“Mioriţă laie, laie bucălaie”: Povestea ciobanilor care se încăpăţânează să mai facă transhumanţă în România

Transhumanță. Un cuvânt devenit exotic pentru contemporaneitatea care deja a uitat – sau nici n-a aflat – de acest fenomen odinioară esențial în istoria neamului românesc, a fost readus în dezbatere graţie eforturilor unor ciobani care au pus la cale un proiect curajos. Șase baci au pornit la drum în 2013 din satul Rotbav (județul Brașov), cu 300 de oi, și au parcurs pe jos, timp de 115 zile, 1400 kilometri, destinația finală fiind Polonia (!). Deși traseul pare de neimaginat pentru comoditatea cu care este obișnuit în prezent românul, procesul transhumanței era, încă din cele mai vechi timpuri, unul firesc și, desigur, vital.

Proiectul „Transhumanța 2013” a fost derulat de către membrii Asociației Transhumanța din România și ai Fundației Pastorale Transhumanța din Polonia. Prietenia dintre frații Cățean (Silviu, George și Ionuț) și polonezul Piotr Kohut a fost catalizatorul implementării acestui proiect, iar pasiunea lor pentru tot ceea ce înseamnă viața ciobanului a fost liantul care i-a ajutat să meargă mai departe, etapă după etapă, în atingerea destinației finale. Proveniți dintr-o familie unde creșterea oilor cunoaște o tradiție de 300 de ani, frații Cățean dețin o fermă care numără 1500 de oi, 100 de vaci și 12 cai de rasă.

Viața la munte, sinonimă cu libertatea

Atenția celor șase ciobani (doi români, doi polonezi și doi ucraineni) a fost îndreptată asupra Arcului Carpatic, iar principalul scop al drumului lor a fost acela de a arăta comunităților prin care au trecut o parte importantă din civilizația de la munte, una care are la bază cultura pastorală și pe cea a lemnului. Pe lângă aceasta, așa cum a subliniat George Cățean în cadrul vernisajului dedicat proiectului, de la Muzeul Național al Țăranului Român, atunci când vorbim despre omul de la munte, conceptul-cheie al discuției este libertatea. George are 29 de ani și a fost cel care a coordonat traseul pe teritoriul României. Deși a parcurs pentru prima oară un astfel de drum, tânărul nu este străin de poveștile specifice transhumanței, întrucât bunicii săi făceau periodic călătoria, experienţă dură, care le-a șubrezit sănătatea.

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor Foto: Jozef Michaelk

„Prin transhumanță, am vrut să refacem traseul vechilor ciobani, în special al celor din sudul Transilvaniei. La noi în țară există două locuri mari de păstorit, zona Brașovului și zona Sibiului. Proiectul a început în 11 mai și am avut 600 de oi, chiar dacă s-a promovat acțiunea menționându-se că au fost 300 de oi. Au existat presiuni din partea unor organizații care protejau animalele. Ni s-a spus că cei 1400 de kilometri care trebuia parcurși erau mult prea solicitanți pentru animale. De aceea, am făcut primii 700 kilometri cu primele 300 de oi, și partea a doua cu alte 300 de oi”.

Transhumanța 2013: România, Ucraina, Cehia și Polonia

S-a pornit cu patru ciobani (ucrainenii s-au alăturat după ieșirea celor dintâi din România), cu 300 de oi, cu câini – de pază, dar și pentru întorsul oilor – și măgăruși, startul fiind, aşa cum aminteam, în satul Rotbav (județul Brașov), după care au urmat Ucraina, Cehia și Polonia. Grupul a mers în jur de 12 kilometri pe zi și, cu toate că a dorit să parcurgă întregul traseu în 100 de zile, perioadei stabilite inițial i s-au adăugat încă două săptămâni, întrucât ciobanii au participat la diferite evenimente găzduite de localitățile tranzitate, unde au vorbit despre proiect. Ciobanii au dormit în cojoace, au mâncat brânză cu mămăligă și au mers ore în șir pe jos. Detaliile din „culisele” călătoriei pot fi aflate vizitând expoziția de fotografie a proiectului, „Drumul oii, ultimul episod?”, lansată recent la MNȚR, până în 30 octombrie 2016.

Deşi în țara noastră există o hartă ancestrală a transhumanței, în prezent parcurgerea unui astfel de traseu cu un număr mare de animale ar reprezenta o curajoasă încercare a norocului, deoarece multe dintre drumuri au devenit proprietăți private. De aceea, mai există foarte puțini ciobani care fac transhumanță. Ciobanii din cadrul proiectului au avut parte de înțelegere în zonele din România prin care au trecut (Brașov, Mureș, Cluj, Sălaj, Maramureș și Satu Mare), mai ales datorită sprijinului direcțiilor agricole locale.

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Întrucât vorbim despre un proiect de anvergură, nu se poate ocoli subiectul delicat al bugetului necesar derulării lui, iar în această privință, cei din Polonia, inițiatorii mișcării, au gândit o soluție ingenioasă.

„S-a lansat un apel prin care cei care voiau să își trimită oaia în transhumanță donau o anumită sumă, iar în contul acelei sume se trimitea oaia. În momentul în care s-a terminat traseul, drept recompensă, fiecare a primit clopotul pe care l-a avut oaia la gât pe tot parcursul proiectului. Oile au rămas în Polonia și au fost răvășite (împărțite n.r.) către restul ciobanilor sau către cei care au dorit să și le ia”, a explicat George. Cetățenii au plătit în jur de 500 de zloți, echivalentul a 450 lei.

Din momentul în care am avut poza cu primul-ministru și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili

Atunci când ideea inițială a devenit scop, actorii proiectului au început să vorbească „în stânga și în dreapta” despre proiectul la care s-au gândit ei, dar nimeni „nu îi băga în seamă”: „Nici nu prea știau ce înseamnă acest cuvânt, transhumanţă. Din fericire, am avut inspirația de a-i scrie despre proiect premierului Dacian Cioloș pe Facebook. După două luni, am primit un telefon din partea unui consilier de-al dumnealui și ne-am întâlnit la reprezentanța Comisiei Europene din București, unde am reușit să facem o poză cu el. Din momentul în care am avut poza și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili”.

Mărturii unice de pe “Drumul Oii”

Mărturiile ciobanilor în urma acestei călătorii simbolice pentru istoria noastră arată sacrificiul oferit de către om, oii, principala sa sursă de subzistenţă, spre a-i asigura pășunea vitală.

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

„Aveam cizme de gume și mi-am luat niște sandale, că am zis că nu poți să mergi toată ziua. Dar câteodată nu apucai să îți mai dai cizmele jos! Nici nu stăteam să mănânce oile ziua, că mergeam. Seara, când ne opream, ele mai mâncau așa, în treacăt, se săturau. Apă n-am avut vreo două zile, tot acolo, aproape de Sălaj. Era (sic!) niște fântâni secate, era cu cumpănă. Dar n-o fost bai, că nu aveau apă, nu mănâncă. Și nu le era sete mai tare. După aia am mers, când am găsit o vale, nu prea s-o îmbulzit. Am trecut de toate. (…) Că ne întreba unii: «Aveți lipsă de oi?». Ce lipsă să avem, că nicio lipsă. Le-am numărat o dată pe la jumătatea drumului, când am auzit de lup. «Hai să le numărăm, că cine știe?» Nu era nimic… 300 în cap. Cu atâtea am mers, cu atâtea am vinit. (…) Noi am fost doi români. Eu cu încă unul. Și a fost polonezul. Mie mi-a plăcut, chiar dacă mergeam câteodată de dimineața până seara și nu mâncam nimic. Tot era fain”, a povestit unul dintre ciobanii participanţi, Cristian Suciu.

Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi…

„Bunică-meu zicea că lui nu-i trebuie intermediar să ajungă la Dumnezeu. Acolo, în vârful muntelui, el e destul de aproape de Dumnezeu. Zice: «Mai aproape ca mine nu sunt mulți!».  Păi, și când plecau la drum și așa, chiar dacă nu venea preotul la stână, că cine știe pe unde erau urmele, mergea să-l dezlege popa. Popa tot timpul vine la noi, face câte o citire, așa, chiar până la Sfântul Constantin și Elena. La stână”, a explicat Silviu Cățean.

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

„Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi… Merinosul (lâna provenită de la oile din rasa merinos, n.r.) rezistă în zona mai secetoasă. Aici plouă mult și, fiind o lână care ține apa, oile fac pneumonie. Pe țurcană, e lâna ca țigla de pe casă, de nu intră fir de apă! De aia e făcută și o rezistat atâta. Când o fost în transhumanță, or mai dus ei oi și caracule (numele unei rase de oi, ale căror miei au blana buclată, n.r.), și de toate…. Le-au mâncat câinii pe munte. N-or rezistat. S-or uscat de pe picioare. Astea rezistă la orice. Și la frig, și la foame. Asta îi ca țiganul”, a mai spus Cățean.

Oameni și oi: povestea continuă

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Aromânii, nomazii atipici care au ținut cu dinții de identitatea proprie. Etnolog: „Patrimoniul lor era constituit din tot ceea ce putea fi purtat și cărat pe om sau pe cal”
Sânzienele zâne tradiţii România etnolog Anamaria Iuga slider
Sânzienele, zânele bune care împrăștie prosperitate. Etnologul Anamaria Iuga: „Sătenii cred aceste lucruri, altfel nu le-ar mai face. Dacă o credință nu mai are aplicabilitate, se pierde”
carti vacanta munte roman slider
Lecturi de concediu. 3 cărţi de citit în vacanța la munte
O statuie în Bucureşti pentru Ronald Reagan
O statuie în Bucureşti pentru Părintele Fondator al României: Ronald Reagan…