Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

Bibliografie:

Radio România Cultural

Sursă foto: mnlr.ro

O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe Matricea Românească o tânără de douăzeci și cinci de ani.

Se spune că omul începe să mediteze asupra realizărilor sale la treizeci de ani, deși această cifră, cu vagi conotații biblice, nu ne scutește de gânduri eliberate și direcționate spre o meditație constructivă. Ce ne face să alegem o cale sau alta? Ce ne motivează să decidem că vrem să fim avocați, medici sau scriitori? Nu există un răspuns evident și nici măcar un algoritm precis de selecție a viitorului, care așa cum dictează legile firii trebuie să fie imprevizibil, o veritabilă surpriză.

Îmi amintesc cum, în ultimul meu an de liceu, m-am trezit cu vaga dorință de a ajunge un jurist remarcabil. Aveam pentru asta toate calitățile și condițiile necesare întrunite. Olimpică, premiantă, cu note și conduită impecabilă, proaspăt absolventă, mi-am luat inima în dinți ca să ajung acolo, unde naivitatea mea credea că sălășluiește mama tuturor cunoștințelor, alma mater-ul chișinăuian. Mare mi-a fost surpriza, dar și decepția, să mă văd încătușată în rigorile unei fabrici de licențe.

Să nu credeți că este un reproș către profesori, ci mai degrabă este o neînțelegere a sistemului per ansamblu, care nu doar alimentează discipolii cu tehnici desuete și idei fixe, dar care mai și încearcă să plieze pe calapod gândirea studenților. Prin anul trei de facultate, căzusem pradă unei sporadice apatii, care îmi ghilotina constant entuziasmul, așa că mă refugiasem în lectură, încercând să înlocuiesc educația formală, sedimentată de-a lungul anilor, cu un studiu continuu, non-formal, bazat exclusiv pe experiențele mele senzoriale.

Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Se știe că toată viața învățăm, dar oare o facem corect? Câți dintre dumneavoastră și-au ales corect studiile, locul de muncă, dar – cel mai important – vocația? Căci anume aceasta din urmă face cu adevărat diferența.

La capitolul „educație” suntem cel mai des mânați de moda facultăților potrivite, deoarece societatea noastră, în mod eronat, nu mai merge pe linia selecției utilității normale a studiilor obținute, ci pe sonoritatea unor titluri academice. „Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat. Dar cel mai de bonton este să faci un doctorat, căci asta îți asigură un loc „la căldurică” până la adânci bătrâneți.

România studiilor pe „bandă rulantă”

A nu mi se lua în nume de rău, dar unde ați mai auzit în trecutul nu foarte îndepărtat să aibă fiecare al treilea om un doctorat și fiecare al doilea un masterat? Doar pentru a vă stârni interesul, iată ce date statistice circulă în această sferă: în România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat? Posibil, și se pare că merge într-o permanentă ascensiune.

La acest moment, cu mare greutate în suflet, este cazul să afirm că asistăm la un colaps, care nu doar înghite vertiginos speranța în ziua de mâine, ci ne mai și lipsește de cadre profesionale de înaltă pregătire și calitate. Sunt ferm convinsă că, din aceste cifre exorbitante, cel puţin jumătate au ales acest drum mânați doar de necesitatea unei diplome universitare, dar și de moda ambianței în care trăim.

Acest lucru este valabil și în Basarabia, unde meritocrația a fost demult înlocuită cu astfel de fenomene pentru cumătrismul și reciprocitatea (n.r. variațiuni la tema pilelor). Cel mai trist, însă, nu este această „bandă rulantă” de multiplicare a absolvenților, ci faptul că acești oameni nu şi-au exersat liberul arbitru în găsirea vocaţiei.

„Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat.

Cel mai probabil, fireasca dumneavoastră reacție va fi să spuneți că acesta ne e destinul, că acestea sunt unicile modalități de supraviețuire. Eu, însă, sunt ferm convinsă că o gură de aer proaspăt în educație, nu strică. Să o luăm de la începuturi. Absolvim liceul la o vârstă, dacă vreți, târzie, de circa 17 – 18 ani, dar chiar și așa suntem cel mai ades infantili în decizii și ne orientăm după veșnicul flux al turmei, că doar de aceea suntem mioritici. Dacă prietena mea merge la Facultatea de Economie, cu ce sunt eu mai rea? Revenim la veșnica înțelepciune cu capra vecinului.

După ce am trecut cu brio de cei patru ani în care am încercat, vorba rușilor, să rod granitul învățării, am absolvit licența și a venit vremea masteratului, care din punct de vedere al utilității academice, mi se pare mai degrabă o prelungire inutilă a chinurilor, căci nu presupune o aplicare practică a cunoștințelor acumulate, ci mai degrabă consolidează tradiționalismul academic riguros.

Există riscul de a nu-ți găsi niciodată vocația, dar este mai lamentabil să încetezi căutările

Și după ce ieși în sfârșit cu diploma mult – râvnită de pe băncile facultății, primești o lovitură în plin, dând peste o piață a muncii suprasaturată, unde au câștig de cauză doar profesiile tehnice, așa numite prestigioase, deși calificativul mi se pare exagerat. Dacă veți decide însă să vă reprofilați, asta presupunând noi studii, muncă și răbdare, societatea nu o să vă mângâie pe cap, ci o să vă treacă în catastiful celor eșuați, care nu au putut face față dificultăților și au decis să „dezerteze”. Desigur, nu veți avea parte de o spânzurătoare, dar blamarea vă este asigurată.

Prin muncă, spre vocație

Va urma punctul zero: găsirea vocației. Din acest moment, care poate surveni la douăzeci și cinci, treizeci sau chiar cincizeci de ani, o să vă puneți tot mai multe întrebări. Această cotitură bruscă va fi ca un duș rece, căci nu scutește nimic și pe nimeni. Munca o să pară o îndeletnicire cazonă, prietenii vor deveni încă o dovadă vie a propriului eșec, iar viața în sine poate să piardă din culoare. Dar, aici este important să luăm o pauză. Să încercăm a ne regăsi dincolo de fundalul zgomotos al unui destin care ne transformă în proscriși. Preț de câteva clipe trebuie să revenim în copilărie, să dezgropăm de sub maldărul grijilor visele, și să le ordonăm.

În România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat?

Care este sensul acestui termen de vocație? Este suma viselor, așteptărilor și speranțelor noastre, toate transformate într-o menire. Chiar dacă aceasta poate e scrisă în stele, la ea se merge cu râvnă, cu osteneală și cu destoinicie, prin educație și formare continuă. Ea presupune nu diplome de onoare, nu premianți pe liste pustii, ci minunate stări de visare transformate în realitate, aici, în România. Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Sigur, nu există o rețetă prestabilită și nici un termen de realizare imediat. Poate că veți ajunge la această concluzie tocmai la adânci bătrâneți, dar asta nu înseamnă să vă lăsați doborâți, ci din contra, să vă mișcați înainte nu din inerție, ci prin convingere, căci doar aceasta asigură calea către vocație, către succes. Iar restul lumii poate să aștepte, undeva departe, înainte de linia startului, pe care l-ați depășit.

Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, dar și figura lui Alexandru Ioan Cuza în istorie, văzută de atentul cronicar al epocii Dimitrie Bolintineanu, fac obiectul unor confesiuni de școlăriță pe Matricea Românească.

Încă niciodată nu am cunoscut un rege sau un domnitor în viață. Despre ei am citit fie din paginile unor ficțiuni reușite, fie de pe filele manualelor școlare. În apropierea sărbătorii dedicate unui eveniment istoric de anvergură, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, am decis să răsfoiesc albumul meu școlar, unde păstrez presate între file, aidoma florilor uscate, cele mai vii amintiri despre figura celui care a făcut visul Unirii o realitate, Alexandru Ioan Cuza.

L-am întâlnit prima oară în clasa a VIII-a, când profesoara de istorie ne-a vorbit cu multă atenție și migală, impusă de acea perioadă politică (la guvernare era Partidul Comunist) despre Mica Unire și despre figura istorică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una dintre temele abordate, care se regăsește și în prezent în unicul manual de istorie pentru clasa a VIII-a, este cea cu privire la dubla alegere a Domnitorului. Citând din actualul suport didactic, reiese că această mișcare: „a fost salutată de românii de pretutindeni”. La acel moment al studiilor, noi, tânăra generație, am primit această realitate cu deosebită fericire, căci simțeam de pe atunci legături inefabile cu Patria Mamă.

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Foto: arhiva personală

Mi s-a întipărit în minte imaginea severă a domnului Alexandru Ioan Cuza de pe pagina temei, care parcă veghea studiul nostru. Un bărbat cu alura unui veritabil conducător de țară. Între mine și acea figură istorică nu existau limite de timp. Copil fiind, l-am perceput de la înălțimea așteptărilor drept un om care a rescris istoria, turnând-o într-un nou făgaș. Peste ani voi reîntâlni acea descriere dată de istoricul Dimitrie Bolintineanu marelui domn: „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”. Probabil, această manierare și acest echilibru i-au servit drept garanție a unei acțiuni de amploare, precum a fost la acea vreme, dar și astăzi, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859.

Ani de gimnaziu

Au urmat câțiva ani de gimnaziu, în care învățam separat istorie universală și istorie a românilor, căci din fericire am prins perioada pre-reformării educaționale, reformare care avea să nască ulterior acea absurdă istorie integrată. Am continuat să „dau ochii” cu marele domn. De astă dată eram roasă de curiozitatea descoperirii lui ca om, ca simplu membru al societății, dincolo de lecțiile și informațiile de care dispuneam în secile noastre manuale. Așa că am luat calea bibliotecii sătești, care pe atunci era unica noastră salvare. Acolo l-am descoperit pe Alexandru Ioan Cuza în pielea unui personaj, care nu avea doar falnica poziție a unui domnitor învingător, ci își asuma metehne firești spiritului uman.

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu. Foto: okazii.ro

Același Dimitrie Bolintineanu nota în volumul său „Viața lui Cuza”, pe care am avut fericita ocazie să îl consult, în absența altor manuale alternative: „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”.

Ani de liceu

Clasa a XI-a a venit mai mult cu accente pe politica dusă de către Alexandru Ioan Cuza, pe evoluția puterii sale, transformată în reformele pe care le-a realizat, și într-un final, ca un apogeu predictibil, pe abdicarea sa forțată. Nu știam la acea vreme ce implicații poate avea un astfel de eveniment, implicații de ordin uman. Știam doar, deprinși cumva cu școala rusă, că acest fenomen este o înlăturare forțată de la conducere, dar ce nu am priceput decât peste ani este că această eliminare a însemnat o lovitură sub centură, o rupere de lângă idealul unei vieți.

View this post on Instagram

Fragment din manualul de Istorie de clasa a XI-a, din curricula basarabeană, dedicat desăvârșirii Unirii Principatelor de la 24 ianuarie 1859. #Istorie #sărbătoarenațională #MicaUnire #AlexandruIoanCuza #manuale #programăşcolară #cultură #moştenire #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 23, 2018 at 11:56pm PST

Mi s-a întipărit în minte un pasaj din discursul lui Mihail Kogălniceanu, rostit la Adunarea Principatelor Unite, care spunea:

Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conchistă și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o.

Dar oare creatorul poate fi smuls cu sila din țărâna creației sale? Doar istoria și memoria colectivă sunt în drept să judece acest raționament. Sunt fericită că în acei ani de școală am fost părtașă la o întâlnire de pomină cu Alexandru Ioan Cuza, omul care a creat România.

Citește și: Milioanele lui Cuza și milioanele lui Halep