Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

talent

România este o țară în care pare că tinerii și-au pierdut busola, tot mai mulți dintre aceștia aplecâdu-se, în secolul XXI, spre zone superficiale de profesii sau spre job-uri online ce ridică mai multe semne de întrebare, cum ar fi cele de “influencer” sau de “content creator” pe platforme precum TikTok, YouTube sau Instagram.

În realitate, deși mulți tineri încă își caută inspirația, pasiunea sau talentul, modelele și valorile, identitatea sau atitudinea sub vraja noilor pseudo-ocupații și tehnologii, într-un număr considerabil există și tineri care și-au descoperit cu seriozitate vocațiile și modelele de la vârste fragede, ajungând să atingă performanțe înalte în adolescență, acum reprezentând nu doar viitorul țării, ci și surse vitale de inspirație și mândrie națională.

În (re)cunoaștere unor tineri de 10, cu care România defilează la începutul acestui secol, plecăm și îi amintim în cele ce urmează, aceștia contribuind la imaginea țării prin talentul și dăruirea lor în domeniile artistice sau sportive în care excelează și în care scriu istorie.

Prin munca, pasiunea, creativitatea și seriozitatea lor, au reușit să demonstreze că România poate oferi lumii, neîntrerupt, valori și modele care să lase amprente și să inspire. Ei joacă un rol important la schimbarea mentalităților interne, arătând că România poate concura la cel mai înalt nivel global. Aceștia influențează pozitiv generațiile următoare, dovedind că visele pot deveni realitate, chiar și într-un context mai dificil.

 

David Popovici

Cu 23 de medalii de aur câștigate, și-a rezervat un loc de vârf în istoria mondială a sportului. David Popovici, cu care presa internațională a considerat că se deschide o nouă eră, este cel mai celebru sportiv român al momentului. Specializat în stilul liber de natație, este campion mondial și european în 2022 (la 100 de metri și la 200 de metri).

Popovici, până la 22 de ani, a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m (liber, masculin) și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istoria înotului. Deține recordul mondial de juniori la proba de 100 m liber, precum și recordul mondial la juniori, la 200 m liber.

 

La Jocurile Olimpice de vară de la Paris, din anul 2024, a cucerit medalia de aur (la 200 de metri în stil liber) și medalia de bronz (la 100 de metri în stil liber). Pentru ceea ce Popovici reprezintă pentru România, dar și pentru întreaga lume sportivă, Președintele României l-a decorat cu cel mai înalt ordin de stat – Ordinul Național „Steaua României”, în grad de cavaler. Legenda subțire, așa cum a fost numit de americani prin prisma performanțelor și fizicului, David a primit zeci de oferte de la peste 50 de universități din Statele Unite ale Americii, notează Forbes.ro, dar împreună cu familia sa a decis să își continue studiile în România.

Modest, dar ambițios, David Popovici, inclus în lista Forbes 30 sub 30, nu încetează să se antreneze pentru a se menține pe podiumul global. Acționând și în campanii caritabile la nivel național și internațional, a devenit o figură sportivă influentă pentru fani și pentru publicul larg.

 

 

Francesca Velicu

Cucerind scenele internaționale, Francesa Velicu este considerată una dintre cele mai talentate balerine ale tuturor timpurilor. Pentru rolul din „Le Sacre de Printemps”, un spectacol de răsunet mondial în anii 2017-2018, în care românca a fost apreciată în mod desosebit de presa internațională și de criticii renumiți, a câștigat, la doar 20 de ani, prestigiosul premiu Laurence Olivier 2018 pentru realizări remarcabile în dans, premiu care i-a fost conferit de renumitul balerin ucrainean Sergei Polunin.

Despre prestaţia elevei Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti, The Guardian a scris că performanța ei are forța și măiestria scenică a unui adult, dar teroarea plângătoare a unui copil, iar The Times a notat că dansul ritualic al morţii a lăsat-o pe ea, dar şi pe noi, fără respiraţie.

 

A câștigat mai multe competiții la New York și obținut o bursă de studii în orașul american. Remarcată de specialiștii ruși, a fost invitată să se perfecționeze apoi la Bolshoi Ballet Academy din Moscova, una dintre cele mai importante școli de balet din lume.

Selectată în lista Stars of the Corps a revistei Pointe și în lista Forbes 30 sub 30, Francesca este vedeta principală a mai multor spectacole din Marea Britanie, printre care celebrul „Spărgătorul de nuci”, în care are rolul principal, și „Giselle”, unde, de asemenea, are rolul principal – unul dintre cele mai râvnite în lumea baletului.

Cu mişcări în care se pot observa atât modernismul New York-ului, cât şi clasicismul rus, Francesca este prim-balerină a Baletului Naţional din Anglia, unde își trăiește visul alături de Alina Cojocaru, o altă faimoasă belerină din România.

București, Moscova, New York și Londra sunt doar câteva dintre orașele în care balerina Francesca Velicu a cucerit, până acum, spectatorii cu talentul său, arătând că munca și talentul sunt valori care pot naște legende, dar și valori ce sunt încă proprii tinerilor români.

 

Claudiu Dumitrache

Artist care leagă artele între ele și care s-a remarcat prin dedicare, sensibilitate și talent în domeniile literturii, muzicii și jurnalismului cultural, Mihai-Claudiu Dumitrache este considerat o personalitate unică în peisajul românesc și o adevărată stea a culturii europene de mari artiști și publicații din Statele Unite ale Americii. A susținut aproape trei mii de spectacole, fiindu-i conferit, încă din anul 2013, la Tinerimea Română, premiul pentru tehnică și expresivitate vocală de excepție de către marele dirijor Voicu Enăchescu. A a publicat opt cărți până la vârstă de 25 de ani, devenind cel mai prolific tânăr scriitor român, cel mai tânăr autor de autobiografie și, în istoria presei românești, cel mai tânăr laureat al Premiilor Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Realizările și recordurile sale ieșite din comun i-au adus titlul de Ambasador al Culturii la Euro Education Federation și aprecierea unor personalități precum Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care-l consacră drept simbol pentru viitorul creației intelectuale și un intelectual care poate coagula suflete. Ultima recenzie a scriitorului Nicolae Dabija a fost atribuită poeziei lui Dumitrache, academicianul referindu-se la originilaitatea și unicitatea autorului în literatură, iar Christian W. Schenk il aseamănă pe Claudiu Dumitrache cu Mihai Eminescu, idem altor intelectuali, scriind că tânărul artist este mesajul poetului național al românilor în vălmășagul realităților contemporane.

 

În Republica Moldova, ziarul Literatura și Arta l-a desemnat, în anul 2021, printre personalitățile notorii ale culturii și vieții publice, ca laureat pentru poezie al publicației, iar în Statele Unite, în august 2024, Beverly Hills Magazine l-a numit artistul european al lunii. Este singurul român căruia i-a fost publicată o poezie în Hollywood Progressive, jurnalistul american William P. Barrett, de la Forbes și ChReporter.com, considerând, într-un articol intitulat „Eyes on România”, că românul pare să se ridice ca o speranță într-o țară care încă se confruntă cu corupția.

Activitatea sa muzicală și literară, turneele și călătoriile din Europa, Statele Unite și Asia, au făcut ca multiplele sale talente și abilități să fie recunoscute cu nenumărate premii și cu titlul de Cetățean de Onoare în localitatea sa dâmbovițeană, cu inlcluderea în dicționare, mongrafii, enciclopedii și antologii, dar și cu aprecieri deosebite venite din întreaga lume, de la membri ai comisiei Premiilor Grammy și ai consiliului Forbes, până la Kaven Girouard, chitaristul lui Celine Dion, Michaela Rose, Andrei Zincă, Jonathan Jackson, Miley Cyrus și alți renumiți artiști, oameni de cultură și de afaceri.

EB Davis, unul dintre cei mai mari cântăreți și compozitori de blues și R&B din lume, a scris că românul are o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenica, iar actorul american Michael Airington, pe când Claudiu era nominalizat pentru un premiu în Las Vegas, îl prezenta ca pe un interpret incredibil și ca pe un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes, americanul considerându-l pe român un pariu grozav. De asemenea, soprana Diana Pap, profesor la Facultatea de Jazz Richard Oschanitzky, a consemnat că Dumitrache este un tânăr cu un talent deosebit, care i-a atras atenţia datorită complexităţii sale artistice. Soprana a remarcat că Dumitrache scrie versuri, compune muzică, cântă cu multă pasiune şi are firul din barba lui Dumnezeu, acel ceva care te face să simţi lumina ce izvorăşte neîncetat din inima lui, lumină în care ne scăldăm toţi cei ce ajungem în contact cu el.

Un maratonist în cultură și un promotor al spiritualității și culturii românești, Claudiu Dumitrache a scris, în ultimii ani, mai multe articole și cărți care inspiră tinerii și îi stimulează la aprofundarea tradițiilor sau la urmarea valorilor autentice. Potrivit Wall-Street.ro, el a fondat trustul cultural de presă Myosotis Media Group, prin care a organizat unele dintre cele mai prestigioase evenimente culturale și educaționale din România, printre care Gala „Valori Contemporane”, sub patronajul Ministerului Culturii, și – alături de profesorul Răzvan Vișan – conferințele „Citește și Dăruiește” – organizate în mai multe ediții, care au oferit ocazia elevilor și studenților din București, Dâmbovița și Argeș să afle răspunsuri la întrebări care-i frământă în zilele nostre.

Considerat o revelație din Valahia în publicațiile de la Hollywood și din Chicago, creațiile lui au servit ca teme pentru studenți de la Universitatea din București, subliniidu-se, în lucrarea Identitatea Literaturii Române în Cultura Universală, că cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc.

 

 

Alexandru Costea

Peisajul românesc de muzică cultă este îmbogățit de contratenorul Alexandru Ioan Costea, în vârstă de 23 de ani, care reprezintă România în spectacole din întreaga lume, susținând până acum turnee importante în Europa și Asia.

 

Potrivit Forbes.ro, cariera sa a început la 13 ani, în corul de copii de la Opera Națională Bucureşti. Această colaborare l-a ajutat să-și valorifice talentul în rolul „II Pastore” (Păstorul) din opera „Tosca”, de Giacomo Puccini. Colaborator al Operelor Naționale din București și Cluj-Napoca, al mai multor filarmonici și al Teatro Sociale Rovigo, Italia, s-a remarcat cu succes răsunător, în anul 2022 la Opera Națională din Cluj-Napoca, în premiera europeană a spectacolului „Traiano in Dacia”, de Giuseppe Nicolini, în rolul lui Decebalo.

În același an, primește o bursă de studiu în Italia, la Conservatorul Arrigo Boito din Parma, studiind cu mari maeștri ai genului baroc. Tot la Opera Națională din Cluj-Napoca, a excelat în rolul Prințului Orlofsky (în „Liliacul” de J. Strauss), iar alte spectacole de prestigiu în care vocea sa inedită a atras aprecierile publicului și ale marilor critici sunt „La prova di un opera seria” de Francesco Gnecco, în rolul II Falsettista, la Teatrul Sociale Rovigo, și „Nunta lui Figaro”, de W.A. Mozart, în rolul lui Cherubino, la Opera Națională din Cluj-Napoca.

Apreciat în presa italiană ca o prezență extraterestră în scenă și plin de talent, Alexandru Costea este câștigătorul Marelui Premiu al Festivalului The „Emil Rotundu” Canto & Piano International (din 2020) și al Concursului Internațional „Remember Enescu” din 2019. Cu premii nenumărate, obținute încă din anii de liceu, în marea superficilialităților artistice, este considerat astăzi un simbol al rafinamentului muzical.

 

Radu Drăgușin

Unul dintre cei mai celebri sportivi români, fotbalistul Radu Drăgușin, reprezintă o emblemă a fotbalului datorită abilităților sale și performanțelor obținute până la vârsta de doar 22 de ani. Munca sa și prestigiul de care se bucură l-au făcut să devină cel mai scump fotbalist român transferat vreodată, notează Forbes.ro, care l-a inclus pe lista Forbes 30 sub 30.

 

Cunoscut și sub pseudonimul de „Dragonul”, a avut o ascensiune rapidă în fotbalul european, impresionând ca fundaș central și inspirând tinerele generații. Drăgușin joacă la unul dintre cele mai mari cluburi din Premier League (Tottenham Hotspur Football Club), dar este și un membru de bază al echipei naționale a României. Prin prisma evoluțiilor sale la Euro 2024, presa de specialitate a scris că Drăgușin este stâlpul defensivei României.

 

Adolescentul Ion Lianu Popa provine dintr-o familie binecuvântată cu har. În interiorul acesteia și-a șlefuit talentul moștenit, dar și cu ajutorul cadrelor pe care le-a avut ca reper. Și-a permis să strălucească, dar el nu este doar un diamant. Este o comoară întreagă.

Are 17 ani și poartă în brațe, în inimă și gânduri aspirații înalte demne de calitatea studiilor și pregătirii pe care le-a făcut încă de mic în inițierea muzicii. A fost admis de curând la Academia Regală de Muzică din Londra, totodată și la Conservatorul Universității americane din Cincinnati, Ohio. Pe când unii se gândesc încă la ce facultate să-și depună dosarul, Ion mai atinge un prag în cariera sa muzicală. Decizii înțelepte să ia în continuare îi dorim!

Să-l cunoaștem!

 

 

Ion, te perfecționezi continuu. Este o necesitate sau o obligativitate în muzică?

Aș putea zice că este și o necesitate și o obligativitate. pentru că lumea muzicii evoluează încontinuu și obligativitate pentru că îmi doresc să ajung cel mai bun în ceea ce fac.

 

Ești descris ca fiind un copil artist multitalentat. Cât de mult te onorează aceste cuvinte și ce înseamană pentru tine? Te responsabilizează?

Normal că îmi dă o stare de satisfacție acest lucru, însă nu consider că am atins nivelul laudelor la care sunt supus.

 

Confirmările celor două instituții muzicale de prestigiu le-ai primit recent, la sfârșitul lunii decembrie. Ai avut emoții că nu vei fi admis? Ce-mi poți spune acum, după ce ești liniștit?

Cred că fiecare copil ar avea emoții când aplică la astfel de instituții indiferent de șansele de reușită pe care le are. Mă bucur nespus că am fost admis și am încredere că Dumnezeu îmi va ajută mereu în drumul meu.

 

Ce proiecte ticluiești în continuare? Presupun că pentru un elev sârguincios ca tine, pauza nu este îmbrățișată.

În acest moment al carierei, că și elev, mă axez pe învățătură pentru a trece de examenul de maturitate și bineînțeles pe studiu.

 

Trofeele, premiile și titlurile sunt cele care confirmă că facem, în general, ceva bine sau foarte bine. Ce reprezintă pentru tine tot ce ai obținut până acum?

Pentru mine, trofeele pe care le-am obținut nu sunt așa valoroase cât clipa trăită în momentul în care le-am obținut. Cred că de fapt asta sunt premiile, obiecte menite să ne amintească prin ce am trecut și ce am experimentat obținându-le.

 

 

Ai fost înconjurat de sunetele muzicii încă de când te-ai născut. Cât de fidel îi ești muzicii?

Nu aș putea trăi fără muzică și nu mi pot imagina o viață fără această. Dacă n ar fi muzică, n-aș fi nimic.

 

Dacă n-ar fi fost muzica în viața ta, dar și a familiei tale, ce carieră ai fi ales?

Mi-ar fi plăcut să fiu fotbalist.

 

Apropo de carieră, vrei să te dezvolți profesional în străinătate, acolo unde ai obținut bursa sau după studii te vei întoarce în țara natală?

Din păcate pentru țara mea dragă, aleg să trăiesc în străinătate. Nu pentru că nu-mi iubesc țara, din contră. Însă în stadiul de față simt că nu mă pot dezvolta propice în mediul și anturajul din România.

 

Când negociezi cu timpul liber, cum ți-l petreci, Ion? Mai are timp un elev și de alte plăceri?

Spre rușinea mea, unul dintre viciile mele este timpul petrecut la calculator, însă ca oricare alt tânăr de vârsta mea îmi place să ies în oraș cu prietenii.

 

Dacă ar fi să-i mulțumești unui singur om din viața ta pentru ceea ce ai devenit, cui te-ai apleca cu mulțumirile?

Mi-aș mulțumi mie pentru că nu am renunțat niciodată, deși au fost momente când m-am gândit să o fac.

 

 

Cât de mult înseamnă pentru tine profesorii care te-au pregătit?

Un profesor bun înseamnă jumătate din rezultatele elevului. Eu fără profesorul meu dl. Gheorghe Puiu Călinescu nu aș fi ajuns aici, la fel cum nici el fără un elev că mine nu ar fi avut astfel de realizări.

 

Un artist are nevoie de talent îmbinat cu mult exercițiu. De ce altceva ar mai avea nevoie un artist ca să fie cel mai apreciat?

Încrederea reprezintă un factor important în dezvoltarea muzicală a unui artist, doar că majoritatea uită să fie oameni.

 

Cu toții purtăm în minte și în inimă dorințe. Care să fie dorința ta cea mai mare?

Cea mai mare dorință a mea  este să am o viață fericită și să realizez tot ce mi-am propus.

 

 

Nu mică ne-a fost bucuria când am primit săptămâna trecută desenele elevilor clasei a IV-a A de la Școala Federico Garcia Lorca din București. Dascălul lor, profesor de pictură Nicoleta Nicolescu, le-a vorbit despre rubrica din Matricea Românească, ,,Desenele lui David” și despre îndemnul lui David Ioan Bulboacă: ,,Dragi copii, eu vă spun să vă urmați dorința de a desena așa cum vă doriți! Dezvoltați-vă talentul și experimentați tot ce vă animă imaginația!”

 

 

Nici una, nici două, talentații copii și-au suflecat mânecile și s-au hotărât să ne dăruiască desene fermecate, care surprind peisaje de iarnă.

În plus, fiecare a dorit să împărtășească cititorilor Matricei, dar și lui David, ce înseamnă desenul și arta pentru ei:

,,Pentru mine, arta înseamnă lucrul fără de care nu mi-aș putea exprima emoțiile în lucrurile făcute de mâna mea…”, ne spune Rareș C.

,,Liniștea și bucuria! Asta înseamnă desenul pentru mine!” mărturisește Rebeca Maria C.

,,Un mod de exprimare extraordinar… asta simt când desenez”, ne scrie Maria Francesca L.

,,Arta mă inspiră, da!” exclamă Andrei Călin U.

,,Prin desen îmi arăt cel mai bine gândurile…”, ne spune Andrei Cristian N.

Andrei P scrie: ,,Gândurile mele creează desenele mele”

,,Când desenez sunt creativă… tot ce îmi trece prin cap se transformă în ceva frumos”, arată Ana N.

,,Desenul e culoare, desenul e bucurie!”, Teona U ne scrie.

Miruna Maria B spune: ,,Creez artă desenând… e un mod de a scăpa de stres, de a îmi lăsa imaginația să prindă contur…”

 

,,Când desenez simt: încredere, iubire, curaj, frumusețe!” mărturisește Ema Z.

,,În desen surprind iarna, dar și bucuria mea!” zâmbește Alin Ș.

,,Cu gândul meu, prin mâna mea, desenul prinde contur…” scrie Alexandru E.

,,Desenând iarna surprind un spirit jucăuș și fericit!” spune Marian M.

,,Desenul? -se întreabă Alexia B.- o viziune creată de imaginație!

,,Desenul nu e creat de mine, ci de emoțiile mele” scrie Sebastian T.

,,Desenul mă exprimă pe mine, ca persoană!” gândește Irina C.

Antonia C. mărturisește: ,,Când creez artă îmi arăt gândurile personale”

,,Arta e deopotrivă relaxare și concentrare!” spune Sara B.

,,Arta?- se miră Sofia Elena F.- e o bucată din inimă!”

Dalyana T. surâde: ,,…sunt mândră când pot să îmi exprim sentimentele desenând, când creez artă…”

,,Arta dezvăluie creativitatea…și, desigur, e un hobby relaxant” realizează Sabrina D.

,,Arta? Desigur, emoție și creativitate la un loc”, răspunde Ștefan A.

Alessia R. este vehementă: ,,Lumea înseamnă artă….peste tot!”

,,Pictura mă ajută mereu să mă descarc, mă ajută să mă pot concentra pe gândurile mele…” scrie Miruna Ș.

,,Arta este pasiune, bucurie, mândrie atunci când lucrurile se întruchipează cum doresc eu…” spune Anamaria E.

 

 

,,Aș desena în fiecare zi… este activitatea mea preferată!” recunoaște Rareș D.

,,Primul artist a fost Dumnezeu, ne-a modelat după chipul și înfățișarea Sa”, povestește profesorul și artistul Nicoleta Nicolescu.

,,Noi îi continuăm munca, actul creației. De aceea copiii noștri sunt atât de buni creatori, ei vin deja învățați!

Eu doar ascult și admir ce au de spus…”

 

Și noi admirăm ceea ce au povestit în culoare talentații pictori!

,,Desenele lui David” îi așteaptă pe copii să se povestească lumii în imagini grăitoare!

 

 

Tema plastica: monocromie, culori reci.

Subiectul: ,,Iarna- peisaj”.

S-au folosit trei tehnici: tehnica simetriei prin îndoire și presare, tehnica stropirii și tehnica aplicării de pată picturală în planuri de vedere pentru redarea adâncimii.

 

 

 

Era o zi ca oricare alta. Ioana făcuse primii pași în casa unor prieteni de familie. În centrul camerei, trona maiestos un pian de care a fost vrăjită pe loc. Fără nicio reținere, s-a așezat pe scaun și a început să ia la control toate clapele producând un sunet care cu greu se putea numi muzică. Era și normal pentru că episodul se petrecea pe la vârsta de 4-5 ani. Văzând întâmplarea, fiul familiei cu pricina o invită pe micuța Ioana la câteva ore în care să-i pună la încercare calitățile muzicale. Zis și făcut!

Tânăra s-a îndrăgostit pe loc de instrument, iar cu timp i-a dedicat acestuia 12 ani din viața ei. Au fost ani în care programul de studiu asiduu i-au răpit unele momente din copilărie, dar nu regretă nicio secundă din timpul petrecut în fața partiturii. Ulterior, drumurile au purtat-o pe alte căi, dar muzica pianului a fost tot timpul acolo, în background-ul vieții. Așa se face că în pandemie, când lumea fugea care încotro, Ioana a pus bazele Concursului Internațional de Interpretare SCHERZO, care s-a bucurat de un succes răsunător.

Până în prezent, efortul Ioanei și a oamenilor de lângă ea, au făcut ca sute de tineri să-și poată exprima talentul de-a lungul a patru ediții. Pe lângă acestea, tânăra lucrează în particular cu tineri și nu numai, ghidându-le pașii pe cărarea muzicii și făcându-i să se îndrăgostească iremediabil de magia artei.

Printre note, partituri, ore petrecute alături de elevi, Ioana Cristache a poposit în fața microfonului, motiv pentru care nu ne-am putut abține să nu o luăm la întrebări.

 

Ce a ieșit? Vă lăsăm pe voi să vedeți!

 

În fiecare zi merge la antrenamente cu gândul la o medalie olimpică. Știe că se poate obține doar prin muncă, determinare și ambiție deși, la înscriere la liceul sportiv, a fost cu mama de mână. Doar l-a impulsionat să devină un nume în sport. Alexandru Novac și l-a construit în timp și își scrie povestea frumoasei escapade sportive zilnic, cu multă sudoare.

 

Campion la suliță, el s-a perindat în jurul sportului de mic. A cochetat cu fotbalul, ba cu handbalul, a încercat și puțin judo ca până la urmă să se identifice perfect cu atletismul. În 2006 se întâmpla asta, iar de atunci a ieșit în față doar cu rezultate remarcabile.

Ne-a reprezentat în 2014 la Jocurile Olimpice de Tineret din Naijing unde a luat medalia de argint. În anul 2018 a stabilit un nou record mondial, în reuniunea internațională de la Nembro cu o aruncare de 86,37 m. La Campionatul European de Tineret (U23) din 2019 de la Gavle a obținut medalia de argint. La Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020 a obținut locul 12. Apoi, a fost numit cel mai bun atlet român al anului de către Federația Română de Atletism. Să-l cunoaștem!

 

 

Alex, de unde vii, ce studii ai făcut și încotro te îndrepți?

Vin dintr-un orășel micuț numit Adjud situat în județul Vrancea, am terminat liceul și acum vreau să încep și facultatea de sport și cu timpul, poate, să încerc și altceva.

 

În jurul căror cuvinte guvernezi în viață?

Cuvintele cheie din viața mea sunt: pozitivitate, evoluție, sport.

 

Să facem un exercițiu: Cum era băiețelul Alex? Cum este azi Alex-omul?

Băiețelul Alex a fost și încă mai este și acum câteodată în anumite momente din viața mea. Am fost un copil care am știut mereu ce vreau și am încercat tot timpul să fac lucrurile în așa fel încât să meargă în favoarea mea. Acum am crescut, mă uit în spate și observ că de mic am știut ce vreau de la viață și că vreau să ajung pe cele mai înalte culmi ale sportului.

 

Cum e Alex ca sportiv?

Eu mă consider un om norocos, un sportiv norocos că am un talent extraordinar, dar fără muncă nu poți face nimic. Munca bate talentul. În fiecare zi merg la antrenament și muncesc cu gândul la o medalie olimpică.

 

În sânul familiei primim cea mai importantă educație și plecăm în viață cu un set de valori transmise de membrii familiei. Ce te-au învățat ai tăi?

Părinții mei mereu m-au învățat să vorbesc frumos, să respect oamenii din jurul meu, să apreciez munca celor din jurul meu și asta îmi prinde bine acum în viața mea de sportiv.

 

Au fost toți membrii familiei de acord cu acest sport? Mamele, fiind femei, de obicei sunt mai sensibile. Ce îmi poți spune?

Da, ambii părinți au fost de acord să fac acest sport. La înscriere pentru liceu am fost cu mama de mână la Bacău să dau probele sportive. Ambii părinți și-au dorit să continui cu sportul și m-au împins să plec de acasă de la o vârstă fragedă, să ajung ceea ce sunt astăzi. Chiar dacă sunt singurul lor copil, nu au optat pentru a mă ține lângă ei să urmez studiile la un liceu oarecare și să nu mai fac sport.

 

Când ai cochetat prima dată cu sportul?

Sport fac de mic. Prima dată am început cu fotbal, după cu handbal, apoi am sesizat că sunt o fire foarte competitivă și că nu pot face un sport de echipă. Am încercat puțin judo, dar nu a mers și în ultimul rând am mers să încerc și la atletism. Primii mei pași pe stadionul de atletism au început în anul 2006 și de atunci am rămas pe stadion.

 

Cum arată o zi de antrenamente?

O zi de antrenament este destul de complexă. Te trezești, mănânci, îți iei vitaminele, apoi pleci la primul antrenament. Depinde de ce ai în prima parte a zilei la acel antrenament. Eu stau la sală  2-3 ore, merg acasă, fac un duș, mănânc, apoi după amiază fac alt tip de antrenament unde stau tot undeva la 1-2 ore și după se încheie ziua așteptând ziua următoare de antrenament.

 

 

Te dedici total sportului și îl îndrăgești ca fiind parte din tine. Ce sentiment te-a învăluit când ai intrat prima dată pe un teren?

Sincer, nu mai țin minte acel sentiment când am intrat prima dată într-un stadion, dar vă pot spune atunci când am fost prima dată la un Campionat Mondial de Seniori unde erau 85000 de mii de oameni pe stadion și toți aplaudau. Este un sentiment care te face sa te simți cel mai împlinit om din lume și cel mai puternic.

 

Fiecare dintre noi avem persoane care ne inspiră în domeniul ales. Pe tine cine te impulsionează și te motivează prin experiența și performanțele sale?

Asta este o întrebare foarte bună. Cât am fost mic, voiam să ajung și încă îmi doresc să fiu ca Jan Zelezny. Este un aruncător de suliță din Cehia care a aruncat 98,48m, acesta fiind și recordul mondial. Acum stau și realizez că în fiecare zi merg la antrenament și vorbesc cu antrenoarea mea Mihaela Melinte și mereu îmi spune că vrea o medalie olimpică cu mine pentru că ea nu a putut să o obțină ca sportivă și vrea să trăiască acest sentiment prin mine și acest lucru mă motivează pe zi ce trece.

 

La câte concursuri ai participat și care sunt performanțele cu care te mândrești?

Am participat la foarte multe competiții și cele mai importante dintre ele sunt Jocurile Olimpice de Tineret Nanjing 2014 unde am luat medalia de argint, Campionatele Europene 2019 Gavle unde am obținut medalia de argint și cea mai importantă competiție din viața mea de până acum a fost atunci când am participat la Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020.

 

Povestește cea mai frumoasă experiență trăită.

Cea mai frumoasă experiență trăită a fost în anul 2014 la Jocurile Olimpice de Tineret din Nanjing. Acolo am mers foarte mulți sportivi de la atletism unde toți aveau șanse la medalie, dar eu eram singurul rămas pe dinafară. A venit ziua calificărilor. Până atunci dintre colegii mei nimeni nu reușise să aducă o medalie. Intru pe stadion, ne încălzim și se dă start competiției. Îmi vine rândul să arunc prima aruncare 62 m, a doua 67 m. Mai aveam o aruncare și nu eram în primii 12 pentru a merge mai departe în finală. Cele din urmă, am reușit din ultima aruncare 77.61 m unde, cu aruncarea aceea, am trecut pe locul 1 în calificări și făcusem și record Național de Juniori 2. După două zile, vine marea finală unde acolo am reușit doar un rezultat de 73.98 m și am luat medalia de argint la care nu visam nici măcar eu.

 

Ce ai simțit când ai câștigat primul titlu?

Când am câștigat primul titlu național a fost cel mai frumos și fericit lucru trăit de mine. Nu realizam prea tare pe atunci. Antrenoarea mea era fericită, părinții mei la fel, dar eu nu îmi dădeam seama ce realizasem.

 

 

Care este provocarea ta cea mai mare în acest sport?

Cea mai mare provocare este să ajungi pe cea mai înaltă treaptă, dar să te menții acolo.

 

De ce să vină copiii sau adolescenții să practice acest sport? Un sfat pentru toți cei care se vor lăsa inspirați de tine.

În primul rând, baza oricărui sport este atletismul. Dacă nu știi să alergi sau să sari, nu poți practica foarte multe sporturi. Îndemn cât mai multă lume cel puțin 40-60 de minute să între pe un stadion, să alerge. Legat de copii, îi îndemn să înceapă prima dată cu atletismul pentru a-și dezvolta viteza, rezistența, abilitățile. Dacă nu o să le placă acest sport, să încerce și altceva, dar aici este prima treaptă indiferent de sportul practicat.

 

Cât de mult te onorează să fii numit ca fiind cel mai bun atlet român?

Este o mare bucurie să fii cel mai bun atlet al anului. Aici vezi exact că munca ta nu a fost în zadar și în fiecare an ești motivat să fii cel mai bun.

 

Cum a fost trecerea de la oină la suliță și cum s-a întâmplat?

Trebuie toată lumea să înțeleagă că eu nu am practicat sportul oină. În atletism, la o vârstă fragedă, nu poți pune un copil să arunce cu o suliță. Prima dată se aruncă cu mingea de oină să vezi abilitățile acelui copil dacă are explozie în braț și apoi peste doi ani poți începe să arunci cu sulița. Deci așa am început și eu, ca în exemplul de mai sus.

 

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care e cea mai mare mâhnire care îți vine cel mai des în gânduri? Dar cea mai mare bucurie?

Cea mai mare mâhnire a mea este când merg la o competiție de nivel internațional și nu reușesc să obțin acel rezultat dorit și mereu mă cert și-mi spun că nu am muncit mai mult. Însă, cea mai mare bucurie este când ajung la antrenament și începe doza de nebunie, să văd ce să fac ca să nu o mai dau în bară data viitoare.

 

Cine este Alex când este singur? Cum te descurci cu momentele tale dificile?

Aici nu este chiar așa simplu. Mereu mă gândesc că vreau să fiu cel mai bun, că vreau să ajung cel mai sus și nu las nici măcar o secundă un lucru să ajungă să fie dificil. Au mai fost și momente grele și mereu vorbesc cu mine și mă încurajez să merg mai departe, că altceva nu pot face.

 

Mai simți emoții înainte de un concurs? Dacă da, sunt normale?

Emoțiile sunt chiar și la anumite antrenamente. Dacă nu ar mai fi emoții, nu aș mai putea face sport. Emoțiile fac parte din succesul fiecărui sportiv. Fără ele nu am putea face nimic.

 

 

Pe lângă sport, ce pasiuni mai împărtășești?

Îmi place foarte mult în timpul liber să merg la pescuit și să merg pe motocicletă.

 

Cum te definești în câteva idei?

Sunt un om simplu, muncitor, visător și optimist.

 

Pe lângă titlul de campion la JO, ce altă dorință arzătoare mai ai?

Îmi doresc să fiu sănătos și să am putere de muncă tot restul vieții mele. Vreau să-mi întemeiez o familie frumoasă și să am o casă care să fie plină numai cu bucurii și fericire.

 

Ești sportiv, campion, fiu, prieten. Care apelativ te mai onorează?

Aici sunt mai multe lucruri, nu doar unul. Sunt un om iubitor, un om care ajută și un om fericit și cu zâmbetul pe buze mereu.

 

Deschide sportul uși?

Sportul, în general, da, deschide uși și te face să fii văzut altfel în viața socială. Pe unde treci, toată lumea vrea să stea măcar cinci minute cu tine de vorbă și să-ți ofere oportunități după sau în timpul sportului.

 

Ce ai învățat în toți acești ani de când practici sport, pe lângă faptul că el te disciplinează?

Am învățat că trebuie să gândesc ca un campion. De când mă trezesc până mă pun să dorm, nu mă abat de la a fi un om care pune suflet, un om cu caracter și nu în ultimul rând un exemplu pentru pentru restul oamenilor.

 

 

Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta!

Ridică-te, fă-te recunoscut!

Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei participa la un concurs curând? Te-ai făcut remarcat? Nu? În cât timp crezi că vei deveni cel aplaudat? Ți s-au expus lucrările? Ai umplut sălile? Ai publicat cartea? Când? Când?

O întâmplare

Kurt Vonnegut, celebrul scriitor american, a povestit la un moment dat o întâmplare din adolescența sa: avea 15 ani și își petrecea o lună din vacanța de vară lucrând alături de o echipă, la un sit arheologic. Într-o bună zi, unul dintre arheologii cu experiență l-a abordat pe adolescent, dorind să îl cunoască mai bine, și l-a întrebat dacă face un sport anume. Adolescentul a răspuns că nu face niciun sport dar că merge la cor, ia lecții vioară și de pian și participă la cursuri de teatru. Fața omului de știință s-a luminat și a exclamat: ,,WOW, bravooo!”. Adolescentul a plecat însă stingher capul și a răspuns ușor rușinat: ,,dar NU, nu merit laude, nu sunt într-adevăr bun la niciuna dintre activitățile acestea….”

Arheologul l-a privit cu blândețe, a zâmbit și i-a spus: ,,nu cred că a fi cel mai bun în ceva este adevăratul sens pentru care facem acel lucru. Ai toate aceste experiențe minunate și te bucuri de ele și fiecare în parte te învață ceva anume și fiecare te va face o persoană mai interesantă, mai dăruită, mai specială, indiferent de cât de bine o vei duce la capăt!”

Acele cuvinte l-au impresionat enorm pe viitorul mare romancier: se vedea într-o zonă soră cu mediocritatea când participa la acele activități, credea că de fapt irosește, se irosește; în loc să se concentreze pe faptul că îi făcea plăcere să fie acolo, să facă tot ce făcea, gândul său fugea mereu spre ideea că nu este capabil să atingă performanța.

Mitul talentului absolut ne-a înrobit

Am fost crescuți într-un mediu ce vedea doar performanță, pe culmi- sau hăuri. Știam că putem fi sus sau jos. Ni se povestea că nimeni nu știe cum îl cheamă pe cel de pe locul 2, că medalia de bronz e ca și inexistentă. Mitul talentului absolut ne-a înrobit și ne-a umbrit. Eram demni de ceva doar dacă spuneam ,,am câștigat”.

Să le dăruim copiilor noștri șansa să facă ceva de dragul activității în sine, să picteze pentru că au chef, să studieze o limbă străină doar pentru că simt importanța instrumentului, să schieze și să patineze pentru că le place sentimentul de zbor, să înoate pentru că se simt puțin delfini, să desțelenească geometria pentru că le-a plăcut ce au citit despre Thales. Să îi lăsăm să se joace de dragul jocului și să le spunem ce treabă grozavă fac atunci când se familiarizează cu ABC-ul de peste tot.

Vom admira persoana ce devin și îi vom admira indiferent unde vor sta agățate medaliile: pe panoplia cu victorii sau pe panoplia inimilor fericite.



Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de iubit”, am avea am putea avea (măcar) următoarele motive (aleatoriu prezentate, căci ordinea nu contează).

 

1. Pentru nepământeana lui generozitate

Se ştie că avea boierescul obicei de a dărui. Şi o făcea cu asupra de măsură şi fără să se raporteze pragmatic la lucruri, împărţindu-le artificial în „ale mele” şi „ale altora”. Acelaşi lucru a ales conștient să-l facă şi cu timpul, energia şi geniul lui. Nu cunoştea posesivitatea, s-a spus. Sau o cunoştea, dar alegea să o ignore.

„Se dăruieşte”, era vorba lui. Se aplica fără discriminare pentru obiecte şi abstracţiuni, că erau bani, vase etrusce, monede romane, cantităţi uriaşe de flori, frumoase bidonaşe cu dop de argint pentru „alcolache”, portrete schiţate de mâna lui sau poezii (în varianta „Se dedică lui…”).

Doar unul din exemplele… exemplare. A dăruit titlul unui poem, atunci când un scriitor l-a admirat – poemul se numea „Antrenorul de îngeri” – şi a cerut permisiunea să i-l fure pentru un roman. Nichita a rupt manuscrisul şi l-a aruncat fără regrete. „Se dăruieşte…”.

Despre generozitatea lui arhicunoscută, mulţi au spus multe, în cuvinte mari prin care transpare mirarea. Explicaţia lui este alta, justificându-și, modest, „excesul” printr-o lipsă: „Bătrâne, eu n-am avut niciodată matraflingheri (bani). Şi numai un sărac poate fi cu adevărat generos, fiindcă nu are conştiinţa valorii banului”.

2. Pentru că îi iubea pe toţi „activiştii suferinţei”

Nichita Stănescu iubea – cu gentileţe şi politeţe, dar şi cu frenezie şi dăruire – oamenii. Din această categorie nu-i excludea, pe motive de pizmă profesională, pe confraţii lui întru literatură sau artă, fie că îşi căutau locul în posteritate sau trecuseră de mult în rândul nemuritorilor.

Lucru rar, iubea poeţii şi n-a fost vreodată să se îndepărteze, cu un aer august, dezgustat sau sever de vreun „activist al suferinţei”, aşa cum le spunea el celor asemenea lui.

Pentru poeții tineri intervenea adesea pe la gazete să fie publicați sau le făcea recenzii în care laudele nu erau dozate cu picătura.

La poeții-efigie avea o raportare proprie.

Pe Eminescu îl numea „singurul mareşal al versului” şi un noroc al neamului românesc. Relaţia lui cu unicul literaturii române era de fiecare zi: îl alinta drăgăstos Mişu Eminescu (pentru că îşi permitea) şi totodată îi recunoştea martiriul întru poezie, onestitate şi dragoste de neam, numindu-l „sfântul Eminescu”. Se considera trimisul lui, sluga lui în slujirea limbii române. Gesturile de recunoaştere a acestei înnobilante vasalităţi sunt grăitoare şi înduioşătoare, dar mai ales curajoase. Pentru un poet tânăr, crescut în cultul firesc faţă de Eminescu, ruperea acestei relaţii ar fi fost un gest banal de independenţă. Au făcut-o şi alţii, mult mai puţin dăruiţi. Nichita şi-a asumat total şi cu mândrie această dependenţă, plasându-se astfel în linia descendenţei lui, pe un plan de egalitate în modestie şi geniu.

Dar şi alţii, toţi, s-au bucurat de dragostea lui. Se socotea, de exemplu, elevul lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Vasile Cârlova, „aceşti poeţi de o rară modernitate şi de importanţă vitală pentru poezia românească”, spunea el.

Întrebat când l-a citit ultima oară pe Minulescu, Nichita răspunde: „Pe poeţii noştri îi cam citesc tot timpul şi îi răsfoiesc cam toată vremea, şi din pricină profesională, şi din dragoste pentru dânşii, aşa că nu pot spune dacă l-am citit ieri sau mâine”.

De asemenea, la întrebarea dacă îi pare corect să fie caracterizat în manualele vremii ca fiind „crescut la şcoala lui Labiş”, replică ferm „da”. De ce? „Pentru că iubesc memoria sfântă a lui Labiş.

Pe Urmuz, cu care nu considera că are în comun mare lucru, îl iubea, după spusele lui, „ca pe o lacrimă a lui Iisus”. Îi plăteşte şi lui tributul şi îi dăruieşte o parodie „finesse”, în stilul „derbedeului sacru”, după celebra „Fabulă”:

„Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de denari / L-au rugat deci pe Agrippa / Ca să le plătească gripa. / Agrippa cel arhitect / Se juca cu ei perfect, / Preştiind pe-Octavian / Să-l facă din bolovan :/ «O, Senat, o, tu, Senat, / Strigă el ca apucat / Nu mai trage de sesterţi, / Pe etruscul meu de şperţ!» / Senatul scoase o liră / De din platoşa illyră / Şi exclamă «Engliterra! / Mai mănâncă tu din Terra!»

Morala: Out adică over”.

3. Pentru că avea umor

Fiind un „biet om în timpul vieţii sale”, Nichita obişnuia să nu se ia prea mult în serios şi reuşea să-(şi) împrăştie „starea de molfete spre solfete” cu o efervescenţă verbală în care jocurile de cuvinte ascundeau un „râsu’-plânsu’” care ne e tipic.

Cel care se autointitula cu ironie „rege al căpşunilor şi al coarnelor de melc” avea pentru câte o situaţie de viaţă – tristă sau hazlie – o sinteză lacunară şi sclipitoare: „Ulciorul nu Merces la apă”, „Nu vă trageţi de şireturi cu mine, că eu mă port desculţ”.

4. Pentru că îşi iubea ţara şi poetica limbă română

„Eu sunt pe jumătate român şi pe jumătate român”, se spune că i-ar fi răspuns – cu umorul mai sus pomenit – unui tânăr avântat care i se prezentase în Italia astfel: „Io sono jumătate italiano, jumătate rumeno”.

Şi român a fost în toate, de la umila lui plecăciune faţă de înaintaşi până la iubirea permanent declarată şi niciodată ruşinată faţă de ţară şi neam. Ba mai mult, şi-a asumat să le facă, girându-le cu geniul său, o adevărată şi dreaptă „campanie de imagine” – i-am zice azi.

„În ce cred?” zice Nichita. „Cred în forţa cuvântului românesc, care dă un sens moral realului”.

Dintr-un interviu:

„– Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodată?

– Limba română.

– Cel mai important lucru pe care îl doriţi de la viaţă?

– Să nu trădez această limbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.”

Asemenea, îşi asuma lucid şi deplin cuvintele „Testamentului” lui Ienăchiţă Văcărescu, considerând că „nu există poet care să nu-şi iubească patria în mod absolut şi fundamental”.

Şi totuşi, n-au fost mulţi cei care, urmându-i lui, şi-au făcut din limba română o patrie și din asumarea necondiționată a țării o datorie.

5. Pentru îndelung exersata sa modestie

Poeţii sunt nişte – uneori simpatici – oameni ciudaţi. Mulţi sunt orgolioşi şi vanitatea lor naşte conflicte literare, cei atinşi de „morbul” poeziei considerându-se, pe bună dreptate, unici, dar şi mai presus de alţi confraţi.

Nichita se număra, şi la acest capitol, printre cei puţini. Nu intra în conflicte ivite din patimi sau gelozii de tagmă şi ridica din umeri când era subiectul lor: „În ţara asta e loc pentru toţi poeţii”.

Răsfăţat al vieţii publice şi literare, recunoscut din timpul vieţii drept „cel mai mare poet contemporan”, printr-un noroc care nu se dăruieşte adesea, Nichita nu și-a mâniat soarta și nici n-a avut neînțelepciunea de a o trece la capitolul „reușite personale”. Își primește norocul ca pe o răspundere pe care o poartă conştient. „Numai la cursele de cai există un câştigător”. În poezie, „cel mai mare-i cel de pe urmă”.

Îndemnat să se caracterizeze ca poet şi să-şi descrie propria poezie, declară lucid şi cu aceeaşi mare, irepetabilă modestie, că nu poate vorbi despre subiect. „Ar însemna să vorbesc prea mult, ceea ce ar fi egoism, ori prea analitic, ceea ce ar fi un răsfăţ”.

Nu se „îmburghezește” în starea de „geniu oficial” şi nici nu se complace în autosuficienţa acestui statut, proclamat de toţi: „O dată pe an îmi pun capul pe pernă şi zic: Sunt un geniu. Şi numai de şapte ori îmi acopăr capul şi zic: N-am talent.”

6. Pentru perpetuul cenaclu „Nichita”

Nichita este aparte în multe feluri, dar poate cea mai personală amprentă a sa rămâne felul în care, măcar aparent, şi-a trăit viaţa aproape public. Aparent, pentru că cine îl cunoştea mai îndeaproape ar fi remarcat şi altceva: că avea o cochilie specială pentru viaţa personală. La vedere rămânea poezia, pentru că şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie opera lui.

În orice caz, n-a fost dintre aceia care îşi poartă marca geniului ca pe un steag de luptă şi nici ca pe o povară aducătoare de suferinţe însingurate ori îşi împărtăşesc cu o elită fulguraţiile creative.

N-a avut multă vreme casa lui – „Eu nu am avut niciodată un loc fix, al meu” – şi locuia din prieten în prieten, împărţindu-şi cu ei salariul de corector, apoi de redactor II la Gazeta literară, un ceai amar şi tutun ieftin. Aşa că, atunci când s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei nr. 7-9, cele două camere ale spaţiului locativ au devenit nu numai ale prietenilor, ci ale tuturor: poeţi sau aspiranţi, chemaţi şi nechemaţi, tineri în căutare de inspiraţie şi necunoscuţi care-şi doreau să trăiască „experimentul” Nichita sau doar să noteze în grabă versurile risipite în eter. Aici, ca la o instituţie publică, oamenii veneau fără să anunţe şi stăteau atâta cât voiau. N-a întors pe nimeni, niciodată, din drum, nu s-a arătat niciodată deranjat, supărat, obosit, plictisit şi pentru fiecare avea timp, solicitudine şi un pahar de vin.

7. Pentru că era omenos, respectuos şi amabil

Politeţea lui nu era conjuncturală, ca o haină pentru ocazii speciale, ci o stare permanentă, înadins exersată zi cu zi.

Cineva spunea că în românitatea lui se contopiseră două frumoase obiceiuri din strămoşi: era primul care dădea bineţe, ca un dac, şi întâiul care întindea mâna oricui, ca un roman.

Altfel, nu conta prea mult cine-l aborda. Cu toţii – tineri liceeni sau venerabili academicieni – primeau aceeaşi solicitudine, aceeaşi atenţie, acelaşi entuziasm – mărcile lui înregistrate.

Când era întâmpinat la rândul lui cu omenie şi delicateţe, simţea nevoia să răsplătească gestul pe măsură.

Hristu Cândroveanu i-a trimis prima lui carte, „Alfabet liric”. După o săptămână, a primit, la schimb, o scrisoare de mulţumire, în care Nichita scria: „M-a emoţionat profund studiul pe care mi l-aţi acordat în excepţionala dumneavoastră carte […] Nu ştiu dacă merit atât de calda dumneavoastră apreciere, dar ea m-a făcut pentru câteva momente eterne fericit.

[…] ca omagiu, îngăduiţi-mi să-mi transcriu numele după actul de naştere,

Hristea Nichita Stănescu.”

De fapt, în această dezvăluire a numelui său întreg stă cea mai mare mulțumire: un amănunt biografic ca o punte care îi uneşte.

Dăruitor prin excelenţă, Nichita devenea timid în momentele când trebuia să ceară sau să „abuzeze” de timpul sau efortul altcuiva. Redactorii care-i făceau adnotări pe manuscrise – aduse, din scrupul, „calde” în redacții – nu au avut de întâmpinat ironii usturătoare, priviri superioare sau respingeri categorice. Îşi nota cu seriozitate observaţiile şi, din teama de a nu inoportuna, promitea că va ţine cont de ele: „Bătrâne, am să văd ce pot să fac”.

8. De „râsu’-plânsu’”

Nichita a șocat abundent contemporanii, fără ca şocul să fie unul căutat. Nu și-a propus să intre într-o galerie de poeţi care au dat cu tifla lumii literare ori să facă înadins gesturi memorabile, instantanee de lăsat moştenire urmaşilor, perpetuate de contemporanii pasionaţi de cancanuri literare. Și în acest fel îşi urmează zeul, pe Eminescu, ale căror gesturi „altfel” au fost profund genuine, lăsând în urmă imaginea senin celestă a unui zăpăcit responsabil şi a unui boem moral, care stârnește un instantaneu respect.

Gesturile lui Nichita sunt din aceeaşi sferă, în care se respiră aer rarefiat. Ca unul care-i era cu adevărat urmaş, multe sunt închinate „sfântului Eminescu”.

La miezul nopţii se înfiinţează aiurea la uşa unui prieten şi dă la iveală dintr-un pachet pe care-l ţinea sub braţ o formă din ceramică dovedită a fi masca mortuară a lui Mişu Eminescu. Vorbeşte ore întregi despre el, mângâind efigia: „Uită-te la scumpul de el ce frunte sublimă şi ce profil…”

Aflat la Viena, unde i s-a acordat premiul Herder, îşi converteşte toţi banii din premiu în flori: unele le dăruieşte femeilor din diaspora română din Austria, pe toate celelalte – lalele negre – le împrăştie pe strada unde altădată locuise Eminescu, riscând să se facă de (cel mai frumos) basm într-o ţară care nu apreciază risipa, fie ea chiar poetică și omagială.

9. Pentru responsabilitatea lui adesea confundată

Mulţi şi-l vor putea imagina ca pe un terchea-berchea, un aiurit, un derbedeu fără cauză, un iresponsabil răsfăţat de soartă şi de un geniu pe care şi l-a irosit.

De ce? Pentru că trăia în poezie ca într-o vitrină, împărțindu-și cu toți timpul și creațiile. Pentru că nu avea crize de inspirație și unora li s-a părut că a fi Nichita este prea ușor. Pentru că nu avea solicitări sofisticate și nici nevoie de condiții speciale pentru scris.

Și totuși.

Însuși spune că poeziile lui spontane sunt rezultatul unor elaborări tainice care durează trei sferturi de an. Când scapă de asediul prietenilor și necunoscuților, lucrează în apartamentul unui apropiat la o ediţie reprezentativă a operelor sale. Şi lucrează cuminte, responsabil şi meticulos.

Surorii sale, Mariana, îi împărtășește cu o ocazie – într-o epistolă din 13 octombrie 1961 – crezul lui: „Te rog să nu mă consideri stupid dacă am să-ţi repet un loc comun, anume acela că numai prin muncă cinstită şi susţinută poţi să te realizezi ca om şi că munca nu coincide întotdeauna şi cu plăcerea. Cel puţin la început. Eu pentru fiecare bucurie am luptat la milimetru […] Nu e o minciună să-ţi spun că orice lucru frumos se dobândeşte greu, dar se dobândeşte sigur şi trainic.”

La final, rămân tot propriile-i vorbe: „Eu cred în vocaţia şi talentul meu. Pentru asta mi-am sacrificat întreaga existenţă”.

10. Pentru Necuvinte

(Re)inventatorul poeticei limbi române – al doilea după Eminescu şi altfel decât el – ne-a dăruit tuturor ceva desăvârşit și tainic – Necuvintele.

Despre ele, alții au scris cuvinte.

Despre ele, spune și el însuși: „În mare, eu nu fac decât să reiau o părere de-a mea, şi nu numai a mea, că poezia nu rezidă în cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice. Dacă am putea face poeme din pietre sau dacă am putea transporta sentimente pe spinările cailor, mi-aş fi intitulat cartea Ne-pietrele sau Ne-caii”.

 

Sursa citatelor și a întâmplărilor: Album memorial Nichita Stănescu, Viaţa Românească, Bucureşti, decembrie 1984

Foto deschidere: evz.ro

Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia”. Ne-au atras atenția ilustrațiile spectaculoase din cărțile colecției „Români celebri”, ale Editurii Gama din Iași, și nu am putut să nu discutăm cu Georgiana Butnaru, autoarea acestor desene. Artista a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că imaginile atent realizate pot forma caractere.

Matricea Românească: Există zicala deja celebră potrivit căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ce poveste spune un desen?

Georgiana Butnaru: Un desen are rolul de a oferi cititorului o alternativă a universului imaginar, ce se construiește în fiecare dintre noi odată cu fiecare cuvânt citit. În colecția „Români celebri”, desenele spun mai mult decât atât, ele oferă informații despre oamenii și locurile care au existat (unele încă există) și faptele care s-au petrecut în acele locuri.

A fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere

Matricea Românească: Ce înseamnă să realizezi ilustrații pentru cărți care vorbesc despre figuri istorice? Care sunt aspectele care cer cea mai mare atenție?

Georgiana Butnaru: În cazul biografiilor, ilustrațiile trebuie să fie bazate pe documentare. De la vestimentație la decor, toate trebuie să aparțină perioadei și spațiului în care se desfășoară acțiunea. Deși în colecția „Români celebri” am ales să portretizăm fiecare personaj cât mai aproape de realitate, a fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe... Ștefan cel Mare”

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Ștefan cel Mare” Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: De ce este importantă ilustrația în cărțile pentru copii? Cum îi ajută pe ei o ilustrație să înțeleagă mai bine informațiile care li se oferă?

Georgiana Butnaru: Chiar dacă ilustrațiile au rolul de a complimenta textul, copiii dovedesc un interes mai mare pentru ilustrații și, deci, pentru cărțile ilustrate, imaginile fiind printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia, înainte de învățarea scrierii și citirii.

Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare

Matricea Românească: Desenele sunt realizate în funcție de vârsta publicului țintă? Care sunt criteriile pe care le luaţi în calcul?

Georgiana Butnaru: La fel ca textul, ilustrațiile sunt pe înțelesul celor mici. Am folosit culori vii, am păstrat conturul formelor și am renunțat la multe detalii, pentru a îndruma atenția copiilor asupra personajelor și acțiunii.

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Matricea Românească: Care este frumusețea acestei profesii, cea de ilustrator pentru cărți pentru copii?

Georgiana Butnaru: Colecția „Români celebri” a reprezentat pentru mine un debut oficial în profesia de ilustrator pentru cărți destinate copiilor. Consider că frumusețea acestei profesii constă în posibilitatea de a modela și dezvolta imaginația celor mici, creând astfel primele amintiri vizuale ce formează caracterul fiecăruia.

Matricea Românească: Ce încerci să redai din personalitatea figurilor românești pe care le reprezinți prin ilustrații?

Georgiana Butnaru: Umanitatea lor, aceasta fiind dovada clară că oricine poate aduce frumusețe, evoluție și revoluție în orice domeniu, prin multă muncă și perseverență.

Matricea Românească: Te responsabilizează suplimentar acest proiect, ca român?

Georgiana Butnaru: Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare, mai ales micilor cititori români care abia îi descoperă.

Matricea Românească: Care a fost personalitatea cel mai greu de ilustrat, până acum, din colecția „Români celebri”?

Georgiana Butnaru: Cu cât personalitățile sunt mai depărtate de noi pe axa temporală, cu atât mi-a fost mai greu să găsesc informații precise despre acestea, însă mi-a făcut plăcere să merg pe urmele fiecăreia dintre ele și să le redescopăr.

„Cunoaște-l pe... Ion Creangă”

„Cunoaște-l pe... Mihai Viteazul”

„Cunoaște-l pe... Mircea cel Bătrân”

“Am făcut ce am putut aici, în România. Cred că, dacă aș pleca, aș putea să evoluez mai mult de atât.”

Cel care rosteşte aceste cuvinte resemnate, dar definitorii pentru zeitgeist-ul şi angoasa tinerilor români contemporani, este Iulian Moldovan, 28 de ani, un artist în tehnica mozaicului din Târnăveni, venit în Capitală acum câţiva ani pentru a studia la Universitatea Naţională de Artă.

Pasiunea pentru mozaic i-o datorează chiar alma mater: “Venind în București la facultate, la Universitatea Națională de Artă, şi fiind la secția de Artă Murală, am descoperit tehnica mozaicului. Aveam teme la facultate pe tehnica respectivă și mi-a plăcut. Ulterior, am început documentarea, să văd ce înseamnă mai exact. Am căutat artiști, m-a atras și mai mult căutând, văzând diferite experimente și texturi, culori. Atunci am început să lucrez pe tehnica aceasta, mai mult pe partea laică, iar ulterior și pe partea religioasă”. Şi-a dat licenţa cu un mozaic religios, “Sfântul Ioan Botezătorul”, realizat pentru parohia din oraşul său natal.

Dacă, în străinătate, mozaicul este o tehnică recunoscută, pusă în valoare prin intermediul marilor lucrări publice – a se vedea Parc Güell din Barcelona, mult celebrata creaţie a lui Antonio Gaudi sau Giardino dei Tarocchii, orăşelul de mozaic imaginat de Niki de Saint Phalle în Toscana – în România nu se poate vorbi – încă – despre o şcoală românească a mozaicului. În această materie, reminiscenţele se datorează comunismului – şi Bisericii.

“Încerc să îmi popularizez arta, pentru că ea nu există foarte mult în spaţiul public”, explică Iulian Moldovan. “În perioada comunistă s-au mai realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, cu tematici ale perioadei respective – fabrici, uzine, muncitori. Există câteva exemple prin Ploiești sau Constanța și în București, bineînțeles. Dar, la noi, este foarte puțin cunoscută această tehnică”, spune artistul.

Oamenii consideră mozaicul un mozaic de baie. Încerc să le arăt că este o artă

Practic, dincolo de exploatarea sa ideologică, tradiţia mozaicului românesc există doar în arta religioasă. “Este o tehnică cunoscută mai mult pe zona aceasta. Pe cea laică este foarte puțin cunoscută.”

Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae Foto: arhiva personală

Iar asta face misiunea artistului una extrem de complicată. Într-o Românie bulversată cultural de fantomele trecutului, artistul trebuie nu doar să creeze, trebuie să se şi explice – ceea ce îi demonetizează strădania.

“Chiar am ceva probleme în a explica clienților ce înseamnă, pentru că ei consideră mozaicul un mozaic de baie. Orice le-ai prezenta, primul lucru care le vine în minte este mozaicul de baie. Tocmai asta încerc, prin lucrările mele, să le arăt: că, de fapt, mozaicul este o artă, este ceva mai mult decât atât. Şi că merită să fie apreciată, având în vedere că este foarte multă muncă la realizarea unui mozaic.”

În Occident, mozaicul şi-a câştigat faima pentru că “este o tehnică extrem de impresionantă, iar cu cât este o lucrare de dimensiuni mai ample, cu atât este mai impactantă. Îți transmite o stare aparte pe care pictura nu o să poată niciodată să o transmită. Este adevărat că, în afară, există reprezentanți ai acestei tehnici foarte bine văzuți. De exemplu, arhitectul [Antonio] Gaudi, care a realizat, după cum se știe, în Barcelona, Parcul Güell sau Sagrada Familia. Gaudi a devenit deja mai mult decât un artist. Se folosește imaginea lui pentru a promova orașul Barcelona.”

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm Foto: arhiva personală

Similar, în Italia, Saint Phalle a realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, parcuri și clădiri supranaturale, care te transportă într-o lume a visului. Un alt exemplu notabil vine din SUA, unde Isaiah Zagar “a realizat un cartier întreg, ca un labirint – totul îmbrăcat cu mozaic: interior, exterior. A devenit deja un oraș turistic.” Este vorba despre Magic Gardens din Philadelphia, rodul a 14 ani de muncă susţinută, dar mai ales vizionară.

Încerc să ies în afară tocmai pentru că mozaicul este mai bine văzut acolo și, cu pași mici…

Diferenţa între Occident şi România, spune Moldovan, este reprezentată de climatul artistic şi de oportunităţile de expresie, favorizate de un mediu public, de o comunitate care înţelege să investească în viitorul său.

“Este foarte important să ai lucrări în spații publice, să fie cât mai vizibile. Am încercat un asemenea proiect în Târnăveni. S-au schimbat primarii, ce face unul nu vrea altul, devine o problemă politică. Am încercat să le propun un proiect pe termen lung, în care să facem din orașul Târnăveni un oraș turistic special structurat pe mozaic. Au fost, oarecum, receptivi la început. Apoi au spus: «Da, dar noi suntem primari patru ani, iar apoi plecăm. Trebuie să se vadă ceva concret acum, cât suntem noi». Și s-a amânat proiectul. Nu s-a mers mai departe.”

Proiectul tânărului artist ar fi necesitat un efort colectiv de 10 ani – tehnica mozaicului este notorie pentru cronofagia ei – dar promitea să schimbe complet faţa unui orăşel de 22.000 de suflete, şi să îl transforme într-o atracţie turistică – atât pentru români, cât şi pentru europeni.

“Finanțele, într-un orășel ca Târnăveni, nu există. Am început prin realizarea fațadei Casei de Cultură – una foarte mare – de unul singur. Am lucrat până acum patru luni, și n-am reușit să o termin.”

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucru intens la Casa de Cultură

Dacă ar exista deschidere şi hotărâre din partea autorităţilor, iar bugetele pentru cultură ar fi decente, spune Moldovan, România ar putea derula proiecte care să angreneze resursa creativă atât autohtonă, cât şi internaţională. “Se pot face proiecte în care să inviți artiști din toată lumea – nu vor decât cazare, mâncare și distracție, probabil. Lucrează ca un schimb de experiență și vin cu mare plăcere. Trebuie doar să fii receptiv la chestiunea aceasta și să oferi niște beneficii… eventual, o diplomă la final. Artiştii nu cer foarte mult.”

Este foarte greu să faci o lucrare într-un spaţiu public din România, ca tânăr

Lipsa de oportunităţi pentru tinerele noastre talente revine în discuţie, ca un stigmat istoric şi un avertisment pentru cei care ne conduc destinele: “Este foarte greu să faci o lucrare într-un spațiu public, ca tânăr. Eu mă uit la mine și văd că este foarte greu să intri pe piață cu tehnica asta. Este foarte greu să ajung la primării să le propun un proiect. Mi-a fost foarte greu și în Târnăveni, care este un oraș mic și unde am avut acces prin profesorul cu care am făcut pregătire. În București, necunoscând pe nimeni, n-aș putea să ajung. Cel puțin, nu acum. Pe viitor, sper să pot ajung”.

Problema lui Iulian, ca a atâtor altor tineri din România, este că nu reprezintă un nume, sau o voce care să fie ascultată de către decidenţi. La urma urmei, fără oportunitate, abilitatea nu este nimic.

“Mi-aş dori să am acces la oamenii care iau hotărâri. Bineînțeles, să fac un proiect, să-l propun. Nu neapărat să mi se promită că e aprobat sau nu. Pur și simplu, să am acces să prezint un proiect, în primul rând. Poate e bun, poate nu. Dar măcar să am ocazia asta.”

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte Foto: arhiva personală

Un exemplu concret îl reprezintă “Proiectul 1990”, derulat acum câţiva ani în Piaţa Presei din Bucureşti, în cadrul căruia au fost expuse sculpturi în spaţiul public. “Mi-ar fi plăcut să particip şi eu la proiect, în care să vin cu o sculptură placată cu mozaic. Este greu să ajungi până și în cercul acela. N-aș avea pretenții financiare, le-aș face pentru vizibilitate, pentru promovare…”, mărturiseşte tânărul român care calcă pe urmele lui Gaudi.

În acest sens, pentru a-şi perfecţiona tehnica, Iulian a început să colaboreze cu artişti străini, ceea ce i-a adus deja invitaţia de a realiza o lucrare în cadrul unui proiect internaţional găzduit de Germania. El a fost singurul român – din 150 de artişti din toată lumea – care a compus o creaţie simbolică pentru ţara noastră: “Ordinul Dragonilor”, în tehnica mozaicului. Lucrarea, care împreună cu celelalte opere a creat o imagine de ansamblu, a fost vândută în scop caritabil. Graţie acestui succes, Iulian Moldovan va participa din nou, anul acesta, în Germania la un proiect internaţional de mozaic. “E un început pentru mine și sper să profit de această oportunitate, pentru că este un proiect important.”

Am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?»

Se profilează o plecare – poate definitivă – în străinătate? “Îmi iubesc ţara”, spune Iulian pentru Matricea Românească. “Dar trecând timpul, deşi în particular primesc laude, nu mă simt destul de apreciat în general. Adică, am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?». Cumva, am început să mă demoralizez și să îmi doresc să plec. Nu știu dacă e un lucru bun. Probabil că nu, dar la un moment dat sper să reușesc să mă întorc. Însă, pentru a putea să evoluez, simt că trebuie să plec. Nu știu dacă e cea mai bună decizie sau nu, dar asta simt, în momentul de față.”

În pofida pesimismului său aparent, Iulian îşi păstrează un licăr de speranţă în viitor: “Îmi doresc să revin, îmi doresc să realizez lucrări în spațiul public românesc. Dacă mi s-ar acorda șansa să realizez lucrări, n-aș pleca. Dar tocmai din pricina asta, simt că pot mai mult de atât și nu mi se oferă ocazia. Și atunci, îmi doresc să plec”.

Ordinul Dragonului

Ordinul Dragonului Foto: arhiva personală

Are România potenţialul de a oferi lumii un artist în mozaic de talia lui Gaudi? Răspunsul este unul fără echivoc: “Da! Chiar dacă este foarte greu să ajungi la nivelul lui Gaudi. A devenit un brand și este greu să depășești un brand. Însă, ca artist, ai putea să ajungi la nivelul respectiv. Dacă ești promovat cum trebuie, cred că poți să ajungi acolo”.

Involuntar, tânărul artist din Târnăveni trădează prin fiecare gest pe care îl face deficitul de încredere care le fracturează lui şi colegilor săi de generaţie eforturile, în România. Este drama intelectualului conştient că poate contribui la «matricea românească», dar condamnat să îşi negocieze talentul divin cu realităţile şi zbaterile vieţii de zi cu zi. De cele mai multe ori, “contractul” e scris în termenii cel mai defavorabili, şi poate avea ca rezultat falimentul artistic, uman – sau amândouă. Avem în faţă un individ valoros, dar devenit ezitant pentru că universul său este alcătuit din nisipuri mişcătoare. Presupunerile capătă forma unei scăpări freudiene: “Trebuie lucrat la încredere – cred că trebuie să li se acorde mai multă încredere artiștilor”.

Că românii sunt receptivi la frumos este o axiomă, pe care proiectul lui Iulian de la casa de cultură din Târnăveni a venit să o confirme. Cu o singură excepţie, reacţiile au fost aprobatoare.

“Localnicii au fost foarte receptivi. Am avut o singură persoană, în vârstă, cred că avea peste 80 de ani, care a început să spună: «Da, dar primarului asta îi lipsea?», acuzându-l că încearcă să bage banii în buzunar. Probabil se credea că lucrarea implică foarte mulți bani. A fost o lucrare din partea mea, gratuită. Au fost sponsorizate doar materialele, dar lumea n-a știut lucrul acesta. În schimb, oamenii au fost foarte receptivi, le-a plăcut – nu știau de ce, dar le-a plăcut. Probabil, vizual, cromatic, a fost interesant.”

Până când piaţa mozaicului din România se va cristaliza într-o industrie profesionistă, cererea este izolată şi limitată, explică Iulian, de către costurile relativ prohibitive ale materialelor implicate de această tehnică. Sticla de Murano costă 500 de euro per mp, în timp ce aurul ajunge la 1000 – 1500 de euro per mp. Cel mai ieftin material este ceramica – un metru pătrat valorează doar 40 de lei.

“Din câte observ, oamenii își doresc foarte mult să îşi realizeze un mozaic în casă, de exemplu. În schimb, foarte mulți nu-și permit. Este o tehnică mai scumpă decât pictura, iar publicul nu știe încă ce costuri implică, în primul rând materialele. Sunt costuri destul de mari, astfel că nu îşi permite oricine. În schimb, şi-ar dori”.

Paviment, casă privată

Paviment, casă privată Foto: arhiva personală

Regretabil, ca în atâtea alte instanţe, este faptul că publicul nu este conştient de efortul deosebit pe care o lucrare în mozaic îl presupune, tinzând să minimalizeze realizările artistului, perseverenţa lui.

“La un autoportret, de exemplu, am lucrat o lună, în condițiile în care veneam seara acasă și lucram. Deci, să spunem că în două săptămâni aș putea să fac un portret de dimensiunile 50 cm x 70 cm. La «Decebal» am lucrat vreo două luni, puse cap la cap: 8 ore pe zi, 22 de zile pe lună. Cea mai mare lucrare a rămas cea de la Casa de Cultură, o lucrare destul de impresionantă prin dimensiunile pe care le are. Alte lucrări de impact ar fi «Iguana», în care am încercat să redau naturalețea, să fie cât mai natural realizată. Este supradimensionată, are 3 metri lungime, dar prin textura ei, parcă trăiește. Parcă se uită la tine, parcă iese de acolo din zid.”

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm Foto: arhiva personală

Se poate spune că mozaicul religios a fost cel care i-a creat lui Iulian etica muncii şi educaţia temperanţei: “La secţia de Artă Murală, se studiază atât pe parte laică, cât şi pe parte religioasă. De exemplu, studiam planul bisericii să facem iconografia pe spațiul respectiv. E puțin diferit față de mozaicul laic, în sensul că există anumite reguli, un canon pe care trebuie să-l respecți. Eu eram foarte dezordonat până să vin la facultate și să mă ocup de tehnica mozaicului, iar asta m-a ţinut în frâu și m-a făcut să mă ordonez și să am răbdare. Eram total opus față de acum. A fost o şcoală bună”.

Dacă laşi prea mult din preţ, scazi nivelul artei şi nu mai eşti apreciat ca artist. Eşti văzut ca un muncitor

Dacă, în timpul Renaşterii, creatorii de excepţie se bucurau de protecţia marilor patroni ai artelor, lucrurile stau extrem de diferit astăzi. După inevitabila perioadă de ucenicie, în care a lucrat şi a învăţat alături de mai mulţi artişti mozaicari, Iulian este de cinci ani pe propriile picioare. Subzistenţa ar putea fi cea mai complicată operă pe care trebuie să o realizeze.

“Probabil [pe vremea Renaşterii] nici nu existau atât de mulți artiști ca acum. Azi, existând atât de mulți artiști, fiecare încearcă să-și facă un loc. Artistul coboară ștacheta, pentru că încearcă să trăiască. Ca artist ai nevoie, ca orice om, să trăieşti. Te zbați să faci un ban. Iar dacă lași din preț foarte mult, scazi, cumva, nivelul artei și lumea nu te mai apreciază ca artist, te ia ca orice muncitor de rând, fără să-și dea seama ce ai realizat tu acolo. Sau probabil sunt conștienți, dar încearcă să profite. Există și varianta aceasta.”

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală Foto: arhiva personală

Deşi supravieţuirea este prioritară, tânărul are tăria de a refuza comenzi, atunci când acestea îi subminează independenţa sau îi trimit în derizoriu viziunea artistică. “Sunt unii clienți care-și impun punctul de vedere și, de multe ori, refuz să fac lucrarea, dacă nu sunt mulțumit de ceea ce-și doresc. În schimb, sunt și clienți care-și spun punctul de vedere, în schimb acceptă și părerea ta. Și ajungi la un consens. Atunci iese ceva mai interesant. Dar nu aș putea să accept o lucrare doar de dragul clientului și să mi se impună ce să fac. Nu sunt o mașinărie, nu pot să fac ca într-o fabrică: «Hai, că vin pe bandă rulantă mozaicurile». Iar dacă nu îmi face plăcere, nu pot să realizez ceva. N-o să iasă ca mine și nu aș putea să accept.“

De unde îşi extrage inspiraţia un artist în mozaic? Cel mai adesea, la mijloc este o documentare riguroasă a subiectului tratat.

“Întotdeauna te documentezi, vezi lucrări. Mă uit foarte mult pe Internet, urmăresc artiști, vorbesc cu ei, văd ce fac, ne apreciem reciproc. Prinzi câte ceva. Nu încerci să copiezi pe cineva, ci pur și simplu, văzând anumite lucruri, îți intră în memorie, le reții, iar când încerci să compui ceva, probabil subconștientul te trimite într-o anumită direcție. Încerci să faci ceva unic, original, să nu existe aşa ceva, dar tot te duce cu gândul spre un anumit artist. Foarte mulți, de exemplu, după ce am lucrat la Casa de Cultură mi-au spus: «E ca Gaudi!». E un lucru bun că mă compară!”, râde Iulian Moldovan. Recunoaşte însă că e o comparaţie, pentru moment, exagerată.

Jack Sparrow

Jack Sparrow Foto: arhiva personală

“Nu mă pot compara încă cu Gaudi, dar ei au făcut comparația asta. Dacă discutăm despre «Iguana», de exemplu, nu poți să ne compari. Gaudi n-a făcut iguane sau n-a încercat să redea materialitatea, cât să facă lucrări de ansamblu.”

Preferă mozaicurile tridimensionale, chiar dacă 3D-ul este mai greu de lucrat şi necesită mai multe treceri. Adoră să folosească o varietate de culori, să le îmbine pentru efect maxim.

“Este foarte greu să stăpânești culorile. În momentul în care ai pus roșu, trebuie să-l susţii cu alte culori. Te complici. Este foarte ușor să lucrezi în gri, de exemplu. Totul stă acolo, nu deranjează nimic și e mult mai plăcut. În schimb, când folosești o culoare puternică, deja nu poți să mai pui griuri lângă, pentru că sare în ochi. «Decebal», de pildă, este foarte colorat, am folosit cred că 30 – 50 de culori, sunt foarte multe – cu toate acestea, nu pare. Te uiți la lucrare și spui: «A, e alb-negru, e gri». N-ai zice că e multă culoare, în schimb, sunt foarte multe tonuri. Și tocmai asta îmi place – să «păcălesc» un pic lumea, prin culoare și prin tehnică.”

Eminescu şi marile figuri ale românităţii merită imortalizate în mozaic

Pentru Iulian Moldovan, Matricea Românească înseamnă, în primul rând, trecutul şi istoria noastră. Zone care, judecând după «Decebal», un mozaic impozant al emblematicului rege dac, pe care l-a creat, îl fascinează. În opinia artistului, marile figuri ale identităţii noastre naţionale merită imortalizate în mozaic.

Explică Moldovan: “«Decebal» nu merita, din punct de vedere financiar, când mi s-a propus să-l realizez. În schimb, am acceptat lucrarea tocmai pentru că aș fi vrut să o realizez, să realizez portrete după sculpturi, pentru că sunt foarte impunătoare. Știam că o să iasă ceva de impact, doar că întotdeauna aveam câte ceva de făcut și nu găseam timp pentru lucrul acesta. Dacă tot a venit șansa de a face lucrarea, am zis: «OK, accept. E o oportunitate să arăt cam ce aș putea să fac în tehnica mozaicului și să încerc să o redau să pară ca o sculptură, să iasă de acolo, să pară în relief».”

Decebal

Decebal Foto: colecţie privată

Aşa s-a născut «Decebal», care ar putea fi urmat de o serie ilustră de personalităţi reprezentative pentru spaţiul românesc. Între ei, Eminescu este la loc de cinste.

“Depinde ce anume vede clientul reprezentativ la Eminescu, care imagine îl reprezintă cel mai bine, iar în funcție de asta, aș putea să-l realizez. Sau, dacă mi se oferă libertatea, aș putea să aleg. Cred că atunci ar fi mai aproape și de mine. M-ar reprezenta mai mult lucrarea.”

Arta românească contemporană are reprezentanţi de valoare – printre ei, Iulian Moldovan, un tânăr artist în mozaic din Târnăveni – însă o penurie de oportunităţi combinată cu lipsa interesului pentru marile lucrări publice care le-ar putea angrena creativitatea îi face să se blazeze în proiecte de cele mai multe ori sub demnitatea şi pregătirea lor. Mediul privat, deşi constituie o alternativă, este izolat şi nu oferă – cel puţin până acum – vizibilitate.

“Tot nu reușești să-i faci pe oameni să înțeleagă. «Iguana» este realizată în curtea casei unei cliente – proprietara o apreciază, este foarte mulțumită, dar doar dânsa o vede și atât. Pentru mine, care este avantajul? A fost vorba despre cel financiar și despre o lucrare la portofoliu, pe care o văd foarte puțini oameni pe Internet, probabil. Nu are același impact pe Internet ca în realitate.”

Iulian Moldovan, artist român în mozaic

Iulian Moldovan

Cu o şcoală superioară altor ţări, şi artişti foarte buni care vin să ne repopuleze ecosistemul cultural, România poate privi spre viitor cu o încredere temperată, care se poate transforma în optimism dacă înţelegem să investim în artă fără să mai întrebăm “de ce?”.

Doar prin această investiţie – în primul rând de încredere, şi abia apoi financiară – artişti tineri precum Iulian Moldovan sau omologii lui pictori ori sculptori de la Cluj ori de aiurea pot să i se alăture lui – exemplu facil – Adrian Ghenie în topul celor mai bine cotaţi artişti români în lume.

talent

În (re)cunoașterea valorilor: 5 tineri români de 10

16 octombrie 2024 |
România este o țară în care pare că tinerii și-au pierdut busola, tot mai mulți dintre aceștia aplecâdu-se, în secolul XXI, spre zone superficiale de profesii sau spre job-uri online ce ridică mai multe semne de întrebare, cum ar fi cele de “influencer”...


Dăruind desene fermecate...

13 decembrie 2023 |
Nu mică ne-a fost bucuria când am primit săptămâna trecută desenele elevilor clasei a IV-a A de la Școala Federico Garcia Lorca din București. Dascălul lor, profesor de pictură Nicoleta Nicolescu, le-a vorbit despre rubrica din Matricea Românească,...



Trebuie să fii cel mai bun?

16 februarie 2021 |
Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta! Ridică-te, fă-te recunoscut! Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei...

Decalogul lui Hristea Stănescu sau De ce îl iubim pe Nichita

25 octombrie 2018 |
Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de...

Efectul cărții ilustrate, sau când imaginile formează caractere. Georgiana Butnaru: „Desenul are rolul de a oferi o alternativă a universului imaginar, construit odată cu fiecare cuvânt citit”

22 martie 2017 |
Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de...


 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează