Tag

talent

Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de iubit”, am avea am putea avea (măcar) următoarele motive (aleatoriu prezentate, căci ordinea nu contează).

 

1. Pentru nepământeana lui generozitate

Se ştie că avea boierescul obicei de a dărui. Şi o făcea cu asupra de măsură şi fără să se raporteze pragmatic la lucruri, împărţindu-le artificial în „ale mele” şi „ale altora”. Acelaşi lucru a ales conștient să-l facă şi cu timpul, energia şi geniul lui. Nu cunoştea posesivitatea, s-a spus. Sau o cunoştea, dar alegea să o ignore.

„Se dăruieşte”, era vorba lui. Se aplica fără discriminare pentru obiecte şi abstracţiuni, că erau bani, vase etrusce, monede romane, cantităţi uriaşe de flori, frumoase bidonaşe cu dop de argint pentru „alcolache”, portrete schiţate de mâna lui sau poezii (în varianta „Se dedică lui…”).

Doar unul din exemplele… exemplare. A dăruit titlul unui poem, atunci când un scriitor l-a admirat – poemul se numea „Antrenorul de îngeri” – şi a cerut permisiunea să i-l fure pentru un roman. Nichita a rupt manuscrisul şi l-a aruncat fără regrete. „Se dăruieşte…”.

Despre generozitatea lui arhicunoscută, mulţi au spus multe, în cuvinte mari prin care transpare mirarea. Explicaţia lui este alta, justificându-și, modest, „excesul” printr-o lipsă: „Bătrâne, eu n-am avut niciodată matraflingheri (bani). Şi numai un sărac poate fi cu adevărat generos, fiindcă nu are conştiinţa valorii banului”.

2. Pentru că îi iubea pe toţi „activiştii suferinţei”

Nichita Stănescu iubea – cu gentileţe şi politeţe, dar şi cu frenezie şi dăruire – oamenii. Din această categorie nu-i excludea, pe motive de pizmă profesională, pe confraţii lui întru literatură sau artă, fie că îşi căutau locul în posteritate sau trecuseră de mult în rândul nemuritorilor.

Lucru rar, iubea poeţii şi n-a fost vreodată să se îndepărteze, cu un aer august, dezgustat sau sever de vreun „activist al suferinţei”, aşa cum le spunea el celor asemenea lui.

Pentru poeții tineri intervenea adesea pe la gazete să fie publicați sau le făcea recenzii în care laudele nu erau dozate cu picătura.

La poeții-efigie avea o raportare proprie.

Pe Eminescu îl numea „singurul mareşal al versului” şi un noroc al neamului românesc. Relaţia lui cu unicul literaturii române era de fiecare zi: îl alinta drăgăstos Mişu Eminescu (pentru că îşi permitea) şi totodată îi recunoştea martiriul întru poezie, onestitate şi dragoste de neam, numindu-l „sfântul Eminescu”. Se considera trimisul lui, sluga lui în slujirea limbii române. Gesturile de recunoaştere a acestei înnobilante vasalităţi sunt grăitoare şi înduioşătoare, dar mai ales curajoase. Pentru un poet tânăr, crescut în cultul firesc faţă de Eminescu, ruperea acestei relaţii ar fi fost un gest banal de independenţă. Au făcut-o şi alţii, mult mai puţin dăruiţi. Nichita şi-a asumat total şi cu mândrie această dependenţă, plasându-se astfel în linia descendenţei lui, pe un plan de egalitate în modestie şi geniu.

Dar şi alţii, toţi, s-au bucurat de dragostea lui. Se socotea, de exemplu, elevul lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Vasile Cârlova, „aceşti poeţi de o rară modernitate şi de importanţă vitală pentru poezia românească”, spunea el.

Întrebat când l-a citit ultima oară pe Minulescu, Nichita răspunde: „Pe poeţii noştri îi cam citesc tot timpul şi îi răsfoiesc cam toată vremea, şi din pricină profesională, şi din dragoste pentru dânşii, aşa că nu pot spune dacă l-am citit ieri sau mâine”.

De asemenea, la întrebarea dacă îi pare corect să fie caracterizat în manualele vremii ca fiind „crescut la şcoala lui Labiş”, replică ferm „da”. De ce? „Pentru că iubesc memoria sfântă a lui Labiş.

Pe Urmuz, cu care nu considera că are în comun mare lucru, îl iubea, după spusele lui, „ca pe o lacrimă a lui Iisus”. Îi plăteşte şi lui tributul şi îi dăruieşte o parodie „finesse”, în stilul „derbedeului sacru”, după celebra „Fabulă”:

„Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de denari / L-au rugat deci pe Agrippa / Ca să le plătească gripa. / Agrippa cel arhitect / Se juca cu ei perfect, / Preştiind pe-Octavian / Să-l facă din bolovan :/ «O, Senat, o, tu, Senat, / Strigă el ca apucat / Nu mai trage de sesterţi, / Pe etruscul meu de şperţ!» / Senatul scoase o liră / De din platoşa illyră / Şi exclamă «Engliterra! / Mai mănâncă tu din Terra!»

Morala: Out adică over”.

3. Pentru că avea umor

Fiind un „biet om în timpul vieţii sale”, Nichita obişnuia să nu se ia prea mult în serios şi reuşea să-(şi) împrăştie „starea de molfete spre solfete” cu o efervescenţă verbală în care jocurile de cuvinte ascundeau un „râsu’-plânsu’” care ne e tipic.

Cel care se autointitula cu ironie „rege al căpşunilor şi al coarnelor de melc” avea pentru câte o situaţie de viaţă – tristă sau hazlie – o sinteză lacunară şi sclipitoare: „Ulciorul nu Merces la apă”, „Nu vă trageţi de şireturi cu mine, că eu mă port desculţ”.

4. Pentru că îşi iubea ţara şi poetica limbă română

„Eu sunt pe jumătate român şi pe jumătate român”, se spune că i-ar fi răspuns – cu umorul mai sus pomenit – unui tânăr avântat care i se prezentase în Italia astfel: „Io sono jumătate italiano, jumătate rumeno”.

Şi român a fost în toate, de la umila lui plecăciune faţă de înaintaşi până la iubirea permanent declarată şi niciodată ruşinată faţă de ţară şi neam. Ba mai mult, şi-a asumat să le facă, girându-le cu geniul său, o adevărată şi dreaptă „campanie de imagine” – i-am zice azi.

„În ce cred?” zice Nichita. „Cred în forţa cuvântului românesc, care dă un sens moral realului”.

Dintr-un interviu:

„– Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodată?

– Limba română.

– Cel mai important lucru pe care îl doriţi de la viaţă?

– Să nu trădez această limbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.”

Asemenea, îşi asuma lucid şi deplin cuvintele „Testamentului” lui Ienăchiţă Văcărescu, considerând că „nu există poet care să nu-şi iubească patria în mod absolut şi fundamental”.

Şi totuşi, n-au fost mulţi cei care, urmându-i lui, şi-au făcut din limba română o patrie și din asumarea necondiționată a țării o datorie.

5. Pentru îndelung exersata sa modestie

Poeţii sunt nişte – uneori simpatici – oameni ciudaţi. Mulţi sunt orgolioşi şi vanitatea lor naşte conflicte literare, cei atinşi de „morbul” poeziei considerându-se, pe bună dreptate, unici, dar şi mai presus de alţi confraţi.

Nichita se număra, şi la acest capitol, printre cei puţini. Nu intra în conflicte ivite din patimi sau gelozii de tagmă şi ridica din umeri când era subiectul lor: „În ţara asta e loc pentru toţi poeţii”.

Răsfăţat al vieţii publice şi literare, recunoscut din timpul vieţii drept „cel mai mare poet contemporan”, printr-un noroc care nu se dăruieşte adesea, Nichita nu și-a mâniat soarta și nici n-a avut neînțelepciunea de a o trece la capitolul „reușite personale”. Își primește norocul ca pe o răspundere pe care o poartă conştient. „Numai la cursele de cai există un câştigător”. În poezie, „cel mai mare-i cel de pe urmă”.

Îndemnat să se caracterizeze ca poet şi să-şi descrie propria poezie, declară lucid şi cu aceeaşi mare, irepetabilă modestie, că nu poate vorbi despre subiect. „Ar însemna să vorbesc prea mult, ceea ce ar fi egoism, ori prea analitic, ceea ce ar fi un răsfăţ”.

Nu se „îmburghezește” în starea de „geniu oficial” şi nici nu se complace în autosuficienţa acestui statut, proclamat de toţi: „O dată pe an îmi pun capul pe pernă şi zic: Sunt un geniu. Şi numai de şapte ori îmi acopăr capul şi zic: N-am talent.”

6. Pentru perpetuul cenaclu „Nichita”

Nichita este aparte în multe feluri, dar poate cea mai personală amprentă a sa rămâne felul în care, măcar aparent, şi-a trăit viaţa aproape public. Aparent, pentru că cine îl cunoştea mai îndeaproape ar fi remarcat şi altceva: că avea o cochilie specială pentru viaţa personală. La vedere rămânea poezia, pentru că şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie opera lui.

În orice caz, n-a fost dintre aceia care îşi poartă marca geniului ca pe un steag de luptă şi nici ca pe o povară aducătoare de suferinţe însingurate ori îşi împărtăşesc cu o elită fulguraţiile creative.

N-a avut multă vreme casa lui – „Eu nu am avut niciodată un loc fix, al meu” – şi locuia din prieten în prieten, împărţindu-şi cu ei salariul de corector, apoi de redactor II la Gazeta literară, un ceai amar şi tutun ieftin. Aşa că, atunci când s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei nr. 7-9, cele două camere ale spaţiului locativ au devenit nu numai ale prietenilor, ci ale tuturor: poeţi sau aspiranţi, chemaţi şi nechemaţi, tineri în căutare de inspiraţie şi necunoscuţi care-şi doreau să trăiască „experimentul” Nichita sau doar să noteze în grabă versurile risipite în eter. Aici, ca la o instituţie publică, oamenii veneau fără să anunţe şi stăteau atâta cât voiau. N-a întors pe nimeni, niciodată, din drum, nu s-a arătat niciodată deranjat, supărat, obosit, plictisit şi pentru fiecare avea timp, solicitudine şi un pahar de vin.

7. Pentru că era omenos, respectuos şi amabil

Politeţea lui nu era conjuncturală, ca o haină pentru ocazii speciale, ci o stare permanentă, înadins exersată zi cu zi.

Cineva spunea că în românitatea lui se contopiseră două frumoase obiceiuri din strămoşi: era primul care dădea bineţe, ca un dac, şi întâiul care întindea mâna oricui, ca un roman.

Altfel, nu conta prea mult cine-l aborda. Cu toţii – tineri liceeni sau venerabili academicieni – primeau aceeaşi solicitudine, aceeaşi atenţie, acelaşi entuziasm – mărcile lui înregistrate.

Când era întâmpinat la rândul lui cu omenie şi delicateţe, simţea nevoia să răsplătească gestul pe măsură.

Hristu Cândroveanu i-a trimis prima lui carte, „Alfabet liric”. După o săptămână, a primit, la schimb, o scrisoare de mulţumire, în care Nichita scria: „M-a emoţionat profund studiul pe care mi l-aţi acordat în excepţionala dumneavoastră carte […] Nu ştiu dacă merit atât de calda dumneavoastră apreciere, dar ea m-a făcut pentru câteva momente eterne fericit.

[…] ca omagiu, îngăduiţi-mi să-mi transcriu numele după actul de naştere,

Hristea Nichita Stănescu.”

De fapt, în această dezvăluire a numelui său întreg stă cea mai mare mulțumire: un amănunt biografic ca o punte care îi uneşte.

Dăruitor prin excelenţă, Nichita devenea timid în momentele când trebuia să ceară sau să „abuzeze” de timpul sau efortul altcuiva. Redactorii care-i făceau adnotări pe manuscrise – aduse, din scrupul, „calde” în redacții – nu au avut de întâmpinat ironii usturătoare, priviri superioare sau respingeri categorice. Îşi nota cu seriozitate observaţiile şi, din teama de a nu inoportuna, promitea că va ţine cont de ele: „Bătrâne, am să văd ce pot să fac”.

8. De „râsu’-plânsu’”

Nichita a șocat abundent contemporanii, fără ca şocul să fie unul căutat. Nu și-a propus să intre într-o galerie de poeţi care au dat cu tifla lumii literare ori să facă înadins gesturi memorabile, instantanee de lăsat moştenire urmaşilor, perpetuate de contemporanii pasionaţi de cancanuri literare. Și în acest fel îşi urmează zeul, pe Eminescu, ale căror gesturi „altfel” au fost profund genuine, lăsând în urmă imaginea senin celestă a unui zăpăcit responsabil şi a unui boem moral, care stârnește un instantaneu respect.

Gesturile lui Nichita sunt din aceeaşi sferă, în care se respiră aer rarefiat. Ca unul care-i era cu adevărat urmaş, multe sunt închinate „sfântului Eminescu”.

La miezul nopţii se înfiinţează aiurea la uşa unui prieten şi dă la iveală dintr-un pachet pe care-l ţinea sub braţ o formă din ceramică dovedită a fi masca mortuară a lui Mişu Eminescu. Vorbeşte ore întregi despre el, mângâind efigia: „Uită-te la scumpul de el ce frunte sublimă şi ce profil…”

Aflat la Viena, unde i s-a acordat premiul Herder, îşi converteşte toţi banii din premiu în flori: unele le dăruieşte femeilor din diaspora română din Austria, pe toate celelalte – lalele negre – le împrăştie pe strada unde altădată locuise Eminescu, riscând să se facă de (cel mai frumos) basm într-o ţară care nu apreciază risipa, fie ea chiar poetică și omagială.

9. Pentru responsabilitatea lui adesea confundată

Mulţi şi-l vor putea imagina ca pe un terchea-berchea, un aiurit, un derbedeu fără cauză, un iresponsabil răsfăţat de soartă şi de un geniu pe care şi l-a irosit.

De ce? Pentru că trăia în poezie ca într-o vitrină, împărțindu-și cu toți timpul și creațiile. Pentru că nu avea crize de inspirație și unora li s-a părut că a fi Nichita este prea ușor. Pentru că nu avea solicitări sofisticate și nici nevoie de condiții speciale pentru scris.

Și totuși.

Însuși spune că poeziile lui spontane sunt rezultatul unor elaborări tainice care durează trei sferturi de an. Când scapă de asediul prietenilor și necunoscuților, lucrează în apartamentul unui apropiat la o ediţie reprezentativă a operelor sale. Şi lucrează cuminte, responsabil şi meticulos.

Surorii sale, Mariana, îi împărtășește cu o ocazie – într-o epistolă din 13 octombrie 1961 – crezul lui: „Te rog să nu mă consideri stupid dacă am să-ţi repet un loc comun, anume acela că numai prin muncă cinstită şi susţinută poţi să te realizezi ca om şi că munca nu coincide întotdeauna şi cu plăcerea. Cel puţin la început. Eu pentru fiecare bucurie am luptat la milimetru […] Nu e o minciună să-ţi spun că orice lucru frumos se dobândeşte greu, dar se dobândeşte sigur şi trainic.”

La final, rămân tot propriile-i vorbe: „Eu cred în vocaţia şi talentul meu. Pentru asta mi-am sacrificat întreaga existenţă”.

10. Pentru Necuvinte

(Re)inventatorul poeticei limbi române – al doilea după Eminescu şi altfel decât el – ne-a dăruit tuturor ceva desăvârşit și tainic – Necuvintele.

Despre ele, alții au scris cuvinte.

Despre ele, spune și el însuși: „În mare, eu nu fac decât să reiau o părere de-a mea, şi nu numai a mea, că poezia nu rezidă în cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice. Dacă am putea face poeme din pietre sau dacă am putea transporta sentimente pe spinările cailor, mi-aş fi intitulat cartea Ne-pietrele sau Ne-caii”.

 

Sursa citatelor și a întâmplărilor: Album memorial Nichita Stănescu, Viaţa Românească, Bucureşti, decembrie 1984

Foto deschidere: evz.ro

Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia”. Ne-au atras atenția ilustrațiile spectaculoase din cărțile colecției „Români celebri”, ale Editurii Gama din Iași, și nu am putut să nu discutăm cu Georgiana Butnaru, autoarea acestor desene. Artista a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că imaginile atent realizate pot forma caractere.

Matricea Românească: Există zicala deja celebră potrivit căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ce poveste spune un desen?

Georgiana Butnaru: Un desen are rolul de a oferi cititorului o alternativă a universului imaginar, ce se construiește în fiecare dintre noi odată cu fiecare cuvânt citit. În colecția „Români celebri”, desenele spun mai mult decât atât, ele oferă informații despre oamenii și locurile care au existat (unele încă există) și faptele care s-au petrecut în acele locuri.

A fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere

Matricea Românească: Ce înseamnă să realizezi ilustrații pentru cărți care vorbesc despre figuri istorice? Care sunt aspectele care cer cea mai mare atenție?

Georgiana Butnaru: În cazul biografiilor, ilustrațiile trebuie să fie bazate pe documentare. De la vestimentație la decor, toate trebuie să aparțină perioadei și spațiului în care se desfășoară acțiunea. Deși în colecția „Români celebri” am ales să portretizăm fiecare personaj cât mai aproape de realitate, a fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe... Ștefan cel Mare”

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Ștefan cel Mare” Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: De ce este importantă ilustrația în cărțile pentru copii? Cum îi ajută pe ei o ilustrație să înțeleagă mai bine informațiile care li se oferă?

Georgiana Butnaru: Chiar dacă ilustrațiile au rolul de a complimenta textul, copiii dovedesc un interes mai mare pentru ilustrații și, deci, pentru cărțile ilustrate, imaginile fiind printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia, înainte de învățarea scrierii și citirii.

Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare

Matricea Românească: Desenele sunt realizate în funcție de vârsta publicului țintă? Care sunt criteriile pe care le luaţi în calcul?

Georgiana Butnaru: La fel ca textul, ilustrațiile sunt pe înțelesul celor mici. Am folosit culori vii, am păstrat conturul formelor și am renunțat la multe detalii, pentru a îndruma atenția copiilor asupra personajelor și acțiunii.

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Matricea Românească: Care este frumusețea acestei profesii, cea de ilustrator pentru cărți pentru copii?

Georgiana Butnaru: Colecția „Români celebri” a reprezentat pentru mine un debut oficial în profesia de ilustrator pentru cărți destinate copiilor. Consider că frumusețea acestei profesii constă în posibilitatea de a modela și dezvolta imaginația celor mici, creând astfel primele amintiri vizuale ce formează caracterul fiecăruia.

Matricea Românească: Ce încerci să redai din personalitatea figurilor românești pe care le reprezinți prin ilustrații?

Georgiana Butnaru: Umanitatea lor, aceasta fiind dovada clară că oricine poate aduce frumusețe, evoluție și revoluție în orice domeniu, prin multă muncă și perseverență.

Matricea Românească: Te responsabilizează suplimentar acest proiect, ca român?

Georgiana Butnaru: Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare, mai ales micilor cititori români care abia îi descoperă.

Matricea Românească: Care a fost personalitatea cel mai greu de ilustrat, până acum, din colecția „Români celebri”?

Georgiana Butnaru: Cu cât personalitățile sunt mai depărtate de noi pe axa temporală, cu atât mi-a fost mai greu să găsesc informații precise despre acestea, însă mi-a făcut plăcere să merg pe urmele fiecăreia dintre ele și să le redescopăr.

„Cunoaște-l pe... Ion Creangă”

„Cunoaște-l pe... Mihai Viteazul”

„Cunoaște-l pe... Mircea cel Bătrân”

“Am făcut ce am putut aici, în România. Cred că, dacă aș pleca, aș putea să evoluez mai mult de atât.”

Cel care rosteşte aceste cuvinte resemnate, dar definitorii pentru zeitgeist-ul şi angoasa tinerilor români contemporani, este Iulian Moldovan, 28 de ani, un artist în tehnica mozaicului din Târnăveni, venit în Capitală acum câţiva ani pentru a studia la Universitatea Naţională de Artă.

Pasiunea pentru mozaic i-o datorează chiar alma mater: “Venind în București la facultate, la Universitatea Națională de Artă, şi fiind la secția de Artă Murală, am descoperit tehnica mozaicului. Aveam teme la facultate pe tehnica respectivă și mi-a plăcut. Ulterior, am început documentarea, să văd ce înseamnă mai exact. Am căutat artiști, m-a atras și mai mult căutând, văzând diferite experimente și texturi, culori. Atunci am început să lucrez pe tehnica aceasta, mai mult pe partea laică, iar ulterior și pe partea religioasă”. Şi-a dat licenţa cu un mozaic religios, “Sfântul Ioan Botezătorul”, realizat pentru parohia din oraşul său natal.

Dacă, în străinătate, mozaicul este o tehnică recunoscută, pusă în valoare prin intermediul marilor lucrări publice – a se vedea Parc Güell din Barcelona, mult celebrata creaţie a lui Antonio Gaudi sau Giardino dei Tarocchii, orăşelul de mozaic imaginat de Niki de Saint Phalle în Toscana – în România nu se poate vorbi – încă – despre o şcoală românească a mozaicului. În această materie, reminiscenţele se datorează comunismului – şi Bisericii.

“Încerc să îmi popularizez arta, pentru că ea nu există foarte mult în spaţiul public”, explică Iulian Moldovan. “În perioada comunistă s-au mai realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, cu tematici ale perioadei respective – fabrici, uzine, muncitori. Există câteva exemple prin Ploiești sau Constanța și în București, bineînțeles. Dar, la noi, este foarte puțin cunoscută această tehnică”, spune artistul.

Oamenii consideră mozaicul un mozaic de baie. Încerc să le arăt că este o artă

Practic, dincolo de exploatarea sa ideologică, tradiţia mozaicului românesc există doar în arta religioasă. “Este o tehnică cunoscută mai mult pe zona aceasta. Pe cea laică este foarte puțin cunoscută.”

Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae Foto: arhiva personală

Iar asta face misiunea artistului una extrem de complicată. Într-o Românie bulversată cultural de fantomele trecutului, artistul trebuie nu doar să creeze, trebuie să se şi explice – ceea ce îi demonetizează strădania.

“Chiar am ceva probleme în a explica clienților ce înseamnă, pentru că ei consideră mozaicul un mozaic de baie. Orice le-ai prezenta, primul lucru care le vine în minte este mozaicul de baie. Tocmai asta încerc, prin lucrările mele, să le arăt: că, de fapt, mozaicul este o artă, este ceva mai mult decât atât. Şi că merită să fie apreciată, având în vedere că este foarte multă muncă la realizarea unui mozaic.”

În Occident, mozaicul şi-a câştigat faima pentru că “este o tehnică extrem de impresionantă, iar cu cât este o lucrare de dimensiuni mai ample, cu atât este mai impactantă. Îți transmite o stare aparte pe care pictura nu o să poată niciodată să o transmită. Este adevărat că, în afară, există reprezentanți ai acestei tehnici foarte bine văzuți. De exemplu, arhitectul [Antonio] Gaudi, care a realizat, după cum se știe, în Barcelona, Parcul Güell sau Sagrada Familia. Gaudi a devenit deja mai mult decât un artist. Se folosește imaginea lui pentru a promova orașul Barcelona.”

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm Foto: arhiva personală

Similar, în Italia, Saint Phalle a realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, parcuri și clădiri supranaturale, care te transportă într-o lume a visului. Un alt exemplu notabil vine din SUA, unde Isaiah Zagar “a realizat un cartier întreg, ca un labirint – totul îmbrăcat cu mozaic: interior, exterior. A devenit deja un oraș turistic.” Este vorba despre Magic Gardens din Philadelphia, rodul a 14 ani de muncă susţinută, dar mai ales vizionară.

Încerc să ies în afară tocmai pentru că mozaicul este mai bine văzut acolo și, cu pași mici…

Diferenţa între Occident şi România, spune Moldovan, este reprezentată de climatul artistic şi de oportunităţile de expresie, favorizate de un mediu public, de o comunitate care înţelege să investească în viitorul său.

“Este foarte important să ai lucrări în spații publice, să fie cât mai vizibile. Am încercat un asemenea proiect în Târnăveni. S-au schimbat primarii, ce face unul nu vrea altul, devine o problemă politică. Am încercat să le propun un proiect pe termen lung, în care să facem din orașul Târnăveni un oraș turistic special structurat pe mozaic. Au fost, oarecum, receptivi la început. Apoi au spus: «Da, dar noi suntem primari patru ani, iar apoi plecăm. Trebuie să se vadă ceva concret acum, cât suntem noi». Și s-a amânat proiectul. Nu s-a mers mai departe.”

Proiectul tânărului artist ar fi necesitat un efort colectiv de 10 ani – tehnica mozaicului este notorie pentru cronofagia ei – dar promitea să schimbe complet faţa unui orăşel de 22.000 de suflete, şi să îl transforme într-o atracţie turistică – atât pentru români, cât şi pentru europeni.

“Finanțele, într-un orășel ca Târnăveni, nu există. Am început prin realizarea fațadei Casei de Cultură – una foarte mare – de unul singur. Am lucrat până acum patru luni, și n-am reușit să o termin.”

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucru intens la Casa de Cultură

Dacă ar exista deschidere şi hotărâre din partea autorităţilor, iar bugetele pentru cultură ar fi decente, spune Moldovan, România ar putea derula proiecte care să angreneze resursa creativă atât autohtonă, cât şi internaţională. “Se pot face proiecte în care să inviți artiști din toată lumea – nu vor decât cazare, mâncare și distracție, probabil. Lucrează ca un schimb de experiență și vin cu mare plăcere. Trebuie doar să fii receptiv la chestiunea aceasta și să oferi niște beneficii… eventual, o diplomă la final. Artiştii nu cer foarte mult.”

Este foarte greu să faci o lucrare într-un spaţiu public din România, ca tânăr

Lipsa de oportunităţi pentru tinerele noastre talente revine în discuţie, ca un stigmat istoric şi un avertisment pentru cei care ne conduc destinele: “Este foarte greu să faci o lucrare într-un spațiu public, ca tânăr. Eu mă uit la mine și văd că este foarte greu să intri pe piață cu tehnica asta. Este foarte greu să ajung la primării să le propun un proiect. Mi-a fost foarte greu și în Târnăveni, care este un oraș mic și unde am avut acces prin profesorul cu care am făcut pregătire. În București, necunoscând pe nimeni, n-aș putea să ajung. Cel puțin, nu acum. Pe viitor, sper să pot ajung”.

Problema lui Iulian, ca a atâtor altor tineri din România, este că nu reprezintă un nume, sau o voce care să fie ascultată de către decidenţi. La urma urmei, fără oportunitate, abilitatea nu este nimic.

“Mi-aş dori să am acces la oamenii care iau hotărâri. Bineînțeles, să fac un proiect, să-l propun. Nu neapărat să mi se promită că e aprobat sau nu. Pur și simplu, să am acces să prezint un proiect, în primul rând. Poate e bun, poate nu. Dar măcar să am ocazia asta.”

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte Foto: arhiva personală

Un exemplu concret îl reprezintă “Proiectul 1990”, derulat acum câţiva ani în Piaţa Presei din Bucureşti, în cadrul căruia au fost expuse sculpturi în spaţiul public. “Mi-ar fi plăcut să particip şi eu la proiect, în care să vin cu o sculptură placată cu mozaic. Este greu să ajungi până și în cercul acela. N-aș avea pretenții financiare, le-aș face pentru vizibilitate, pentru promovare…”, mărturiseşte tânărul român care calcă pe urmele lui Gaudi.

În acest sens, pentru a-şi perfecţiona tehnica, Iulian a început să colaboreze cu artişti străini, ceea ce i-a adus deja invitaţia de a realiza o lucrare în cadrul unui proiect internaţional găzduit de Germania. El a fost singurul român – din 150 de artişti din toată lumea – care a compus o creaţie simbolică pentru ţara noastră: “Ordinul Dragonilor”, în tehnica mozaicului. Lucrarea, care împreună cu celelalte opere a creat o imagine de ansamblu, a fost vândută în scop caritabil. Graţie acestui succes, Iulian Moldovan va participa din nou, anul acesta, în Germania la un proiect internaţional de mozaic. “E un început pentru mine și sper să profit de această oportunitate, pentru că este un proiect important.”

Am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?»

Se profilează o plecare – poate definitivă – în străinătate? “Îmi iubesc ţara”, spune Iulian pentru Matricea Românească. “Dar trecând timpul, deşi în particular primesc laude, nu mă simt destul de apreciat în general. Adică, am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?». Cumva, am început să mă demoralizez și să îmi doresc să plec. Nu știu dacă e un lucru bun. Probabil că nu, dar la un moment dat sper să reușesc să mă întorc. Însă, pentru a putea să evoluez, simt că trebuie să plec. Nu știu dacă e cea mai bună decizie sau nu, dar asta simt, în momentul de față.”

În pofida pesimismului său aparent, Iulian îşi păstrează un licăr de speranţă în viitor: “Îmi doresc să revin, îmi doresc să realizez lucrări în spațiul public românesc. Dacă mi s-ar acorda șansa să realizez lucrări, n-aș pleca. Dar tocmai din pricina asta, simt că pot mai mult de atât și nu mi se oferă ocazia. Și atunci, îmi doresc să plec”.

Ordinul Dragonului

Ordinul Dragonului Foto: arhiva personală

Are România potenţialul de a oferi lumii un artist în mozaic de talia lui Gaudi? Răspunsul este unul fără echivoc: “Da! Chiar dacă este foarte greu să ajungi la nivelul lui Gaudi. A devenit un brand și este greu să depășești un brand. Însă, ca artist, ai putea să ajungi la nivelul respectiv. Dacă ești promovat cum trebuie, cred că poți să ajungi acolo”.

Involuntar, tânărul artist din Târnăveni trădează prin fiecare gest pe care îl face deficitul de încredere care le fracturează lui şi colegilor săi de generaţie eforturile, în România. Este drama intelectualului conştient că poate contribui la «matricea românească», dar condamnat să îşi negocieze talentul divin cu realităţile şi zbaterile vieţii de zi cu zi. De cele mai multe ori, “contractul” e scris în termenii cel mai defavorabili, şi poate avea ca rezultat falimentul artistic, uman – sau amândouă. Avem în faţă un individ valoros, dar devenit ezitant pentru că universul său este alcătuit din nisipuri mişcătoare. Presupunerile capătă forma unei scăpări freudiene: “Trebuie lucrat la încredere – cred că trebuie să li se acorde mai multă încredere artiștilor”.

Că românii sunt receptivi la frumos este o axiomă, pe care proiectul lui Iulian de la casa de cultură din Târnăveni a venit să o confirme. Cu o singură excepţie, reacţiile au fost aprobatoare.

“Localnicii au fost foarte receptivi. Am avut o singură persoană, în vârstă, cred că avea peste 80 de ani, care a început să spună: «Da, dar primarului asta îi lipsea?», acuzându-l că încearcă să bage banii în buzunar. Probabil se credea că lucrarea implică foarte mulți bani. A fost o lucrare din partea mea, gratuită. Au fost sponsorizate doar materialele, dar lumea n-a știut lucrul acesta. În schimb, oamenii au fost foarte receptivi, le-a plăcut – nu știau de ce, dar le-a plăcut. Probabil, vizual, cromatic, a fost interesant.”

Până când piaţa mozaicului din România se va cristaliza într-o industrie profesionistă, cererea este izolată şi limitată, explică Iulian, de către costurile relativ prohibitive ale materialelor implicate de această tehnică. Sticla de Murano costă 500 de euro per mp, în timp ce aurul ajunge la 1000 – 1500 de euro per mp. Cel mai ieftin material este ceramica – un metru pătrat valorează doar 40 de lei.

“Din câte observ, oamenii își doresc foarte mult să îşi realizeze un mozaic în casă, de exemplu. În schimb, foarte mulți nu-și permit. Este o tehnică mai scumpă decât pictura, iar publicul nu știe încă ce costuri implică, în primul rând materialele. Sunt costuri destul de mari, astfel că nu îşi permite oricine. În schimb, şi-ar dori”.

Paviment, casă privată

Paviment, casă privată Foto: arhiva personală

Regretabil, ca în atâtea alte instanţe, este faptul că publicul nu este conştient de efortul deosebit pe care o lucrare în mozaic îl presupune, tinzând să minimalizeze realizările artistului, perseverenţa lui.

“La un autoportret, de exemplu, am lucrat o lună, în condițiile în care veneam seara acasă și lucram. Deci, să spunem că în două săptămâni aș putea să fac un portret de dimensiunile 50 cm x 70 cm. La «Decebal» am lucrat vreo două luni, puse cap la cap: 8 ore pe zi, 22 de zile pe lună. Cea mai mare lucrare a rămas cea de la Casa de Cultură, o lucrare destul de impresionantă prin dimensiunile pe care le are. Alte lucrări de impact ar fi «Iguana», în care am încercat să redau naturalețea, să fie cât mai natural realizată. Este supradimensionată, are 3 metri lungime, dar prin textura ei, parcă trăiește. Parcă se uită la tine, parcă iese de acolo din zid.”

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm Foto: arhiva personală

Se poate spune că mozaicul religios a fost cel care i-a creat lui Iulian etica muncii şi educaţia temperanţei: “La secţia de Artă Murală, se studiază atât pe parte laică, cât şi pe parte religioasă. De exemplu, studiam planul bisericii să facem iconografia pe spațiul respectiv. E puțin diferit față de mozaicul laic, în sensul că există anumite reguli, un canon pe care trebuie să-l respecți. Eu eram foarte dezordonat până să vin la facultate și să mă ocup de tehnica mozaicului, iar asta m-a ţinut în frâu și m-a făcut să mă ordonez și să am răbdare. Eram total opus față de acum. A fost o şcoală bună”.

Dacă laşi prea mult din preţ, scazi nivelul artei şi nu mai eşti apreciat ca artist. Eşti văzut ca un muncitor

Dacă, în timpul Renaşterii, creatorii de excepţie se bucurau de protecţia marilor patroni ai artelor, lucrurile stau extrem de diferit astăzi. După inevitabila perioadă de ucenicie, în care a lucrat şi a învăţat alături de mai mulţi artişti mozaicari, Iulian este de cinci ani pe propriile picioare. Subzistenţa ar putea fi cea mai complicată operă pe care trebuie să o realizeze.

“Probabil [pe vremea Renaşterii] nici nu existau atât de mulți artiști ca acum. Azi, existând atât de mulți artiști, fiecare încearcă să-și facă un loc. Artistul coboară ștacheta, pentru că încearcă să trăiască. Ca artist ai nevoie, ca orice om, să trăieşti. Te zbați să faci un ban. Iar dacă lași din preț foarte mult, scazi, cumva, nivelul artei și lumea nu te mai apreciază ca artist, te ia ca orice muncitor de rând, fără să-și dea seama ce ai realizat tu acolo. Sau probabil sunt conștienți, dar încearcă să profite. Există și varianta aceasta.”

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală Foto: arhiva personală

Deşi supravieţuirea este prioritară, tânărul are tăria de a refuza comenzi, atunci când acestea îi subminează independenţa sau îi trimit în derizoriu viziunea artistică. “Sunt unii clienți care-și impun punctul de vedere și, de multe ori, refuz să fac lucrarea, dacă nu sunt mulțumit de ceea ce-și doresc. În schimb, sunt și clienți care-și spun punctul de vedere, în schimb acceptă și părerea ta. Și ajungi la un consens. Atunci iese ceva mai interesant. Dar nu aș putea să accept o lucrare doar de dragul clientului și să mi se impună ce să fac. Nu sunt o mașinărie, nu pot să fac ca într-o fabrică: «Hai, că vin pe bandă rulantă mozaicurile». Iar dacă nu îmi face plăcere, nu pot să realizez ceva. N-o să iasă ca mine și nu aș putea să accept.“

De unde îşi extrage inspiraţia un artist în mozaic? Cel mai adesea, la mijloc este o documentare riguroasă a subiectului tratat.

“Întotdeauna te documentezi, vezi lucrări. Mă uit foarte mult pe Internet, urmăresc artiști, vorbesc cu ei, văd ce fac, ne apreciem reciproc. Prinzi câte ceva. Nu încerci să copiezi pe cineva, ci pur și simplu, văzând anumite lucruri, îți intră în memorie, le reții, iar când încerci să compui ceva, probabil subconștientul te trimite într-o anumită direcție. Încerci să faci ceva unic, original, să nu existe aşa ceva, dar tot te duce cu gândul spre un anumit artist. Foarte mulți, de exemplu, după ce am lucrat la Casa de Cultură mi-au spus: «E ca Gaudi!». E un lucru bun că mă compară!”, râde Iulian Moldovan. Recunoaşte însă că e o comparaţie, pentru moment, exagerată.

Jack Sparrow

Jack Sparrow Foto: arhiva personală

“Nu mă pot compara încă cu Gaudi, dar ei au făcut comparația asta. Dacă discutăm despre «Iguana», de exemplu, nu poți să ne compari. Gaudi n-a făcut iguane sau n-a încercat să redea materialitatea, cât să facă lucrări de ansamblu.”

Preferă mozaicurile tridimensionale, chiar dacă 3D-ul este mai greu de lucrat şi necesită mai multe treceri. Adoră să folosească o varietate de culori, să le îmbine pentru efect maxim.

“Este foarte greu să stăpânești culorile. În momentul în care ai pus roșu, trebuie să-l susţii cu alte culori. Te complici. Este foarte ușor să lucrezi în gri, de exemplu. Totul stă acolo, nu deranjează nimic și e mult mai plăcut. În schimb, când folosești o culoare puternică, deja nu poți să mai pui griuri lângă, pentru că sare în ochi. «Decebal», de pildă, este foarte colorat, am folosit cred că 30 – 50 de culori, sunt foarte multe – cu toate acestea, nu pare. Te uiți la lucrare și spui: «A, e alb-negru, e gri». N-ai zice că e multă culoare, în schimb, sunt foarte multe tonuri. Și tocmai asta îmi place – să «păcălesc» un pic lumea, prin culoare și prin tehnică.”

Eminescu şi marile figuri ale românităţii merită imortalizate în mozaic

Pentru Iulian Moldovan, Matricea Românească înseamnă, în primul rând, trecutul şi istoria noastră. Zone care, judecând după «Decebal», un mozaic impozant al emblematicului rege dac, pe care l-a creat, îl fascinează. În opinia artistului, marile figuri ale identităţii noastre naţionale merită imortalizate în mozaic.

Explică Moldovan: “«Decebal» nu merita, din punct de vedere financiar, când mi s-a propus să-l realizez. În schimb, am acceptat lucrarea tocmai pentru că aș fi vrut să o realizez, să realizez portrete după sculpturi, pentru că sunt foarte impunătoare. Știam că o să iasă ceva de impact, doar că întotdeauna aveam câte ceva de făcut și nu găseam timp pentru lucrul acesta. Dacă tot a venit șansa de a face lucrarea, am zis: «OK, accept. E o oportunitate să arăt cam ce aș putea să fac în tehnica mozaicului și să încerc să o redau să pară ca o sculptură, să iasă de acolo, să pară în relief».”

Decebal

Decebal Foto: colecţie privată

Aşa s-a născut «Decebal», care ar putea fi urmat de o serie ilustră de personalităţi reprezentative pentru spaţiul românesc. Între ei, Eminescu este la loc de cinste.

“Depinde ce anume vede clientul reprezentativ la Eminescu, care imagine îl reprezintă cel mai bine, iar în funcție de asta, aș putea să-l realizez. Sau, dacă mi se oferă libertatea, aș putea să aleg. Cred că atunci ar fi mai aproape și de mine. M-ar reprezenta mai mult lucrarea.”

Arta românească contemporană are reprezentanţi de valoare – printre ei, Iulian Moldovan, un tânăr artist în mozaic din Târnăveni – însă o penurie de oportunităţi combinată cu lipsa interesului pentru marile lucrări publice care le-ar putea angrena creativitatea îi face să se blazeze în proiecte de cele mai multe ori sub demnitatea şi pregătirea lor. Mediul privat, deşi constituie o alternativă, este izolat şi nu oferă – cel puţin până acum – vizibilitate.

“Tot nu reușești să-i faci pe oameni să înțeleagă. «Iguana» este realizată în curtea casei unei cliente – proprietara o apreciază, este foarte mulțumită, dar doar dânsa o vede și atât. Pentru mine, care este avantajul? A fost vorba despre cel financiar și despre o lucrare la portofoliu, pe care o văd foarte puțini oameni pe Internet, probabil. Nu are același impact pe Internet ca în realitate.”

Iulian Moldovan, artist român în mozaic

Iulian Moldovan

Cu o şcoală superioară altor ţări, şi artişti foarte buni care vin să ne repopuleze ecosistemul cultural, România poate privi spre viitor cu o încredere temperată, care se poate transforma în optimism dacă înţelegem să investim în artă fără să mai întrebăm “de ce?”.

Doar prin această investiţie – în primul rând de încredere, şi abia apoi financiară – artişti tineri precum Iulian Moldovan sau omologii lui pictori ori sculptori de la Cluj ori de aiurea pot să i se alăture lui – exemplu facil – Adrian Ghenie în topul celor mai bine cotaţi artişti români în lume.

Decalogul lui Hristea Stănescu sau De ce îl iubim pe Nichita

25 Octombrie 2018 |
Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de...

Efectul cărții ilustrate, sau când imaginile formează caractere. Georgiana Butnaru: „Desenul are rolul de a oferi o alternativă a universului imaginar, construit odată cu fiecare cuvânt citit”

22 Martie 2017 |
Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de...