Între scenă și sine: confesiunile lui Vlad Stănculeasa, unui muzician lucid
Există artiști care vorbesc despre muzică și artiști care o lasă să vorbească prin ei. Vlad Stănculeasa aparține celei de-a doua categorii. Azi, nu citim un interviu. Citim un dialog cu sinele în care culoarea emoțiilor, tăcerile, rănile discrete și exigența adevărului artistic se întâlnesc natural. Nu este o radiografie de carieră și nici o succesiune de repere biografice, ci o incursiune într-o conștiință muzicală lucidă, aflată într-o continuă stare de căutare. Am vorbit despre apartenență, despre casă și scenă, despre frică, disciplină, autenticitate și acea întrebare care însoțește orice artist adevărat: „Sunt suficient de bun?”.
Vlad s-a confesat cu intensitate și a declarat că muzica rămâne singura patrie sigură, iar drumul este mai important decât destinația. Să-l cunoaștem pe artistul Vlad Stănculeasa!
Vlad, ce culoare are sufletul tău? Cum arată el în perioada aceasta?
Cred că, în perioada asta, sufletul meu are o nuanță de albastru profund – nu neapărat trist, ci un albastru dens, în care se amestecă dorul, luciditatea și o formă de limpezime. Tocmai am văzut Cravata galbenă, filmul despre Sergiu Celibidache, și am avut senzația că mi-a atins o rană pe care nu o observasem. M-am regăsit în lupta neobosită pentru adevărul artistic, în tensiunea aceea dintre căutare și împlinire, în dorul aproape fizic de casă.
A fost ca și cum filmul ar fi scos la suprafață niște straturi afective despre care nu știam că există. De aceea spun că albastrul e culoarea potrivită – o culoare a emoției.
Dacă ar fi să dai culoarea neagră unei perioade din viața ta, care ar fi aceea? De ce o motivezi astfel?
Fără îndoială, perioada pandemiei. A fost pentru mine – și cred că pentru mulți muzicieni – o formă de întunecare care ne-a prins nepregătiți. Nu mai puteam ieși pe scenă, concertele se țineau în săli goale, iar izolarea s-a simțit ca o amputare a ceva esențial.
Muzica trăiește prin prezență, prin schimbul nevăzut cu publicul. Iar când acest fir s-a rupt, m-am simțit suspendat într-o realitate pe care nu o doresc nimănui. A fost o tăcere grea – nu acea tăcere fertilă, care pregătește creația, ci una rece, tăioasă. De aceea, dacă ar fi să mă gândesc la o culoare, atunci negrul acela compact, fără nuanțe, ar descrie cel mai bine acel timp.
Ești acasă. Cum te simți în aceste momente știind că vei concerta în țara ta?
De fiecare dată se amestecă în mine bucuria revenirii cu o formă discreta de teamă.
Bucuria e firească: sa revii acasă, acolo unde ai învățat să fii om și muzician, în locul unde oamenii îți cunosc primele ezitări, primele visuri. Dar tocmai această apropiere naște și o teamă – aceea de a nu fi la nivelul așteptărilor celor care au rămas aici, care te-au format, care au ținut scena vie în timp ce tu ai plecat.
Există, de fiecare dată, un fel de „glas tăcut al judecății” pe care îl simți în spate, nu ca o critică, ci ca o atenție severă. Însă poate tocmai acest amestec face întoarcerea atât de intensă. A cânta acasă nu e doar un concert. E o formă de întoarcere la tine însuți.
Mai aparții ei sau te simți adoptat de Olanda?
Cred că muzicienii sunt, prin natura profesiei, ființe fără o singură țară. Muzica e patria lor – un teritoriu vast, în care intri și ieși fără vize sau pașaport. Sigur, fiecare poartă în el o memorie culturală, un fel de accent interior pe care nu îl poate ascunde. Dar, în același timp, suntem obligați de profesie să fim mobili, adaptabili, să ne schimbăm perspectiva și tonul în funcție de context.
Olanda mi-a devenit acasă în sens practic: îmi oferă stabilitate, ritm, o comunitate. România rămâne acasă în sens afectiv și formativ. Dacă ar trebui să aleg, aș spune că aparțin ambelor — dar, în esență, aparțin muzicii. Ea rămâne singura patrie care nu te exilează niciodată.
Ia-mă de mână și poartă-mă prin frumoasa ta poveste a escapadei academice! A fost frumoasă? Sinuoasă?
A fost mai degrabă atipică decât lineară. Am început cu o specializare postuniversitară la Academia Menuhin, ceea ce, din start, înseamnă un început într-un spațiu deja foarte exigent. Apoi am continuat studiile la Conservatorul din Lausanne, cu Pierre Amoyal — un profesor care nu te învață doar tehnică, ci și felul în care trebuie să te re-faci ca muzician, de câte ori e nevoie.
Drumul a fost frumos, dar nu în sensul romantic al cuvântului. A fost frumos pentru că a fost intens, uneori abrupt, cu multe momente de îndoială și tot atâtea de revelație. Sinuozitatea a venit firesc: atunci când ești expus la standarde atât de înalte, totul devine o succesiune de mici metamorfoze. Importante au fost concertele și ieșirile pe scena alături de profesori extraordinari precum Liviu Prunaru sau Antonio Lissy.
Privind înapoi, cred că tocmai aceste exigențe m-au format nu neapărat ca solist, ci ca om care înțelege că drumul artistic nu e niciodată o linie dreaptă, ci o aventură interioară continuă.
Ce ai presărat în toți acești ani? Ce ingrediente ai pus ca să îți iasă planurile așa cum ți-ai propus?
Cred că am lucrat, în toți acești ani, cu un amestec de perseverență și încăpățânare, două ingrediente care pot părea dificile la prima vedere, dar care, în lumea artistică, sunt uneori singurele care te mențin pe drum.
Nu am renunțat niciodată la ceea ce simt că mă definește ca muzician 😮 exigență aproape instinctivă față de nivelul artistic al locului în care aleg să trăiesc, nevoia constantă de progres și acea nemulțumire fertilă, aproape structurală, față de ceea ce am realizat deja. E o căutare permanentă a performanței – nu a perfecțiunii, care e o himeră, ci a unui moment de adevăr artistic.
Dacă aș pune toate aceste ingrediente într-o rețetă metaforică, ar rezulta un fel de frământare continuă, greu de suportat de familie și de cei apropiați, dar care poate duce la progres.
Ți-ai făcut planuri odată cu maturitatea sau ai îmbrățișat oportunitățile care au venit?
Adevărul e undeva între cele două, dar balanța înclină spre planificarea lucidă. Am știut destul de devreme ce îmi doresc: accesul în marea familie a excelenței artistice, în acele orchestre și sisteme în care standardul nu este negociabil. Am avut mereu o hartă interioară a locurilor unde mă pot dezvolta și a celor în care nu m-aș putea adapta.
În același timp, am fost atent la oportunități, dar nu m-am agățat de ele cu orice preț. Au existat situații în care am renunțat chiar la colaborări foarte prestigioase, pentru că realitatea lor profundă nu corespundea cu ceea ce căutam.
Am știut repede că nu pot funcționa într-un mediu în care alte priorități devin mai importante decât cele artistice. Iar maturitatea nu a schimbat asta, doar a limpezit criteriile.
Vlad, tu de când îi ești fidel vioarei? Ai învățat să cânți la instrument de mic, insuflându-ți această iubire sora mai mare, Ivona?
Cred că iubirea pentru vioară a venit, paradoxal, din dorința de a nu urma pianul care domina casa. Pianul era teritoriul sorei mele, Ivona, iar eu, ca orice copil care încearcă să-și definească identitatea, am simțit nevoia să aleg altceva.
A fost un gest spontan, dar foarte sincer: „Mie îmi place vioara.” Și am avut norocul unor părinți care nu au încercat să mă modeleze după un șablon, ci m-au lăsat să-mi descopăr propriul instrument. Așa a început fidelitatea mea față de vioară, nu ca o alegere rațională, ci ca o chemare copilărească, dar extraordinar de puternică.
Pe unde te-a plimbat vioara? Ce scene ai cucerit?
Vioara m-a purtat în colțuri foarte diferite ale lumii, de pe aproape toate continentele – fiecare cu publicul lui, cu vibrația lui, cu alt tip de respirație artistică.
Am cântat în săli imense care te intimidează și în săli intime, care te îmbrățișează, în spații mari și mici, în locuri unde simți că istoria apasă și în altele unde simți că totul se reconstruiește odată cu momentul în care urci pe scenă. Și, în curând, voi trăi una dintre bucuriile pe care orice muzician le visează: să urc pe scena Filarmonicii din Berlin. E un vis pe care îl port cu mine de mulți ani, iar acum, ca se apropie, îl simt ca pe un moment fast al carierei mele.
Desigur — continui în aceeași voce: calmă, reflexivă, a unui muzician care nu își cosmetizează dilemele, dar nici nu dramatizează. Un ton matur, dar vulnerabil, firesc și autentic.
Ce ai vrea să rămână în urma ta, indiferent de domeniul în care lucrezi?
Mi-ar plăcea să rămână în urmă un impuls către mai bine.
Nu o lecție, nu o teorie, nu ceva solemn…mai degrabă o dorință simplă, dar profundă: aceea de a nu te opri niciodată din a căuta cea mai bună versiune a ta.
Dacă un elev mi-ar spune, intr-o zi, că l-am învățat „să nu se mulțumească cu puțin”, cred că aș fi satisfăcut.
Care a fost ultima idee care te-a făcut să te simți viu?
Sunt două planuri aici. Pe de o parte, copiii – ei îți dau, fără să vrea, lecții de prezență. O idee spusă de ei, o dorința exprimată, un gest de afecțiune, o întrebare absurd de serioasă pentru vârsta lor… toate sunt momente în care viața se aprinde brusc, ca un bec.
Pe de altă parte, îmi vine in minte, într-un mod paradoxal, recentul blackout de la Barcelona.
Chiar m-a făcut să mă simt viu. E straniu cum o pierdere totală – de lumină, de control, de repere – poate scoate la suprafață un fel de trezire. Un sentiment de claritate brută. În astfel de momente îți dai seama cât de fragil e totul. Și tocmai de aceea, cât de prețios.
Ce înseamnă pentru tine să creezi ceva autentic?
Pentru mine, autenticitatea începe în clipa în care reușesc să mă detașez de propriile preferințe.
Când reușesc să ies din zona confortului meu muzical și să mă apropii de ceva care are valoare universală, dincolo de gust, de ego, de obiceiuri si traditii. Autentic nu înseamnă „să faci altfel”, ci „să găsești adevărul dincolo de tine însuți”.
Iar asta e greu. Trebuie sa ramai alert și conectat în permanență. De cele mai multe ori e imposibil. Dar merită încercat de fiecare dată.
Ce parte din tine ești încă în proces de a o accepta?
Poate partea care încă luptă cu neputința de a acorda suficient timp familiei și copiilor.
E un echilibru pe care muzicienii îl pierd adesea și îl caută toată viața. Și mai e ceva: perfecționistul etern nemulțumit.
Încă învăț să fiu mai îngăduitor și mai blând cu mine însumi, dar e un proces lung, mai lung decât toate studiile mele la un loc.
Ce adevăr personal ai evitat mult timp să îl recunoști?
Adevărul că, poate, nu am fost întotdeauna suficient de determinat.
Că poate aș fi putut să studiez mai mult, să mă lărgesc dincolo de vioară – spre compoziție, dirijat, teorie a muzicii – domenii care m-ar fi completat.
E un adevăr care încă mă urmărește, dar pe care, în sfârșit, îl privesc în față. Pentru prima dată simt că sunt pregătit să iau măsurile necesare; niciodată nu este prea târziu pentru a învăța ceva nou.
Care este întrebarea care ți-a fost cel mai greu să ți-o pui vreodată?
„Sunt suficient de bun ca să reușesc?”
Orice muzician, oricât de sigur pare, poartă această întrebare ca pe o umbră.
E un examen continuu, fără subiect și fără comisie, dar cu o miză uriașă: propria ta încredere. Nu sunt pregătit să renunț la credința că adevărul artistic este universal și nenegociabil. Trăim într-o epocă în care totul devine relativ, fluid, adaptabil.
Dar există, cred eu, un nucleu al adevărului muzical care nu poate fi mințit, nu poate fi cosmetizat, nu poate fi „negociat”. E busola mea care mă ajuta să-mi găsesc drumul, chiar dacă uneori pare demodată si anacronică. Dar poate că tocmai asta o face necesară.
- Între scenă și sine: confesiunile lui Vlad Stănculeasa, unui muzician lucid - 23-12-2025
- Cum se naște o mărturisire transgenerațională: întâlnire cu Mădălina Tănasă, autoarea Blestemul podului - 15-12-2025
- Când poveștile devin chemare: Veronica Iani și mărturia sa din rol de autor pentru copii - 04-12-2025
