Zi

Octombrie 27, 2016


„(1) Militarii sunt obligaţi să cunoască regulile privind portul uniformelor militare, să deţină toate uniformele militare complete şi să le poarte regulamentar în situaţiile în care acestea sunt folosite: la ceremonii, în oraş, la serviciu, la instrucţie şi la activităţi administrative. (2) Purtarea unor uniforme militare sau articole de echipament, altele decât cele descrise în prezentul Regulament, constituie o încălcare a ordinii şi disciplinei militare şi se sancţionează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.” Aceste norme care, prin natura lor, nu lasă loc interpretărilor sau – mai rău – încălcărilor, reprezintă primele două alineate din articolul 2 al Regulamentului uniformelor militare din Armata României. Deși întreaga paletă de obligații pare tranșantă, ea reprezintă temelia unei ținute impecabile a militarilor români, iar rezultatul taie respirația civililor. O uniformă a Armatei Române inspiră, întâi de toate, respect şi încredere, iar apoi siguranță.

Într-un interviu pentru Matricea Românească, comandorul (r) Marian Moșneagu, fost Şef al Serviciului Istoric al Armatei preţ de un deceniu, a dezvăluit cu emoție că, începând cu vârsta de 15 ani, poartă uniforma de marină cu mândrie, dar şi cu responsabilitatea dată de această onoare. Comandorul și-a lansat recent cărțile Uniformele Forţelor Navale Române şi Şefii Statului Major al Forţelor Navale la Cercul Militar din București, dar cei care cred că aceste apariţii editoriale sunt unele izolate, se înșală. Fost director al Muzeului Marinei Române din Constanța, Marian Moșneagu (specialist cu vastă experiență al Forțelor Navale Române) se consideră „mai mult ziarist, decât ofițer și mai mult publicist, decât istoric”, întrucât s-a bucurat de o activitate prolifică în presă și a publicat un număr mare de volume: Ziua Marinei la români, O istorie tragică a marinei comerciale române, Cultul apelor la români, Odiseea navei-școală Constanța (cartea sa de suflet) și multe altele. Dar pentru că, întâi de toate, un militar comunică „în tăcere” prin intermediul uniformei și al conduitei, dr. Moșneagu ne-a împărtășit amintiri prețioase din cariera sa, ale căror protagonistă a fost haina militară, „cartea de vizită” a celor care apără Patria.

Comandorul (r) dr. Marian Moșneagu, vorbind despre rolul identitar al uniformei militare române în cultivarea spiritului de mândrie naţională

Comandorul (r) dr. Marian Moșneagu, vorbind despre rolul identitar al uniformei militare române în cultivarea spiritului de mândrie naţională

„În perioada comunistă, era obligatoriu pentru cadeții școlilor militare să poarte uniforma și în vacanțe. Eu, fiind sucevean, făceam naveta de la Constanța la Suceava cu trenul, cu autobuzul și pe jos. Țin minte – și nu voi uita niciodată – impactul vizual asupra unui vecin de-al meu, veteran în al Doilea Război Mondial, care purta straiul popular la zile de sărbătoare și cu decorațiile în piept. Aveam toată considerația pentru dânsul. Venind acasă, în vacanța de vară – uniforma albă era din cap până în picioare – m-am apropiat de casa lui, iar el era la poartă pe șanț, cum se stătea atunci. Când m-am apropiat la câțiva metri de el, și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult. (…) Armata continuă să inspire încredere, să furnizeze garanții de securitate și nu numai.”

Când m-am apropiat la câțiva metri de el, vecinul meu și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult

În spatele imaginii fără cusur a uniformei unui militar – marinar, în discuția curentă – se află un întreg ansamblu de reguli și de rigori pe care bărbații încadrați (şi nu numai) le respectă cu sfințenie, pentru a se alinia imaginii ireproșabile cu care Armata ne-a obișnuit: dungile marinărești să se încadreze în standardele impuse, uniforma să fie călcată înainte de zorii zilei, pentru a fi impecabilă dimineața.  Iar dragostea și devotamentul față de țară reprezintă flacăra care îi mobilizează pe militari.

Marian Moșneagu, elev al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, din Constanţa (1976)

Marian Moșneagu, elev al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, din Constanţa (1976)

„Pentru mine, uniforma este în suflet și în sânge. Ca militari, am fost învățați să ținem la valori, fie că este vorba despre imn sau despre pavilionul național – ziua începe și termină cu ridicarea și coborârea pavilionului -, dar și la respect (pe o navă este de neconceput să nu existe o armonie și unitate în acțiuni). (…) Când eram directorul Muzeului de Marină, am fost la un schimb de experiență în Brest, Franţa. Ne-am întâlnit și cu români stabiliți în zonă, și s-a întâmplat să fie prezente trei românce și copiii lor îmbrăcați în port național. De puține ori am fost atât de mândru de originea mea și de faptul că sunt român –  când am ascultat imnul pe malul Oceanului și ne-am prins în horă cu francezii și cu românii noștri în costum național… Marinarul care, de regulă, este departe de țară, vibrează la orice semn, simbol vizual, afectiv sau sonor. Sau, cum se spune, marinarul poartă România în suflet oriunde se duce”.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Singurul compus din familia pietrelor care este inclus în alimentația omului joacă un rol aparte în tradițiile și în credințele românilor, care l-au considerat dintotdeauna un „ajutor” de nădejde. Este vorba despre sare, un mineral prezent astăzi pe masa fiecărei gospodării, și pe care membrii casei îl apreciază, din păcate – cum se întâmplă de multe ori – numai atunci când lipsește. În trecut, când lucrurile nu erau atât de simple, sarea se găsea foarte rar, reprezentând un bun “de lux”… Astăzi, gestul de a presăra sare în mâncare a devenit atât de natural și de comun, încât nu mai este însoțit de nicio satisfacție, cu excepția celei premergătoare unei gustări copioase.

Sarea, atât de ieftină în prezent, nu a fost dintotdeauna un produs procurat cu ușurință – de exemplu, în Evul Mediu, aceasta era supranumită „aurul alb” și doar cei înstăriți se bucurau de ea la fiecare masă. De asemenea, în secolul XVII, cei care își permiteau plăteau pentru sare mai mulți bani decât pentru carnea de vită (!). Însă, treptat, produsul a devenit din ce în ce mai accesibil, astfel încât fiecare casă are acum câte o solniță în bucătărie.

Poporul român, creativ și cu o vădită aplecare către mister, nu s-a limitat numai la aspectul practic al sării și i-a acordat acestei pulberi prețioase o serie de conotații care transcend materialul. Potrivit dr. Anamaria Iuga, șeful secției de Studii Etnologice de la Muzeul Național al Țăranului Român, banala sare a depășit limita dintre întrebuințarea practică și utilitatea esoterică.

Când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat. Așa se credea – că sarea te apără de rele

„Semnificația sării se mută și în magic. Se spune că nu e bine să pui sare pe pervazul ferestrei, pentru că îți fuge norocul din casă. Pe de altă parte, în anumite zone ale României se spune că e bine să pui sare la fereastră, pentru că îți protejează casa și vă protejează pe tine și pe cei care locuiesc acolo, de farmece. De asemenea, la sărbătorile mari se crede că sunt oameni răi care merg la răscruci de drumuri și aruncă farmece, vrăji, iar răul acesta se leagă de tine în drumul pe care-l ai în sat. Motiv pentru care, atunci când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat.

Așa se credea – sarea te apără de rele. Fiind etnolog, am fost plăcut surprinsă să aud de la gazda mea, dintr-un sat din Maramureș: «Pune în buzunar șervețelul acesta cu puțină sare ca să te apere de cine știe ce rele am putea să întâlnim pe drum». Pentru mine, a fost o dovadă că această credință este încă vie și că oamenii încă îi văd utilitatea”, a explicat cercetătorul, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Mai mult decât atât, sătenii din România s-au încrezut în sare și i-au acordat și proprietăți tămăduitoare: pulberea încălzită le alina cu succes suferințele provocate de durerile de piept, de gât sau de dinți.

Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite

Pentru țărani, gospodăria este bunul cel mai de preț, iar prosperitatea, în concepția lor, presupune animale multe și sănătoase, fântâni curate, recoltă bună și putere de muncă. Astfel, pornind de la tehnica păstrării alimentelor (în saramură – brânza, carnea, peștele), aspect care le permite sătenilor să aibă de-ale gurii pentru o perioadă mai lungă de timp, s-a născut credința că a deține sare în casă aduce de la sine și prosperitate. De aceea, gospodinele se îngrijesc să nu le lipsească niciodată solnița și nici să o împrumute în zilele de sărbătoare, pentru că și-ar înstrăina rodul casei.

Mai mult, această prețioasă pulbere albă mai este folosită și pentru a satisface una dintre cele mai arzătoare curiozități ale umanității: aflarea viitorului. Bătrânii sunt cei care au reușit să găsească răspunsurile în prozaica sare: cum va fi vremea în următorul an, ce soartă va avea recolta, sau chiar care va fi sexul viitorului copil. Într-o vreme în care sătenii se vindecau singuri, fără ajutorul unui medic, misterul sexului unui făt nu a rămas nedezlegat – a fost demontat de către români cu ajutorul clorurii de sodiu. Când se presăra puțină sare pe creștetul unei femei însărcinate – fără ca aceasta să-și dea seama -, primul său gest era edificator: dacă își atingea sau scărpina nasul, avea un băiețel, iar dacă își scarpina urechea, năștea o fetiță.

Dr. Anamaria Iuga, Șef Secție Studii Etnologice în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român

Dr. Anamaria Iuga, Șef Secție Studii Etnologice în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român Foto: Adi Bulboacă

„Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite. Se spune că, în noaptea de Sfântul Andrei, fetele necăsătorite pot să facă o turtă foarte sărată pe care să o mănânce și o să-și viseze ursitul, care o să le aducă apă. O femeie din Maramureș, cu care am vorbit acum circa cinci ani, și care avea la acea vreme cam 70 și ceva de ani, mi-a povestit cum a procedat să-și afle ursitul, în condițiile în care familia voia să o căsătorească – s-a și întâmplat acest lucru – cu cineva pe care ea nu-l voia. Ca să scape de incertitudine, a făcut această turtă de Sfântul Andrei și a visat viitorul soț, cel cu care familia a căsătorit-o până la urmă. Pentru că nu i-a plăcut rezultatul visului, a fost foarte supărată și a mers la o mătușă, care i-a spus: «Bine, dar mai fă o dată, însă de Andrei cel bătrân». După cum probabil știți, la 1921, s-a schimbat calendarul și există stilul vechi și cel nou, iar diferența dintre cele două este cam de treisprezece zile. Evident, femeia a făcut din nou turta, a mâncat-o și a visat, din nou, același bărbat. Într-un final, și-a acceptat soarta”, a mai povestit cu umor etnologul Anamaria Iuga.

Sare

Foto: beauty24store.com

Pe lângă atribuțiile practice din bucătărie, sarea a căpătat și alte valențe care depășesc concretul, românii oferindu-i încrederea și respectul cuvenite unui element vital. Acest discret mineral a avut, încă din cele mai vechi timpuri, un rol esențial în construirea culturii și a credințelor umanității, fiind considerat un element sacru, dovadă în acest sens stând cuvântul lui Dumnezeu, care sfătuiește creștinii să se îngrijească să nu le lipsească sarea: „Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu lași să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare” (Leviticul 2:13).