”Buricul țării și cronica ei vie”: Casa Capșa și felia ei de istorie. Parlament alternativ, club literar, epicentru al ideilor cutremurătoare

 

Pe la 1870, dacă voiai să iei masa la Capșa, nu trebuia doar să ai bani, ci trebuia să fii manierat și să ai o bună condiție socială. Dacă nu corespundeai, personalul adus de la Paris îți explica în puține cuvinte că locul tău nu e acolo. Casa Capșa a avut succes și a fost inovativă ca afacere. Dar ea a preluat și devoltat și o tradiție intelectuală și culturală, ajungând în scurt timp localul frecventat de toată ”lumea bună” a Bucureștiului.

 

Mai mult decât exclusivist

Localul înființat de Grigore Capșa la anul 1868 se afla la parterul unei case deja celebră în capitală, cea a marelui vornic Radu Slătineanu, în incinta căreia funcționaseră, de la începutul secolului al XIX-lea, o dioramă, un teatru și o sală de bal. Aceasta din urmă s-a și menținut o vreme alături de noul-venit, care s-a înscris în tradiția europeană a momentului, sintetizată astfel de un istoric: „cafenelele, berăriile și cofetăriile din centrul Bucureștilor erau, ca și cele ale Vienei sau Parisului, pe lângă niște localuri de adunare și de siestă ale cetățenilor cu trai mai deosebit și adevărate focare de viață mai aleasă pentru pătura intelectuală”.

După ce a devenit proprietar al întregului imobil, Grigore Capșa și-a diversificat afacerea, înființând hotelul și restaurantul, la anul 1886. Bunul gust și rafinamentul antreprenorului român s-au oglindit și în aceste secțiuni ale localului: hotelul își transpunea vizitatorii, potrivit lui Ionel Teodoreanu, „într-un odihnitor odinioară”. În ceea ce privește restaurantul, acesta a fost, de la bun început, unul exclusivist – deși nu în mod oficial –, fiind cunoscut în epocă faptul că banii nu erau de ajuns pentru a lua masa la Capșa: aici erau necesare atât maniere, cât și o anumită condiție. În consecință, personalul impecabil instruit avea grijă să le semnaleze oaspeților nepoftiți, într-o manieră discretă, că locul lor nu era acolo.

 

La Capșa: Bellu, Carp, Maiorescu, Titulescu și Take Ionescu

Faima „boerescului Capșa” nu a întârziat să atragă numeroase personalități ale perioadei, mai ales dintre politicienii conservatori, colegii de partid ai lui Grigore Capșa, între obișnuiții localului numărându-se, de-a lungul timpului, nume sonore precum: baronul Bellu, Petre Carp, Ștefan Greceanu, Nicolae Filipescu ori Titu Maiorescu, dar și liberali, ca Ion și Ionel Brătianu, ori conservatori-democrați precum Take Ionescu și Nicolae Titulescu, aici fiind locul unde se continuau cu predilecție disputele politice după ședințele din Parlament. De altfel, dezbaterile de la Capșa au fost, vreme de doi ani, subiectul unei rubrici speciale a ziarului La Roumanie, intitulată „Les mots de chez Capșa”.

Pentru a-i îngădui acestei clientele de „salonarzi”, așa cum îi numea cronicarul vieții mondene bucureștene de acum peste un veac, Mihai Văcărescu-Claymoor, să se desfășoare în voie, Grigore Capșa a luat hotărârea înființării cafenelei, la anul 1891. Cunoscută în epocă sub denumirea „În colț la Capșa”, aceasta a devenit o „redacție a redacțiilor” pentru lumea literară a Bucureștiului, cea mai bună a caracterizare a sa fiind făcută – cum altfel? – printr-o epigramă a poetului Nicolae Crevedia:

 

„La Capșa, unde vin toți seniorii, Local cu două mari despărțituri, / Într-una se mănâncă prăjituri, / Într-alta se mănâncă… scriitorii”

 

Democrația și boieria

Deoarece acorda libertatea fumatului, cafeneaua de la Capșa era un veritabil „cabinet de lucru” pentru literații capitalei, precum Radu Rosetti, Alexandru Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Virgil Carianopol, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu și mulți alții, care se angajau adesea în polemici spontane, unele dintre ele consemnate de memorialiști, iar altele păstrate în cartea de impresii a localului, inaugurată, simbolic, de regina-poetă a României, Elisabeta (Carmen Sylva). Acest amestec spumos de inteligență, vervă și convivialitate a determinat următoarea constatare, făcută de Ștefan, nepotul lui Grigore Capșa: „Nicăieri democrația nu-și dăduse mâna cu boieria mai din toată inima ca aici, nicăieri nu auzeai o înjurătură românească urmată de-o fină ironie franceză mai curent ca la Capșa”. De asemenea, cafeneaua devenise o pepinieră pentru tinerele talente: odată ce operele acestora aflau aprobare în ochii seniorilor, statutul le era asigurat.

Însă nu doar literații aflau la Capșa o sursă de inspirație, la mesele acesteia regăsindu-se numeroși artiști ori actori celebri, administratorii Capșei reușind să-și transforme localul într-o prelungire a foaierului Teatrului Național, ba chiar cerându-le membrilor personalului să meargă la piesa „Cafeneaua cea mică”, pentru a învăța de la personajul principal, interpretat magistral de actorul Ion Iancovescu, cum trebuie să se poarte un chelner.

 

2

 

Cum a murit o lume întreagă într-o zi

Spiritului de la Capșa și-a avut, desigur, și contestatarii săi, fiind cunoscut faptul că un prefect de poliție i-ar fi sugerat regelui Carol I să închidă localul, pe care îl considera „capul tuturor răutăților”. Magnanimitatea marelui rege l-a determinat să ia în râs o asemenea propunere, iar ulterior, atunci când mai apărea câte un scandal în viața politică românească, Carol le replica apropiaților: „Ei acuma o să spuneți că tot Capșa e vinovată?”.

În schimb, o primă lovitură serioasă dată Capșei a venit în timpul Primului Război Mondial, după ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, când localul a fost transformat în Cazinoul Ofițeresc și Soldățesc Bulgar, fiind jefuit și degradat prin unele gesturi grosolane, precum expunerea unor borcane cu murături în vitrine.

Deși și-a reluat, în perioada interbelică, rolul de cel mai frecventat stabiliment bucureștean, mai ales în urma desființării altor asemenea localuri, precum grădina Oteteleșanu și terasa Corso, Capșa nu a mai fost aceeași, așa cum remarca, nostalgic, un istoric contemporan al Bucureștilor: „Mă gândeam la domnii de la Capșa ca la niște oameni fericiți care vorbeau de cai, de femei și de vinuri cu foarte multă seriozitate și care trăiau într-o lume restrânsă și stilizată … purtau melon cenușiu, monoclu și pantaloni pepit, aveau o floare la butonieră și nu vorbeau decât franțuzește… Azi au murit, cred, toți, împreună cu politețea, veselia dezinteresată, nepăsarea și leul-aur”.

Desființată oficial de către administrație în anul 1936, cafeneaua a continuat să funcționeze o vreme, în regim de semiclandestinitate, până ce venirea la putere a comuniștilor a dus la naționalizarea Capșei, punând capăt unei tradiții de aproape un secol și lăsând în urmă doar amintirea nostalgică a acelei „atmosfere calde de fum și himere”.

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Familia Capșa, gust și cultură de inspirație pariziană în vechiul București. „Glorie națională” și „instituție bucureșteană”
Care sunt cele mai vechi licee din București? Patru modele de performanță. Istorii pe care nu le știai despre educația românească
De ce este Anton Pann o placă turnantă pentru cultura română. Vorbea patru limbi, era muzician, literat, tipograf și profesor. Povestea unui manuscris inedit
Violonistul Charlie Siem va cânta la București. Inspirat de Sir Yehudi Menuhin, Siem va veni la Ateneu cu vioara ”D’Egville” Guarneri del Gesù, 1735. Recitalul va avea scop caritabil