Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă frustrare, şi câtă furie amestecată cu geniul prea răbdător al Românului se ascunde în spatele unui simbol naţional fundamental: Tricolorul.
Câţi dintre noi mai simt un foc la inimă atunci când văd stindardul albastru-galben-roşu fluturând în bătaia vântului? Sunt mulţi, vorba unui celebru caz de proprietate intelectuală, cărora „li se fâlfâie” la auzul imnului naţional, la văzul steagului nostru pătat cu sânge. Prostiţi de aproape un secol, ne-am săturat de apeluri la „deşteptare” (trăiască geniul limbii române, care permite astfel de polisemantisme!), înecându-ne în apatie, încercând furibund să negăm cine suntem. Vorba istoricului Ioan-Aurel Pop: un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă “la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?
O poezie bună e ca un vin de soi, care în timp îşi îmbogăţeşte buchetul. Tricolorul lui George Coşbuc, scris la 1896, e la fel de aplicabil şi azi, când doar formele s-au schimbat.
Tripticul suferinţei româneşti, aşa cum l-a pictat George Coşbuc
Marele nostru poet transilvan alcătuieşte aici un triptic al suferinţei istorice a Românului, pictând o Sfântă Treime aparte şi viu colorată în nuanţele durerii. Lecţia de patriotism începe calm: „Albastru, române, ți-e steagul, / Dar știi tu de ce? Să te-nvăț”, pentru a căpăta dramatism: „Albastru-nsemnează ciocoii, / Și tot ce-ți aduni tu cu boii / Din mila căldurii și-a ploii / Al lor e, și-acum și de-a pururi, / Și-al tău, cerșetorule,-un băț.” Pronia divină e singura care ajută Românului, pare a sugera Poetul, în vreme ce Păturicii secolelor îşi ascund rapacitatea pretextând – truc mai vechi decât lumea – că poartă de grijă oilor pe care le jupoaie şi-al căror destin îl păstoresc. Ironia şi comentariul social merg mână-n mână şi sunt evidente: „Dar rabdă, c-o fac din iubire: / Să tem că te duce-n pierire / Belșugul prin trai cu răsfăț.” Exploatare din iubire: nu suferă românul o zi bună, el e creştin pentru că-i place să se chinuie spre mântuire! Iar boierii ştiu asta atât de bine! La fel de bine cum ştiu că luxul şi rafinamentul sunt monopolul „elitelor”. Adică al lor.
Un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă “la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?
Dacă belşugul nu e de nasul românului, trebuie că e munca! Şi munceşte, românul, munceşte galben de foame pe „plantaţiile” stăpânilor, de sute de ani, umilit şi rău plătit. „Iar galbenul spune de voi, / De cei de la pluguri, țăranii, / Voi galbeni de foame sărmanii, / De boale purtate cu anii / La scară, și dracul vă ducă!” Din tifosul lui Gheorghe şi Ion, ajunşi azi junior project manager şi altele asemenea, se plătesc toate extravaganţele „stăpânilor”: va banque, adică jocuri de societate cu mize uriaşe, mese copioase şi mai ales amantlâcuri scumpe: „Stăpânii au scumpe nevoi: / Va banque și dineuri și păsuri / Și-amante cu cai și mătăsuri, / Și toată nădejdea-i la voi!”
Se simte, în dureroasele cuvinte ale lui Coşbuc, revolta din Noi vrem pământ („Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”), care nu întâmplător face parte din acelaşi volum magistral.
Vibrează, române, la ultima strofă a poeziei lui Coşbuc, căci Tricolorul nu e despre o bucată de pânză, despre o bucată de mătase, ci despre tine: ţi-e roşu steagul şi e în geniul neamului tău s-o ştii de ce. E roşu şi de sângele tău şi-al duşmanilor, ca în Dumbrava Roşie, dar parcă mai roşu e de sângele rău pe care ni l-am făcut noi contra noastră: „E roșu de-o tristă rușine, / Că vremea-ndreptării nu vine, / Că tot mai cu multe mânii / Ne-ajunge voitul dezastru;”.
Finalul e apoteotic şi-nchide în versurile sale tâlcul unui popor:
„Abisu-ntre galben și-albastru
Satano, de unde ne vii?”
Poate că acest Satan despre care vorbeşte Coşbuc nu vine din afară, ci dinlăuntrul nostru, trăind şi prosperând tocmai în „abisu-ntre galben şi albastru” al existenţei româneşti. E un lucru la care merită să medităm.
Tricolorul
Albastru, române, ți-e steagul,
Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Și tot ce-ți aduni tu cu boii
Din mila căldurii și-a ploii
Al lor e, și-acum și de-a pururi,
Și-al tău, cerșetorule,-un băț.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belșugul prin trai cu răsfăț.
Și galben, române, ți-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, țăranii,
Voi galbeni de foame sărmanii,
De boale purtate cu anii
La scară, și dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
«Va banque» și dineuri și păsuri
Și-amante cu cai și mătăsuri,
Și toată nădejdea-i la voi!
Și roșu, române, ți-e steagul.
Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roșu de-o tristă rușine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben și-albastru
Satano, de unde ne vii?
(Fire de Tort, 1896)
Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii