Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

valori

Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.

De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.

Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.

Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.

Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.

[pullquote]În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile[/pullquote]

Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.

Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.

Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.

Octav – clip de prezentare

E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.

[pullquote class =”left”]Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul[/pullquote]

Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.

„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.

“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.

 

Foto deschidere: captură Octav

Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.

Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă

“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).

“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul de familie Mihai Eminescu

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu

Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.

“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”

[pullquote]Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie[/pullquote]

Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.

“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.

Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.

Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.

[pullquote class=”left”]De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune[/pullquote]

El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”

Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.

Un copac cu "flori" tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că „jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste valori, ca pe o făclie a Învierii, generațiilor care vin. Omul care vine aici nu rămâne păgubit. Îngerul scrie pașii pe care i-a făcut până la Biserică”. O discuţie cu maica Parascheva Sorohan, stareţa Mănăstirii Humor, despre dorul de Bine al poporului român.

Matricea Românească: Crezul proiectului nostru este că România mai are nevoie de suflet. Cum înțelegeți Dvs. conceptul de matrice românească și ce loc ocupă acest spațiu minunat – Bucovina – în matricea spirituală a poporului nostru?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Poporul român, România și fiecare suflet în parte, bineînțeles, are nevoie de spiritualitate. El s-a născut prin spiritualitate, altfel nu se poate. Dumnezeu a zămislit sufletul, și pe urmă s-a creat ființa. Așadar, fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Evident că matricea românească ar trebui să fie, în special, spiritualitatea românească.

Tocmai am citit, aseară, un cuvânt scris de către un părinte grec care a vizitat Moldova, și mi-a plăcut foarte mult afirmația lui: „Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”. Mi se pare nu doar frumoasă afirmația, ci și reală. Cred că spune mult, dar sigur că fiecare dintre noi are de lucrat cu sufletul său – de la naștere, până la plecarea în veșnicie. Adică, nu ne-am născut și gata, suntem ceva! Noi trebuie să creștem duhovnicește în fiecare zi a vieții noastre astfel ca, la înfățișarea în fața Creatorului, să putem da un răspuns bun și să primim din partea Lui cuvântul: „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu!”

Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român

Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român

Matricea Românească: La acest frumos altar al spiritualității românești reprezentat de Moldova și de Bucovina, cum trebuie să vină românul?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Românul trebuie să vină întotdeauna cu credință la Biserică. Și oamenii vin cu credință! Nici nu poate fi altfel. Ca să ajungă din diferite colțuri ale țării și chiar ale lumii, asta presupune niște eforturi. Nu în ultimul rând, și financiare. Dacă omul s-a hotărât să le facă, negreșit are un țel.

[pullquote] Mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși [/pullquote]

Deci, mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși. Ne poartă pașii într-acolo unde Îl putem întâlni și cunoaște, mai mult decât am făcut-o până în clipa în care am ajuns în locul respectiv.

Matricea Românească: Se apropie, cu paşi repezi, Centenarul Marii Uniri. Va fi un moment epocal, încărcat cu multă emoție. Cum apreciaţi că va fi atmosfera, inclusiv aici?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că este un moment emoționant și de mare bucurie și înălțare sufletească, dar noi trebuie să trăim permanent această bucurie. E mare lucru să știi că poporul, toți cei care vorbesc aceeași limbă, care cred la fel, în același Dumnezeu, care își mărturisesc credința în același fel, reprezintă o unitate. Sigur că merită sărbătorit Centenarul, și sigur că fiecare român îl simte după credința lui, după puterea lui de înțelegere. Am certitudinea că toată lumea va fi la înălțime, iar ziua va fi sărbătorită la modul cel mai înalt posibil.

Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan

Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan

Matricea Românească: Mănăstirea Humor este, acum ca dintotdeauna, o oază de cultură. Ce activități culturale aveți în plan pentru perioada care urmează?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: De fapt, ceea ce ne-a preocupat și până acum. În atelierele Mănăstirii se pictează, se fac ouă încondeiate, acele modele tradiționale, florale. Se coase, se brodează – tradiții specifice mănăstirilor. Dacă e să ne referim şi în zonă, se face mai mult. Încă se păstrează costumul popular. Mai sunt persoane care cos costume populare, acele ii frumoase, mai țes acele catrințe, fac opincuțe. Se găsesc şi la vânzare pentru pelerini, pentru turişti, pentru cei dornici de frumos. Noi ne bucurăm când vecinele ne spun că și străinii cumpără costumul popular românesc. Asta arată că oamenii au o sensibilitate față de frumos, față de artă, faţă de tradiție. Acesta este un lucru benefic. Atât timp cât există costumul popular, cât există preocuparea pentru frumos, ne bucurăm și e un semn bun. Chiar şi copiii şi tinerii au îmbrățișat cu multă bucurie și plăcere tradițiile moștenite.

Matricea Românească: Ne spunea părintele Alexie, de la Mănăstirea Putna, faptul că, în opinia dumnealui, ceea ce ne salvează pe noi, românii, este că încă știm să deosebim binele de rău. Sunteți de acord? Vibrăm la frumos, la bine, la Dumnezeu?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că da. Sunt şi excepţii, dar nu le luăm în calcul. Eu cred că, atâta timp cât omul își păstrează credința, Binele lucrează în inima lui și dă și roade. Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun.

„Nu ne-am născut, şi gata!” – Lecţia mănăstirii Humor, unul dintre locurile care ţin o ţară în echilibru, pentru români

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu și care frecventează platforma noastră?

[pullquote class=”left”]Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun[/pullquote]

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Din toată inima, cu toată dorirea de bine, pentru toți iubitorii de frumos și pentru toți cititorii platformei Dvs. culturale, le dorim ca, indiferent unde se află, să nu ocolească niciodată Biserica. Întâi intrăm în biserica cea mai apropiată, şi după aceea intrăm şi în celelalte.

Ne va atinge acolo «bagheta magică», Duhul Sfânt, care este lucrător. Important e să intrăm în cea mai apropiată biserică. După aceea, vom face şi următorii paşi. Să nu uităm niciodată că, fără Dumnezeu, nimic bun nu se poate întâmpla.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este – cred eu – slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre situația când încerci să ascunzi cu grijă aceste defecte în spatele unui principiu biblic pentru a-ți păstra o bună imagine, chiar dacă doar pentru tine și semenii tăi?” Acest citat este rezumatul poate cel mai potrivit al cărții „Românii – între Păcală și Miorița”, scrise de către un profesor de istorie sucevean, Vasile Constantin Boghian, carte ce a apărut în anul 2006 – detaliu semnificativ, pentru că este anul premergător integrării noastre europene. Lucrarea se doreşte a fi o radiografie şi o istorie a mentalităţii poporului român, încă de la începuturile acestuia. Ea ridică unele probleme și semne de întrebare valabile și astăzi, la peste un deceniu de la apariţie.

“Românii – între Păcală şi Mioriţa” este structurată ca un eseu filosofic, prin natura ideilor și a scrierii, ea ne incită încă din titlu și continuă să o facă pe măsură ce o parcurgem, prin cumulul de informații ce alternează, frumos, realităţile istorice, umorul şi critica moderată în aparenţă, dar biciuitoare în esenţă. Discursul cărții are ca repere doi poli emblematici ai identității noastre: personajul Păcală (ce reprezintă compromisul şi natura “tranzacţională” a românului) și Miorița (condiţia superioară, armonia cu divinul) sunt reprezentativi deoarece aceste două extreme conturează, împreună, tipologia paradoxală a românului.

România lucrului bine făcut?

Spuneam mai spus că este important să reținem un amănunt, faptul că „Românii – între Păcală și Miorița” este scrisă în 2006, ceea ce naşte două întrebări care ne privesc pe noi toți în mod direct – Cum am evoluat din punct de vedere al mentalității, culturii și educației de când suntem membrii U. E.? Ce am învățat și îmbunătățit în toți acești 11 ani? În mod clar nu putem nega anumite beneficii, cum ar fi lupta anticorupție. Corupția este o tară cu care poporul român a fost obișnuit secole la rând, dar a fost obișnuit de nevoie, acum însă lucrurile pot funcționa, în mod clar, și altfel. Este de sperat ca această luptă anticorupție să nu fie una cu morile de vânt și să ne intre în caracter, în obicei, în principii, ajutându-ne să fim corecți. Lucru amintit și subliniat de către Vasile Constantin Boghian în cartea sa – azi, într-un context istoric ce nu mai necesită tertipurile care ne-au asigurat supravieţuirea (în faţa migratorilor, turcilor, fanarioţilor etc.) cu atât mai mult, se poate reuși și prin corectitudine.

Cartea  redă aserţiunile autorului referitoare la proastele obiceiuri și valori ale lui Păcală și implicit și ale românului – și cum percep occidentalii aceste lucruri -, care ar trebui să fie normalitatea, unde se pune limita pentru a ne păstra valorile, tradițiile, obiceiurile ca neam și ce lucruri ar trebui să fie schimbate pentru a ne alinia cu ei.

„Românii au «prostul satului», iar occidentalii, «înțeleptul satului». Ce rezultă de aici într-o logică simplă: că în «satul românilor» este un singur «prost» (cel care respectă legile, muncește conștiincios și este corect), adică un fel de fraier în ochii celorlalți (…)”

Din păcate, aspect întărit în carte de către profesorul Boghian, anumite lucruri ne sunt greşit insuflate încă din copilărie, prin educație. Autorul oferă un exemplu aparent banal, dar semnificativ: poezia “Căţeluş cu părul creţ”, perpetuată din generaţie în generaţie de la o vârstă fragedă, cea care la nivel inconștient transmite ideea de incorectitudine, dorința de furtișag, de a te întreba dacă să muncești sau nu, pentru că oricum există căi oneroase să obţii ceea ce îți dorești. Un alt exemplu oferit de către Boghian este o povestire predată în şcoala primară, despre „satul lui Păcală”, loc în care „toți oamenii furau unii de la alții”. Ei bine, poate constatați cu stupoare (cel puțin pentru mine așa a fost), lucruri la care nu v-ați gândit, dar la care ați luat parte în mod direct fără să vreți și fără să fiți conștienți. De ce încă promovăm și încă lăsăm să facă parte din lectura școlară lucrări de o asemenea factură? De ce promovăm în continuare aceste valori, dar ridicăm pretenții de membri integri ai U. E.?

Păcală, (anti-)eroul românilor: ” – Din ce trăieşti? – Din prostia altora”

La un moment dat, Vasile Constantin Boghian vorbește despre un principiu de bază vechi de secole la occidentali, conceptul „lucrului bine făcut” – asumat, făcut cu simț de răspundere, conștient. Dacă stăm și reflectăm la conceptul lor și dăm timpul înapoi cu trei ani, ne amintim că un important personaj politic român a speculat în a sa campanie exact acest deziderat, sub sloganul „România lucrului bine făcut!”.  Tema la care, în 2006, autorul ne invita să medităm și să o punem în practică, este valabilă și în 2017, la trei ani după ce sloganul menționat mai sus a câștigat – generând rezultate discutabile în practică.

„Este evident că noi, românii, nu avem o aprofundată știință a organizării și nici a (auto)conducerii, pentru a ne pune în valoare mai concret și eficient calitățile, și nici o mentalitate de învingător, cum au occidentalii”

Pentru occidentali, „termenii definitorii au fost război, organizare, disciplină, dorința de a stăpâni și exploata totul în folosul propriu”, de aici născându-se mentalitatea de învingător, în schimb noi am fost definiți de „stabilitate, continuitate, compromis”. De aceea, noi, românii trebuie să ne debarasăm de principiile și valorile lui Păcală, să nu îl mai lăudăm și promovăm, făţiş sau subliminal, să ne acceptăm și conștientizăm defectele, pentru a încerca apoi să le contracarăm. Să nu mai încercăm să păcălim pe nimeni, să nu ne mai autoiluzionăm. „Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine, cu atât vom avea șanse mai mari să atenuăm aceste defecte sau chiar, cu foarte multă voință, la un moment dat, să le eliminăm”, crede Boghian. Sunt total de acord cu autorul, însă nu putem nega realităţile zilei, şi nici faptul că entuziasmul nostru s-a erodat în ultimii aproape 30 de ani.

"Românii - între Păcală şi Mioriţa", de Vasile Constantin Boghian, o carte pe care posteritatea ar trebui să o reţină

„Românii – între Păcală şi Mioriţa”, de Vasile Constantin Boghian, o carte pe care posteritatea ar trebui să o reţină

Românii, un popor paradoxal

Deși Vasile Constantin Boghian nu este scriitor, el reușește să își transmită ideile clar și cursiv. Nu putem nega faptul că lipsa experienței sale în domeniu este vizibilă, dar profesorul-devenit-scriitor a știut cum să îşi integreze experienţa de dascăl, să îşi folosească propriile cunoștințe istorice, să își pună în valoare umorul prin diverse anecdote și pățanii de altfel triste, dar expuse într-o manieră comică, experienţe frustrante de care el s-a lovit în raport cu Statul (pe care îl botează „Statul Mega-Păcală”, de neîncredere şi perceput de către români ca opresiv, după secole în care atunci când nu a fost absent, le-a îngreunat viaţa).

„Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă”, hitul trupei Ca$$a Loco din 2004, este reprezentativ pentru mentalitatea românilor, crede Vasile Constantin Boghian

Boghian reuşeşte să se facă înţeles, iar mesajul lui ajunge cu ușurință la cititor și captivează. Este o lectură care poate fi parcursă cu ușurință, însă şi cititorul trebuie să vină cu un bagaj minimal de cunoștințe istorice.

Vasile Constantin Boghian aduce în prim-plan caracterul și modul românului de a gândi vizavi de semenii lui și filosofia de viaţă pe care se bazează, una ce intră în conflict cu imaginea ideală pe care o avem despre noi (ospitalieri, credincioşi etc.). Chiar Balada Miorița, o perlă a gândirii profunde româneşti, sintetizează perfect un proverb clasic la noi – „Să moară și capra vecinului”, o morală viciată – „Dacă eu nu am, nici el să nu aibă!”. Asta deşi poporul român se consideră (şi este considerat) unul cu „frică de Dumnezeu” – destul de frapant, ținând cont de cele menționate mai sus și amintite și în carte.

„Păcală s-a adaptat și la comunism. (…) Prostituția morală, în sensul lipsei de onoare și de demnitate, este adevărata noastră tragedie și care n-a existat doar în timpul comunismului”

Deși scrisă într-o manieră umoristică (doar suntem români şi facem haz de necaz!), “Românii – între Păcală şi Mioriţa” tratează o temă cât se poate de serioasă, pe care autorul reușește să o pună în valoare. Proastele obiceiuri după care s-au ghidat Păcală și „satul lui Păcală” (a se citi România) şi frumuseţea morală a ciobanului-victimă din Mioriţa vin în contradicţie fundamentală, dar sunt două părţi ale aceleiaşi monede. Finalmente, Boghian dorește să ne facă să înțelegem câteva lucruri esenţiale, fără de care o societate nu poate funcționa: dacă nu ne vom schimba mentalitatea, nu vom înțelege și conștientiza conceptual de corectitudine, dacă nu vom găsi un echilibru între principiile și valorile noastre și cele ale occidentalilor, dacă nu vom înțelege că trebuie să lucrăm împreună – și nu unii împotriva celorlalți – pentru a ne fi bine tuturor, să ne lipsim de egoism și de invidie, riscăm să ne complacem încă 28 de ani (sau mai mult) în această delăsare, ori – mai rău – să ne ratăm ca Neam.

„Ursul păcălit de vulpe”, de Ion Creangă – o poveste cu o morală… discutabilă, predată românilor la şcoală

Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Editura Accent Print, 2006, 213 pagini

Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Dar cine sunt acei meșteșugari care au rolul de a ne plăsmui aptitudini și capacități? Indubitabil, aceștia sunt dascălii. Iată de ce vreau să dedic acest articol, scris la început de iunie, liceului din care vin.

Nu este pentru nimeni un secret faptul că provin dintr-o țară micuță: Republica Moldova, în care tradiția, frumosul și educația își au un loc de frunte. Am crescut într-un orășel din suburbia Capitalei, și anume orășelul Durlești, care se mândrește cu oameni gospodari și primitori. De mic copil, am avut parte de cea mai aleasă grijă combinată cu dragostea imensă a mamei, care în afară de cariera maternă a reușit să educe, în calitatea sa de profesor de Limba și Literatura Română, câteva generații de tineri aleși. Iată de ce, ajunsă la vârsta de 6 ani, am optat pentru Școala Nr. 65 „Mihai Eminescu”, a cărei activitate număra pe atunci câteva decenii și care reușea să „dea în vileag” cele mai deosebite talente.

Printre amintirile cele mai vii din copilărie se numără concursurile de artă teatrală ale Cercului Dramatic „Ștefănel”, sub îndrumarea talentatei doamne Niculina Scripnic (trecută în neființă) și a doamnei Veronica Moisei. Această echipă temerară nu se dădea în lături de la concurență cu școli de profil artistic și aduceam astfel acasă trofeele cele mai de preț la nivel municipal sau republican.

Actori în devenire, evoluând în „Capra cu trei iezi”

Portofoliul meu de june actor a început cu nemaipomenita înscenare a poveştii lui Pinocchio, în care mi-a revenit rolul Malvinei. Deși îmi lipseau doi dinți din față și abia îmi târam rochia, am reușit să primesc ovațiile publicului. Dar dincolo de acest rezultat frumos, se oglindea o muncă titanică a conducătoarelor noastre, care reușeau să îmblânzească un stol de pici din clasele primare.

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor Foto: arhiva personală

Au urmat piese ca ”Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi” sau „Dracul din ulcior”, în care am jucat cu pasiunea unor potențiali actori profesioniști, repetițiile fiind extenuante, dar oferindu-ne satisfacția unor rezultate frumoase. Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii. Entuziasmul și zâmbetele erau cartea noastră de vizită atunci când așteptam cu sufletul la gură să ieșim în scenă sau să auzim rezultatele. Eram o droaie de copii cu tocmai două mame, care ne cocoleau sau ne muștruluiau când lenea ne dădea târcoale.

Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii

Iată de ce, când doamna Niculina a plecat la Ceruri, răpusă de o boală crâncenă, am deplâns-o cu toții ca niște copii rămași prea devreme orfani. Dar i-am dus cinstea și mai departe, purtând stindardul artei pe tot parcursul anilor școlari. Nu ne-am lăsat învinși de greutăți, ci am continuat munca cu o echipă deja reformată, în care a intrat armonios doamna Oxana Durleșteanu, profesoara care aduce materia literaturii universale la dimensiunile unei iubiri necondiționate, pe care o port și acum pentru cărți.

Instruire de elită

La început de nou mileniu, cadrul administrativ în frunte cu doamna directoare Valentina Untilov și directorii adjuncți Tamara Pasat, Veronica Moisei, Ana Ralea și Valentina Roșioru a reușit să ridice școala la rangul Liceului Teoretic „Hyperion”, în care am primit cea mai selectă instruire, nu doar în materii formale, dar și în activități de inspirație artistică.

Din spectacolul „Suntem un pom - Pomul Creangă”

Din spectacolul „Suntem un pom – Pomul Creangă”

Această „metamorfoză” ne-a lansat la un nivel nou, plasând liceul în rândurile celor mai bune instituții de învățământ, cu talente neobișnuite și oameni frumoși la chip și suflet, așa cum este doamna Lucia Lozov, care dăduse o cu totul altă formulă ideii de reciclare, oferindu-ne nouă, fetelor, posibilitatea de a crea ținute de modă din lucruri menite să fie aruncate și de a defila cu ele în fața întregului colectiv școlar. Dumneai îi datorăm, în egală măsură, și apariția unui veritabil muzeu al artei tradiționale, în care păstrează cu sfințenie lăicere (covoare țărăneşti de lână), icoane, vase de lut sau vechi mașini de cusut, toate aranjate într-un tandem frumos. Lecțiile de educație tehnologică erau învăluite mereu de o atmosferă specială, de parcă am fi ajuns cu toții în casa bunicilor, cu arome îmbietoare și imagini ospitaliere.

Pe lângă artisticul activităților culturale, am fost fericita elevă a unei maestre profesoare de limbă franceză, doamna Eugenia Onufrei, care a reușit să ne ofere plimbări pariziene prin lecții de civilizație și concursuri de talente. Pe fundalul cântecelor lui Edith Piaf sau Charles Aznavour, am descoperit ritmicitatea și grația tradițiilor francofone.

Nostalgia anilor de liceu

Anii de liceu au clădit în mine veritabila dorință de a avea frumosul pe ordinea de zi și de a face parte cu mândrie din generația în blugi, lipsită de frustrări și de temeri. Participările în cadrul concursurilor declamatorii, precum cel dedicat marelui actor Valeriu Cupcea, au fortificat în mine aptitudinile artistice, dându-mi certitudinea unui viitor luminos.

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Am memorat pozitivismul unor tradiții practicate cu regularitate ca în cazul Galei Laureaților, în care cei mai buni discipoli – la braț cu mentorii lor – erau remunerați pentru muncă asiduă și perseverență, sau ca în cazul acelui Ultim Sunet care încununa procesul educativ printr-o retrospectivă optimistă. Toate aceste evenimente veneau să ne motiveze, să ne inspire, să ne educe, așa că am ales cu toții să le conservăm în arhivele memoriei ca pe niște medalioane spirituale.

Dascălilor mei le datorez integritatea și creativitatea mea

Nu există cuvinte de laudă suficiente prin care aș mulțumi cadrelor didactice, însă respectul meu profund față de devotamentul lor îl exprim în slove clădite aici. Cred că voi păstra o temeinică fidelitate până la adânci bătrâneți pentru valorile modelate și crescute în mine de mâinile răbdătoare ale dascălilor mei, cărora le datorez integritatea și creativitatea mea.

Sper că Liceul Teoretic „Hyperion” va păstra vie flacăra talentului, astfel ca și copiii mei în viitor să fie părtași ai marii taine educaționale. Pentru realizarea acestui obiectiv, tânăra echipă managerială, în frunte cu doamna Tamara Pasat, actualul director, lucrează de zor, stabilind noi obiective de performanță, care în timp vor da roadele scontate.

“Sfânta treime” pe care şi-a construit viaţa o reprezintă credinţa, familia şi munca. Însă, deşi ar putea preda lecţii de tenacitate, dezvoltare personală – a sieşi şi a altora – respectiv de management (al gospodăriei, resurselor, timpului), Anuţa Bledea nu primeşte atenţia cuvenită nici din partea televiziunilor comerciale din România, nici din partea corporaţiilor autohtone şi nici din partea publicului larg. De aceea, la început de An Nou, Matricea Românească face un gest de restituţie morală şi vă propune un adevărat model – nu de subţirimea cartonului, ci de consistenţa lânii pe care o lucrează această femeie cu mâini – şi suflet – de aur: Anuţa Bledea, din Sat-Şugatag, Maramureş.

Pe Anuţa Bledea am avut privilegiul să o cunoaştem înainte de Crăciun, ajutaţi fiind de către fiica ei, Ioana, care ne-a deschis cu mărinimie porţile casei, invitând echipa Matricea Românească să-i cunoască frumoasa familie – şi, mai ales, părintele. Un om realmente remarcabil, pe care îl propunem, cu smerenie, a ne fi unul dintre modelele pe 2017. Căci, dacă cineva se mai îndoieşte de calitatea umană şi morală a românilor, ajunge doar să citească rândurile de mai jos spre a se convinge că, la sute de kilometri de Capitală, dar nu numai, în văi, pe munţi ca şi la câmpie, există purtători veritabili de valoare, români de la care putem lua un extraordinar exemplu de cinste, hărnicie şi viaţă demnă. Nu în palate poleite cu aur sau în turnuri de sticlă sunt marile noastre modele, ci în casa simplă, dar atât de vie, a ţăranului român.

Anuţa Bledea ne-a întâmpinat cu inima deschisă, îmbrăcată în portul transmis din moşi-strămoşi, şi a îndrugat încontinuu, pe parcursul discuţiei noastre. O lăsăm, aşadar, să îndruge şi mai jos, spre folosul domniilor voastre.

Matricea Românească vă urează să aveţi un An Nou bun, luminat şi de exemplul dumneaei, măicuţă bună a României!

“Dumnezeu mi-o dat darul şi puterea”

Am învăţat să îndrug de micuță. Am fost cinci surori și mi-o dat mama de lucru. Să lucrăm, să nu umblăm pe drum, să toarcem, să îndrugăm, să țesem, să alegem țoluri. Am învățat, am făcut patru clase, ca orișicare, dar m-am descurcat, că am învățat bine și m-am învățat și a lucra tăt felu‘. Tăte ce se țin aici în case îs făcute de mânurile noastre – fetele şi eu, mai bătrână.

Este o mare mândrie să iasă totul din mâna mea. Tăte sunt făcute cu ajutorul lui Dumnezeu Sfântul. Dumnezeu mi-o dat darul și puterea.

De ce sunt femeile din Maramureş aşa muncitoare? Așa se muncește la noi, de mici. Și fetele o muncit de micuțe, și nepoatele, de când o fost mici, o fo‘ la lucru. Muncă și muncă, și la fân, și acasă. Muncă!

Am două fete. Le-am educat să lucre. Să nu fure, să fie cuminți și să lucre să-și facă de tăt felu‘. Că cine lucră, are de tăt felu‘. Cine nu lucră, n-are de unde avea. Nu se poate. Și în Scriptură scrie că dacă nu lucri, să nu nici mănânci!

Un suflet românesc autentic: Anuţa Bledea din Sat-Şugatag, Maramureş

Un suflet românesc autentic: Anuţa Bledea din Sat-Şugatag, Maramureş Foto: Marius Donici

Îmi place să lucru mai mult lâna. Și la fân îmi place a grebla. Așa îmi place a grebla, Doamne, Îți mulțămesc! Și să cos cămeși, și să pun tiară. Tăte cele câte trebuie într-o gospodărie, toate-mi plac!

“Lucru întruna”

De lucrat, lucru întruna – şi vara, şi iarna. Primăvara, când tundem oile, spălăm lâna, o aleg – care e mândră, o fac gubiță, celalaltă o las pănură (stofă groasă, n.r.) de chieptare și facem cergi. Tăt felu‘.

Am o relaţie aparte cu oile. Mai sunt ciobani în zonă şi le dăm pe stână. Până am fo’ tânără, le-am tuns eu. Și oile și mieii. Primăvara asta nu le-am tuns, că am fost mai bătrână și am avut probleme de sănătate.

Portul nostru vine de demult. Din moși și strămoși îi portul aiesta țărănesc în Maramureș. De la bunici și străbunici o rămas.

Îmi amintesc copilăria, o fo’ bine. Am șezut la oi, m-o plouat, am fost de mică la oi. Și bunicii o lucrat așa ca noi, și părinții la fel. Aici o fost trei rânduri de prunci, unde stăm noi. O fo’ moartă nevasta, şi o avut patru prunci. Și bărbatul s-o căsătorit cu altă nevastă, și şi aceea o avut patru – și i-o adunat laolaltă. Şi după aceea, o mai făcut tri. Și o mâncat toți nepoții, toți pruncii. Şi aşa o avut grijă de ei, ca cum ar fi fost toți ai unuia!

„Cine citește Biblia, se teme de Dumnezeu și nu face rău”

Oamenii din Maramureş omenesc pe toţi, fiindcă se tem de Dumnezeu. Noi avem Biserica și Biblia. Cine citește Biblia, se teme de Dumnezeu și nu face rău, ci bine. Că asta datorie o avem – cât trăim pe asta lume, să facem bine şi să nu facem rău. Cât putem, numai bine să facem. Rău să nu facem la nime, numa’ bine. Dacă faci bine, bine îți dă Dumnezeu. Dacă nu faci bine, n-ai de unde aștepta bine.

Ne înţelegem bine cu vecinii ucraineni. N-o fo’ probleme, că şi aceia îs români, așa ca noi. Știu româna. Am umblat cândva, am trecut la neamuri. Că avem neamuri și dincolo. Sunt de omenie și respectuoși. Nu te lasă până nu îmbuci o dată în casa lor! Obiceiurile noastre se găsesc şi în satele vecine – în Slatina, în Diprova. Îs sate românești, îs rumâni rupți din Sighet, din ţara noastră.

Am 69 de ani, împliniți la [Sfântul] Andrei. În ’47 îs născută.

Un om care poate sta drept în faţa conaţionalilor, dar şi a Creatorului său, Anuţa Bledea face cinste României

Un om care poate sta drept în faţa conaţionalilor, dar şi a Creatorului său, Anuţa Bledea face cinste României

Aici, în Maramureş, copiii se cresc cu grijă şi cu atenţie. Numai grija copiilor o ai. Când cresc, datoria lor e la școală, apoi și la muncă. Când o vinit din București nepoata, dimineață o sosit, şi o mers la fân! Tăte clăile le-o făcut fata, de când o vinit.

Le horim pruncilor şi îi legănăm cu mare bucurie! Cum să nu fie bucurie când îți dă Dumnezeu nepoți și-ți înflorește casa? Când vin acasă, îi crești, dar când se duc, ești tare supărată…

Când îndrugi sau eşti la fân, cânţi: „O, măicuță sfântă, te rugăm fierbinte / Să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte”. Sunt şi cântece religioase, şi de lume. Când am fo’ mai tânără, am horit. Amu cânt la biserică, că-s bătrână. Dar am fo’ horitoare de horitoare.

Am ales la un ţol o săptămână și jumătate, două săptămâni. Depinde cât timp ai. O fost un preot, şi preoteasa o făcut forme de ţol, diferite modele. De acolo am învăţat şi le-am ales. Pe Mara îi un model, pe Iza e alt model, se diferă satele între ele la port. Aiesta-i modelul nostru, al şugătanilor.

Nepoatele şi-au luat cu ele haine de acasă. Cea din București și-o dus haine. Amândouă le îmbracă cu drag, când vin. Şi astă-vară, cât o fost în vacanţă, s-au îmbrăcat.

Madonă românească

Madonă românească

„Îmi place să îmblu, să mai învăţ lucruri”

Eu cred că așa, ca noi, se îmbrăcau şi femeile dace. Că de atunci o îndemnat portul aiesta mândru, ca la Maramureș.

Când îți moare cineva din casă, ești tare supărat. Am avut o soacră bună, mi-o crescut fetele, o crescut nepoatele, Dumnezeu s-o ierte! După ce o murit, o zis pruncul, când o împlinit 6 ani şi ea o murit: „Vai, ce mi-o luat Dumnezeu, de ziua mea, pe mama dragă!”. Că foarte bună soacră am avut. Dar n-am fost nici eu noră rea!

Principiul meu de viaţă, după care mă conduc? Să lucru, să mă duc încoa, să mă duc încolo, să mă mai deştept un pic, să nu rămân aşa… [ignorantă]. Și în piață îmi place să mă duc câteodată.

Dumnezeu să ne deie înțelepciune și să putem mere înainte, câte zile avem! Să facem numai bine, că atunci, toate Dumnezeu ni le-o da după faptele noastre!

Au mai venit la noi și din alte țări. Doi francezi au venit. Era o zi ploioasă, era poarta deschisă și fiica mea era la bucătărie, pregătea ceva. Aude câinele, și iese să vadă ce-i. O doamnă și un domn, cu bicicleta. Îi arată o hârtie, că ei sunt într-un turneu și că nu au bani pentru cazare la o pensiune – nu ne oferim să îi primim într-un garaj sau în șură să doarmă? Le-o zis imediat, “Haideți în casă”! Fata mare, care e la Litere, o vorbit în franceză cu ei, i-am pus la masă… O dormit într-o cameră din casă. O zis că nu s-au așteptat, o fost tare uimiți. O noapte au stat, a doua zi au plecat.

De ce se țin porțile deschise în Maramureș? Nu-s tâlhari aici. Oripecine trebuie să-l primești până în casă. Şi ce poţi face bine, să faci. În tată pădurea este și lemn verde, și este şi uscat.

„Familia e întâi”

Cum văd România în viitor? Nu știu cum va fi, că parlamentarii aieștia nu țin cu cei de jos. Tăt pentru ei îs! Să fie și pentru ceia de jos, pentru poporul de jos! Aici, să ai ceva, tare mult trebuie să lucri. Dar ei au atâtea de mari salariile și pensiile. Cu 400 de lei, ca la noi, poate să trăiască un om? Și ei, cu câte 200 milioane? E o dreptate? Ar trebui să facă un miez de dreptate! Cum se gândesc de ei înşiși, aşa să se gândească și de aproapele lor!

S-a îndrepta România? Eu aşa cred. Că Dumnezeu le-a întoarce mintea şi ar ţinea cu tată lumea, nu numai cu ei înşişi.

E foarte bine în Maramureş. Dar pentru cine e stăpân și lucră. Pentru o femeie bătrână și slabă, și numai cu 400, e tare greu.

Ne ajutăm între noi, că suntem o familie. Și între vecini te ajuţi. Când moare un om, fiecare merem cu trăistuța și ducem de toate pentru înmormântare. La nuntă la fel. Când se căsătorește, fiecare duce pentru nuntă ouă, zahăr, ulei, de toate.

De ce e familia atât de importantă pentru noi? Și în Scriptură scrie că, atunci când ai prunci, e binecuvântare de la Dumnezeu. Și când n-ai prunci, e mai greu. Şi mi-e tare bine că e fata cu mine, și nepoatele, și nepotul. Numai grija lor o am! Familia e cea mai mare realizare a mea. Familia e întâi. Şi pruncii, şi ginerii. Mi-o dat Dumnezeu gineri buni, fete bune, coconi buni – am şi doi strănepoţi buni şi frumoşi. Când îi văd pe lângă mine, mă bucur, c-aşa se bucură oricine!

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Două tinere entuziaste și conștiincioase și-au unit pasiunile, au dat frâu liber imaginației și s-au apucat de treabă, iar mâinile lor dibace au dat un suflu nou unui produs tradițional românesc util și cu o istorie extrem de bogată în spate: opincile țăranilor, „reinterpretate” şi aduse în actualitate. Aurelia Cășaru și Anna Berza, ambele în vârstă de 25 de ani, și-au „împletit” preocupările pentru tradiție și pentru stilul de viață ecologic și au creat ECOpincile, încălțăminte românească din materiale ecologice.

Ideea acestor mici antreprenoare a luat fiinţă în urmă cu câteva luni, ea venind ca o încununare firească a diverselor activități pe care cele două le-au desfășurat de-a lungul timpului, mânate de dragostea lor pentru lucrul manual și pentru frumusețea vechilor creaţii românești. Matricea Românească a stat de vorbă cu aceste fete muncitoare și a aflat, cu bucurie, că tinerii noştri sunt din ce în ce mai preocupați de cultură și de lucrurile de bun gust.

Aurelia nu este „nouă” în ce privește aprecierea și făurirea lucrurilor tradiționale, deoarece ea însăși militează, cu ajutorul familiei sale, pentru conservarea valorilor noastre perene și încearcă, prin intermediul unei asociații de profil, să le deschidă și celorlalți „apetitul” în acest sens.

Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!»

„Eu sunt din Buzău, din Bisoca, mai exact, care este o zonă de munte puțin mai izolată. În familie am învățat să țes, de mică, și de-a lungul anilor m-am îndreptat tot mai mult către zona tradițională. În paralel, am lucrat și ca designer vestimentar, dar colecțiile mele erau influențate de tradiția românească. Noi suntem trei surori și toate avem aceeași pasiune. Părinții ne-au transmis întotdeauna dragostea pentru tradiție. Mama mea spunea mereu despre costumele noastre tradiționale: «Să avem grijă de ele, că nu mai face nimeni, și bunica le-a realizat cu multă strădanie!».

Aurelia Cășaru, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească

Aurelia Cășaru, una dintre tinerele antreprenoare, prezentându-și ECOpincile pentru Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Am înființat, acum doi ani, cu surorile mele, o întreprindere socială și o asociație: Zestrea Bisoceană, prin intermediul căreia vrem să creem locuri de muncă în comunitate și să ajutăm femeile care oricum știu să țeasă și să coasă, dar care nu au slujbe. Noi realizăm articole tradiționale, ii, costume populare, opinci, dar și brelocuri, broşe, magneți, ii în miniatură. Am adaptat produsele, dar le-am păstrat în spiritul tradițional”, a povestit Aurelia pentru Matricea Românească.

Întrucât Anna știa despre aplecarea colegei ei de facultate pentru tradiție (fetele sunt studente la Facultatea de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor), i-a propus acesteia să își unească forțele și să-și pună împreună talentul în slujba creației, pentru a obține un produs de care să fie mândre amândouă.

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

Prima pereche de ECOpinci realizată de către Anna și Aurelia

„Eu realizez codițe colorate și m-am gândit că aș putea să fac un fel de șnururi pentru opinci. Am zis: «Hai să pornim de-acolo!”. Am insistat să nu le realizăm din piele, ci să găsim o alternativă ecologică. Așa s-au născut ECOpincile, din piele ecologică. Eu nu am crescut într-un mediu tradițional, am crescut în București, într-un oraș congestionat, poluat, arhiplin, dar mereu am fost preocupată de un stil de viață ecologic, de reciclare și de alternative. Încerc, în viața de zi cu zi, să fie totul ecologic, sustenabil. Lumea, în general, cred că are nevoie de o schimbare de mentalitate, dar totuși observ că, în ultima vreme, oamenii au început să fie din ce în ce mai conștienți, pentru că vedem că și vremea se schimbă de la an la an, și înțelegem că sunt chiar reale poluarea, diminuarea resurselor sau încălzirea globală”.

ECOpincile antreprenoarelor aflate la început de drum au fost extrem de bine primite, mai ales pentru că fetele au încercat să adapteze încălțămintea la gusturile și la provocările orășenilor. Iar pentru a „bifa” și trăinicia lucrului realizat de mâna omului, Anna și Aurelia au apelat la ajutor de specialitate.

„Colaborăm cu un cizmar din colțul străzii, care a fost destul de receptiv. Ne temeam că n-o să dorească să se încurce cu ceva neobișnuit. Și totuși, a vrut. Prima pereche de opinci, adică prototipul, ne-a realizat-o gratis, pentru că așa a crezut de cuviință, dacă tot lucrăm împreună… A fost un semn bun. El ne face talpa din cauciuc. E varianta obligatorie pentru oraș”, a explicat Anna.

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

ECOpincile Aureliei, pe care aceasta le-a purtat „toată vara”

Fetele au observat cu bucurie că românii de astăzi sunt din ce în ce mai dornici să redescopere tradițiile strămoșilor lor, iar pentru acest fenomen aflat, din fericire, în plină creștere, Aurelia are o explicație revelatoare: „Lucrurile au devenit din ce în ce mai uniformizate: avem aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață. Pe unde mergem în Europa, vedem aceleași lucruri și atunci apare nevoia de a avea rădăcini, de a fi legat de ceva. Tradiția și obiceiurile de acasă sunt cele care te identifică pe tine, ca om. Am și depășit perioada comunismului, a urmat acea perioadă de tranziție, și acum a venit momentul în care ne-am dat seama cine suntem noi și că trebuie să ne redescoperim”.

Anna și Aurelia sunt două fete care încearcă, cum și cât pot, să învie tradițiile românești și să le aducă în contemporaneitatea amenințată de pericolele fenomenului de globalizare. Demersul lor de a-și îmbina pasiunile și de a încerca să pună pe picioare o mini-afacere guvernată de promovarea originilor nu poate decât să ne bucure, dar și să ne facă să credem că tradiția va supravieţui.

Scurtă istorie a opincii

Potrivit DEX, opinca desemnează o “încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor”.

Ei bine, opincile înseamnă mai mult decât o pereche de încălțăminte din picioarele sătenilor, pentru că ele „poartă” în spate povești remarcabile din istoria României, iar procesul de realizare a acestor încălţări este unul cel puțin complicat pentru contemporanii obișnuiți cu confortul: pielea porcului în vârstă de trei ani – crescut anume pentru opinci – se lăsa în var, la crușit (tăbăcit). După uscarea pielii, aceasta se tăia fâșii, după șablonul aferent mărimii piciorului, apoi urma confecționarea opincilor: se îndoia pielea, se găurea, se înmuia puțin ca să se poată lucra, se realiza vârful, apoi se împletea ața.

Dată fiind istoria multiseculară a opincii, născocirea de expresii populare în jurul ei a fost inerentă: „a călca pe opinci” (a ofensa), „de la vlădică, până la opincă” (toate clasele sociale), „a umbla cu opinci de fier” (a umbla mult), „a da cu opinca în obraz” (a păcăli), „pe unde și-a spart dracul opincile” (ținut îndepărtat), „opinca este talpa țării” (expresie folosită de politicienii de acum 100 de ani, pentru a exprima grija pentru norod), „c-un pantof și c-o opincă” (luat prin surprindere).

valori

Credinţa, ultimul bastion al românilor. Stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan: "Mi-a plăcut afirmaţia unui părinte grec, anume că Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”

 18 august 2017 | Spiritualitate
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că "jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste...

Ani de liceu. Per aspera ad astra - cronicile lui Hyperion

 6 iunie 2017 | Identitate
Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a...
1 2
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează