Tag

Sabina Ispas

Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că a fost stagiul ei de pregătire pentru viață. Acum, ea este membră a Academiei Române, și director de peste două decenii al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”. Am rugat-o să ne povestească despre începuturile sale în viața intelectuală și profesională și a acceptat, cu speranța că astfel va fi de folos celor care își caută, printre obstacolele puse de-a curmezișul drumului, rostul și calea. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza sub formă de text.

 

 

  • Timp de doi ani la rând am dat la facultate la București, dar Universitatea de aici nu m-a primit. Erau anii ’59-’60, încă se punea problema unei note sociale. Adică dosar. Am primit un sfat binevoitor de la o persoană care cunoștea reglementările discrete și mi-a spus că aș putea pleca mai bine să încerc la Iași sau la Timișoara. Pentru că Bucureștiul și Clujul nu-și vor deschide porțile pentru cineva ca mine. Și am ales Iașiul, pentru că era mai aproape de București.
  • Iașiul: un mare, subtil, elegant și statornic centru de cultură. Este unul dintre marile centre culturale ale României.
  • O să vi se pară ciudat ce vă spun. Perioada aceea în care a trebuit să lucrez, să-mi formez o altă viziune asupra muncii decât cea intelectuală, acea perioadă pentru mine a fost foarte utilă. M-a disciplinat, pentru că eu aveam mai degrabă înclinații artistice.
  • Am absolvit Liceul Lazăr, Școala medie nr. 22, așa cum se numea atunci. Și am dat mai întâi la teatru, pentru că, în copilăria și adolescența mea, părinții mei mi-au oferit posibilitatea să urmez cursuri de pian, balet, frecventam opera, teatrele, concertele, deci aveam o bună educație clasică. Știam să și brodez la data aceea!

 

O colegă de la Suceava îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!”

 

  • Atunci când am picat la facultate, trebuia să rezolv problema de bază a subzistenței. Și am acceptat să lucrez. M-am angajat. Aș spune că a fost o experiență deosebit de interesantă, și n-a durat doar câteva luni. Am fost întâi zilieră. Apoi am lucrat la baza de aprovizionare și desfacere a Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini. Aici am găsit o lume foarte interesantă: dactilografa era soția unui fost general, iar cea care m-a inițiat în probleme de facturare făcuse o școală economică la Viena!
  • Ar prinde bine oricui astăzi o experiență de acest tip (munca non-intelectuală, n.red.), pentru că te învață diversitatea lumii. Când am terminat cu lucrurl și m-am dus în sfârșit la facultate, mi-au dat și o adeverință! Asta mi-a prins bine.

 

Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. După aceea trebuie să umplem niște goluri de informație

 

  • Am vrut mai întâi să dau la facultatea de istorie. Dar la Istorie chiar era nevoie de un dosar impecabil, istoria era o facultate ideologică. Pe urmă am vrut la Filozofie, nu mi-am dat seama că Filozofia era și mai afectată de politică. Am încercat apoi la o școală de dactilografie în limbă engleză. O inspirație nefericită, pentru că am trăit un moment neplăcut, m-au scos din examen spunându-mi că ei pregătesc dactilografi de limbă străină pentru posturi cu implicații politice și că nu se poate să dau examenul.
  • Din toate acestea am învățat că în viață e bine să-ți dorești numai ce știi că ți se cuvine.
  • Am făcut la un moment dat chiar și o școală de mânuitori de păpuși. Și acuma știu!
  • Una dintre colegele mele, care era din Suceava, îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!” Asta însemna că trebuie să faci lucrurile cu grijă și fără pripeală.
  • Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. Asta înseamnă între 25 și 50 de ani. După aceea intervin modificările. Trebuie să umplem niște goluri de informație, trebuie să completăm unele contururi.
  • Am ales Facultatea de Limbă și Literatură Română între altele și pentru că eram foarte atașată de lectură. Și pentru că în familia mea erau multe, multe cărți. Și la părinți, și la unchi, peste tot.
  • Bucureștiul este un oraș foarte folcloric.

 

Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul

 

  • Bucureștiul a fost de la început un punct de întâlnire a multor neamuri, multor culturi, multor religii și limbi. Ca folclorist am făcut de-a lungul anilor observații în urma cărora am concluzionat că aici a fost o dejugătoare. Adică: treceau oamenii Dunărea, când veneau din Asia mai apropiată, nu chiar din China, iar după Giurgiu locul cel mai apropiat era Bucureștiul. Unde trebuie să fi fost o dejugătoare, adică spațiul în care negustorii își lasă animalele să se odihnească, să se adape, au la dispoziție fân, iar stăpânii animalelor pot să se odihnească mai mult sau mai puțin confortabil, încheie legături noi. Deci istoria Bucureștiului este istoria unui nod de întâlnire de toate tipurile.
  • Folclorul este un proces. Multă lume are despre folclor o părere ușor arheologică, tradiționalistă și romantică. Perioada actuală este dominată de oralitatea folclorică, iar aceasta se transmite prin sistemul audiovizual.
  • Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul. Și acest proces este astăzi într-o desfășurare spectaculoasă.
  • Societatea de astăzi e o societate folclorică. Și este ajutată să fie folclorică de sistemele spectaculoase de transmitere a informației.

 

Primii vestitori ai primăverii au luat, în urmă cu câteva zile bune, cu asalt trotuarele orașelor și, prin zumzete, forfotă și culori, anunță sosirea lunii martie. Mă refer nu atât la ghiocei, cât la vânzătorii stradali care și-au expus valizele cu mărțișoare strălucitoare și dichisite, prezentate cu titlul de simbol tradițional, grație prezenței șnurului alb-roșu. Deși luna martie a devenit, de-a lungul anilor, sinonimă cu atențiile oferite doamnelor şi domnişoarelor, simbolurile venirii primăverii își au obârșia cu sute de ani în urmă și relevă credințe, respectiv fenomene mult mai puternice și mai complexe decât înflorirea pomilor și negoțul cu mărțișoare.

Marț sau mărțișor sunt denumirile vechi ale lunii martie din calendarul de astăzi, care au derivat din latinescul Martius, și – surprinzător pentru contemporaneitate – reprezintă eliberarea din robie, o sărbătoare a primăverii ce este în strânsă legătură cu agricultura. În sfera religioasă, 1 martie reprezintă o bornă importantă de-a lungul anului bisericesc – anul nou începe la 1 septembrie, iar luna lui Mărțișor marchează jumătatea acestuia.

Firul împletit are în spate simboluri mult mai puternice decât cele promovate de către comercianți

Firul împletit are în spate simboluri mult mai puternice decât cele promovate de către comercianți Foto: bucurestiul.ro

Românul, spirit practic, a „văzut” în luna primăverii momentul trezirii la viață a plantelor și a vegetalului amorțit de frig și inutil pe timpul iernii. Așa cum a explicat academicianul Sabina Ispas (foto jos), directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, „«codul vegetal» este unul dintre reperele determinante pentru definirea identităţii culturale”.

„Încă din secolul al XIX-lea, documentele ne furnizează informaţii conform cărora între sărbătoarea Dragobetelui şi cea de 1 martie au avut loc substituiri sau extinderi ale unor practici, Dragobetele fiind asociat, uneori, cu prima zi a lunii martie. Actul cultural tradiţional cel mai important era chiar confecţionarea mărţişorului din două fire răsucite de culoare albă şi roşie (arnici, bumbac, lână, mătase) simbolizând sacrificiul, sângele, viaţa şi puritatea, curăţia. Firul acesta, împletit de femei, poartă numele de mărţişor, mărţiguş, marţ, mărţug şi este, pe de o parte, purtătorul identităţii celei care l-a confecţionat şi îl dăruieşte, pe de alta, a celui sau celei care îl poartă. Este persoana umană şi viaţa ei în cursul zilelor ce se vor scurge până la următoarea acţiune similară.”

Însăși împletirea acestui aparent banal șnur relevă, de fapt, un sacrificiu al celui care-l confecționează, proces în care își transpune întreaga personalitate în acel fragment textil prelucrat care este oferit ulterior copiilor, soțiilor, fetelor sau băieților – obiceiul este întâlnit și în Grecia. Delicatul fir în două culori devine, astfel, sub auspiciile unor acțiuni ritualice vechi de sute de ani, purtătorul identității unui om. Confecționarea și purtarea șnurului de către creștini este menționată și de către sfântul Ioan Gură de Aur (349-407), ceea ce arată numărul mare de evi care au trecut peste această datină.

Culoarea roşie a jertfei simbolizează încă o dată viaţa deplină nestricăcioasă, exprimată şi de faptul că tânărul animal neînjugat reprezintă puterea vitalităţii care învinge moartea

Calitatea ritualului desfășurat este guvernată de implicarea directă a femeii în confecționarea firului și se află, de asemenea, în strânsă legătură cu acțiunea procreerii, cea „dătătoare de viață”. Rezultatul împletit apare similar cămășii de izbândă, cămășii ciumei sau colacului de nuntă, ce au rol ispășitor. Mărțișorul este purtat timp de 9 sau 12 zile la mână, la gât, la picior până la sosirea berzelor și înflorirea pomilor, moment în care este agățat de o creangă înflorită, în timp ce, conform tradiţiei, se rosteşte o scurtă incantație pentru sănătate, protecție sau frumusețe: “Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de soare”.

Acad. Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” Foto: patriarhia.ro

Acad. Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” Foto: patriarhia.ro

„Culoarea roșie are o semnificaţie cu totul specială în cultura tradiţională românească, în alte culturi europene şi extraeuropene şi, lucru semnificativ, o semnificaţie specială în tradiţia iudaică, atunci când se practica «sacrificiul vacii roşii», a cărei cenuşă, rezultată din arderea de tot, amestecată cu apă, era folosită pentru  curăţire (păstrarea sfinţeniei şi purităţii spirituale) prin stropire de către toţi membrii comunităţii, după necesităţi. Este interesant de amintit ritualul care pare cel mai complex, dintre cele cunoscute, care au legătură explicită cu această culoare roşie şi cu prezenţa firului textil roşu. Se alegea o vacă tânără «de culoare roşie» (Para Aduma), fără defecte fizice şi neînjugată vreodată, care era dusă în afara cetăţii şi jertfită de un preot în prezenţa unor oameni curaţi.

Sângele jertfei era adunat într-un vas, iar corpul se aşeza pe o grămadă de lemne, pentru a arde în întregime trupul vacii roşii. În timpul arderii, preotul arunca în foc lemn de cedru, isop şi fire de lână roşie. (…) Culoarea roşie a jertfei simbolizează încă o dată viaţa deplină nestricăcioasă exprimată şi de faptul că tânărul animal neînjugat reprezintă puterea vitalităţii care învinge moartea. De asemenea, culoarea roşie închipuie vigoarea sângelui în care se află puterea vieţii.”

Mărțișorul îmbracă sute de forme

În spațiul românesc, șnurului alb-roșu i s-a adăugat o amuletă, inițial sub forma unui bănuț din argint (ca posesorii să fie puri precum argintul), aramă sau chiar aur. Astăzi, simbolul tradițional al primăverii cunoaște diferite forme vegetale sau animaliere sau chiar personaje din legendele românilor, și confecționate din diverse materiale, de la fibre textile la plante uscate, pietre, metal, până la omniprezentul plastic.

„Cea mai veche atestare a obiceiului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi se află în Condica limbii rumâneşti, un dicţionar lexicon manuscris realizat de boierul Iordache Golescu, în șapte volume, în care citim: «Mărţişorul este şi luna martie, dar se zice şi o ață împletită cu un fir alb şi cu altul roşu ce-l leagă la gâtul, la mâinile copiilor, în luna lui martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăochiat, dă fărmecat”. În lucrarea lui Nicolae Cramfil, Cântece populare de pe valea Prutului (1872), citim: «Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi se leagă pe trandafiri înfloriţi»”.

Cea mai veche atestare a obiceiului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi se află în «Condica limbii rumâneşti», un dicţionar lexicon manuscris realizat de boierul Iordache Golescu, în șapte volume

Obiceiul mărțișorului, o practică supusă unui spectaculos proces desacralizant, a fost acceptat și însușit și în mediul urban de către toate vârstele și categoriile socio-profesionale. După ce confecționarea șnurului și atașarea amuletei au fost preluate de către meșterii artizani, ori obiectul a fost achiziționat „gata făcut” din China, „dăruitorul” își exprimă, prin oferirea unui astfel de simbol, aprecierea, respectul sau atașamentul față de „primitor”. Chiar dacă acesta nu mai este confecționat în proprul cămin de către o femeie și este cumpărat gata de oferit, mărțișorul și-a păstrat valențele transcendentale. Totuşi, modernitatea prinsă în jocul societăţii de consum a mers și mai departe de atât, preschimbându-l în variante mult mai mercantile. Azi, sunt vizitate din ce în ce mai des magazinele de îmbrăcăminte, cosmetice sau dulciuri, pentru a înlocui mărțișorul.

Multe zone din marile orașe au fost sufocate de mesele pline de mărțișoare colorate

Multe zone din marile orașe au fost sufocate de mesele pline de mărțișoare colorate

„Informaţii deosebit de interesante despre valoarea sacră a zilei de 1 martie şi despre relaţiile cu tradiţiile creştine, probabil foarte vechi, puţin cunoscute, a căror semnificaţie este greu de descifrat astăzi, ne oferă lucrarea Marcelei Bratiloveanu-Popilian: «La Vârtop, județul Dolj, în vechime se rugau lui Dumnezeu ori pe unde oamenii la 1 martie ca să le rodească ţarinele şi să le sporească turma şi să-i apere de rele».

La Reşca, în județul Olt, la 1 martie «se fac sfeştanii la case, se merge la biserică cu sticla cu apă, te stropeşti pe faţă, stropeşti prin casă, pui apă la găini, umbli prin grădină». Apa «neîncepută» din ziua de 1 martie este eficientă în momente mai dificile: «Apa aia nu se strică. E ca aghiasma şi, când pleci la judecată, e bună. Fratele meu, când pleca la examen, dădea cu apa asta”, a mai explicat pentru Matricea Românească folcloristul Sabina Ispas.

Într-o lucrare de la 1862, citim: «Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi se leagă pe trandafiri înfloriţi»

Este lesne de înțeles că, începând cu prima zi a lunii martie, „se instituie autoritatea feminină progresiv, personalitatea femeii fiind încastrată timpului ritual de-a lungul a nouă zile (sau 12)”, cunoscute drept zilele babelor. În spatele acestei credințe se află un mesaj puternic, ce implică femeia în actul mântuirii, al trecerii sale de la statutul Evei la cel al Mariei.

Stânca Dochia din masivul Ceahlău, despre care se spune că reprezintă pietrificarea bătrânei ciobănițe Foto: profudegeogra.eu

Stânca Dochia din masivul Ceahlău, despre care se spune că reprezintă pietrificarea bătrânei ciobănițe Foto: profudegeogra.eu

Baba Dochia, exemplu moralizator pentru mamele de astăzi

Eva este, așadar, reprezentată de Dochia, „sfânta cu un trecut zbuciumat”, sărbătorită la 1 martie, care se apropie progresiv de conștiința păcatului pe care-l ispășește și primește apoi personalitatea Mariei. Baba Dochia sau Marta este cunoscută drept o bătrână ursuză, care își chinuie nora și o supune unor „încercări imposibil de realizat”.

„Ea este «îngheţată» sau «pietrificată» pentru a fi, de atunci încolo, un exemplu moralizator pentru toate femeile-mame care uită că datoria lor este să apere şi să întărească familia şi nu să o distrugă. Bătrâna Dochia nu moare, aşa cum interpretează unii exegeţi ai textelor momentul îngheţării sau pietrificării, ci continuă să existe sub forma materiei nemişcătoare, ca un reper exemplar care să certifice autenticitatea legendei. Îi este refuzată calitatea de muritoare care s-ar cădea să fie îngropată şi să se descompună în elementele «din care a fost alcătuită», care i-ar putea aduce, ulterior, izbăvirea.

Cele nouă zile ale babelor se încheie cu o comemorare emblematică a celor 40 de mucenici creştini, sfinţi militari, luptători, care, în Sevastia, trec prin chinurile provocate de frig şi de dogoarea focului, ca şi pământul cu locuitorii lui, ce vor străbate intervalul de timp din Postul Mare, purificându-se, pentru a atinge momentul mântuirii din ziua de Paşti.”

Foto deschidere: traditionalromanesc.ro

AUDIO Sabina Ispas, academician și folclorist: cât de încăpățânat trebuie să fii în viață ca să ajungi acolo unde simți că-ți este locul. Despre București ca dejugătoare. Și despre valoarea memoriei

18 Iunie 2019 |
Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că...