O problemă capitală a societăţii româneşti: Impostura. “Avem oameni cu diplomă câţi vrei, care nu ştiu să facă nimic”

Mult mai gravă decât plagiatul este impostura, o problemă capitală a societăţii româneşti, generalizată şi instituţionalizată. Criza forţei de muncă este legată de aceasta. Avem oameni cu diplomă câţi vrei, majoritatea impostori, care nu ştiu să facă nimic.”

Aşa grăit-a profesorul Marian Popescu, de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la începutul Şcolii mele Doctorale. Omul ştie ce spune. A fost preşedintele Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, predă cursul de Etică devenit obligatoriu, de anul acesta, pentru doctoranzi (mai bine mai târziu, decât niciodată), şi e un profesor cu destulă substanţă intelectuală pentru a-l lua în considerare.

Acelaşi Marian Popescu ne recomanda, toamna trecută, o lucrare semnată de Alexandru Dobrescu, intitulată “Corsarii minţii”, publicată acum un deceniu, ce pune pe tapet originile plagiatului în România. Citind-o, veţi descoperi amuzaţi (sau, oripilaţi), că însuşi începutul luptei cu impostura, la noi, a fost o fraudă: prima carte românească despre proprietatea intelectuală, plagiat şi combatarea lui a plagiat, la rându-i, o lucrare franţuzească. Un secol mai târziu de la acest început funest, impostura face ravagii. Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC.

Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC

Un prieten care lucrează, asemeni altor sute de mii de români, în domeniul IT, îmi mărturisea deunăzi convingerea că „toţi oamenii calificaţi din România au ajuns să lucreze cu străinătatea”, pentru piaţa locală rămânând ca furnizori de servicii, cu precădere, impostorii, a se citi oamenii de slabă / mediocră calificare, şi cu o etică a muncii reprobabilă. Oamenii care uită să îşi seteze ceasul dimineaţa şi nu-şi fac apariţia la întâlniri, sau ratează termenele de predare. Oamenii care fac nazuri la muncă multă, dar cer din start 1000 de euro la angajare, în virtutea, probabil, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

În acest timp, problemele impostorului sunt multe, chiar dacă efectul Dunning-Kruger îi dă încrederea şi ego-ul umflat al lui Donald Trump.

Impostorul român nu ştie să scrie şi să vorbească corect româneşte, nu ştie nici engleză, dar e prolific în media socială, fără a-şi da seama de penibilul exhibiţiilor sale agramate.

Impostorul român ţine să apară pe scene publice, chiar dacă are probleme evidente cu vorbitul în public. Pentru el, e important să fie acolo, să fie văzut, să se simtă cineva, cu un panou mare în spate, conţinând de regulă sigle celebre, din care vrea să îşi extragă legitimitatea (obicei împrumutat de la şedinţele foto ad-hoc la spider-ele din cluburi).

Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B, cu o lungă listă de locuri de muncă obscure sau, cel mai adesea, fictive. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate.

Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate

Impostorul român e om de echipă. Asta până distruge echipa din interior, primul scop cu care pleacă la drum în semi-maratonul lui către şefie.

Impostorul român cere 2500 de euro unui patron de restaurant care-i solicită, telefonic, un tavan fals, doar pentru că e din Dorobanţi, şi numai 750 de euro când acelaşi om pretinde că e din Militari (caz real, pe care îl atest). Pentru că impostorul român umblă cu ocaua mică, iar suprapreţul e singura lui idee creativă, în viaţă.

Impostorul român crede cu tărie în următorul principiu: “Dacă clientul nu era prost, nu lucra cu noi!”

Impostorul român e blestemul patronului român (care nu mai are de unde alege grâul din neghină, pentru că totul e neghină), e spaima oamenilor de la Resurse Umane (asta, în rarele cazuri când nu sunt şi ei impostori), e flagelul sistemului românesc de pensii.

Şi lista ar putea continua. Învăţaţi-vă copiii să nu fie impostori. Învăţaţi-i că e mai bine să fie mai puţin, cu onestitate, decât mai mult, înşelând viaţa şi pe cei de lângă ei. It only goes so far, zice englezul. Românii spun, mai plastic: undeva, tot ţi se înfundă, ca impostor.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Revista Matricea Românească numărul 2 a fost lansată la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”
Există un suflet românesc?
regele Carol I al României slider
File din romanul unei vieţi de succes. Regele Carol I al Romȃniei
cărţi poştale spre reunire cuiul din Sighetu Marmaţiei slider
Cărţi poştale spre (Re)Unire. „Cuiul” din Sighetu Marmaţiei

Lăsați un răspuns

two × one =