Există oameni care nu pășesc prin lume, ci par să curgă prin ea — ca un râu vechi, limpede, care știe drumul și își duce poveștile cu liniștea celui care a ascultat mult. Claudia Colniceanu este un astfel de om. Născută în Valea Slănicului, crescută între cântece vechi, copaci bătrâni și joaca spectacolelor imaginare din fața blocului, ea poartă în ea neclintit copilul care se prezenta, cu inocență și destin, „Bună ziua, Radio România!”.
Astăzi, Claudia este vocea care încălzește casele oamenilor, dar și sufletul unui proiect ce reconstruiește temelia sonoră a Buzăului: Mousaios Sound. Între microfon și scenă, între cercetare și zâmbetul unui copil care descoperă pentru prima oară un fluier, ea a transformat tradiția într-un gest viu, într-o întâlnire între lumi. În felul ei blând și negrăbit, aduce împreună bătrâni care nu s-au numit niciodată „artiști” și tineri care credeau că folclorul e prea departe de ei — și face asta fără să ridice bariere, ci doar să deschidă uși.
Claudia nu caută spectacolul, ci adevărul; nu aplauzele, ci participarea; nu gloria, ci rostul. A înțeles că muzica tradițională nu păstrează doar trecutul, ci respirația unei comunități, felul ei de a simți și de a merge mai departe. Nu titlurile o definesc, ci întâlnirile. Oamenii. Lecțiile lor simple și adânci. Și acel ceva tainic care se întâmplă când începe să cânte: un fel de plutire, o confesiune, o vindecare.
Claudia Colniceanu este o punte. Între vechi și nou, între sat și oraș, între zgomotul lumii moderne și liniștea în care se aude cu adevărat inima. Un om care strânge, cu răbdare, cu recunoștință și cu o doză de frumoasă nebunie, tot ceea ce merită salvat — și le dăruiește apoi mai departe, ca pe un cântec vechi care, rostit la timp, devine viitor. Claudia, îți mulțumesc că am împletit povestea împreună. Sa-ncepem!
Dacă ai fi nevoită să te prezinți fără titluri, fără proiecte, fără premii — doar ca om — cum ai spune cine este Claudia Colniceanu?
O fată din Buzău care iubește oamenii, arta, simplitatea, provocările, cărțile, natura, poveștile și călătoriile – mai ales acelea care duc către sufletele oamenilor.
„Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”.
Ce a rămas din fetița din Vintilă Vodă care asculta cântece vechi și visa la oameni și povești, și ce a devenit acea visare astăzi?
Cred că a rămas totul! Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică. Până la șapte ani am trăit la Vintilă, după m-am mutat la Buzău. M-am acomodat cam greu pentru că veneam dintr-o altă lume, dintr-un alt ritm de viață, iar eu eram și atunci o artistă. Simțeam să mă exprim, să fiu mai aproape de satul meu și prin joacă mai uitam de dor. Am fost un copil foarte creativ. Îmi aduc aminte că organizam așa zise spectacole în fața blocului alături de copiii din cartier, prezentam, cântam, făceam coregrafii și momente spectaculoase pentru public. Deși eram în fața blocului, eu mă vedeam pe scenă. A doua reprezentație era la canapeaua de la poarta lui mamaia, acolo unde se adunau toți copiii. Îmi plăcea să îi învăț jocuri noi, ale copiilor de la oraș. Ar fi multe de povestit aici… multe momente amuzante care au dus către ceea ce sunt astăzi, de parcă am făcut o repetiție atunci și în prezent sunt pe scenă. Chiar legat și de activitatea mea la Radio. Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”. Mă amuz mereu când mă gândesc și pare de necrezut chiar și pentru mine.
„Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică.”
Când ești la radio, doar vocea ta ajunge la oameni. Cum reușești să transmiți căldura unui cântec popular sau profunzimea unui gând cultural doar prin ton, fără privire, fără gest?
Vorbesc din inimă, iar oamenii simt. Pentru mine este cea mai mare împlinire să fiu acolo și să fac pe ascultători fericiți. M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei. Exista, în fiecare săptămână, această ocazie ca ascultătorii să intre în direct, iar eu îmi dau seama că într-adevăr emisiunea este o terapie pentru mulți dintre ei. Sunt oameni singuri, oameni cu dor de casă, de cei dragi, de bine și frumos, iar eu încerc să îi înveselesc, să le spun că întodeauna există o parte bună și că un gând pe care îl transmit ajunge repede la cei pe care îi iubesc. Este adevărat că ascultătorii mei sunt diferiți, asta îmi spun și colegii din regia tehnică. Mă sună mulți oameni care vorbesc frumos, care îmi compun poezii, care îmi cântă, care au mare respect pentru ceea ce facem noi și sunt recunoscătare pentru tot. Apropo, știți cum sunt cunoscută printre ascultători? Ei îmi spun cu multă căldură „Domnișoara Claudia”, bine și „Privighetoarea României”, „Mierla României”, de multe ori mă amuz pentru că fiecare își dorește să fie cât mai creativ și să mă impresioneze, să îmi facă o bucurie. Sunt oameni buni care au nevoie să fie ascultați și respectați, iar eu cred că am învățat această lecție.
Și aici ar fi multe de povestit. Pot spune că am descoperit o altă parte din mine la radio. E o lume uimitoare, dacă privești cu inima. Până să ajung la radio credeam că doar prin cântat pot ajunge ușor la sufletul omului care mă ascultă, dar mi-am dat seama, primid și multe confirmări din exterior, că și prin vorbit pot transmite la fel de mult. Am învățat multe lecții, iar după trei ani și ceva mă simt de parcă am mai făcut o facultate, iar în prezent sunt la master. 🙂
„M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei.”
Cultura este temelia unei comunități. Cum îți vezi rolul în comunitatea buzoiană – ca cineva care reconstruiește o temelie sonoră pentru ca tradițiile să nu se risipească în zgomotul lumii moderne?
Hmm, nu m-am gândit prea mult la rolul meu în comunitate. În ultimii ani am făcut ce am simțit, fără să am mari așteptări. Am avut rezultate bune, am reprezentat cu mândrie Buzăul, iar comunitatea a văzut și a venit către mine. Pas cu pas m-am reapropiat și eu, iar încrederea a crescut de ambele părți.
În prezent simt că sunt văzută, că activitatea mea este apreciată și le mulțumesc tuturor celor care mă susțin. Prin proiectul Mousaios Sound am încercat să creez un reper, să arăt că se poate și altfel, iar eu sunt împăcată cu ceea ce am făcut până acum. Sper ca în viitor mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni și proiectul să continue să crească.
Sunt mândră că m-am născut în Buzău, iar asta cred că se vede în tot ceea ce fac.
Dacă proiectul Mousaios Sound ar fi un râu care curge prin Valea Slănicului, ce ar fi izvoarele sale — oamenii bătrâni, folclorul, copilăria ta — și unde simți că se varsă azi acest fluviu al memoriei?
Aș zice că oamenii sunt adevărate izvoare, oamenii de toate vârstele, din toate zonele Buzăului. Folclorul este uimitor, întotdeauna ai ceva de descoperit, iar eu, în ultimii ani, am învățat să observ datorită profesorilor mei de la Universitatea Națională de Muzică din București. Anii petrecuți acolo m-au formt ca om și, în prezent, încerc să aplic cât mai corect informațiile dobândite.
Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.
S-a conturat în jurul proiectului o comunitate care mă duce cu gândul la legătura pe care o vedeam între oamenii pe lângă care am crescut; deși erau diferiți, cu toții aveau ceva în comun. Ne dorim să dăm mai departe tot ce primim de la aceste izvoare și cred că reușim, vedem asta de la o ediție la alta.
„Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.”
În ce fel crezi că muzica tradițională are același rol pentru o comunitate ca limba – acela de a păstra sufletul viu – și cum îți propui să o protejezi prin cercetarea și promovarea pe care le faci?
Cred că muzica tradițională păstrează ceea ce nu putem explica mereu prin cuvinte: felul în care oamenii de aici simt și trăiesc. În cântecele vechi se găsesc povești, amintiri și un mod de a fi care ține comunitatea unită. Dacă muzica asta dispare, dispare și o parte din identitatea noastră.
De aceea încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.
Nu este un proces ușor și cere timp, efort și resurse, dar învăț zilnic cum să continui ceea ce am început. Și cred că, atâta timp cât există oameni care vor să fie alături de noi — cu un sfat, cu o vorbă sau cu un cântec — muzica tradițională are șanse reale să rămână vie.
„…încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.”
Ai trecut de la cercetare academică la acțiune – de la etnomuzicologie la festivaluri și ateliere. Cum a fost transformarea de la teorie la viață, de la notă muzicală la om viu?
Îmi place mult această trecere! Chiar profesorul meu îmi spunea la un moment dat, amuzat, că sunt oameni care scriu, citesc, fac analize pe ceea ce cercetează și mai sunt alți oameni, cum sunt și eu, care simt să acționeze, să fie în mijlocul tuturor și să le vorbească. În acel moment, mi-am dat seama că este în regulă să alegi metoda care ți se potrivește, atâta timp cât desfășori o activitate cât mai corectă, pentru a lăsa în urma ta ceva care să conteze.
Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum. Dacă m-a învățat ceva Mousaios și tot ce a urmat, este că uneori drumul se conturează pe măsură ce mergi.
Să nu uităm că eu sunt artistă și, în același timp, o mare visătoare. Cei din jurul meu au înțeles asta, au fost acolo pentru mine și m-au ajutat. Au crezut odată cu mine într-un vis și, deși unele lucruri păreau imposibile, am reușit împreună. Nu știu dacă am fost eu atât de convingătoare, dacă au și ei o doză de nebunie sau au fost acolo pentru că mă iubesc foarte mult… cred că puțin din toate. Dulce, acrișor și ceva fermecător – rețeta mea.
„Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum.”
Cum simți că Mousaios Sound reușește să hrănească viitorul cultural al Buzăului – mai ales în rândul tinerilor care descoperă muzica autentică pentru prima dată? Ești întrebată des de unde vine numele ,,Mousaios”?
Chiar această întrebare este un câștig. Explic destul de des ce înseamnă „Mousaios”, dar mă gândesc că este o informație care hrănește viitorul cultural al Buzăului, așa cum spui în întrebare, îmi place mult. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit au auzit de la mine pentru prima dată ce înseamnă „Mousaios”. Este mult de lucru, dar partea bună este că avem idei și răbdare.
Au venit mulți tineri către noi care și-au schimbat părerea despre folclor. Odată ce ești lăsat să încerci un instrument, să vorbești cu oameni care pot să îți răspundă la curiozități, să îți ofere un exemplu bun, începi să devii mai deschis. Și aici nu mă refer la mine, ci la oamenii pe care i-am adus să ne învețe ce este muzica tradițională, folclorul, arta. Cred foarte mult că orice om poate fi implicat într-un astfel de proiect, doar să aibă dorința de a învăța, de a trăi o experiență diferită de cele pe care le cunoaște.
În satele în care mergi pentru cercetare, întâlnești oameni care nu se consideră „artiști”, ci doar păstrători ai unei rânduieli. Ce ai învățat de la ei – despre răbdare, smerenie, bucurie, autenticitate?
Este bine când oamenii nu se consideră artiști, îmi este mai greu în cealaltă situație. Am învățat să am răbdare, să ascult cu atenție, să am rabdare din nou și să mă bucur de moment. Nu întodeauna reușești să aduni informațiile de care ai nevoie, dar traiești o experiență care peste câțiva ani poate nu va mai fi posibilă. Simt că reușesc să vorbesc pe limba lor, este foarte important să fi sincer, oamenii te simt.
Am învățat că sunt mai înțelepți ca noi, deși mulți dintre ei nu au școală multă. Ei trăiesc în acea rânduială, iar dacă noi am prelua puțin modelul lor am fi mai sănătoși la minte și la trup.
Datorită muzicii și mai apoi radioului am avut ocazia să întâlnesc foarte mulți oameni diferiți, din toate domeniile, din toate mediile sociale, însă vă spun că din partea oamenilor simpli, de la sat, am avut parte de lecții de viață care m-au lăsat fără cuvinte. Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.
La sat încă e liniste, acolo se aude ce spui. Ascultați cântecele tradiționale, cum au reușit și cum reușesc încă să transmită oamenii profunzimea unei stări… câte semnificații, câte trimiteri, câtă înțelpciune. Aceasta este frumusețea, dar contează mult cu ce ochi privești și cu ce urechi asculți. Fă-te mic și ai să înțelegi mai multe.
„Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.”
Cum păstrezi echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional? Cum te asiguri că publicul simte, nu doar aplaudă?
Pentru mine, echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional vine din felul în care îi implic pe oameni. Nu vreau ca publicul doar să stea pe scaune și să aplaude — vreau să simtă, să trăiască, să se miște odată cu muzica. De asta îi chem mai aproape, îi invit să cânte, să pună întrebări, să danseze, să descopere instrumentele, să vorbească cu meșterii și cu muzicienii.
Când lumea intră în poveste, nu mai e doar spectacol — devine experiență. Și exact acolo apare adevărul: în ochii cuiva care încearcă pentru prima dată un pas de dans sau un sunet la fluier și simte că face parte din ceva real.
De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.
Și eu am crescut mult prin acest proiect. Am învățat că este în regulă să greșesc și mi-am dat voie să greșesc, pentru că de acolo vine autenticitatea. Nu știam nimic despre ce presupune organizarea unui eveniment cultural, de orice fel, dar am învățat totul din practică — pas cu pas, cu emoție, cu muult curaj, cu o doză de nebunie și cu oameni buni alături.
„De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.”
Ce moment din Mousaios Sound sau de la Radio, te-a pătruns cu adevărat și ți-a arătat că ceea ce faci are rost?
Chiar de curând m-am întâlnit cu un om care auzise că lucrez la Radio România și mi-a spus că ascultă Antena Satelor, că „o ascultă pe domnișoara Claudia”. L-am întrerupt și i-am spus că eu sunt domnișoara Claudia. Ce crezi? Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.
Dacă aș putea vedea o imagine de ansamblu, să înțeleg unde ajunge vocea mea atunci când sunt la radio, cred că ar fi impresionant. Nu m-am gândit foarte mult la asta, tocmai pentru a nu-mi deveni un impediment în realizarea emisiunilor. Știu că Radio România Antena Satelor are o audiență foarte mare și mă bucur — oamenii chiar au nevoie de conținutul de acolo. Am întâlnit medici, profesori universitari, avocați, arhitecți, economiști care ascultă Antena Satelor și am avut multe surprize plăcute. Le mulțumim tuturor, iubesc folclorul și asta se vede.
Iar legat de Mousaios Sound… au fost atâtea momente, nu știu pe cre să-l aleg. Uite, anul acesta, când ediția a IV-a s-a transformat într-un festival, atunci când am terminat de cântat, iar grupul Trei Parale urca pe scenă, m-am uitat în jur și era atâta bucurie, încât se simțea în aer că participanții sunt veseli. Toată lumea zâmbea, dansau, cântau, era o adevărată atmosferă de festival. Atunci mi-am ridicat privirea către cer și am zis mulțumesc.
Știi am observat că atunci când faci ceva foarte mare, muncești până la un punct apoi lucrurile se întâmplă, nu mai depind în totalitate de tine. Cred că este bine să fii conștient de asta, în orice ai face. Dacă un lucru este pentru tine și chiar trebuie să-l faci, într-o formă sau alta se va întâmpla.
„Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.”
Cauți povestea sau energia omului?
Caut omul, care vine la pachet cu energia și povestea. Am plecat de la început cu gândul acesta că oricine apare în drumul meu mă va învața ceva. Sunt bucuroasă că am întâlnit mulți oameni buni, care au rezonat cu ideile mele.
Dacă întâlnești oamenii potriviți, cu energia potrivită, lucrurile se leagă natural. Asta caut cel mai mult: oameni reali, care chiar vor să facă treabă, nu doar să fie prezenți. Cu o echipă mică, dar dedicată, poți construi mult mai mult decât ai visat.
Comparativ cu alte inițiative din țară, ce face Mousaios Sound unic?
Mousaios Sound este o inițiativă complexă, diferită de multe proiecte din țară, pentru că nu se rezumă doar la un concert sau la un eveniment punctual. Proiectul ia multe forme: cercetare de teren, conferințe, întâlniri cu oameni pasionați de folclor, ateliere, concerte în aer liber și chiar conturarea unei arhive proprii, în care adunăm tot ce descoperim în sate.
Ne-am propus încă de la prima ediție să nu existe o distanță între scenă și public, să fim împreună în această poveste. Mousaios Sound crește organic, din emoțiile oamenilor și din dorința lor de a se conecta, iar acest tip de comunitate vie este rareori întâlnit în alte proiecte.
Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate. Pe parcurs mi-am dat seama că am plecat doar de la o idee, iar acum, când mă uit în jur, văd câți oameni au fost inspirați de ceea ce s-a întâmplat în proiect, câte vieți s-au schimbat. Sunt oameni care s-au redescoperit, care au început să cânte, care au simțit că se regăsesc. Este fantastic ce poate face o astfel de inițiativă.
Și nu pot spune că este meritul meu în totalitate. Cred că unele lucruri sunt pur și simplu menite să se întâmple. Noi pornim cu un obiectiv, dar abia pe parcurs înțelegem cu adevărat cât de mari pot fi efectele acțiunilor noastre.
„Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate.”
Într-o lume care vorbește repede și ascultă rar, ce crezi că mai poate învăța omul modern de la un fluier, un cântec vechi sau o voce tremurată de emoție?
Omul modern poate învăța să aibă răbdare și să-și deschidă inima. Dacă acordăm puțin timp fiecărui lucru care ne interesează vom descoperi un întreg univers acolo. Poate că uneori e bine să ne rupem de agitația în care trăim și să luăm o gură de aer prospăt din locurile liniștite în care mai descoperim un fluier, o voce, o stare.
Și mai cred că de la aceste lucruri simple putem învăța despre modestie și recunoștință pentru ce avem. Poate că muzica tradițională ne să cautăm sensul în lucrurile mici, nu în zgomotul din jur.
Cum trăiești personal actul de a împărtăși – fie la radio, fie pe scenă? Este o formă de dăruire, o confesiune?
Hmm, îmi este puțin greu să descriu în cuvinte ceea ce simt pentru că uneori este peste puterea mea de înțelegere. Se întâmplă ceva atunci când încep să cânt, încât simt că fac parte din tot ceea ce mă înconjoară. Pare că plutesc prin aer și apoi revin la mine… și ceva se schimbă. Poate fi o formă de dăruire și chiar o confesiune, dar e mult mai complex acest proces. Știu că muzica mea a vindecat multe inimi, muzica are o forță aparte. Simt când oamenii primesc mesajul meu, le simt bucuria și atunci pot mai mult.
Au fost și momente în care credeam că nu mai pot oferi oamenilor ceva. Resimțeam fizic că am obosit, îmi adunam greu gândurile și cu toate acestea când ajungeam acolo unde urma să cânt sau să vorbesc nu mai aveam nimic, oboseala dispărea. Fiecare apariție aduce și o responsabilitate de care sunt conștientă, încă de mică. Pentru mine este foarte important cuvântul dat, odată ce am zis că voi fi acolo, chiar voi fi. În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva. Bineînțeles că și eu mai am multe de învățat, dar sunt conștientă de faptul că mereu avem de învățat, m-am împăcat cu această idee. 🙂
„În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva.”
Ce le-ai spune tinerilor care cred că tradiția e prafuită și că modernul e singura cale — cum i-ai convinge că, uneori, viitorul are forma unui cântec vechi cântat din inimă?
Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă. Tradiția poate fi îmbinată cu modernul, iar atunci când îți dai voie să creezi pot să apară lucruri care altădată păreau imposibile… avem atâtea exemple.
Și probabil le-aș mai spune să asculte un cântec vechi cu inima deschisă măcar o dată. De multe ori, viitorul se ascunde chiar acolo, în sunetele simple, în poveștile din spatele lor, în momentele în care descoperi că ceva atât de vechi fi atât de actual. Tradiția nu te trage înapoi — îți dă rădăcini și aripi să poți crește mai departe.
„Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă.”
Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură în toate formeșe ei, activez ca presedinte de ONG cultural-educational, pun mana la treaba si duc educatia in zonele rurale prin infiintarea de noi HUB-uri culturale rurale, bibliotecile, filmez, vorbesc si promovez. Oamenii trebuie să afle ca mai apoi să se implice.
