Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Ardeal Braşov oraşul care s-a încăpăţânat să rămâie românesc slider

Braşov, oraşul care s-a-ncăpăţânat să rămâie românesc

O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.

Desigur, chiar dacă “soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.

De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.

Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.

La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru

“e o tăcere
atât de afundă,
că se aud Carpații spre seară
cum, aplecându-se, aștern umbra
pe masă,
curată și răcoroasă”

Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!

Foto deschidere: pxhere.com

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

CITEȘTE ȘI:

Clubul de Istorie „Alecu Aslan”
Laura Felea, profesoara de istorie care îmbină educația formală de la școală cu cea nonformală din cadrul Palatului Copiilor pe care îl conduce
Sergiu Celibidache – dirijorul-geniu care a uimit lumea întreagă
Palatul Universității din București