Tag

târg

În zborul spre Alghero din acele ultime zile de septembrie erau turiști câți să-i numeri pe degete; sezonul vacanțelor de vară se încheiase de ceva timp și Bucureștiul avea parte de primele ploi reci de toamnă. În schimb foarte multe femei între două vârste, cu bagaje voluminoase și griji care li se citeau pe față, își ocupau tăcute sau vorbind în șoaptă locurile în avion, așteptând decolarea cu gândurile risipite, încordare și un licăr aproape imperceptibil de speranță în privire.

 

Italienii le numesc badante și cred că nu este nimeni în România să nu știe cu ce se ocupă în Italia o badantă româncă, de ce a ales să facă această muncă, care sunt condițiile în care trăiește și cam câți bani câștigă. Ascultându-le involuntar poveștile, am înțeles că Sardinia era noua destinație pentru aceste femei trecute prin multe, care optaseră pentru insulă după ce în cizmă câștigurile fuseseră dijmuite de criza economică.

 

Sardinia_2

 

În Sardinia se câștiga și cu 300 de euro mai mult, doar că – mereu există și un revers – cei mai mulți dintre vârstnicii asistați trăiau la munte, în sate izolate, așa că era greu de spus dacă badantele erau mai fericite în insulă. Noi, ca turiști, deși călătoream cu ele în același avion, eram la ani lumină distanță de problemele lor, având parte de mai multe oportunități în viață și șanse de a alege; ca fapt divers, ciudat este că avem tendința de a nesocoti darul libertății de a alege, considerându-l firesc.

 

Tânăra Românie și îndrăzneața Sardinie

Chiar înainte de a vedea Sardinia nu se poate ca două teme ce au legătură ineluctabilă cu istoria insulei să nu-ți aprindă imaginația și dorința de a vizita acest tărâm mediteranean: steagul sard și simpatia, implicarea cu care Regatul Sardiniei a susținut aspirațiile românilor în epoca modernă.

Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul XIII, atunci când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit (dacă se poate spune așa) de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și regnum Sardiniae et Corsicae. Pentru fiecare victorie a Aragonului împotriva maurilor, se spune, pe steag a mai fost adăugat un cap de maur.

Regatul Sardiniei și Corsicii, cu o extraordinară tradiție judiciară pentru acele vremuri, și-a păstrat o oarecare autonomie în cadrul Regatului Aragonului. La începutul secolului XVIII, Casa de Savoia deținea sub titulatura de Regatul Sardiniei atât actuala insulă sardă, cât și teritoriile Savoiei și Piemontului.

 

Sardinia_8

 

La mijlocul secolului XIX, Regatul Sardiniei (și Piemontului) a devenit principala forță politică de eliberare a Italiei, luând parte, alături de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, și la războiul Crimeii, împotriva Imperiului Rus. Pe fondul conflictului Crimeii, în anul 1856, la Congresul de pace de la Paris contele Walewski, reprezentantul Franței, a lansat în dezbatere tema unirii principatelor Moldovei și Țării Românești.

În timpul negocierilor de la Paris, puterile care au participat într-un fel sau altul la conflict s-au polarizat în jurul proiectului pe care contele Walewski l-a pus pe masă, iar Regatul Sardiniei, alături de Franța, Rusia și Prusia s-au pronunțat pentru susținerea ideii de unire, în timp ce Austria și Imperiul Otoman s-au opus.

 

Alghero, moștenire catalană în pământ italian

Istoria Alghero, ca cetate fortificată, începe cu familia genoveză Doria, la început de secol XII. Totuși, în curând locul a început să fie colonizat de catalani și, în secolul XIV, fortificația a fost cucerită de aragonezi, Alghero și Sassari alăturându-se Regatului Aragonului, împreună cu Valencia, Mallorca, desigur Catalonia și Aragonul. Până astăzi, cei din Alghero prețuiesc moștenirea catalană și, simbolic, sunt reprezentați în Generalitat de Catalunya, adică guvernământul Cataloniei autonome, organizată în cadrul statului spaniol.

Alghero este orașul mediteranean fortificat tipic, cu ziduri și turnuri masive profilate dinspre mare, pentru ca în spatele zidurilor să se arate policrom orașul, prosper și vesel, o invitație pentru călători să ancoreze în golf și să tragă barca sub ziduri pentru un vin bun și o porție generoasă de paella.

Pentru turistul modern, Alghero are în ofertă un număr aproape nelimitat de tipuri de pizza, toate delicioase; paste, însă, într-un sortiment mult mai puțin diversificat. Dintre toate locurile în care am oprit pentru o pizza sau o cremă catalană, cel mai mult mi-a mers la suflet cârciumioara Ichnos, de pe Via Don Minzoni, unde am avut mereu senzația că suntem adoptați în familie.

 

Sardinia_9

 

Nu spun acum că în jurul Bastionului sau pe faleza Marco Polo din Bastion nu sunt restaurante minunate, care au în plus o priveliște privilegiată asupra cetății, a mării și a portului, dar în măsura în care este atât de ofertantă turistic, pierde din căldura pe care o dă atmosfera mai puțin formală a unui local familial.

Am oferit o perspectivă asupra ofertei culinare sarde, care în Alghero are un specific pronunțat catalan, pentru că aici nu doar viața turistului ci și cea a localnicului înseamnă mare, pescuit, comerț, istorie, turism și neapărat gastronomie. După ce savurezi deliciile locale, ceea ce urmează este să oferi încântare ochiului și, pentru acest scop avem piațetele, străduțele înguste, bisericile, portul și faleza orașului.

În piețe ca Antonio Sanna, Michele Balzani, Ugo Pioletti, Porta Terra sau Pino Piras găsești negustorii de dulciuri și artizanii de bijuterii din coral, ambele mărci unicat ale cetății Alghero.

Un magazin cu bijuterii de coral din Alghero este un spectacol în sine. Nu contează foarte mult dacă admiri bijuteriile în general, sau dacă bijuteriile meșteșugite din corali sunt pe gustul tău, pentru că este realmente imposibil să îți înfrângi curiozitatea și să rămâi impasibil în fața ofertei care îți copleșește așteptările și imaginația.

 

Splendida culoare africană a plajelor din Alghero

În apropierea hotelului nostru, de pe Via Puglia, la numai cinci minute de mers, am găsit minunata plajă cu pini Maria Pia, mândria și emblema turismului în Alghero. Spre deosebire de plajele din nordul insulei, de exemplu din Porto Torres, apele Mediteranei sunt mai reci aici, dar limpezi ca un râu de munte.

Plaja Maria Pia este impresionată nu doar pentru cadrul natural de poveste pe care îl oferă, ci și pentru poveștile pe care le spune, și care sunt ale turiștilor care vin să se bucure de soare și de priveliște, ale pacienților aflați în nevoie de la spitalul Regina Margherita ori ale vânzătorilor ambulanți nigerieni, senegalezi sau pakistanezi.

 

Sardinia_4

 

Micii comercianți africani au povești de viață incredibile, așa cum am aflat de la un bătrân nigerian cu o ușoară infirmitate ce-i stânjenea mersul și care vindea sculpturi din lemn. Dorința lui cea mai mare era să se întoarcă acasă și în fiecare an spera că o va face, doar că anul trecea și reîntoarcerea suferea o nouă amânare.

Cei mai tineri își traduceau nostalgia în desenele din cărbune de pe trunchiurile de pini doborâți, iar scenele întruchipate aveau și un nume: Mama Afrika. Când se odihneau sub pini, la mijlocul zilei, atunci când plaja se golea de turiști, privirile lor erau melancolice și timpul potrivit pentru a adăuga noi scene cu elefanți, girafe și rinoceri.

Când plaja redevenea un furnicar, ieșeau din umbră și arborând zâmbete irezistibile, reîncepeau asaltul ofertelor cu mătăsuri, obiecte de artizanat și articole de plajă. Cum am fi putut să rezistăm acestor zâmbete, să rămânem de piatră și să nu cumpărăm nimic?

 

Sardinia_5

 

Poate o chema Idiba sau Anika, ori Djidade, cine știe? Nu se grăbea, îi saluta frumos cu Salam Alaikum pe cei asemeni ei și afișa un zâmbet care lumina în jurul ei. Vindea basmale, cămăși, bluze, eșarfe și cearșafuri albe sau multicolore. Negocia cu voie bună și răbdare și a acceptat să fie fotografiată. Ne-a mulțumit frumos pentru marfa cumpărată și a plecat mai departe: pentru ea plaja nu era doar un fel de bazar, ci părea că înseamnă acasă.

 

Sassari: lecția optimismului

Ziua în care ne-am abătut cu trenul până în Sassari, capitala provinciei cu același nume, era ușor nehotărâtă, cu un soare năzuros și nori îndrăzneți; o vreme perfectă pentru explorare. Am pornit pe Via XXV Aprile și apoi în sus pe Corso Vittorio Emanuele II până în Piazza Castello și mai departe până în Piazza d′Italia unde am admirat splendidul palat care adăpostește Prefectura Sassari.

Întorcându-se către gară pe Via Turritana am trecut pe lângă Palatul Ducal și ne-am oprit în Piazza Duomo, ca să vizităm Catedrala Sfântul Nicolae și să bem o cafea la barul Al Duomo.

 

Sardinia_6

 

Fiind puțin înainte de prânz, terasa de la Al Duomo am împărțit-o cu o singură tânără, probabil pentru că ora cafelei și a prăjiturilor cam trecuse și se apropia ora principalei mese a zilei. S-a dovedit că tânăra, care era însărcinată, era o conațională originară din Craiova și stabilită de câțiva ani în Sassari. Căsătorită cu un tânăr italian imediat după ce terminase liceul, tânăra doamnă absolvise facultatea în Sardinia și era angajată a aeroportului din Alghero.

 

Viața este prea scurtă și frumoasă ca s-o lăsăm să fie tulburată de deciziile politicienilor

 

Deși în general mulțumită de viața sa în insulă, își făcea unele griji pentru că politicienii Forzei Italia încercau să determine aeroportul să renunțe la contractul de parteneriat cu o companie aeriană low cost ce sporise mult numărul curselor în ultimii ani, dar în dauna companiei Alitalia. Dacă contractul era desfăcut, credea ea, numărul de curse aeriene va scădea din nou și după ce va naște nu va mai avea un job la care să se întoarcă.

Dar era optimistă. În Italia niciun cetățean care se respectă nu cedează buna dispoziție din pricina unor politicieni, chiar dacă deciziile lor i-ar afecta locul de muncă. Viața este prea scurtă și frumoasă ca să fie tulburată astfel. O lecție de viață care ne-ar folosi și nouă în România.

 

E chipul lui Dante sau e doar o iluzie?

Ce este mai frumos, mai plăcut: o zi de târg în Alghero, între Via Liguria și Via Corsica, sau o plimbare cu barca până parcul natural din Porto Conte, la Grota lui Neptun? Este greu de spus.

La Grota lui Neptun am ajuns atât cu barca, cât și cu autocarul, de unde se poate coborî pe faleză, pe scările de piatră până la grotă. De sus se poate fotografia insulița stâncoasă Foradada, despre care se spune că ar profilul lui Dante.

 

Sardinia_3

 

Peisajele din parcul natural sunt impresionante, dificil de descris atunci când nu ai suficient talent pentru a transforma imaginile în cuvinte, pentru ca apoi ele să redevină singure imagini, indiferent cine le evocă. Cum nimic nu se poate compara cu ceea ce ochiul percepe în mod direct, cel mai bine ar fi să ajungeți cândva acolo, dacă nu cumva ați vizitat deja Alghero și Sardinia.

Pentru noi ultima zi în Alghero a fost o zi de târg; târg ce are loc săptămânal miercurea, din zori și până spre prânz. Târgul este impresionant, cu nimic mai prejos decât orice alt târg renumit din Italia.

 

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

 

Muntenii își etalează brânzeturile și mezelurile, pescarii peștele și fructele de mare, artizanii cuțitele corsicane, încălțămintea și obiectele de mobilier și uneltele, grădinarii legumele și florile într-un adevărat furnicar de mii de oameni veniți din oraș și împrejurimi.

Ne-am simțit ca acasă, forfota ne-a energizat și culorile, mirosurile și gusturile ne-au entuziasmat. Aveam bagajele făcute, dar n-am rezistat să nu mai facem câteva mici cumpărături, așa cum se cuvine la târg. Ne-am desprins de pe pista aeroportului din Alghero odată cu apusul. La București ne-a întâmpinat o ploaie liniștită de toamnă care se așeza pe geamurile taxiului și iriza luminile orașului.

 

 

Cine ascultă ”Trei parale” rămâne uimit: e o concentrare atât de mare de arhaic și de căldură românească, încât parcă ai coborî direct într-un sat pierdut printre dealuri, cândva prin timpul Brâncovenilor. Oricum, nu timpul e important, pentru că Trei parale cântă ceva care pare neatins de vreme. Formația a fost înființată de Florin Iordan acum 16 ani. Florin (în fotografia de deschidere cântă la cobză), care este cercetător la Muzeul Țăranului Român, ne-a povestit cum s-a născut proiectul și de ce este el important.

De ce Trei Parale? Știm că este o vorbă românească care categorisește prin ”de două parale” un lucru care nu este tocmai de calitate.

Este sensul pe care ni l-am asumat și noi, ne-am gândit că o să ne ocupăm de lucrurile abandonate, care nu sunt apreciate la valoarea lor adevărată și am zis că toate aceste lucruri, instrumente, repertorii pe care se dau ”puține parale” ni le vom asuma noi, pentru că nouă ne plac, suntem atașați de ele și alegem să ne ocupăm noi de ele. De asta ne-am spus ”Trei Parale”.

Sunteți cinci tineri muzicieni, născuți și crescuți în București, care s-au oprit totuși la muzica tradițională românească veche.

Este o poveste orășenească pentru că niciunul dintre noi nu a descoperit muzica la țară; fiecare a avut un traseu personal prin care a ajuns să îndrăgească aceste muzici, un traseu prin care, de altfel, am ajuns să ne întâlnim și să facem lucruri împreună. Până la urmă, paradoxul este astăzi că interesul pentru muzicile tradiționale este foarte puternic la oraș. Așa cum, de pildă, iile le poartă foarte mulți orășeni și le găsim la țară doar la oamenii bătrâni, tot așa și celelalte componente ale culturii tradiționale, indiferent că vorbești de arta culinară, chestiuni de aranjat casa, lucrul tradițional în lemn, îl regăsești astăzi mai mult în casele orășenilor decât în cele de la sat.

Trei parale_5

Ați ales muzică tradițională românească, muzică foarte veche, de peste două secole. Nu e riscant din punctul de vedere al marketingului? Mă gândesc că un astfel de grup dorește să și vândă CD-uri, vrea să fie și invitat în evenimente, concerte, festivaluri în care artiștii sunt plătiți.

Așa este. Cumva trebuie să ții un echilibru între ceea ce îți dorești să faci, ceea ce urmărești și condiționările pieței în care trebuie să te manifești. Noi am fost în situația de a refuza emisiuni TV în care ni s-a părut că noi nu avem ce să căutăm acolo, chiar dacă participarea ne-ar fi adus un plus de notorietate și bani. Pe de altă parte, suntem conștienți că pentru a merge mai departe trebuie să ne situăm cumva în această piață muzicală și să existe un interes și de partea cealaltă, să faci lucrurile în așa măsură încât să aibă sens și pentru ascultătorul tău. E un balans foarte complicat, dar cred, și aici mă ajută foarte mult și pregătirea mea de etnomuzicolog, că facem lucrurile destul de bine.

Cum puteți descrie și mai precis muzica pe care o cântați?

Există două programe de bază pe care le-am cântat cel mai des și pe care le-am imprimat pe CD. ”Bazar” se ocupă de lumea urbană de secol XIX, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea și cu ceva urmări în secolul XX. O muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor. Acolo au rămas parfumurile și esențele acestea bizantine, în timp ce lumea bună, lumea înaltă s-a îndreptat foarte mult către Occident. Este un program la care lucrăm cu transcripții de epocă, pe care le-am rearanjat folosind acompaniamente specifice.

Este o muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor.

Utilizăm toate informațiile de care dispunem pentru a afla cât mai multe despre această muzică: din mărturiile de epocă, din povestirile de epocă ale scriitorilor și călătorilor care au fost prin Țările Române. Din acest program am publicat două CD-uri, am participat cu muzica la două filme, am susținut multe concerte . Este un program care cumva s-a împlinit, s-a rotunjit, a ajuns la o formă matură.

Cel de-al doilea program este mai retras din urban?

Cel de-al doilea program se numește ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. L-am făcut pentru că ne-am  dorit foarte mult să punem în evidență alte instrumente, alte repertorii de care eram atașați, și care nu și-au găsit locul în programul anterior. Era vorba despre România pastoralității, o lume a țăranului, a curții lui, a instrumentelor pe care le folosea în familie, fluiere de toate felurile, cimpoi, drâmbă.

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook - Trei parale

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook – Trei parale

Fluierul ciobănesc, cavalul, fluierul fără dop, fluierul gemănat, tilinca, drâmba, toba, daireaua. Toate acestea sunt instrumente pe care le-ați ”reinventat”.

Cu toate aceste instrumente am făcut proiectul ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. Am mai avut și programul ”Drumul Levantului” în care am dat frâu liber imaginației, am intrat în zona jazz, mai liberă, mai allmusic. Și pentru că sunt ”polițistul-etnograf” în cadrul formației și tot timpul sunt nevoit să le spun colegilor ce nu se potrivește, am căutat să găsesc o supapă pentru ca toate tendințele acestea să fie defulate într-un alt program și unde să ne putem permite libertăți, actualizări.

Șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul

Am plecat și de la o colaborare pe care am avut-o cu doi muzicieni din Israel, care au venit cu câteva piese ale lor. Împreună am făcut ceva liber, un amestec reușit. E o poveste care apare mai rar, dar face parte din viața noastră muzicală.

Pasiunea și munca pe care le investiți în Trei Parale se vede și se aude. Care este răsplata pe care o așteptați de la public?

Te bucură foarte mult când vezi fețele luminoase, când ceea ce faci bucură pe ceilalți. Ești dezamăgit însă dacă toate acestea nu se văd. Încerci din când în când și dezamăgirea. Poți să pleci de la un concert și să simți că a lipsit ceva. Sau poate asta o simțim numai noi. Se întâmplă ca, fără fi vorbit, fiecare să știe că a lipsit ceva. Publicul ne dă răsplata, cum să nu. Există un text pe care eu l-am pus pe prima pagina a saitului nostru, al lui Constantin Brăiloiu. El amintește o întâlnire cu Bela Bartok. Bartok îi povestea că era într-un sat oarecare și a întâlnit o femeie și a rugat-o să-i cânte ceva. Ea i-a răspuns că nu știe, nici timp nu are și a plecat. După ce a trecut după un dâmb și s-a făcut nevăzută, glasul ei s-a auzit puternic și a umplut toată valea. Pe când Bartok povestea, i-au apărut lacrimi în ochi. Brăiloiu se întreba ce l-a emoționat atât de mult, mai auzise sute de cântece, apusuri de soare mai văzuse și cu alte ocazii.  Răspunsul pe care îl dă Brăiloiu: cred că este vorba despre o șansă, un moment, în care poți să pătrunzi în inima unei umanități aproape pierdute. Mă gândesc adeseori: pentru noi o răsplată este șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul.

Și există o esență a umanității care nu trebuie lăsată să se piardă?

Am foarte mare încredere în puterea spirituală a culturii tradiționale; cred că acolo se ascund lucruri care ne-ar putea îmbogăți pe fiecare dintre noi și cred că abandonând această cultură pierdem foarte multe lucruri.