Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o suprapunere simbolică ce aduce în prim-plan nu doar cartea ca obiect cultural, ci și infrastructura umană și instituțională care face posibil accesul la ea.
În literatura de specialitate, biblioteca este definită nu doar ca depozit de documente, ci ca serviciu public de acces la informație, esențial pentru funcționarea unei societăți democratice. Din această perspectivă, rolul bibliotecilor depășește funcția tradițională de împrumut de carte, extinzându-se spre:
- facilitarea alfabetizării informaționale;
- reducerea inegalităților de acces la educație;
- susținerea învățării pe tot parcursul vieții;
- crearea de spații comunitare.
În mod particular, în mediul rural din România, biblioteca rămâne adesea singura instituție culturală funcțională, iar închiderea acesteia echivalează cu o retragere aproape totală a statului din sfera accesului la cultură.
„Am deschis șapte biblioteci în șase ani. Între timp, alte sute s-au închis”
Pe 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, oamenii vorbesc despre cărți. Despre autori. Despre lectură. Eu mă gândesc, de fiecare dată, la uși. La uși închise și la uși pe care am încercat să le deschid. Pentru că, în ultimii șapte ani, eu cu 6 oameni celulă am deschis șapte biblioteci.
Nu sună spectaculos. Nici nu este, dacă te uiți doar la cifre.
Dar dacă te uiți mai atent la celelalte cifre, începe să capete sens.
Cărți pentru Biblioteca Jibert – fondator pr. Iulian Vincențiu Ungureanu
Cum începe, de fapt, o bibliotecă?
Prima bibliotecă nu a început cu un proiect sau cu o strategie. Nici măcar cu un buget. A început cu cărți adunate. Donate. Cerute. La mine în sat. În Dăișoara. Brașov.
Există cred eu pe lume, oameni care cred, oameni care simt exact ce te aștepți tu să simtă atunci cînd strigi. Și cealaltă categorie, bineînțeles. Cei ce nu vor să audă. Sunt oameni care trimit volume fără să știe exact unde vor ajunge, și cineva care le duce mai departe. Așa am adunat peste 60 000 de volume de carte. Așa a apărut, o rețea informală de biblioteci rurale, construită pas cu pas. Cu oameni. Pentru oameni.
Există sau nu există un loc pentru carte aici?
Și unii ar spune că pentru ce atâta agitație. Pentru ce atâta muncă că oricum nimeni nu mai citește. Pentru cine? De ce? Ce câștigi din toate astea? Duci cărți folosite. Vechi. Uzate. Copii vor cărți noi. Cu desene. Cartonate. Colorate. Scumpe. Așa îmi spunea cineva la o întâlnire în cadrul unei seri tematice despre lectură și bibliotecile din România la una dintre cele mai cunoscute librării din București. Că nu este folositor să iau saci cu carte veche din casele oamenilor și să o pun pe raft drept care nouă.
Copii care nu au o carte acasă pentru că nimeni nu le-o cumpără, sau aceia care nu au de unde să o împrumute pentru că mediul în care trăiesc nu le permite accesul la un astfel de spațiu – își doresc o carte. Nici verde. Nici albastră. Nici roșie. Nici cartonată. Nici cu desene mari. Sau mici. Ăși doresc doar o carte. Pe care să o țină în mână și să o răsfoiască. Să extragă o informație din ea. Să învețe ceva. Și în definitiv, dacă vrei să înveți sau să citești ceva, ai nevoie de o carte. Nu de o carte nouă.
Între deschidere și dispariție
Problema nu este că nu se mai fac biblioteci. Problema este că dispar mai repede decât apar.
Datele oficiale arată că:
- în România există aproximativ 8.100 de biblioteci (2024);
- dintre acestea, doar circa 1.758 sunt biblioteci publice;
- iar aproape 1.500 sunt în mediul rural.
Dar mai important decât fotografia de moment este evoluția:
- după 1990, peste 8.000 de biblioteci au fost închise;
- în ultimii 7 ani, aproximativ 1.460 au dispărut;
- între 2020 și 2023, alte 566 de biblioteci au fost închise, dintre care 181 publice, majoritatea din comune.
Asta înseamnă că fiecare bibliotecă nouă apare într-un sistem care, per ansamblu, se contractă. Și asta este trist.
Biblioteca Cumpărătura – jud. Suceava – fondatori prof. înv. primar Angela și pr. Mihai Brahariu
Ce înseamnă o bibliotecă într-un sat?
Diferența dintre urban și rural nu este doar una de infrastructură, ci de opțiuni. În oraș, dacă nu mergi la bibliotecă, ai alternative: librării, evenimente, acces digital stabil. În multe sate, biblioteca este singura opțiune. Sau un Cămin Cultural. Mort, de altfel. Ușile i se deschid doar la 3 evenimente pe an. Și acelea nu sunt pentru copii și nici pentru publicul larg. Sunt private.
Din experiența directă, rolul ei se extinde rapid dincolo de carte:
- loc pentru teme
- acces la calculatoare și internet
- spațiu de întâlnire
- uneori primul contact real cu lectura.
În mintea mea aceste biblioteci mi-am dorit să funcționeze ca mici hub-uri culturale rurale: să se organizeaze proiecții, discuții, activități educaționale, iar copiii care nu au acces la tehnologie să folosească resursele de acolo. Și exact asta se întâmplă.
23 aprilie rămâne o zi simbolică. Dar dincolo de simbol, realitatea este una foarte concretă:
Rețeaua de biblioteci din România scade, iar cele mai afectate sunt exact comunitățile care au cea mai mare nevoie de ele.
Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură în toate formele ei, activez ca presedinte de ONG cultural-educational, pun mana la treaba si duc educatia in zonele rurale prin înființarea de noi HUB-uri culturale rurale, bibliotecile, filmez, vorbesc si promovez. Oamenii trebuie să afle ca mai apoi să se implice.
