Îl știm drept un politician de clasă, prim-ministru al României în perioada 1921-1922, gazetar și orator de excepție. Însă puțini cunosc perioada în care uimea în sălile tribunalului. După ce isprăvise cu Facultatea de Drept din Paris și obținuse doctoratul, Take revine în țară și poposește la București. Din punct de vedere profesional avea în față două alternative: fie se avânta în magistratură, fie o pornea pe cărarea avocaturii. A cântărit mai bine și a ales-o pe cea din urmă. Când pleda era mai mare dragul să-l asculți. Logic, concis, fără prea multe citări și la obiect. Așa reușea să le câștige încrederea judecătorilor. “O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică.”, spunea Take Ionescu.

Primii pași pe cărarea științelor juridice

Sosiră în București la 29 noiembrie 1881. Take și tânăra consoartă pun mâna pe bagaje și pornesc către hotelul Imperial, unde înnoptează zece zile. Fără prea multe parale în buzunar, făcu un împrumut de 6000 lei pentru a putea închiria un apartament modest. Aflat la început, Take se tot perpelea pe ce cărare s-o apuce. Să fie funcționar? Sau poate mai bine magistrat, ori avocat. Desigur, magistratura părea cea mai tentantă, mai cu seamă pentru cei bogați și promitea un viitor de aur. De cealaltă parte, avocatura, îi oferea mai multă libertate de mișcare. Ambele căi erau tentante, însă la îndemnul prietenilor, Take s-a înscris în Baroul de Ilfov.  Debutul la bară și l-a făcut într-un proces de-a dreptul infernal, care părea din start ca și pierdut. Trebuia să apere doi preoți acuzați de escrocherie, șantaj și sacrilegiu. Iată ce spunea Take Ionescu despre debut: ”Când am început cariera mea de avocat, atunci când omul crede, cu naivitatea tinereței, că cel mai bun proces de pledat este cel mai greu de câștigat, am apărat cu d-nii Arion și Dissescu pe doi preoți, care comiseseră un act de escrocherie și de sacrilegiu (…)  Mi-era teamă când am apărut întâia oară la bară să nu pățesc ca Paul Feval când a pronunțat cea dintâi pledoarie.”

Cum necum, Take avu sorți de izbândă și câștigă. Ulterior, au urmat mai multe procese printre care cel mai vestit a fost în septembrie 1882, renumitul proces Nicolae Blaremberg-San Marin. Procesul avea la bază o aventură galantă, care s-a soldat în cele din urmă cu bătăi și lovituri teribile. San Marin a fost condamnat la doi ani de închisoare și plata a 2000 lei. Pledoaria lui Take s-a remarcat printr-o argumentare logică, eleganță și formă concisă. Încă de la primul proces s-a impus drept un avocat bine pregătit, cu solide cunoștințe juridice, iscusit în a construi armonios pledoariile și direct în expunere fără să abuzeze de prea multe citări. În locul pledoariilor lungi, încărcate de digresiuni și material greoi, Take Ionescu introdusese, probabil fără să vrea, pledoaria esențială, rațională, sobră și elegantă. “O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică. Ea trebuie construită armonios”, spune tânărul avocat.

Profilul avocatului Take Ionescu   

Cu toate că a pledat într-un număr impunător de procese, petrecându-și o bună parte din viață pe holurile palatului de justiție printre magistrați, confrați și clienți, nu s-a lăsat pradă baroului și nici nu a suferit acea “deformațiune profesională” ce pusese stăpânire pe majoritatea avocaților. Take se ferea de convenționalismul juridic și evita să pledeze în procese unde dreptatea era de partea cealaltă, pentru că ar fi fost nevoit să pledeze fals, pe temeiul unor argumente împotriva adevărului. Faima și-a dobândit-o în procesele mari, dar cele care i-au adus cea mai mare satisfacție au fost acele cazuri mărunte ale unor oameni care nu-i puteau oferi niciun ban. “Dacă am avut în cariera mea de avocat – spune el, – satisfacțiuni de ordin moral – și am avut, trebuie să recunosc, multe – am simțit mai multă satisfacție când câștigam procesele clienților săraci.”

Despre activitatea avocatului Take Ionescu, un fost membru al Curții de Casație afirma: “Take Ionescu nu este un avocat mare numai pentru că vorbește frumos și apără admirabil cauza clientului său. El este, în primul rând, pentru noi magistrații, un regulator de judecată, căci are darul minunat să lumineze și să ajute justiția, urmărind Adevărul, ca un demn slujitor al Dreptului.”

De-a lungul strălucitei cariere de avocat, a contribuit la formarea mai multor jurisprudențe, care s-au publicat în revistele juridice din București și a introdus teorii însemnate de drept: teoria relativă la eredele aparente; teoria asupra efectului retroactive al anexiunei din punct de vedere al naționalității, etc. Chiar dacă unii considerau că perioada avocaturii a reprezentat o slăbiciune în cariera sa, Take Ionescu se simțea mândru de dânsa. La un banchet dat în București cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la apariția revistei “Curierul judiciar”, a declarat: “Eu am fost și sunt mândru că sunt avocat și cu toții trebuie să ne mândrim, pentru că dacă am sta să cercetăm, la baza instituțiilor noastre găsim pe avocat ca întemeietor al lor; găsim pe avocat la temelia României moderne.”

Surse:  Romulus Seișanu, “Take Ionescu. Viața și opera”, Ed.  Ziarului Universul S.A, 1930

Vine pe lume într-o familie de negustori din Ploiești. Isteț din cale afară, pleacă peste hotare unde studiază la Facultatea de Drept din Paris. Revine grabnic în țară și începe să practice avocatura. Pledează exemplar, iar la puțină vreme decide să intre în politică de partea liberalilor. Este ales deputat, ține cuvântări în ședințele Camerei Deputaților și la diferite întruniri. Le zice bine, publicul îl ovaționează îndelung căpătându-și porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. Astăzi se împlinesc 98 de ani fără Take Ionescu, însă discursurile lui străbat negura istoriei.

Avocat școlit la Paris și politician de primă mână

În 1858, urbea ploieșteană primește în mijlocul ei un nou locuitor. Părinții, Gheorghe și Eufrosina Ioan, îl trec în registrul de nașteri cu numele Dumitru. Puștiul e destoinic, îi merge mintea, iar când crește este admis prin concurs de bursier la Liceul Sfântul Sava din București. Absolvă fără mari probleme și este trimis să studieze dreptul la Paris. Acolo, locuiește vreme de șase ani. În 1879, își ia licența, ca doi ani mai târziu să obțină și doctoratul cu mențiunea, magna cum laude.

Cu o asemenea pregătire putea oricând să rămână la Paris și să ocupe un post de avocat. Este decis să profeseze în țară, astfel se înscrie în Baroul de Ilfov. Simte că poate mai mult, iar în 1883 intră în politică de partea liberalilor și își ia numele de Take Ionescu. Propulsat către deputăție, părăsește tabăra și devine membrul grupării “Dizidența” alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara și alții. Treburile nu merg cum trebuie și migrează pentru o scurtă vreme în tabăra Partidului Conservator. În 1908 ia frâiele în mână și fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la plecarea din această lume.

Moartea are gust de stridii

Totul începe în vara lui 1922. Concediu, soare, mare, pescăruși, toate prin Italia. Este împreună cu cea de-a doua soție, Adina Cordescu. Ajung la o terasă din Napoli, unde decid să servească ceva. Take înfulecă cu nesaț o porție de stridii. Mamma mia che buono! Pleacă sătui, iar pe drum i se face rău. Inițial se crede că făcuse o indigestie urâtă, dar brusc apare febra. Zace la pat vreme de o săptămână, iar Adina solicită  de urgență un medic din partea legației noastre. După un consult, se hotărăște transferul la un sanatoriu din Roma, nu-i a bună. Bolește câteva luni, iar în final febra tifoidă iese învingătoare în lupta cu viața.

Când urca la tribună auditoriul încremenea

Cariera politică a lui Take Ionescu a fost încununată cu diferite poziții ministeriale și a culminat cu funcția de prim-ministru al României între 1921 și 1922. Superioritatea pe care o avea în fața adversarilor politici era dată de o inteligență fină și o serie de calități oratorice nemaipomenite. Înainte de a urca la tribună era ca un leu în cușcă. Își pregătea atent discursurile, iar când ajungea în fața mulțimii smulgea ropote de aplauze. Cuvânta peste tot, la Camera Deputaților, la întrunirile Acțiunei Naționale, la reuniunile Clubului conservator-democrat, etc. Oamenii se îmbulzeau să-l asculte. E recunoscut drept un mare orator al vremii și primește porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. În final, dăm spre citire, una din sublimele cuvântări ale marelui Take Ionescu.

 Cuvântare rostită la Craiova, la întrunirea “Acțiunei Naționale”, Miercuri, 25 martie 1915

Iubiți Cetățeni,

   Aveți înaintea dumneavoastră un factor răspunzător. Dar factori răspunzători sânteți toți cei din generația de azi cari aveți fericitul prilej de a trăi clipe supreme.

   Glasul națiunei vorbește din morminte; este glasul conștiinței naționale. Românii din regat nu au nevoie să se gândească; lucrurile aceastea nu se explică prin silogisme. În ceasul când ceri jertfe de la toți, trebuie să fii tu însu’ți conștient (…) Trăim niște timpuri cari n’au mai fost până acum. Trei mari puteri se luptă pentru apărarea celor mici. Pe steagul acestor armate mari stă scris: “Dreptate pentru cei mici, și libertate pentru cei oprimați“. Cine mai stă astăzi pe loc și așteaptă, e un ticălos. Fricoșii și nemernicii nu obțin nimic.

   Noi nu voim numai țară întinsă, ci și o națiune mare. Să amestecăm săbiile cu acelea care vor învinge, pentru a putea intra pe ușa mare și nu pe din dos. Niciodată nu mi-a părut rău ca acum, că n’am avut 12 copii și pe toți să-i pot trimite în luptă pentru patrie (…) Prin necinste nu se poate obține nimic. Ca factor răspunzător, îmi permit să zic: acum a sosit ceasul pentru intrarea în acțiune.

   La 1913, poporul a zis să trecem Dunărea ca să ajungem în Transilvania! Poporul a fost conștient, mai conștient decât oamenii politici, căci vorba d-lui Filipescu: guvernanții s’au cam încurcat. Într’adevăr, poporul a avut dreptate, și noi a trebuit să onorăm mobilizarea. Mulți dintre dumneavoastră veți ajunge timpurile să vedeți și a cincea putere în stat: opinia publică (…)La 1913 n’am voit să intrăm în Sofia, ca să nu umilim un vecin cu care trebuie să trăim de aci înainte în prietenie. Am însă o ambiție, aceea de a intra și eu în Pesta, când va fi deasupra capitalei Ungariei tricolorul românesc și atunci să zic: liberează, Doamne, pe robul rău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului!

Surse: Take Ionescu, “Pentru România-Mare“

În cursul anului care tocmai s-a încheiat s-au împlinit o sută de ani de la moartea unei excepții. A unei excepții pentru societatea românească de la începutul secolului trecut și cea de astăzi. Este vorba despre Petre P. Carp (1837-1919), unul dintre cei mai importanți și originali oameni de stat din istoria țării noastre.

Polemist aprig, comentator acid

Ce l-a făcut pe acest descendent al unei vechi familii boierești, menționată de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, să fie așa aparte, și de ce numele său este atât de puțin cunoscut astăzi?

Petre P. Carp fusese parcă proiectat să fie politician. Dar nu se asorta deloc cu lumea politică românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atât trăsăturile moștenite, cât și educația primită în Germania, îl făceau să fie mereu sobru, rațional, aparent lipsit de empatie – sau „nemilostiv”, cum se exprima un contemporan. Spre deosebire de alți politicieni ai timpului, detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică, căci, potrivit lui I.G. Duca, era „unul dintre puținii oameni politici de pe la noi care citeau”.

Detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică

Și mai era ceva: un talent cu totul neobișnuit de polemist, o aciditate a replicilor și o claritate care i-au făcut pe mulți dintre cei care s-au încumetat să dezbată cu el ori să-l acuze, să creadă că au în față un „bloc de marmură”. Carp era dominator și, atunci când se convingea de o idee, „murea sau învingea cu ea”. Desigur, aceste însușiri nu i-au adus prea mulți prieteni.

Membru al Junimii și traducător din Shakespeare

Nici chiar în rândurile Partidului Conservator, din care a făcut parte, nu erau mulți care să-l simpatizeze; dar toți se temeau de el. Aceasta poate fi explicația faptului că, deși era cu siguranță cel mai recomandat om pentru aceasta, a ajuns președinte al conservatorilor abia după ce trecuse de 60 de ani, dintre care aproape 40 îi petrecuse în politică.

Desigur, în politica românească existau și oameni care îi împărtășeau vederile. Aceștia erau junimiștii, reprezentați de membrii generației ce urmase celei de la 1848, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi. Aceștia se reuniseră, după terminarea studiilor în străinătate, într-o societate literară organizată la Iași, ce urmărea să dea o nouă orientare culturii române. Petre Carp era membru fondator al acesteia și prezentase, la prima întrunire a Junimii, o traducere în limba română a tragediei Macbeth de William Shakespeare. Dar adevărata sa chemare era politica, și a urmat-o, începând cu anul 1865. Ceilalți junimiști l-au urmat abia în anul 1871, constituindu-se, cu timpul, într-un grup separat din cadrul Partidului Conservator, denumit Partidul Constituțional. Acesta a fost însă un grup elitist, cu puțin sprijin electoral, chiar dacă valoarea membrilor săi – inclusiv a lui Carp – era un fapt recunoscut.

Cum trebuie să se producă schimbările în stat ca să fie durabile?

Ca principal ideolog al acestui curent, Petre Carp a sintetizat, într-un program numit „Era Nouă”, principalele direcții de dezvoltare ale tânărului Regat al României. Acesta este marcat de concepția sa generală asupra politicii, pe care o considera o suită de acte singulare, ce nu puteau fi aplicate în cadre generale și după unele formule universale, ci trebuiau să țină cont atât de specificul național, cât și de context: „Eu cred că reforma adevărată trebuie să ia lucrurile existente și să caute a le îmbunătăți. În toate legile pe care am avut ocazia a le prezenta în viața mea, am ținut cont de aceasta: am căutat numai să îmbunătățesc o stare de lucruri existentă în această țară”. Aceasta dovedește că era, în fapt, un om rigid în convingeri, nu în concepții.

Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente

De asemenea, consecvent viziunii conservatoare, programul presupunea ca lucrurile în țară „să meargă înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sădite vreme de a prinde rădăcini”. Adversar neîmpăcat al oricărei revoluții, Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente, urmărind ridicarea societății românești în ansamblul ei, prin respectarea proprietății private, dezvoltarea industriilor și a comerțului autohton și protejarea acestora în fața concurenței străine, simplificarea administrației publice, obligativitatea învățământului primar ș.a.

A pledat o cauză sau a apărat o convingere?

Dar pentru realizarea acestor deziderate erau necesare două lucruri: timp și mai mulți oameni consecvenți care să le înfăptuiască. Timp a fost, dar nu destul. Iar în privința oamenilor, Petre Carp a avut parte de numeroase deziluzii, atitudinea sa fiind aproape singulară între politicienii epocii. Dar nu a renunțat niciodată la convingerile sale, așa cum reiese din ultimul discurs pe care l-a rostit în Parlament, la anul 1915, în urma unei polemici cu Take Ionescu, un alt mare om de stat, dar mult mai flexibil: „Când a avut dreptate dl. Take Ionescu? A avut dreptate atunci, ori a avut dreptate astăzi? După cum ne punem, a avut dreptate atunci, a avut dreptate și astăzi, și n-a avut dreptate nici atunci, n-a avut dreptate nici astăzi. A avut dreptate atunci, pentru că atunci, ca și astăzi, pleda o cauză. N-a avut dreptate nici atunci, nici astăzi, pentru că nici atunci, nici astăzi nu apăra o convingere… Dar să-mi permiteți să amintesc că talentul nu justifică toate incarnațiunile, precum frumusețea nu justifică toate prostituțiile”.

Dar când a avut dreptate Petre Carp?

Pe la 1870, dacă voiai să iei masa la Capșa, nu trebuia doar să ai bani, ci trebuia să fii manierat și să ai o bună condiție socială. Dacă nu corespundeai, personalul adus de la Paris îți explica în puține cuvinte că locul tău nu e acolo. Casa Capșa a avut succes și a fost inovativă ca afacere. Dar ea a preluat și devoltat și o tradiție intelectuală și culturală, ajungând în scurt timp localul frecventat de toată ”lumea bună” a Bucureștiului.

Mai mult decât exclusivist

Localul înființat de Grigore Capșa la anul 1868 se afla la parterul unei case deja celebră în capitală, cea a marelui vornic Radu Slătineanu, în incinta căreia funcționaseră, de la începutul secolului al XIX-lea, o dioramă, un teatru și o sală de bal. Aceasta din urmă s-a și menținut o vreme alături de noul-venit, care s-a înscris în tradiția europeană a momentului, sintetizată astfel de un istoric: „cafenelele, berăriile și cofetăriile din centrul Bucureștilor erau, ca și cele ale Vienei sau Parisului, pe lângă niște localuri de adunare și de siestă ale cetățenilor cu trai mai deosebit și adevărate focare de viață mai aleasă pentru pătura intelectuală”.

După ce a devenit proprietar al întregului imobil, Grigore Capșa și-a diversificat afacerea, înființând hotelul și restaurantul, la anul 1886. Bunul gust și rafinamentul antreprenorului român s-au oglindit și în aceste secțiuni ale localului: hotelul își transpunea vizitatorii, potrivit lui Ionel Teodoreanu, „într-un odihnitor odinioară”. În ceea ce privește restaurantul, acesta a fost, de la bun început, unul exclusivist – deși nu în mod oficial –, fiind cunoscut în epocă faptul că banii nu erau de ajuns pentru a lua masa la Capșa: aici erau necesare atât maniere, cât și o anumită condiție. În consecință, personalul impecabil instruit avea grijă să le semnaleze oaspeților nepoftiți, într-o manieră discretă, că locul lor nu era acolo.

La Capșa: Bellu, Carp, Maiorescu, Titulescu și Take Ionescu

Faima „boerescului Capșa” nu a întârziat să atragă numeroase personalități ale perioadei, mai ales dintre politicienii conservatori, colegii de partid ai lui Grigore Capșa, între obișnuiții localului numărându-se, de-a lungul timpului, nume sonore precum: baronul Bellu, Petre Carp, Ștefan Greceanu, Nicolae Filipescu ori Titu Maiorescu, dar și liberali, ca Ion și Ionel Brătianu, ori conservatori-democrați precum Take Ionescu și Nicolae Titulescu, aici fiind locul unde se continuau cu predilecție disputele politice după ședințele din Parlament. De altfel, dezbaterile de la Capșa au fost, vreme de doi ani, subiectul unei rubrici speciale a ziarului La Roumanie, intitulată „Les mots de chez Capșa”.

Pentru a-i îngădui acestei clientele de „salonarzi”, așa cum îi numea cronicarul vieții mondene bucureștene de acum peste un veac, Mihai Văcărescu-Claymoor, să se desfășoare în voie, Grigore Capșa a luat hotărârea înființării cafenelei, la anul 1891. Cunoscută în epocă sub denumirea „În colț la Capșa”, aceasta a devenit o „redacție a redacțiilor” pentru lumea literară a Bucureștiului, cea mai bună a caracterizare a sa fiind făcută – cum altfel? – printr-o epigramă a poetului Nicolae Crevedia:

„La Capșa, unde vin toți seniorii, Local cu două mari despărțituri, / Într-una se mănâncă prăjituri, / Într-alta se mănâncă… scriitorii”

Democrația și boieria

Deoarece acorda libertatea fumatului, cafeneaua de la Capșa era un veritabil „cabinet de lucru” pentru literații capitalei, precum Radu Rosetti, Alexandru Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Virgil Carianopol, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu și mulți alții, care se angajau adesea în polemici spontane, unele dintre ele consemnate de memorialiști, iar altele păstrate în cartea de impresii a localului, inaugurată, simbolic, de regina-poetă a României, Elisabeta (Carmen Sylva). Acest amestec spumos de inteligență, vervă și convivialitate a determinat următoarea constatare, făcută de Ștefan, nepotul lui Grigore Capșa: „Nicăieri democrația nu-și dăduse mâna cu boieria mai din toată inima ca aici, nicăieri nu auzeai o înjurătură românească urmată de-o fină ironie franceză mai curent ca la Capșa”. De asemenea, cafeneaua devenise o pepinieră pentru tinerele talente: odată ce operele acestora aflau aprobare în ochii seniorilor, statutul le era asigurat.

Însă nu doar literații aflau la Capșa o sursă de inspirație, la mesele acesteia regăsindu-se numeroși artiști ori actori celebri, administratorii Capșei reușind să-și transforme localul într-o prelungire a foaierului Teatrului Național, ba chiar cerându-le membrilor personalului să meargă la piesa „Cafeneaua cea mică”, pentru a învăța de la personajul principal, interpretat magistral de actorul Ion Iancovescu, cum trebuie să se poarte un chelner.

Cum a murit o lume întreagă într-o zi

Spiritului de la Capșa și-a avut, desigur, și contestatarii săi, fiind cunoscut faptul că un prefect de poliție i-ar fi sugerat regelui Carol I să închidă localul, pe care îl considera „capul tuturor răutăților”. Magnanimitatea marelui rege l-a determinat să ia în râs o asemenea propunere, iar ulterior, atunci când mai apărea câte un scandal în viața politică românească, Carol le replica apropiaților: „Ei acuma o să spuneți că tot Capșa e vinovată?”.

În schimb, o primă lovitură serioasă dată Capșei a venit în timpul Primului Război Mondial, după ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, când localul a fost transformat în Cazinoul Ofițeresc și Soldățesc Bulgar, fiind jefuit și degradat prin unele gesturi grosolane, precum expunerea unor borcane cu murături în vitrine.

Deși și-a reluat, în perioada interbelică, rolul de cel mai frecventat stabiliment bucureștean, mai ales în urma desființării altor asemenea localuri, precum grădina Oteteleșanu și terasa Corso, Capșa nu a mai fost aceeași, așa cum remarca, nostalgic, un istoric contemporan al Bucureștilor: „Mă gândeam la domnii de la Capșa ca la niște oameni fericiți care vorbeau de cai, de femei și de vinuri cu foarte multă seriozitate și care trăiau într-o lume restrânsă și stilizată … purtau melon cenușiu, monoclu și pantaloni pepit, aveau o floare la butonieră și nu vorbeau decât franțuzește… Azi au murit, cred, toți, împreună cu politețea, veselia dezinteresată, nepăsarea și leul-aur”.

Desființată oficial de către administrație în anul 1936, cafeneaua a continuat să funcționeze o vreme, în regim de semiclandestinitate, până ce venirea la putere a comuniștilor a dus la naționalizarea Capșei, punând capăt unei tradiții de aproape un secol și lăsând în urmă doar amintirea nostalgică a acelei „atmosfere calde de fum și himere”.

Știți unde au studiat Bălcescu, Brătianu, Take Ionescu? Sau că liceul Sf. Sava l-a avut director tocmai pe Gheorghe Lazăr, cel care dă numele nu mai puțin vestitului liceu ”Lazăr”, rivalul principal al fostei Academii Domnești? Iată o scurtă istorie a celor mai vechi patru licee din Capitală, de numele cărora se leagă nenumărate personalități care au făurit România modernă.

Liceul Sfântul Sava

Dacă pășești vreodată pe coridoarele liceului Sfântul Sava din Capitală oprește-te și privește în jur. Pereții și podeaua între care te afli au găzduit de-a lungul anilor figuri emblematice ale societății românești începând cu Nicolae Bălcescu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Take Ionescu și chiar Regele Mihai I. Elevii se aflau pe mâinile unui corp profesoral de excepție: Tudor Arghezi, Henri Coandă, Spiru Haret, Eugen Ionescu, Nicolae Iorga, Camil Petrescu.

Liceul Sf. Sava nu a existat de la început în această formă. Istoria sa începe în 1694, când Constantin Brâncoveanu a înființat Academia Domnească, prima instituție de învățământ superior din Țara Românească. Chiliile de la Mănăstirea Sfântul Sava au găzduit vreme de un secol și jumătate cursurile Academiei. Mănăstirea a dispărut, iar pe locul ei se găsesc azi Universitatea din București și Piața Universității.  Între  1776-1779 Vodă Caragea a dispus scoaterea Academiei de sub tutela mănăstirească  și a reorganizat-o sub numele de Școala Națională Sfântul Sava, numindu-l în fruntea instituției pe cărturarul Gheorghe Lazar. El va rândui predarea în limba română a științelor filosofice și a matematicii, ceea ce va fi perceput ca o revoluție educațională în țara în care știința și învățământul se făceau în limba greacă. În 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a împărțit școala în două ramuri: dintr-una se va naște mai târziu Universitatea din București, și din cea de-a doua va evolua actualul Colegiul Național Sfântul Sava.

 Liceul Gheorghe Lazăr

Tot de numele lui Cuza se leagă și următorul liceu de pe lista noastră. Cel de-al doilea gimnaziu cu predare în limba română din București a fost înființat de Alexandru Ioan Cuza în 1860 și a primit numele ilustrului educator Gheorghe Lazăr. Sediul actual al liceului a fost inaugurat însă trei decenii mai târziu, iar decretul înființării poartă semnătura regelui Carol I. Proiectată de arhitectul F.G. Muntureanu, clădirea este o bijuterie arhitectonică, ce îmbină stilul brâncovenesc cu cel neoclasic englez. Nu e de mirare că instituția a fost comparată cu liceele pariziene din preajma Grădinii Luxembourg.

În epoca stalinistă, liceul a traversat o perioadă dificilă. Vechea denumire a fost schimbată în ”Școala medie Nr. 22”, iar instituția a fost nevoită să împartă clădirea cu o școală medie de fete. În 1949 a fost mutat, cu arhivă cu tot, la fostul liceu ”Spiru Haret”, pentru a face loc unui centru școlar de fete. Șase ani mai târziu Ministerul Educației a decis reîntoarcerea la vechea denumire și reluarea în posesie a  clădirii de lângă grădina Cișmigiului.

Dincolo de performanța școlară, liceul este faimos prin multele activități extrașcolare. De exemplu, orchestra liceului este prestigioasă:  între 1932-1943 susține numeroase concerte la Ateneul Român sau pe scenele teatrelor din București, iar în acest climat muzical se formează violonistul Mihai Constantinescu, prim maestru al Filarmonicii Române.

În 1919 Camil Petrescu a înființat prima revistă a liceului, ”Zboruri”. Scopul acesteia era încurajarea eseului filosofic, a poeziei moderne cultivate la cenaclul ”Sburătorul” și a literaturii de idei. Iar un renume binemeritat și-a câștigat cercul de matematică al profesorului I. Banciu, care a primit numeroase distincții de la nu mai puțin cunoscuta ”Gazetă matematică”.

Liceul Matei Basarab

Prin decretul Domnesc nr. 158 din 1859 emis de Alexandru Ioan Cuza ia ființă Gimnaziul Matei Basarab. În 1885 ministrul Spiru Haret cumpăra de la moștenitorii lui August Treboniu Laurian actuala clădire, pe a cărei fundație va ridica construcția din zilele noastre. După Războiul de Independență, din Școala Matei Basarab se vor desprinde alte trei școli (1878 – ”Cantemir Vodă”, 1892 – ”Gheorghe Șincai” și după 1900 ”Spiru Haret”).

Încă din 1884 directorul A.F. Robescu scotea în evidență absolvenți ai liceului care deveniseră mari personalități: Ion Mincu – întemeietorul Școlii Superioare de Arhitectură din București, Constantin Levaditi – membru al Academiei din Paris, Nicolae Atanasescu – profesor la Facultatea de Medicină din București, actorul George Vraca, poetul George Topârceanu. Din corpul profesoral au făcu parte nume mari ca Ioan Slavici, George Călinescu, Eugen Lovinescu sau Dimitrie Golescu.

În 1900 dotarea de care se bucura laboratorul de fizico-chimie al liceului a născut o concurență acerbă cu Facultatea de Științe. Rivalitatea dintre ceele două instituții a fost una productivă și s-a concretizat în lansarea pe piață a unui număr semnificativ de cercetători. Din 1998 liceul a fost ridicat la rang de Colegiu Național și a devenit una din instituțiile de referință pentru învățământul românesc.

Liceul Mihai Viteazul

Înființat în anul 1865, liceul a fost mai întâi o subdiviziune a liceului Sfântul Sava. După doi ani își dobândește autonomia și până la sfârșitul Primului Război Mondial instituția va funcționa în diverse locații. În 1868 școala primește statutul de gimnaziu și a purtat numele de ”Mihai cel Mare”. Sediul din acel an avea să fie compus din casele lui Iosif Kovejdi, aflate pe strada Academiei. În perioada ocupației germane, școala a funcționat în sediul liceului ”Cantemir Vodă”, dar ulterior s-a reîntors în sediul din Știrbei Vodă. Construcția actualului sediu a început în anul 1921 și a fost finalizată după patru ani.

Sala de festivități a liceului este impresionantă: numără nu mai puțin de 1000 de locuri. Aici  au loc reuniunile școlare obișnuite, dar și diverse concerte și recitaluri. Un lucru și mai puțin știut este că în interiorul liceului Mihai Viteazu se găsește o capelă. Aceasta a fost sfințită în anul 1936 de către patriarhul Miron Cristea. Pe lângă toate acestea liceul adăpostește săli de curs moderne, laboratoare pentru diferite discipline, un amfiteatru și o sală de sport bine utilată.

Preşedintele Forumului European pentru Istorie şi Cultură, filiala Serbia, românul Ivica Glişici, a discutat la Belgrad cu Matricea Românească despre soarta celor 300.000 de conaţionali care trăiesc în Valea Timocului.

Despre români s-a spus mereu că sunt doar 3-4 sate în Valea Timocului, însă în realitate suntem 300.000 de suflete. La recensământ, în schimb, ieşim 2000 de români, şi 44.000 de vlahi. Este un exonim dat de alte popoare, din jurul României, prin care se încearcă spargerea neamului românesc. Eu sunt român, indiferent cum mi se spune, vlah sau vlas. Tot român rămân! (…)

La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, Atanasie Popovici a cerut unirea Timocului cu România, dar Take Ionescu nu l-a primit în audienţă. Intelighenţia românească de atunci a dorit ca Timocul să vină la Ţara-Mamă. Ce putere avea ţăranul? Tot intelectualitatea era vârful de lance”, a spus Glişici, cu referire la lupta marelui militant pentru drepturile românilor din Serbia, Atanasie Popovici.

Conştiinţă românească, doar prin Şcoală şi Biserică

De profesie arhitect, cu o teză de doctorat în istorie în pregătire, pe care o va susţine la Bucureşti, Ivica (tradus: Ionică) a mai declarat, pentru Matricea Românească, următoarele:

„Mă ocup de problema românismului de 22 de ani. Aş spune că Statul român trebuia să vină să îmi ofere paşaportul din proprie iniţiativă, nu să îmi pună piedici, la depunerea actelor, aşa cum s-a întâmplat…”

Copii participanţi la Festivalul „Joc Românesc”, veritabil incubator de conştiinţă românească, organizat anual în Valea Timocului prin eforturile lui Ivica Glişici şi ale colaboratorilor săi Foto: arhiva personală Ivica Glişici

De loc din comuna Golubăţ, aflată pe Dunăre, la o aruncătură de băţ de Patrie, Glişici mai spune că minoritatea românească din Serbia ar putea deveni un element puternic în condiţiile depopulării statului vecin, ceea ce creează nelinişte la Belgrad, deşi conaţionalii noştri sunt cetăţeni loiali.

“Aceşti 300.000 de români sunt cetăţeni loiali, vorbim despre unitate. Noi nu suntem contra Statului sârb. Acum minoritatea este foarte mică, comparativ cu 5-6 milioane de sârbi. Vom fi un element puternic când populaţia lor va scădea, în următoarele decenii. Momentan, suntem asimilaţi. România ne poate ajuta dacă firmele româneşti investesc aici, dacă sprijină Biserica şi învăţământul în limba română. Eu nu am făcut o oră de limbă română, nu vorbesc o limbă literară. Nimeni nu vorbeşte. Trebuie să se clădească o conştiinţă românească adevărată aici… Altfel, vom dispărea.

Vă dau un singur exemplu de pericolul care ne paşte: eu vorbesc cu fiica mea limba română, dar ea, uitându-se la televizor, vorbeşte limba sârbă…”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)