Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

“Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

(…)

Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

Sunt sigură că vi s-a întâmplat constant să fiţi întrebaţi, datorită accentului, din ce zonă a ţării sunteţi (olteancă fiind, continui să vorbesc cu perfectul simplu – e o formă de manifestare a dorului de acasă, dar şi un mod de a arăta că sunt mândră de plaiurile natale, de Oltenia). Răspunsul meu care stârneşte şi acum, invariabil, râsul este: “Sunt olteancă de la piciorul podului lui Traian! Cum, nu ştiţi că la Drobeta-Turnu Severin a început formarea poporului român?“

Orăşelul meu de lângă Dunăre există de muuuuultă vreme… mai exact, de când ne-au cucerit romanii. Nu mă credeţi? Haideţi să vedeţi ce-a mai rămas din podul lui Apolodor. Daaaa, e acelaşi Apolodor cu care v-au tot bătut la cap profesorii de Istorie.

Articolul de faţă nu este unul de promovare a valorii istorice a oraşului, ci doar o exteriorizare a ataşamentului meu pentru cel mai frumos oraş din lume: Drobeta-Turnu Severin. V-aţi prins, sunt subiectivă şi, cel mai probabil, aşa voi fi până la sfârşitul articolului.

Pentru mine, Drobeta-Turnu Severin este cel mai frumos oraş din lume

Mă întreba un amic din copilărie de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi.

Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă plimb, să-mi reîmprospătez simţurile şi memoria. Haideţi cu mine la plimbare! Coborâm uşurel de la Biserica Nouă (Sfântul Gheorghe)  spre Muzeul Porţile de Fier şi poposim oleacă pe o băncuţă din curtea acestuia. După ce ne-am odihnit picioarele, continuăm să mergem spre centrul oraşului. Trebuie să trecem neapărat şi pe lângă liceul Traian, ca să vă arăt unde au studiat atâtea generaţii de elevi buni. Aş putea să fiu modestă, dar nu este cazul, atunci când vine vorba de locul în care am studiat şi în care m-am format ca OM şi ca profesionist.

Podul lui Traian, construit de Apolodor la Drobeta, aşa cum va fi fost el Ilustraţie: flickr.com

Continuăm plimbarea prin Parcul Rozelor, spre Cetatea Medievală a Severinului. Cele mai frumoase cuvinte despre acest loc au fost scrise de Alexandru Vlahuță în celebra sa carte „România pitorească“: „Cetate întărită odinioară, apărată de un șanț adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipă la Dunăre, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părțile, strângând-o la sân, ca pe un copil iubit, sub brațul ei ocrotitor“.

După ce am vizitat şi cetatea, coborâm în port ca să vedem Dunărea în toată splendoarea ei. Astăzi e liniştită, singurul zgomot e acela al apei care loveşte bărcuţele trase la mal. Ȋn zare se vede insula Şimian, scăldată de razele soarelui. Nu, nu este faimoasa insulă Ada-Kaleh (care s-a scufundat), deşi încă se mai face această confuzie.

Mă întreba un amic de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi

Vom porni spre casă pe un alt traseu, pentru a vă arăta Catedrala şi, desigur, Castelul de Apă (nu este un castel plin cu apă, care alimentează oraşul, aşa cum credeam când eram copil…). Pe partea din faţă a catedralei stă Iisus, biruitorul morţii, ţinându-i de mână pe Adam şi pe Eva (aşa cum ne ţine pe fiecare dintre noi). Mă opresc pentru câteva secunde pentru a-mi face cruce şi a o privi. Ȋntotdeauna m-a impresionat icoana Ȋnvierii… Mântuitorul e blând şi smerit în biruinţa Lui.

Castelul de Apă se vede în faţa noastră, semeţ şi frumos luminat, un fel de Turn Eiffel al orăşelului nostru. Din păcate, nu putem urca în el, deoarece s-a terminat programul de vizitare.

Coborâm uşurel prin cartierele liniştite cu căsuţe înapoi spre biserica Sfântul Gheorghe, de unde am început plimbarea. Mă dor picioarele, sunt obosită, însă liniştită. Sunt acasă, în orăşelul meu de lângă Dunăre! Sunt acasă, în cel mai frumos oraş din lume!

Cu ouăle la Severin – Amza Pellea

Foto deschidere: Castelul de Apă din Drobeta-Turnu Severin, wikimedia.org