Locuri de poveste

Locuri de poveste ale României. Clăile de piatră din Maramureş

Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune pentru a face fân. Oamenii lucrează fiecare loc în funcție de caracteristicile sale, folosindu-se deopotrivă de cunoștințele despre natură, mediul înconjurător, dar și de practicile pe care le cunosc și pe care le-au dobândit de la strămoși, ori le-au dezvoltat prin adaptarea propriilor experiențe, ori a tehnologiilor recente.

Dar un loc nu se limitează doar la proprietățile sale geografice, pentru că, în orice comunitate, teritoriul care este ocupat de aceasta este unul personalizat: toate locurile sunt cunoscute de către localnici, cu numele pe care le au și, mai ales, cu poveștile care le sunt atribuite. Numele fiecărui loc poate să fie reflexia tipului de relief, cum îmi amintesc, de exemplu, de locul unde bunicii materni aveau pământul, și care se numea, generic, „După Hulă”, termen ce local însemna pur și simplu „deal mai mare”. Numele unui loc mai poate fi asociat și unui eveniment important, ori unui element deosebit care se găsește chiar acolo. Un alt exemplu este din familia celorlalți bunici, paterni, care aveau casa în „Fața Stejarului”, iar eu, de fiecare dată când mergeam la ei, îmi imaginam un stejar imens care trebuie să se fi aflat pe-acolo, dar pe care nu l-am găsit niciodată. Tot numele locurilor amintesc de practici vechi, cum ar fi despăduririle pentru a avea terenuri agricole, astfel că de cele mai multe ori locurile denumite „Secătura” pomenesc practica de uscare a copacilor, pentru a fi mai apoi tăiați și a se curăța locul.

Iată că spațiul este unul calitativ, încărcat de memoria pe care oamenii i-o atribuie, memoria excepțională a evenimentelor care s-au petrecut acolo, a proprietarilor, a curiozităților, ori a unor elemente remarcabile cu care este asociat. Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate, și care îl personalizează în ochii localnicilor. Un lucru esențial, în fond, pentru că asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic.

Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate

Orice membru al unei comunități va cunoaște foarte bine locurile bune, dar și locurile rele, pentru că, de fapt, spațiul este particularizat prin calitățile pe care le deține, iar, mai mult chiar, participă activ la evenimentele care se petrec acolo, este un spațiu calitativ și, mai ales, unul cunoscut, familiar. De aceea, poate, oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele, așa cum dă mărturie, la început de secol XX, Ernest Bernea, în cartea sa Cadre ale gândirii populare românești. Contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, publicată într-o primă ediție în 1985.

Iată că, pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale, cum se întâmplă, de exemplu, cu locurile unde se spune că au jucat Ielele, locuri considerate, mai apoi, a fi locuri rele, prin această contaminare cu sacrul.

Asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic

Valențele spațiilor sunt cunoscute de către fiecare membru al unei comunități, iar dacă ne gândim cum s-a perpetuat această cunoaștere, atingem în această discuție problematica transmiterii tradiției orale prin intermediul narațiunilor, a întâmplărilor povestite de protagoniști, ca martori direcți ai întâmplărilor, ori ca martori indirecți, care, la rândul lor, au auzit întâmplarea povestită de altcineva, poate chiar de către protagonistul întâmplărilor, ori pur și simplu de la o altă persoană care aflase din spusele altuia despre întâmplare… Toată această încrengătură de persoane pare a fi derutantă la început, însă, e o bună modalitate de a explica modul în care apar legendele, ori miturile într-o comunitate. Din vorbă în vorbă, se transmit povești care fac trimitere la întâmplări excepționale, demne de a fi povestite, întâmplări care ies din tiparul cotidianului și care, în cazul povestirilor asociate locurilor, redefinesc și particularizează, în mod simbolic, fiecare spațiu.

Pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale

Legenda transformării fânului în piatră

Vă dau un singur exemplu, un loc pe care îl găsesc cu totul excepțional și despre care am auzit, de la mai mulți săteni, o narațiune cu totul neobișnuită, care explică denumirea locului și topografia sa. Este vorba de locul cunoscut în satul Șurdești, din zona Chioar, județul Maramureș, ca fiind „Clăile de piatră”. În primul rând, trebuie menționat că zona se află la poalele munților Gutâi și este o zona vulcanică, ce a dat naștere unui relief aparte. La poalele Pietrei Roșii, denumită așa pentru că are nuanțe cromatice roșiatice, din cauza zăcămintelor de fier din zonă, se află, în grădină la cineva, un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci destul de mari, aparent rotunjite, de forma unor clăi de fân. În mod evident, nu este suficientă explicația geologilor, care explică formarea, ca urmare a erupțiilor vulcanilor, a acestor stânci, lavă vulcanică pietrificată de zeci de mii de ani. Astfel de stânci sunt denumite local și „bulbuci” și se spune în sat că sunt rămase așa de pe vremea lui Noe. Forma neobișnuită a celor două stânci de sub Piatra Roșie a stârnit imaginația localnicilor prin familiaritatea lor, forma clăilor de fân, pentru că, satul, fiind situat în zonă montană, are ca principală activitate creșterea animalelor, ceea ce face ca munca la fân să facă parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului.

La poalele Pietrei Roșii se află un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci de forma unor clăi de fân

Despre acest loc am cules, împreună cu colegi, dar și alături de familie, câteva legende etimologice, mai sintetice, ori mai dezvoltate, care povestesc despre un om pedepsit de Sfântul Petru pentru că a lucrat într-o zi de sărbătoare. Cel mai des mi s-a povestit întâmplarea într-o manieră foarte scurtă, fără multe detalii. Sunt spuse doar lucrurile esențiale. Nu e ceva neobișnuit: în multe zone pe unde am mai călătorit și unde întrebam de ce se numește un loc într-un fel, mi se dădea o explicație scurtă, sintetizată într-o manieră de invidiat. Iată ce se spune frecvent despre aceste clăi de piatră: „Spunea bătrânii că le-o făcut [stâncile – n.n.] clăi; o fo’ de fân. Și-apăi le-o făcutu-le în ceva sărbătoare. Duminică sau când. Și-apoi s-o făcut de piatră” (A. F., 78 ani, 2006, culeasă împreună cu Georgeta Iuga).

Aceeași întâmplare este mult mai complexă în cazul povestirii înregistrate de la V. P. (75 ani, 2005) și culeasă împreună cu Viorelia Avram: „Acolo o fost așa: Piatra Roșie, o cheamă Piatra Roșie, da’ asta nu știu de unde vine denumirea. Că p-acolo, sub Piatra Roșie, la vreo 600 metri […] sunt câmpii, și acolo pe câmpiile celea făce[au] oamenii fân, pă vremea asta [iunie – n.n.]. Și-o lucrat într-o sărbătoare religioasă. […] Lucra cu fânul, făcea clăi de fân. În jurul acesta, în jur de Sânpetru. Și o lucrat fân și-o zis o femeie bătrână: «Măi, ce lucrați astăzi, că-i sărbătoare mare!» «Să fie tăt sărbătoare, că eu îmi fac fânu’». Era grăbit și se temea de ploaie. Și-o zis femeia: «Coboară-te di pă claie și urcă-te pă ceialaltă, termină pă ceialaltă». N-o fo ajuns a coborî, da’ n-o apucat a termina ceialaltă claie, c-o venit ploaia și-o apucat și-o fo cu trăsnete și cu fulgere. […] Și o zîs femeia aceea bătrână […]: «Te-a bate Dumnezo, ce lucrați? Că-i sărbătoare mare astăzi!» O fo ceva sărbătoare. «Apăi să hie tăt sărbătoare, că mi-am făcut fânu’». Și pă când s-o dus să beie apă la un pom, la un stejar o avut cofă de lemn cu apă, s-o dus să beie apă din cofa aceea de lemn și-o băut apă și o fo punând cofa înapoi, și o zis femeia: «No, măi Petre, ce s-o făcut din claia ta! Du-te acum și termină claia».

Oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele

O vorbit femeia în glumă cătă om, «Du-te mai termină claia». Atuncea el o picat la pământ de spaimă și n-o vrut să creadă că ce s-o-ntâmplat cu claia. S-o sculat, o lăsat apa și o mers a pipăi, că din claie de fân, o fost stâncă de piatră. Și-i acolo și astăzi. Una-i cât o claie de fân și una-i cât o jumătate de claie de fân, cât o fost făcut atunci, așe o rămas. […] Și femeia o zis «Petre, azi îi sărbătoare și tomna azi te-ai apucat să lucri». O lucrat și n-o avut grijă de sărbătoare. O vorbit cam contra lui Dumnezeu și apoi Dumnezeu i-o arătat și o făcut claia de piatră. Și apoi o prins boii la car și-o venit acasă, apăi vinind acasă, o tot bătut boii și o zis: «Amu-ți mânca», o zis așe, «îți mânca bolovani la iarnă, c-oi vini și-oi duce, oi încărca bolovani și v-oi da bolovani, că pintru voi s-o făcut claia de piatră». No, bun, și cu asta s-o terminat. […] Clăile de piatră îs în grădină la un om”.

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Apariţia clăilor de piatră din Şurdeşti este atribuită, de către localnici, intervenţiei divine

Munca de sărbătoare, în zadar

Narațiunea este importantă nu doar prin complexitatea sa, faptul că există două personaje destul de bine conturate, un dialog și o activitate departe de a fi monotone, ci și prin faptul că face parte din bogatul patrimoniu imaterial prezent în comunitate, și care este asociat sărbătorilor „mânioase cu fânul”. Adică zile când e interzis să se lucreze la fân, sărbători care se țin în luna iulie: începând cu sărbătoarea Sfântul Ilie – 20 iulie, sărbătoare trecută cu roșu în calendar, o sărbătoare de poruncă, așadar, dar și alte sărbători care nu sunt de poruncă, cum sunt: Sfânta Maria Magdalena – 22 iulie, Sfântul Foca – 23 iulie, Adormirea Sfintei Ana – 25 iulie și Sfântul Pantelimon (Pintilie) – 27 iulie.

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Asociate acestor sărbători sunt narațiuni povestite de protagoniști, dar și de cunoscuți ai protagoniștilor, ceea ce accentuează veridicitatea întâmplărilor. Sunt narațiuni cu o mare putere moralizatoare, pentru că în toate, încălcarea interdicției de a munci la fân se finalizează cu o pedeapsă, așa cum a fost și în povestirea clăilor de piatră. Uneori sunt pedepsiți protagoniștii înșiși, cum a fost cazul unei persoane care a fost lovită de fulger fiindcă a lucrat de Sfânta Maria Magdalena la fân, la munte; dar de cele mai multe ori este afectat produsul final al muncii, accentuându-se, cumva, faptul că munca din ziua oprită a fost în zadar: se iscă un vânt puternic ce împrăștie fânul imediat, ori când iarna vin proprietarii să transporte fânul acasă; ori se pornește o furtună puternică, iar un trăsnet lovește parul de la claie, ori claia, care arde.

Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații

Povestea clăilor de piatră nu face altceva decât să întărească și să certifice autenticitatea celorlalte întâmplări care se mai povestesc prin sat. Perpetuarea acestor povestiri în interiorul comunității accentuează importanța pe care valorile tradiționale o deține în rândul localnicilor. Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații.

Perpetuarea legendelor locale în interiorul comunității accentuează importanța deţinută de către valorile tradiționale în rândul localnicilor

Atâta vreme cât aceste valori încă mai sunt de actualitate în sânul unei comunități, aceasta va rămâne, în continuare, puternică și rezistentă, cu o identitate particulară, spre deosebire de acele comunități în care continuitatea culturală a fost erodată, uneori întreruptă de evenimente recente dramatice, cum a fost colectivizarea, ce a dus la depopularea mediului rural și întreruperea activităților comunale specifice grupurilor sociale.

Anamaria Iuga

Anamaria Iuga

Etnolog. Şef secție “Studii Etnologice” la Muzeul Ţăranului Român
Anamaria Iuga

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Dezbatere Independența României Matricea Românească Râşnov primul lungmetraj românesc film istorie
Lecţie de istorie şi film – „Independența României”, primul lungmetraj românesc, comentat de către Matricea Românească la Râşnov
Aromânii, nomazii atipici care au ținut cu dinții de identitatea proprie. Etnolog: „Patrimoniul lor era constituit din tot ceea ce putea fi purtat și cărat pe om sau pe cal”
familia in Basarabia slider
Familia în Basarabia: rigori, tradiţii, idealuri
Sânzienele zâne tradiţii România etnolog Anamaria Iuga slider
Sânzienele, zânele bune care împrăștie prosperitate. Etnologul Anamaria Iuga: „Sătenii cred aceste lucruri, altfel nu le-ar mai face. Dacă o credință nu mai are aplicabilitate, se pierde”