și trăi viața „în cel mai relaxant mod posibil” Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Pe principiul „oul sau găina”, o să te întreb care a fost prima ta pasiune: pictura, sculptura sau bijuteriile realizate manual?

Magdalena Iulia Giangu: Cred că toate cele trei pasiuni sunt, de fapt, una singură, și anume pasiunea pentru artă, iar cu această pasiune m-am născut, zic eu. Cred că orice artist încearcă să experimenteze prin diverse mijloace artistice, acesta fiind un mod în care poți ajunge să te cunoști mai bine și să stii în ce direcție ai vrea să te îndrepți. Eu am facut și bijuterii, și accesorii. Mi-ar plăcea mult să lucrez și în domeniul bijuteriei contemporane, de autor. Lucrez la asta de ceva timp. Am cochetat și cu sculptura, însă cu pictura am reușit să mă afirm cel mai mult. Am avut expoziții atât în țară, cât și în străinătate.

Matricea Românească: Ce teme abordezi în pictură și ce anume te inspiră?

Magdalena Iulia Giangu: Mă fascinează și mă inspiră oamenii și felul în care aceștia își exprimă emoțiile, astfel că majoritatea picturilor mele sunt portrete, în special de femei, pe care se citesc tot felul de grimase sau de stări.

Una dintre stările femeii, surprinse pe pânză

Matricea Românească: În ce moment îți găsești cea mai bună inspirație?

Magdalena Iulia Giangu: Dificil de spus! De cele mai multe ori, am chef de pictat când sunt singură acasă. Și mă ajută mult să fiu nervoasă sau să simt că ceva mă presează, astfel încât să mă pot „descătușa” pe pânză. Îmi place să dau muzica la maximum și, de cele mai multe ori, termin o lucrare în aceeași zi în care m-am apucat de ea. Există şi ceva ce detest când pictez: să spăl pensulele la final. Nu suport să fac asta!

Matricea Românească: Ce pictori admiri?

Magdalena Iulia Giangu: Îmi place mult Lou Ros, un pictor francez foarte talentat, care nu are studii în artă. Îmi plac de asemenea Florine Demosthene, Pascal Vilcollet, Lars Elling, Alex Kanevsky și mulți alții, dar cel mai mult și mai mult îmi place Ștefan Doru Moscu. Îl iubesc, chiar!

Matricea Românească: Cum sunt văzuți artiștii tineri în România? Te-ai gândit să pleci din țară?

Magdalena Iulia Giangu: Depinde de cine îi privește. Eu îi văd că-s faini, și în ciuda acestui fapt, cred că situația în România este destul de tristă și, cât timp nu ești „preten” cu cine trebuie, poți să fii super talentat și să fii cvasi-invizibil. Dar chestiunea aceasta se poate schimba dacă reușești să ajungi pe piața internațională – atunci, hop! Lumea te vede și te bagă în seamă, iar asta o spun din experiențele trăite până acum.

M-am gândit foarte serios să plec din țară. Am constatat, împreună cu Ștefan, că Berlinul ne-ar prinde foarte bine și cam asta avem în plan să facem, să plecăm măcar pentru o perioadă, dacă nu definitiv, în Germania.

Cutie pictată, din lemn

Matricea Românească: Ce șanse are un tânăr să se întrețină din artă?

Magdalena Iulia Giangu: În general, șansele sunt mici, dar cred că sunt totuși direct proporționale cu talentul, munca și inteligența unui artist, poate și cu soarta. Îti cam trebuie nervi de oțel și multă răbdare, pentru că niciodată nu se știe de unde sare iepurele și cum poți deveni omul potrivit la locul potrivit.

Mulți absolvenți de Arte renunță la artă, pentru că trebuie și să mănânce ceva, iar cei care se ambiționează să continue cu arta trebuie să facă de toate, să fie propriul manager, să caute și să găsească mai multe oportunități de a expune și de a se face vizibili etc. Iar asta, de multe ori, te poate scoate din starea necesară pentru a mai face și artă, dar îți poate aduce și satisfacții. Eu vorbesc aici despre majoritate. Sunt și unii care „o duc bine”, doar că procentul lor este mic.

Pictură în lucru

Matricea Românească: Din ce ai observat în calătoriile tale în afara țării, ce anume le place străinilor la arta românilor?

Magdalena Iulia Giangu: Nu cred că am un răspuns la întrebarea aceasta. Chiar dacă am călătorit și am expus în afara țării, nu am reușit să aflu acest lucru.

Matricea Românească: Cum stă Brașovul la acest capitol? Este un oraș ofertant pentru tinerii artiști?

Magdalena Iulia Giangu: Brașovul stă foarte prost la capitolul acesta și nici nu e ofertant pentru tinerii artiști. Pe mine nu mă prea afectează acest lucru, pentru că mă orientez mai mult spre proiecte în străinătate, iar faptul că locuiesc în Brașov mă relaxează, sunt peisaje faine și oamenii sunt OK.

“Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg” ar putea fi atribuită în egală măsură Fericitului Augustin sau lui Pompiliu zis Grasu’ Contrabasu’, interpretat de către Pavel Bartoş în “Natură moartă cu nepot obez” (Odeon, stagiunea 2016-2017). Totul este, nu-i aşa, doar o chestiune de filtrare izbutită sau nu pe reţelele sociale, zilele acestea.

Despre “Natură moartă…” se spune că este o comedie, fie ea şi neagră. În realitate, povestea nepotului cocoloşit până la sufocare de către cele trei mătuşi hiper-protectoare ale sale (Vanda, Cesonia şi Mirela) este o tragedie cu accente comice şi vizibil contemporane. “Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de parenting – de adult, cum altfel decât supraponderal. Dar cum discrepanţa între cele două stări nu poate produce finalmente decât un nevrozat, “protecţionismul” exercitat de către cele trei mame de ocazie – fiecare proiectându-şi neîmplinirile, angoasele şi obsesiile asupra unicului cobai pe care îl are la dispoziţie – eşuează în cel mai tragic mod cu putinţă. Părinţi “moderni”, fiţi preveniţi!

„Natură moartă cu nepot obez”, sau când iubirea dăunează grav sănătăţii Foto: Teatrul Odeon

Cineva şi-ar putea pune întrebarea legitimă dacă eroul piesei lui Ion Sapdaru şi regizate de către Eugen Făt, Pompiliu, poate în vreun moment evada din labirint. Urmărindu-i “baletul” prin viaţă lui Grasu’ Contrabasu’, efort sudoripar pentru care Bartoş trebuie aplaudat, realizezi că el n-are nici o opţiune, în afară de a iubi – privinţă în care “Caltaboş”, marginalizatul prin definiţie, ne seamănă atât de mult nouă, celor «normali». Şi noi, ca şi el, avem cea mai bună şansă la escapism prin iubire.

“Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de «parenting» – de adult, cum altfel decât supraponderal

Drama lui “Pompiţă” este că, în mediul antiseptic care îi serveşte drept lume, până şi menajera este o prostituată, tocmită de către mătuşile lui pentru a-l transporta, într-un final, pe tărâmul virilităţii. De aici până la o răbufnire (tardivă) de luciditate nu mai e decât un pas, însă revolta, deşi la dimensiune XXXL, nu ajută la nimic. Cocota cu aspiraţii italiene nu poate iubi din obligaţie, morţii bântuie viaţa celor vii, iar graşii sunt damnaţi să se retragă din lume ca un elefant bolnav care părăseşte grupul sănătos, pentru a nu strica echilibrul natural.

„- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?” „- Pentru că îmi place!”

“Natură moartă cu nepot obez” se joacă de stagiuni bune pe scena Odeonului bucureştean, dând o frumoasă dezminţire credinţei, iată nefondate, că lucrurile remarcabile nu durează prea mult. Noi vă recomandăm să nu ocoliţi această frumoasă satiră despre implicaţiile iubirii iraţionale şi nesăţioase, care – la fel ca o mâncare nesănătoasă – poate avea efecte letale. Iubirea nu e fast food, ea nu poate fi grăbită şi nici nu trebuie asezonată, într-un efort disperat, cu “de toate”, pare a ne transmite piesa. Mai degrabă, vorba celor de la Pasărea Colibri, “dragostea e o salată / cu ceva sare în plus… / ea se ia pe farfurie / iar fetele, dragă fetele, / ah… fetele se iau pe sus”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 20’

Distribuţia:

Pompiliu: Pavel Bartoş

Vanda: Dorina Lazăr

Cesonia: Rodica Mandache

Mirela: Oana Ştefănescu

Lili: Nicoleta Lefter

Regia: Eugen Făt

Scenografia: Constantin Ciubotariu

Nota Matricea Românească [usr 4]

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a uneia dintre cele mai reputate instituţii academice ale ţării, Universitatea din Craiova. Cu istoricul originar din Iaşi, Matricea Românească a purtat o discuţie despre valoarea cunoaşterii trecutului nostru întru recâştigarea demnităţii şi a conştientizării locului de seamă pe care îl ocupăm între naţiunile europene.

Matricea Românească: Cum ați defini conceptul de matrice românească, unul ce are multiple fațete, prin prisma studiilor Dvs. filologice și a formației de istoric?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Matricea este cea care ne dă identitatea noastră națională. Firește, trebuie, din punctul acesta de vedere, să identificăm elementele sau factorii care au contribuit la “confecționarea” acestei matrice, pentru că nu ne-am născut din neant, nu am evoluat anonim și astăzi, cu atât mai mult, nu suntem un pion la nivelul Uniunii Europene, de care nimeni să nu știe. Dimpotrivă, întregul nostru trecut demonstrează faptul că am avut un cuvânt de spus, că am marcat istoria și civilizația, nu numai europeană. Aș putea spune civilizația universală, pentru că valorile europene, până la urmă, sunt ele însele valori universale.

Or, poporul român, așa cum s-a format el și cu puținele mărturii de care dispunem până în momentul de față, eu zic că și-a pus amprenta asupra acestui areal geopolitic și, atunci când am putut rezista vitregiilor vremii, am rezistat. Când nu am mai putut rezista, am încercat să supraviețuim pentru ca, apoi, să reușim să redevenim ceea ce am fost de-a lungul anilor. Iată că acest proces s-a tot desfășurat pe etape. E adevărat, uneori am “ars” etapele, alteori le-am parcurs în mod firesc, dar rezultatele au fost și pe măsura aspirațiilor pe care le-am avut.

Arealul acesta geopolitic a făcut ca poporul român să trăiască în provincii separate, în țări separate, și lucrul acesta ne-a marcat istoria, timp de secole. Dar graţie faptului că suntem un popor de origine latină, că avem aceleași obiceiuri, aceleași credințe, iar religia este cea creștin – ortodoxă, toți am găsit la momentul oportun această potențială viziune de a fi uniți într-un singur stat național. Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic. E adevărat, nici nu trebuie să exagerăm și să spunem că poporul român a fost miezul civilizației și culturii universale.

Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic

Matricea Românească: Cum rămânem moderați?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Trebuie să ne păstrăm această ponderație. Trebuie să discutăm cu argumentele pe masă, cu mărturiile documentare, cu ceea ce există până acum. Dar sunt și mărturii imateriale. Adică, sunt acele descoperiri arheologice care demonstrează cultura, civilizația vechilor triburi care au fost la începutul formării Daciei în spațiul acesta. Pornind de acolo, trebuie să urmărim cu foarte mare atenție ceea ce s-a întâmplat în anii următori. Iar discursul nostru trebuie să fie unul pe măsură, adică unul ponderat – să vedem ce a fost bun și ce a fost rău, pentru că așa ne învață istoria. Noi trebuie să ne cunoaștem istoria și trecutul, ca să nu repetăm greșelile pe care le-am săvârșit atunci. Dacă nu cunoaștem aceste lucruri, e destul de periculos, nu înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații.

Un popor se naște şi evoluează ca orice ființă biologică, ba chiar la un moment dat poate muri. Însă, sămânța rămâne la locul ei. V-aș da un exemplu în acest sens: poporul polonez. La un moment dat, fiind la confluența marilor imperii, au sfârșit prin a dispărea de pe harta Europei. Ei bine, românii n-au trecut prin asemenea momente. E adevărat, peste noi au trecut valuri și valuri de migratori. După aceea, dominația otomană. Am încercat să găsim acele căi de supraviețuire. Am făcut-o, iar în momentul în care era pusă la îndoială însăși supraviețuirea noastră, am căutat să ne redobândim independența și să constituim un popor care să reunească tot ceea ce înseamnă elementele identitare de limbă, de cultură, de civilizație și de origine.

Știți că multă vreme s-a exagerat puțin cu Școala Ardeleană și curentul care a pornit din Transilvania. Și aici, lucrurile trebuie privite – spun eu – echilibrat, pentru că, totuși, transilvănenii nu trebuie uitați. Au fost cei care au subliniat originea latină a poporului român – așa cum au făcut-o, cu exagerările de rigoare. Dar lucrul acesta a dus la sădirea ideii necesității unității naționale. Lucru care s-a și realizat, de altfel. A trecut o perioadă destul de îndelungată de timp dar, în felul acesta, eu cred că s-a sădit mai bine la nivelul mentalului colectiv, la nivelul conștiinței opiniei publice, faptul că nu putem rezista în acest areal, dacă toate elementele poporului român nu se reunesc într-un singur stat.

Şi am avut și noi o clipă astrală, cum au avut multe popoare în lume. Acea clipă astrală, acea oră astrală, cum spunea Stefan Zweig, a fost anul 1918. Mai avem puțin și facem 100 de ani de la Marea Unire, o încununare a unui întreg proces care s-a desfășurat – am exagera dacă am spune „timp de secole” dar, cel puțin, – timp de decenii, de aproape un secol, cât s-a luptat pentru constituirea unui stat național, care să-i cuprindă pe cât posibil pe toți românii. E adevărat, la 1918 vorbim despre România Mare. Nu, n-a fost România Mare, a fost o Românie firească, România, așa cum trebuia ea să existe. Şi chiar și atunci au mai rămas români în afara granițelor naționale. E adevărat, din nou, geopolitica joacă un rol important aici. Faptul că noi am fost înconjurați mai tot timpul de mari puteri, de mari imperii, a făcut şi situația noastră dificilă.

Matricea Românească: Ne-a condiționat.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da, practic, ne-a condiționat existența. A trebuit să facem în așa fel încât să putem să ne impunem fie la nivelul Sud-Estului european, fie la nivelul Europei Centrale și de Sud-Est. Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul. În momentul în care avem de-a face și cu ascensiunea slavismului și, mai târziu, cu a panslavismului, lucrurile încep să se complice, pentru că statul român ar fi constituit o piedică în calea acestui panslavism. Ce urmărea, până la urmă, Rusia țarilor? Să stăpânească întreaga Europă – dacă nu se putea, măcar Europa de Răsărit, să pună stăpânire pe strâmtori, pe Bosfor și pe Dardanele, să controleze întreaga Peninsulă Balcanică. Or, pentru a ajunge în Peninsula Balcanică, pentru a ajunge la strâmtori, iată că aici au fost românii. Lucrul acesta nu s-a putut realiza. Iar unele puteri europene au conștientizat acest lucru, și-au dat seama că românii constituie acea barieră – împotriva fie a avansului panslavist, fie a avansului pangermanismului, pentru că Imperiul Habsburgic, devenit Austro-Ungar din 1867, avea și el interes în Peninsula Balcanică.

Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul

Deci iată, am făcut parte din jocul acesta al marilor puteri, iar la momentul oportun am știut să ne impunem, am știut să ne realizăm – ceea ce-am dorit, de fapt. Oricine este conștient de faptul că, izolați, românii nu pot realiza ceva. Unirea, însă, este cea care a reușit să spargă bariere, a reușit să aducă acea vizibilitate de care tot vorbim noi, astăzi. Pentru că, vedeți, se vorbeşte despre Uniunea Europeană, identitate națională, identitate europeană. Dacă îi întrebăm pe europeni: „Dar românii pe unde se plasează?”, nu mulți dintre ei au o idee foarte clară. Dar dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi -, dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală. Am avut valori ale culturii și intelectuali de marcă recunoscuți astăzi la nivel mondial. Ai spus “Eminescu”, toată lumea știe că este poet român. Ai spus “Brâncuși”, de asemenea – ce-i drept, a trăit multă vreme la Paris, a creat la Paris, dar originea sa, de care nu s-a dezis niciodată, este aceea de român. Când spui Enescu, iarăși – George Enescu este un simbol din punctul acesta de vedere. Și atâtea și-atâtea nume de personalități care au fondat cultura română și care i-au adăugat acea valoare europeană sau universală.

Matricea Românească: Cum ne recâștigăm demnitatea și locul în istorie, în context contemporan?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Aceasta este o foarte bună întrebare. Cum reușim noi astăzi să recuperăm ceea ce, la un moment dat, a fost estompat? Pentru că trebuie să recunoaștem acest lucru: în perioada comunistă, nu am putut ieși, nu am avut o imagine extraordinară în exterior – cel puțin, în lumea occidentală. Noi eram parte a blocului comunist, a blocului sovietic, era foarte greu să ieși în evidență cu ceva. Asta nu înseamnă că n-am ieșit, pentru că au fost şi momente în care, chiar și așa, am fost o voce distinctă. Şi sunt prea numeroase cazurile, ca să le trecem cu vederea.

Se mai întreabă unii, la un moment dat: „Dar românii ce au făcut până acum? De ce aș avea mai multă încredere în români decât în alții?”. Lucrul acesta este imputabil faptului că nu ne cunosc suficient de bine, faptului că nu știm să ne promovăm trecutul, valorile, țara – o țară care dispune de resurse. Da, vor spune mulți: „Acele resurse au cam fost exploatate de-a lungul anilor și, de regulă, de către străini”. Dar nu este adevărat. Oricine traversează România astăzi poate observa ce țară minunată avem, ce potențial natural, ce păduri minunate, ce izvoare, ce monumente, ce biserici extraordinare.

„Transilvănenii nu trebuie uitați. Ei au fost cei care, chiar cu exagerările de rigoare, au subliniat originea latină a poporului român” Foto: Mihai Vladu

Am făcut o similitudine. Eu sunt moldovean de origine – sunt de la Iași – și m-am adaptat în Oltenia, pentru că sunt aici de aproape două decenii. Am văzut o similitudine extraordinară între bisericile din nordul Moldovei, din Bucovina istorică, și bisericile din nordul Olteniei. Știți câte asemănări există între aceste biserici, cu acea pictură minunată, și pe pereții exteriori, și pe cei interiori? De ce nu căutăm să exploatăm acest potențial? Străinii, când vin la noi în țară, rămân minunați de ceea ce observă, și spun: „Dar noi n-am știut că la Dvs., aici, regăsim așa ceva!”. De ce credeți că Prințul Charles al Marii Britanii revine atât de des în România, în Transilvania, în acele locuri unde s-a păstrat și ecosistemul, unde s-au păstrat tradițiile? Vine, pentru că așa ceva nu mai există în altă parte. Procesul acesta de industrializare, de tehnologizare, poluarea… sunt atâtea elemente care contribuie foarte mult la modificarea arealului geografic al unei țări. Noi n-am făcut acest lucru. Avem încă o țară care se poate lăuda cu bogății și cu resurse naturale, dar trebuie să facem mai mult ca să o promovăm. Haideți, când plecăm în străinătate, să nu ne fie rușine că suntem români. „Da, sunt român! Sunt român, m-am născut acolo unde s-a născut Eminescu, m-am născut român, acolo unde este Brâncuși, acolo unde a fost Eliade, unde a fost Constantin Noica” șamd. Acele personalități care au știut, la vremea respectivă, să promoveze România. Eu cred că, din punctul acesta, noi am rămas puțin tributari perioadei de dinainte de 1989. Ne-am complăcut în acea stare: „Dar de ce să facem noi, când ar trebui să apară totul de la sine?” Nimic nu apare de la sine.

Cum nici noi nu știm multe lucruri despre alte popoare, alte state din lume, nici ceilalți nu ştiu despre noi. Dar dacă știm să facem promovarea necesară, eu sunt convins că atunci când rostești numele „român”, toată lumea va recunoaşte: „Da, tu ești produsul a ceea ce a fost de milenii în această zonă a Sud-Estului european”. N-avem de ce să nu ne mândrim cu istoria noastră națională. Este adevărat, am avut momente dificile – trebuie să ni le asumăm. Așa cum ne place să vorbim de bătălii câștigate, trebuie, în egală măsură, să recunoaștem și acolo unde am greșit, unde am fost înfrânți, unde nu am fost lăsați să evoluăm așa cum ar fi trebuit să evoluăm. Decalajele între statele occidentale și statele răsăritene nu ne sunt imputabile nouă, nu noi suntem cei care au rămas în urmă, ci condițiile ne-au forțat, vecinii ne-au forțat să rămânem așa. De aceea, eu cred că nu strică să ne mai orientăm, din când în când, spre trecut, să-i promovăm istoria, momentele frumoase. Pentru că ar putea veni cineva să spună: „Bun, haideți să promovăm imaginea pozitivă a României”, dar ce facem cu imaginea negativă, fiindcă ea există? Există peste tot imaginea negativă, numai că trebuie să știi cum să faci ca imaginea pozitivă să o învăluie pe cea negativă, astfel încât această imagine negativă să se restrângă și să nu mai iasă la iveală.

Dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi – dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală

România nu înseamnă numai copii bolnavi, săraci, cerșetori, cum de multe ori ni s-a pus această etichetă, mai ales după ’90 încoace. Sunt stereotipuri pe care trebuie să le depășim – dar, dacă noi nu facem nimic să le depășim, atunci ce pretenții să avem de la europeni, ca ei să le depășească?

Matricea Românească: Înainte de Brexit, britanicii au realizat o emisiune satirică în care enumerau lucrurile definitorii pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene. România era asociată cu vampirii.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da. Este imaginea cultivată a mitului Dracula, a mitului vampirului. Nu zic că este rău, în totalitate. Dar dacă știi să exploatezi, să pornești de la poveste, de la legendă și să ajungi la realitatea istorică, atunci cu siguranță că omul va veni nu numai să vadă unde a trăit Dracula, ci şi dacă a fost un personaj real sau o ficțiune inventată de către Bram Stoker. Curiozitatea occidentalilor – de fapt, toți suntem curioși din fire – poate fi canalizată în aceste direcții. L-ai dus să viziteze Castelul Bran, unde mulți socotesc că a fost «cuibul» lui Dracula. Bun! Dar de acolo, poate să se ducă și spre Castelul Peleș, poate să o ia și spre Brașov, să vadă și alte lucruri minunate. Avem cetățile vechi, dacice, care ulterior au fost transformate de romani și, în timpul Evului Mediu, au reprezentat ceva, pentru că am ținut piept otomanilor. În ultima vreme, ele au fost puse în valoare. E adevărat, cu mari eforturi financiare, dar au fost puse în valoare. Haideți să le promovăm mai mult și, în felul acesta, să creăm niște circuite turistice în care străinul, când vine într-un loc, să nu rămână doar acolo, să mai vadă și alte locuri. Eu sunt convins că, procedând astfel, imaginea României se va schimba foarte mult.

Putem, în egală măsură, să ne remarcăm prin elite, prin intelectuali, prin oamenii talentați. Avem atâtea talente în diferite domenii. La un moment dat, comenta cineva că promovăm pe Facebook tot felul de instantanee de-ale noastre, din vacanțe, de pe unde am mai fost prin străinătate, ce am văzut, ce am mai admirat, dar nimeni nu promovează ce ar trebui să promoveze: un profesor strălucit, un elev care a obținut medalia de aur la un concurs internațional, un gimnast care a obținut performanțe, un sportiv care a reușit să arate lumii întregi că steagul României este acolo, sus.

„Dacă nu ne cunoaștem istoria, nu ne înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații”

Noi avem și tendința aceasta, de a ne uita unii la alții și a spune: „Dar de ce să-i promovăm pe sportivi, pentru că sunt plătiți să facă sportul respectiv?”. Nu, ei promovează imaginea țării, care contează foarte mult. La fel, profesorii, intelectualii, geniile. Uitați-vă câți inventatori sau câți oameni străluciți sunt de origine română. Vă spun eu că sunt foarte mulți și în toate domeniile: matematică, fizică, chimie, medicină. Ce se întâmplă, însă? Aceste minți strălucite au fost formate aici, în acea matrice de care vorbeam noi, dar neavând grijă de matricea aceasta, neîncercând să oferim condițiile necesare pentru evoluție, se întâmplă altceva: acele valori pleacă în străinătate, unde este mult mai bine conștientizat rolul geniilor. Străinii gândesc: „Domnule, am adus un om care este strălucit. Acesta îmi poate aduce beneficiu pe termen lung. Îi ofer toate condițiile necesare ca el să producă pentru mine, cel care l-a adoptat”. De ce să nu facem și noi același lucru?

Vedeți, eu am constatat o tendință la tineri, astăzi. Parcă nu mai e valul acela: „Gata, hai, plecăm în străinătate! Am făcut niște studii și abia așteptăm să plecăm în străinătate, pentru că acolo ni se oferă nu știu ce condiții”. Unii dintre ei au început să realizeze: „Eu mă duc într-o țară străină. Întotdeauna voi fi privit ca un element care nu face parte din elementul autohton. Întotdeauna vom fi priviți ca cei care vin de la periferie” – periferia însemnând Răsăritul Europei. Chiar dacă acolo sunt străluciți, chiar dacă sunt genii, chiar dacă li se oferă totul la picioare, cu toate acestea, mândria națională există la orice popor european. În momentul în care vine altcineva și nu e din același neam cu tine, parcă nu-l asimilezi așa de repede. Haideți să facem ceva să asigurăm aceste condiții românilor, ca ei să nu mai plece în afară. Nici n-aș vrea să mă gândesc ce ar însemna ca toți acești oameni valoroși pe care îi avem să rămână și să producă aici, și să nu mai plece în străinătate. Eu cred că am fi unul dintre cele mai silitoare și mai înzestrate popoare din Europa.

Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem!

Să luăm, de pildă, mediul academic, despre care nu am vorbit foarte mult. Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem! Toată lumea ne arată cu degetul: „Nu sunteți în Top 500 al Universităților!”. Sau mai spun, într-o notă ironică: „Păi, Universitatea cutare este abia pe locul 961!”. Dar haideți să comparăm puțin bugetele acestor instituții, să vedem cât reprezintă bugetul unei Universități din România – poate chiar una dintre cele mai strălucite, și cât este bugetul unei alte Universități din Statele Unite, din Marea Britanie, care se află pe primele locuri? Diferența este uriașă.

Vă spun eu, pentru că am făcut astfel de sondaje, din curiozitate: „De ce, cu rezultatele noastre foarte bune, nu reușim și noi să pătrundem într-un astfel de top?”. Pentru că bugetul unei Universități de top din Statele Unite sau din Marea Britanie este de 10 sau de 20 de ori mai mare decât bugetul întregii Românii academice. Vă dați seama ce înseamnă acest lucru?

Pe când noi ne chinuim, cu niște resurse extrem de limitate, să realizăm ceva, și uite că de multe ori reușim să facem lucrul acesta. Am avut prilejul să călătoresc în străinătate, să văd și alte Universități din Europa. Recunosc, aveam acest complex: „Cum mă vor privi oamenii aceștia, când merg să vizitez Universitatea X din Franța, Universitatea Y din Germania, din Spania, din Marea Britanie, din Italia?” șamd. Aveam o oarecare strângere de inimă. “Oare nu vor spune: «A, tu ești cel de mâna a doua, mâna a treia, de undeva de la niște Universități dintr-o țară de care nu prea am auzit»?”. Aveam eu această strângere de inimă, dar reținerile erau și la ei. La o discuție, când începi să le explici care sunt resorturile înțelepciunii tale, tot ceea ce ai reușit să acumulezi, toți se minunează: „Dar la voi chiar se face o învățătură așa serioasă? Chiar se studiază așa de intens? Chiar reușiți să rezistați?”. Mulți ne întreabă lucrul acesta. Da, reușim, dar iată că noi nu ne bucurăm de aceeași promovare de care beneficiază ei.

Știți de unde vine această separare, linie care se trage între Vest și Est, mai ales odată cu căderea Cortinei de Fier? După 1990, a dispărut comunismul – Slavă Domnului că am scăpat de el! – dar imaginea străinului, a celui din afară, a occidentalului față de răsăritean, față de acela care a făcut parte din blocul comunist, a rămas cam aceeași. Greu să și-o schimbe. De ce? Pentru că noi nu facem nimic să ne schimbăm această imagine. Discrepanțele rămân, imaginea încă este deformată. Dar cu stăruință, cu oameni entuziaști, cu oameni conștienți că identitatea națională este, de fapt, matricea fiecăruia dintre noi, eu cred că putem să realizăm lucruri minunate. Avem timp, avem resurse, avem oameni. Ce ne mai trebuie altceva? Mai multă tărie, mai multă inițiativă.

Va urma

Câți dintre noi s-au gândit vreodată că un produs atât de simplu, de banal și de ieftin (azi) a reprezentat “piatra de temelie” a formațiunilor politice complexe, a unor civilizații renumite și sursa bogăției liderilor comunităților care îl comercializau? Este vorba despre prozaica sare, o pudră care astăzi nu mai este apreciată la adevărata sa valoare, și care „poartă” în spate o istorie fabuloasă, începută cu mii de ani înaintea erei noastre.

Deși pare cvasi-neverosimil în prezent, sarea este considerată un important produs cultural, capitol la care România excelează, fiind cea mai bogată țară în zăcăminte saline din lume (!). Ultimele cercetări arheologice relevă că plaiurile românești cuprind peste 300 de locuri care dețin în subsolul lor zăcăminte de sare și aproape 3000 de izvoare sărate, la care se adaugă importante masive de sare gemă. Exploatată în cantități mult superioare nevoilor locale de consum, sarea a devenit pe cale de consecinţă o valoroasă marfă destinată comerțului. Extrem de solicitată și implicit intens comercializată, ea a reprezentat o considerabilă sursă de venituri pentru comunitățile care aveau privilegiul de a locui în apropierea ocnelor și de a le exploata.

O bună parte dintre relațiile culturale derivă din mecanismele care au la bază circulația sării

Potrivit prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie, antropolog de la Facultatea de Istorie a Universității București, este dificil de dovedit și de estimat gradul de circulație a sării, pentru că aceasta este un bun care se consumă și care „nu lasă urme”, însă s-a demonstrat că produsul a reprezentat catalizatorul construirii relațiilor dintre civilizații: „Arheologii vorbesc despre un mecanism de schimb la mare distanță bazat pe «foamea» de sare. Există studii care încearcă să demonstreze faptul că o bună parte dintre relațiile culturale, care se stabilesc pe la 3500 î. Hr., derivă din mecanismele care au la bază circulația sării. (…)

Exploatarea, mineritul, este o muncă dură, care lăsa urme serioase pe schelet din cauza efortului fizic. Nu era o bătrânețe ușoară. Acești indivizi aveau în spate un întreg sistem de coordonare care presupune existența unei căpetenii, a unui lanț de decizii”, a subliniat profesorul universitar, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie Foto: Adi Bulboacă

Cele mai importante zăcăminte de sare aflate pe tărâm românesc sunt concentrate în depresiunile pericarpatice – între valea Sucevei și valea Jiului, în depresiunea Transilvaniei și în depresiunea Maramureșului, și datează din perioada miocenică (eră care a început în urmă cu 23,03 milioane de ani și s-a încheiat în urmă cu 5,33 milioane de ani). Modul de exploatare a clorurii de sodiu în ocne presupunea scoaterea la suprafață a mineralului sub formă de stânci și bulgări și, cu toate că uneltele folosite de către mineri în urmă cu sute sau chiar mii de ani în urmă nu erau deloc sofisticate, acestea aveau calitatea de a fi “zdravene” și de nădejde: printre ele, ciocanul, barosul și târnăcopul. «Recuzita» mai cuprindea și targa, coșul de nuiele, icul (pană utilizată pentru secționarea lemnului), scara și frânghia.

Dată fiind influența masivă a comerțului sării în dezvoltarea relațiilor interculturale, numeroși istorici de seamă menționează acest proces definitoriu în scrierile lor – Nicolae Iorga, de pildă, nota faptul că negoțul cu acest mineral pleca din spațiul românesc spre zonele sărace în saline, mai ales zona stepelor nord – pontice, unde erau transportate piei, blănuri, pește conservat și sare.

Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici

În acest context, profesorul Carol Căpiță a subliniat că există o strânsă legătură între numărul și dimensiunea izvoarelor de sare și densitatea așezărilor umane preistorice. Mai exact, cele mai multe dintre comunități se instalau în apropierea zonelor de aprovizionare și a liniilor de transport, cu precădere a celor navale. Rar, vital și scump: iată elementele definitorii ale „aurului alb”, mineral care în epoca sa „de glorie” a reuşit să depășească valoarea metalului de la care a primit supranumele. Popoarele interesate de acest produs nu au șovăit să cumpere cantitățile necesare, oferind la schimb aur, vite, vin, ulei de măsline, alte mărfuri scumpe sau chiar sclavi.

„Un lucru foarte simplu, așa cum este sarea, poate să aibă urmări foarte ample, datorită faptului că produce o presiune culturală care duce la creșterea structurilor sociale. De la un produs de acest gen se poate ajunge la structuri politice, la formațiuni politice de tipul triburilor. Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici”, a atras atenţia antropologul.

Reproducere după modul de exploatare a zăcămintelor de sare Foto: nachrichten.at

România, în special zona Transilvaniei, s-a dezvoltat din punct de vedere demografic și economic datorită sării, acest discret mineral care astăzi nu mai prezintă niciun interes evident pentru individul de rând. Hrană pentru gând: sarea a format civilizații, a provocat războaie și a fost nepreţuită, atât în istoria României cât şi în cea a Europei.

„Mort bietul cădea! / Iar unde cădea, / Ce se mai făcea? / O fântână lină, / Cu apă puțină, / Cu apă sărată / Cu lacrimi udată!” Versurile baladei populare „Monastirea Argeșului” reprezintă numai unul dintre exemplele de creații din literatura română ce conțin puternicul simbol al fântânii, considerate a fi „ochiul pământului în care cerul își oglindește fața”. Pe lângă faptul că săteanul depinde de fântâna cu apă dulce, dătătoare de viață, mediul din jurul ei este încărcat de magie. Acest sentiment l-au încercat și doi fotografi români, care au luat la pas județele Dolj și Mehedinți, pentru a identifica fântânile din patrimoniul local. Rezultatul s-a concretizat într-o expoziție în cadrul căreia pot fi admirate, până în 27 noiembrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, aproximativ 40 de fântâni funcționale sau părăsite din zonele menționate.

Fotografii Dorian Delureanu și Cristian Bassa au fost temerarii care au pornit proiectul de cartografiere a fântânilor din regiunea Oltenia. Scopul lor a fost acela de a realiza o hartă a acestor monumente cu elemente specifice de identificare, iar traseul parcurs de către cei doi a fost deja indexat pentru realizarea unei posibile hărți electronice. Citind printre rânduri, putem spune că o astfel de hartă ne poate arăta și zonele care, odinioară, au fost locuite de către oameni pentru că, nu-i așa, apa înseamnă viață.

O fântână trăiește un veac

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă de fapt o fântână, dar și pentru a afla ce presupune construcția acestei surse de apă, curatorul expoziției, Cristina Irian, împreună cu fotograful Dorian Delureanu, l-au identificat pe nea‘ Costică (72 ani) din satul Puțuri, județul Dolj.

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj Foto: Dorian Delureanu

Bătrânul fântânar a explicat că, dacă este îngrijită, o fântână poate trăi – și însufleți zona – chiar și un veac. În cazul în care „se strică” – adică au mușchi pe ele -, fântânile trebuie „sleite”, iar în acest fel, apa redevine potabilă. Sleirea (secarea și curățarea) unei fântâni poate fi un proces primejdios, întrucât există pericolul asfixierii din cauza lipsei de oxigen.

O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile

„Fântâni se construiesc şi vara şi iarna. Apa din fântână are în medie 11 grade. Diferenţa dintre temperatura din fântână şi cea de afară, de sus, poate fi periculoasă. O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile. Cele care au o cruce pe ele sunt, cum se zice, slobozite. Se alege locul pe unde mai vegetează un pom – e mai bine, acolo e izvorul mai tare, mai ţeapăn”, a povestit nea‘ Costică, un specialist care scoate apă la suprafață de la vârsta de 27 de ani. De menționat este că o fântână secată nu se dărâmă, ea trebuie să rămână „exactă”.

Fântânile întâlnite de către cei doi fotografi se deosebesc prin mecanismul care le pune în mișcare: cumpăna, roata, scripetele și bârna, pompa. De asemenea, unele dintre cele întâlnite pe parcursul proiectului aveau și un jgheab pentru animale, la o distanță „igienică” de fântână, sau chiar încă un puț alăturat, pentru adăparea necuvântătoarelor. Pe lângă utilitatea vitală, specialiștii au reliefat și o serie de alte atribuții ale izvoarelor, în care comunitatea credea – și încă o mai face – cu tărie.

„Sunt consemnate în Oltenia mai multe roluri ritualice ale fântânii, cum ar fi: fântână de pomană până la al șaptelea neam (cu cruci pe stâlpi), fântână de întâlnire, de nuntă, de hotar, fântână ca loc de ritual de purificare și de ștergere a păcatelor, fântână de descântec. Valoarea socială și ecologică înscrisă în memoria colectivităților o precedă pe cea de întrebuințare: chiar dacă ele devin nefuncționale sau dacă apa lor nu mai este potabilă, ele nu se dărâmă, acest lucru fiind considerat de rău augur pentru comunitate, la fel cum este interpretată și secarea apei fântânilor”, a explicat Cristina Irian. La nunțile din Oltenia, miresele și «cumnații de mână» merg la fântână, unde viitoarele soții trebuie să arunce apă din găleată, cu piciorul.

De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua

Revenind la esențiala și anevoioasa muncă a celor arvuniți pentru amenajarea acestei surse de apă, aflăm tot de la nea‘ Costică fântânarul cât de periculoasă este coborârea în fântână, acțiune invocată și de către unii scriitori români, pentru a evidenția ideea de renaștere, de regenerare (Ion Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”).

„Se coboară în fântână până la 37 de metri. De la 8-10 metri, se vede din fântână luna pe cer, ziua. La fântânile «de mână» se sapă de mână până la apă, apoi se montează un burlan şi se lucrează cu coşul de foraj. Se lucrează cu prese, cu cazane de săpat. E periculos dacă e pământul nisipos, se poate surpa. De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua.”

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni Foto: Dorian Delureanu

Fotografiile lui Dorian Delureanu și ale lui Cristian Bassa sunt imagini impresionante și reușesc să transmită – așa cum, de altfel, aceștia și-au dorit – farmecul locurilor vizitate. „Fântâna este mai mult decât un simplu loc unde se bea apă”, a punctat Cristian. Proiectul celor doi a fost remarcat și de către părintele Octavian Schintee, un preot român stabilit în Italia, care a ținut să exprime câteva gânduri referitoare la acest puternic simbol în cultura românească.

„Apa este elementul asociat cu feminitatea, maternitatea, fecunditatea. În viața satului, ea este un simbol cu profunde semnificații creștine. Izvorul care izvorăște în mijlocul Raiului din Cartea Facerii se împarte apoi în patru fluvii, care curg spre cele patru direcții ale spațiului: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat: «Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe» (Facerea 2, 10).

Aceasta este fântâna vieții sau a nemuririi sau a tinereții veșnice, dar și fântâna înțelepciunii. (…) Lângă fântână, se făceau rugăciuni pentru rod, dar și descântece pentru tămăduirea trupului și a sufletului. Ea devine un adevărat obiect ritual, ba chiar o ființă pe care o crește țăranul. El spune: «Fântânile sunt ochii pământului, în care își oglindește cerul fața».”