Zi

Iulie 6, 2018

„În sfârşit, am dat de un poet!”, i-a strigat Iacob Negruzzi lui Titu Maiorescu, fluturând „Venere şi Madonă”, undeva în startul lui 1870. Aceeaşi exclamaţie îi provocă şi prim redactorului Matricei Româneşti primirea versurilor de mai jos, semnate Anca Stuparu, româncă stabilită la New York, unde practică, în afara poeziei, profesia de medic. N-o citiţi, ascultaţi-o, cum asculţi murmurul unei cascade! Citind-o pe Anca Stuparu, reînveţi să iubeşti.

 

De pe alt mal

Lasă ușile deschise, să te aud
Când treci, când taci și răsufli ritmic
Cu briza care încurcă apă și nisip
Pe fața ta mirosind a alge și scoici.
Ții luna lipită de piept, ca o inimă uriașă
Care crește și descrește împinsă de reflux
Într-o noapte ai dansat cu meduzele
Stăteau lipite de tine, în valuri,
Desenându-ți cărări de sare în palme
Te-am găsit la țărm făcând negoț
Cu perle aduse de sirene, contra timp.
Ai întors cheia într-un orologiu
Tras să meargă înapoi, aruncând aiurea
Minute, ore, secunde, lumina din ani,
Ai rămas pe mal, ca o torță în valuri:
Arzând viu, mincinos de real,
Sfidând gravitația, și viața, și moartea.
Tragi după tine fâșii de timp,
Luate pe schimb de corali și ceva perle
Îți sună în urechi cântul sirenelor
Pe care le-ai iubit, lepădându-le în larg
Trec desculță pe lângă tine
Cu vuietul mării ce rămâne în mine
Ca un tremor ce crește și descrește
La fiecare flux și reflux
Pescărușii țipă  asurzitor
Mi-am lipit urechea de o scoică
În care pulsa inima ta ca o lună plină.

 

Vis nipon

Ploaia asta egală,
Incredibil de ritmică,
Se sparge în stropi
Prelinși pe asfalt
Reflexia chipului tău
În ochiul de rouă…
Lunecam desculţi
Fără țintă, pe ape
Printre stropii răsfrânți
Sub tălpile noastre.
Iarba vuia amar
A copilărie
Mai știi? Îţi amintești?
Când deșiram păpădii
Și alergam râzând
Printre flori de cireș?
Ne învârteam asemeni
Unui parasol de gheișă
Pierdută într-o minusculă
Grădină japoneză,
Devenind și noi
O ikebana, un aranjament
Un răsărit de lumină.

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

În pragul venerabilei vârste de 100 de ani, România ar trebui să se bucure de realizările fiilor ei, şi mai ales de cele ale nepoţilor şi strănepoţilor ei. În schimb, bătrâna noastră doamnă prezintă semnele unei senilităţi avansate. Însănătoşirea ei trebuie să fie misiunea noastră sfântă.

La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare. La 100 de ani de când s-a făcut mare, iar adversarii ei au scăzut, România nu merită micimea flagrantă a multora şi nici ipocrizia şi venalitatea cu care nenumăraţi oportunişti (neofiţi şi experimentaţi) o vor gratula, în toamna marilor bugete (cursa a început, de luni bune). Nu merită bătăi în piept şi peroraţii fără substanţă şi fără convingere, nu merită să fie agresată de incultură, nu merită ca istoria-i să se ducă pe apa Sâmbetei, erodată de Alzheimerul nihilismului individual.

România se senilizează când suntem autosuficienţi şi ne credem buricul pământului, căci filistinismul e boală insidioasă şi agresivă. România se senilizează când vechi metehne se întăresc în mod de viaţă, când impostorii devin „influenceri”, când romgleza ia locul unei limbi cristaline, care şi-a curăţat matca sute de ani, dar e-acum hiper-poluată de importuri găunoase, care ascund sub un ambalaj aurit apucături fetide.

La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare

România se senilizează pentru că uită cine a fost şi unde îi e casa, pentru că fiii ei, în loc s-o viziteze, se îndrăgostesc şi apoi se mută în alte ţări, îşi schimbă numele şi nu mai dau nici un semn – ba, mai mult, o vorbesc de rău. România se senilizează fiindcă nu mai e nimeni să o întrebe ce mai face, căci toţi şi-au găsit mame-surogat, pretextând convenabil, după ce i-au supt ţâţa vreo 30 de ani, că patria e acolo unde ţi-e bine. România se senilizează pentru că a suferit mult şi rănile-i sunt adânci. Dar mai ales pentru că un copac bătrân se usucă, dacă e tăiat, în loc să fie udat.

Să ne bucurăm că România face 100 de ani, sau să ne îngrijorăm că senilizarea-i e ireversibilă?

Cu cât vom fi mai senini faţă de starea României, cu atât ea va fi mai senilă. Şi, cu cât vom fi mai indignaţi faţă de senilizarea ei galopantă, cu cât vom lucra mai mult la recuperarea ei, cu atât bătrânica asta minunată ne va zâmbi mai mult, ca soarele dreptăţii pe câmpia de la Blaj.

România 100 ar trebui să fie despre seninătate, nu despre senilitate în forme avansate.

 

Foto deschidere: Bătrână la balcon, Drobeta-Turnu Severin

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    România 100: Între România senilă şi România senină

    6 Iulie 2018 |
    În pragul venerabilei vârste de 100 de ani, România ar trebui să se bucure de realizările fiilor ei, şi mai ales de cele ale nepoţilor şi strănepoţilor ei. În schimb, bătrâna noastră doamnă prezintă semnele unei senilităţi avansate. Însănătoşirea...