Tag

Sala Radio Bucureşti

Mihail Sebastian asemuia în Jurnalul său schiatul la munte (ceea ce în tradiție literară echivalează cu un drum inițiatic, cvasireligos, spiritual, mistic etc.) cu audiția unui repertoriu muzical al unei orchestre de cameră. Calmitate, claritate și abandon pentru reverie, cam pe aici se împânzea universul lui Sebastian în timpul celor două experiențe similare ca trăire, ca rezultat spiritual fără surogate adiacente.

Miercuri, 10 octombrie 2018, la ora 19.00, am pășit curios la Sala Radio la deschiderea stagiunii Orchestrei (Dirijor: VLAD VIZIREANU, Solistă: CRISTINA ANGHELESCU – vioară; F. LAZĂR: Musique pour Radio, uvertură pentru orchestră mică; W.A. Mozart: Concertul nr. 5 în la major pentru vioară şi orchestră, KV 219; L. Cherubini: Requiem în do minor – CORUL ACADEMIC RADIO, Dirijor: CIPRIAN ŢUŢU). Publicul prezent în sală s-a comportat în stilul clasic, reverențios, cu care ne-a obișnuit și s-a obișnuit.

Surprindeam diverși indivizi, aflați la o vârstă respectabilă, cum le apăreau pe chipuri diferite zâmbete – rememorări ale tinereții, poate. Pesemne, muzica îi ducea în copilărie sau mai aproape de prima iubire, de prima neputinţă, de tot ce e frumos în viață și stă îngropat în faldurile de carne dospită în care se aflau acum. Concertul îi atingea în zone sensibile, intangibile lor și invizibile mie, zone obnubilate, de unde și eu învățam să citesc un zâmbet, o grimasă, ce încă nu aveam să o cunosc decât peste ani, poate. Lipseau tinerii, în acest univers epic în dezvoltare. Poate cu timpul vor învăța să-și irupă pe chip acele zâmbete pe care nu le arată nimănui, nici măcar lor. Timpul te învață să trăiești frumos dacă îi urmezi menirea mierloasă, ci nu chemarea zgomotoasă. Până la acel moment se vor mai scurge concerte în acest defileu muzical al chemării.

Când Anton Pann a cântat din Verdi

Alunecam spre gânduri simplu, sec, folcloric-pitoresc pe compoziția lui Lazăr. Îmi aminteam de trupele lui Anton Pann, de lăutarii săi cu care încânta Bucureștiul. O mică poveste spune că într-o noapte Anton Pann s-a trezit cântând o partitură de Verdi spre surprinderea tuturor lăutarilor și muzicanților prezenți la o petrecere la casa lui Ghica. Probabil a fost un sacrilegiu pentru acea vreme.

A urmat Mozart. Rememoram pasaje din Jurnalul lui Sebastian: ”Concertul în la bemol de Mozart, de când îl am în mine, devine din zi în zi mai frumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste și mai străvezii lucruri din muzică”. Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii. Am putea vorbi de o reverie sublimă ce îmi inunda privirea, aruncându-mă într-un carusel al amintirilor care nu mai semănau cu ale mele, deși deveneam treptat personajul principal al partiturii lor. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred.

A treia parte – cea a lui L.Cherubini – mi-a amintit de scriitorul italian Lampedusa, ce colorează descrierile din operele sale cu un patos geografic-antropologic, care din bun-simț te face să-l citești pănă la capăt. În ambele cazuri, probabil, prelungirea este un firesc al toposului spiritual specific ambilor artiști italieni.

Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii…

Spre final, mi-am amintit un alt fragment din Sebastian:

”Aseară, concertul Casals-Enescu la Filarmonică (Concertul pentru violoncel și orchestră de Schumann, Concertul pentru violoncel, vioară și orchestra de Brahms). Foarte sinceră, foarte pură emoție. Mi-e în genere atât de greu să fiu cu totul prezent în timpul unui concert! Mă străbat o sumă de gânduri, o sumă de imagini, dintre cele mai stupide, dintre cele mai fără de sens – și, când mă surprind divagând, mă cert ca un elev neatent și mă reîntorc spre concert cu un fel de decizie de a fi silitor, de a asculta, de a înțelege.”

Tot la concluzia lui Sebastan am ajuns. Așa că ”încerc să ascult o bucată de muzică așa cum citesc o carte”, fără a avea încredere în „reveria confuză”, de care se lăsa legănat la un concert. Sper să reușesc cu sau fără prelungiri firești, artistice.

Ascultăm o bucată de muzică, așa cum citim o carte

15 octombrie 2018 |
Mihail Sebastian asemuia în Jurnalul său schiatul la munte (ceea ce în tradiție literară echivalează cu un drum inițiatic, cvasireligos, spiritual, mistic etc.) cu audiția unui repertoriu muzical al unei orchestre de cameră. Calmitate, claritate și abandon...