Zi

Februarie 22, 2018

Un punct de vedere primit de Matricea Românească la poșta redacției, despre cum e românul și cum arată România în oglinzi paralele… ce reflectă – unele, prejudecăți despre români, iar altele, o imagine mai fidelă a acestora.

Ştirile despre noi (despre români şi despre România), din afară şi din ţară, ne pun zi de zi în faţă o oglindă aşa-zis „obiectivă” – în fapt, de bâlci, care deformează – şi ne obligă să ne identificăm cu imaginea strâmbă reflectată în ea. În faţa „obiectivităţii” acestei oglinzi, iată, totuşi, şi imaginea subiectivă – în fapt, o privire cinstită – asupra noastră înşine şi a României. Le vom pune alături. Oglinda adevărată este uşor de aflat. Este cea în care te recunoşti.

Românul se trezeşte dimineaţa la patru şi se aşază la coadă la ajutoare europene

Românul se trezeşte la patru dimineaţă – cel mai adesea – şi pentru că intră în tură, face naveta, îi naşte o pacientă sau pur şi simplu îl sună un prieten care are nevoie de el.

Acelaşi român „ia cu asalt” hypermarketurile atunci când sunt reduceri sau în prag de sărbătoare, „scoţând din buzunar” sume din ce în ce mai mari de bani, în trend cu scumpirile. Românul „ia cu asalt”, fără discriminare, şi spectacolele de operă în aer liber, târgurile de carte şi vernisajele.

Dar pentru că nu-i ajunge teritoriul cucerit, românul „ia cu asalt” şi Europa, înspăimântând localnicii, jefuindu-i, răpindu-le locurile de muncă. Românul „invadează” Europa şi – sau cel mai adesea – ca superspecialist în reţele informatice, neurochirurgie, tehnologie nucleară, inginerie aerospaţială, restaurare de vitralii medievale sau te miri ce alte „nimicuri”.

Românul nu-şi respectă valorile

Românul poate că nu-şi respectă valorile, dar trăieşte cu ele şi prin ele zi de zi. Nu ştiu dacă francezul citează din Baudelaire, englezul din Shakespeare şi neamţul din Goethe aşa cum cităm noi (la bine şi la rău raportându-ne la ei) din Eminescu („mai am un singur dor”, „toate-s vechi şi nouă-s toate”, „somnoroase păsărele”), din Caragiale („două la primărie…”, „curat murdar”), din Preda (cu celebra poiană a lui Iocan). Dar dacă francezul, neamţul, englezul o fac, cinste lor! Pe ei nimeni nu-i acuză că nu-şi respectă valorile.

Românul se înghesuie la moaşte

Asta, trebuie să recunoaştem, e ceva ruşinos. Sau nu neapărat? Mai ales dacă ne gândim că asta face parte din relaţia lui cu Divinitatea, singura lui speranţă, atunci când este disperat.

Românul e analfabet

Românul care nu e însă analfabet iese pe primele locuri la olimpiade internaţionale de informatică, latină, ştiinţe ale pământului, astronomie etc. etc. etc.

Românul e mioritic (un adjectiv care înseamnă tot ce e mai rău pe lume) şi, în loc să acţioneze, se resemnează

Românul a creat Mioriţa, deci e mioritic. Iar asta nu e dovadă de prostie, ci reflexia unui mod de a privi lucrurile altfel decât intrepid şi „cu ochii pe butelie”. Dacă cineva crede că a răspunde inevitabilului prin poezie şi visare înseamnă prostie şi îngălare, să şi-l imagineze pe ciobanul din Mioriţa alergând cu sufletul la gură la şeful de post să-l anunţe despre complotul pus la cale împotriva lui. Şi-ar fi ratat măreţia, iar poezia ar fi devenit o prozaică ştire de ora 17.50.

Românul e Mitică

Da, românul e Mitică, dar asta nu-i un mare defect pe care trebuie să ni-l ascundem jenaţi. Discuţia la o bere cu un prieten este una dintre cele mai mari capodopere (care din păcate rămân anonime şi nescrise – dar nu-i nimic, că avem destule) pe care românul le generează în mod spontan. Trecând de la Schopenhauer la fotbal, de la presupuneri despre geografia malgaşă la bancuri, de la cum se poate coloniza planeta Marte la „când o fi murit Alecsandri?”, discuţia poate rezolva toate problemele omenirii într-o singură, nesfârşită, după-amiază de vară. Românul e Mitică şi în acelaşi timp un om inteligent care apreciază rara plăcere de a avea cu cine discuta.

Românul e intolerant

Românul are prieteni unguri, evrei, nemţi şi de toate naţionalităţile, născuţi aici sau veniţi de aiurea, pe care-i invită cu maximă plăcere la el „la un pahar” ca să mai „schimbe o vorbă”. România are una dintre cele mai respectuoase politici pentru protejarea culturii minorităţilor din Europa, un „model” (n-o spunem noi, ci alţii) pentru alte ţări, vecine sau îndepărtate (model, din păcate, deloc urmat).

Românul are prieteni romi şi olandezi, catolici şi musulmani, pe care nu-i consideră din cauza asta prieteni de rangul doi, ci prieteni şi atât. Românul respectă diferitul, vrea să schimbe păreri cu cineva care-i altfel, vrea să-i înţeleagă viziunea de viaţă. Şi nu din curiozitate, ci pentru că îi place aşa, în mod gratuit, „corola de minuni a lumii”. Dar ăsta-i avantajul când ai de-a face cu cineva tolerant. Îl poţi face cum vrei şi-n toate felurile, chiar şi intolerant.

Românul e leneş

Românul e leneş, dar are printre cele mai puţine zile libere dintre toţi cetăţenii Uniunii Europene. Da, dar asta înseamnă că munceşte zilele în care se duce la serviciu? Poate că nu. Dar, în mod ciudat, acelaşi român se duce să ajute la mutat când se schimbă sediul firmei; vine sâmbăta la serviciu; termină acasă o treabă urgentă de la lucru; stă peste program… şi toate astea, fără să-l plătească cineva.

Românul ia totul în râs, batjocoreşte totul şi e superficial

Românul râde când îi e bine şi când îi e rău şi are umor şi autoironie – forme supreme de inteligenţă şi de sensibilitate. A învăţat să folosească umorul ca armă infailibilă împotriva durerii şi a disperării, iar asta-l face să dăinuie mai bine şi mai demn decât l-ar ajuta şedinţele la psiholog.

Românul se îmbuibă cu produse tradiţionale şi ajunge la Urgenţe

Românul mănâncă produse tradiţionale de sărbători că aşa e tradiţia. Iar „îmbuibarea” este un exces ritual care face parte din scenografia sărbătorii, când totul e mai mult, mai gălăgios, mai altfel decât în viaţa de zi cu zi. Sărbătoarea însăşi reprezintă ieşirea din cotidian şi pătrunderea într-un spaţiu temporal rupt de obişnuit.

Fără sfârşit

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile

Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”

Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.

Matricea Românească se întreabă ce mai înseamnă pentru un om de presă din România acțiunea de a scrie și vă oferă mai jos cinci potențiale răspunsuri.

Secolul în care trăim ne impune tot mai multe criterii de activitate. Începem cu imparțialitatea și terminăm cu libertatea de exprimare. Avem condeiele încătușate de abstracta nevoie a aprecierilor constante, cu precădere în mediul virtual. Dar oare care este adevărata misiune a jurnalismului? La această întrebare nu există un răspuns ferm sau cel puțin nu avem un algoritm precis de înțelegere, așa că iată câteva concluzii pe care le-am receptat eu, om fără studii în domeniu, dar pentru care presa de calitate și publicistica fac diferența.

1. A scrie înseamnă a educa

Cu fermitate pun semnul egalității între aceste două acțiuni, care, dincolo de subtextul interpretabil, merg mână în mână. Fiecare jurnalist, scriitor sau, folosind titlul comun, om de litere, de îndată ce pune primele rânduri pe foaie își asumă poziția, adeseori ingrată, de a fi mentor, în primul rând, pentru cititorii săi, iar ulterior pentru posteritate, căci ce scrii cu penița, nu tai cu bărdița (proverb cu atât mai potrivit în epoca tehnologiilor informaționale).

2. A scrie înseamnă a forma elite (sau anti-elite) în România

Nu în zadar am menționat această opoziție, care de cele mai multe ori apare pe fundalul incapacității ori relei voințe a unor pseudojurnaliști în a aborda unele subiecte cu adevărat sensibile. Înțeleg că este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

3. A scrie înseamnă a respecta

Și nu mă refer în speță la tot mai modernele campanii de peste Ocean, dar și din Europa, în care se angajează jurnaliști de calibru. Respectul de care trebuie să dea dovadă un jurnalist nu se măsoară în etichetele pe care și le asumă, ci în ideile pe care le propagă. A ironiza niște realități, a arăta metaforic cu degetul la probleme nu presupune respectarea cititorului, ci dimpotrivă, semnifică un oportunism cras. Or, mesajele pe care le transmite un jurnalist de calitate sunt vitale pentru un stat democratic, mai ales unul cum este România, în care, din nefericire, este la modă critica, de orice fel și de orice manieră.

4. A scrie înseamnă a crede

De fiecare dată când se abordează o situație în presă, se merge tot mai des pe varianta contrastului, presupunând un pesimism adus la limita morbidului. Nu-mi doresc ca în fiecare dimineață, la cafea, să fiu inundată de știri negative, nu pentru că nu accept realitatea, ci pentru că nu înțeleg tendința crescândă de a pune într-o lumină nefastă chiar și problemele care au o soluție. Sau poate asta ține de plăcerea noastră, a tuturor românilor, de a ne plânge de milă, în loc să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă?

5. A scrie înseamnă a spera

Cu riscul de a fi numită o veșnică adolescentă, eu cred în misiunea nobilă pe care un jurnalist sau scriitor o are, cea de a sădi speranță. Ne ajung tot răul care ne inundă, tonurile gri și petele întunecoase din istorie. Poate este momentul oportun de a privi acea clasică parte plină a paharului, în care sunt toate scenariile pozitive ale vieții? Mi se pare deplasată maniera în care jurnalistul modern ațâță spiritele, voit sau poate involuntar, făcând din subiectele sale niște „arme ale manipulării” care, între noi fie spus, au mai degrabă un rol nefast, decât unul pozitiv.

a scrie jurnalist presă România

A scrie de calitate în România implică respect și devotament. Este misiunea foii noastre de cultură, Matricea Românească. Foto: ebay.com

De ce am decis să pun aceste idei pe hârtie? Pentru că am obosit să descopăr că în România, dar și în Basarabia, sunt la mare căutare doar scandalurile, veștile proaste, că lumina nu mai are loc în spiritele umane, că foarte puțini caută refugiul în slova scrisă, dând întâietate unor programe de prost gust sau unor publicații de cea mai joasă speță.

Este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

Eu nu-mi doresc să trăiesc într-o lume construită pe cancan-uri, în care tot ce este perfid este pus la loc de cinste. Refuz să accept moda, de altfel trecătoare, a specialiștilor în ironii pentru și despre România. Poate că societatea noastră nu va mai naște publiciști precum Eminescu, dar potențialul de care dispunem ne obligă, vorba dictonului francez, să dăm la iveală ce este mai bun, mai sincer și mai clar, asta dacă ne pasă cu adevărat de viitorul urmașilor noștri. Alegerea vă aparține.

Foto deschidere: fundatiactf.ro

România în oglinzi paralele

22 Februarie 2018 |
Un punct de vedere primit de Matricea Românească la poșta redacției, despre cum e românul și cum arată România în oglinzi paralele... ce reflectă - unele, prejudecăți despre români, iar altele, o imagine mai fidelă a acestora. Ştirile despre noi (despre...

Din corespondența clasicilor culturii românești. Veronica Micle lui Mihai Eminescu: „O țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea"

22 Februarie 2018 |
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...

Patriotism cu beneficii

22 Februarie 2018 |
Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru...