Este poate dificil să ne imaginăm astăzi că odinioară a fost posibil pentru o întreprindere românească să atragă lucrători din Occident și să se numere printre primele din lume în domeniul ei de activitate. Această performanță a fost atinsă de către „Casa Capșa”, firmă la originea căreia se află familia de aromâni cu același nume, sosită în Țările Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

De la cojocari, la cofetari și specialiști în delicatese

Ocupându-se inițial cu cojocăria, membrii acestei familii s-au remarcat de la bun început printr-o serie de calități ce i-au predestinat succesului în lumea afacerilor: dinamism, capacitate de muncă, spirit econom și, nu în cele din urmă, o nezdruncinată solidaritate familială.

Orientarea lor către domeniul industriei alimentare, respectiv cel al cofeturilor și delicateselor, se produce în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când acesta era relativ nou și slab reprezentat în Țările Române, prin frații Anton și Vasile Capșa, care deschid, la anul 1852, o prăvălie la parterul Hanului Damari, situat pe actuala Calea Victoriei, vis-a-vis de biserica Zlătari.

Aceasta este prima Casă Capșa, ce a funcționat până la anul 1871. Cea de-a doua, care există până în prezent, a fost deschisă mai sus, tot pe Podul Mogoșoaiei  (actuala Calea Victoriei), la anul 1868, de fratele mai mic al celor de mai sus, Grigore Capșa (1842-1902), primul din familie care s-a specializat în această profesie, fiind ucenic vreme de patru ani la celebra casă Boissier din Paris.

Primele fondante și lichioruri din București

Succesul și faima de care s-a bucurat în epocă și ulterior Casa Capșa se datorează în mare parte calităților fondatorului ei, care a dat dovadă de o bună intuiție a cerințelor pieței, saturată de produsele bucătăriei autohtone și orientale. El a adus produse noi din Occident, prin intermediul unei rețele de furnizori pe care și-o organizase în marile orașe europene.

Așa apar pe piața bucureșteană bomboanele de ciocolată, fondantele pariziene și vieneze, înghețata, ouăle de ciocolată, dar și vinuri, coniacuri, lichioruri ori șampanie, țigări fine berlineze sau ceaiuri din Anglia și Rusia, impactul noilor produse fiind sporit prin folosirea de materiale complet noi pentru ambalaje, precum cutii cu modele cât mai complexe, „cartonaje” și staniol.

De asemenea, Grigore Capșa a avut o atenție deosebită față de noile mijloace tehnice și decorative apărute în epocă, localul fiind modernizat permanent. Astfel, el s-a numărat printre primii abonați ai „Societății Generale de iluminare și încălzire prin gaz din România”, iar Casa Capșa a deținut primul telefon particular din București, folosit, începând cu anul 1890, pentru a face legătura rapidă între local și locuința familiei, situată pe bulevardul Kiseleff.

Personalul era adus din Franța

Însă caracteristica emblematică a locului a fost profesionalismul personalului său, recrutat la început exclusiv din Franța, deoarece Grigore Capșa a preferat rămânerii în Occident aducerea acestuia în țară: „ca român simt nevoia pe care o are țara mea de a poseda un stabiliment, unde să se poată găsi zilnic, la orice oră, miile de dulciuri care au făcut renumele celor mai buni cofetari și patisieri francezi”. Tradiția recrutării de personal străin s-a menținut până în perioada Primului Război Mondial, dar și ulterior, proprietarii pricepându-se foarte bine la valorificarea calităților acestora.

Ulterior, Casa Capșa a început să recruteze și din rândurile conaționalilor, administratorii având o grijă deosebită față de fiecare, dar și pretenții pe măsură. Politica de personal era astfel rezumată de un fost angajat: „Casa Capșa avea un principiu: ținea foarte mult la personal, îl plătea bine, îi făcea toate avantajele, oferea: masă, casă, ajutor de boală etc. toată viața, ca să nu se divulge secretul afacerii, dar când pleca cineva, nu-l mai primea înapoi”.

Dispunând astfel, după trecerea câtorva ani, de un capital semnificativ, de lucrători pricepuți și loiali, cât și de mijloace proprii de producție, aprovizionate cu materii prime de diverși furnizori din țară, Grigore Capșa și-a extins substanțial afacerea, în primul rând fizic, localul său ajungând să cuprindă, pornind de la o mică „sală de consumație” cu doar 11 mese, un hotel, restaurantul, cafeneaua și terasa – un alt concept inovativ pentru acea vreme.

Capșa, om de afaceri vizionar, cunoscut în toată Europa

De asemenea, acesta a avut întotdeauna un fler deosebit pentru investiții, luând în antrepriză de-a lungul timpului mai multe locații din București (Lido, Athénée Palace) ori Sinaia (hotelurile Caraiman și Palace) și participând la majoritatea evenimentelor politice și culturale ale perioadei, astfel încât, spre sfârșitul secolului, era un fapt universal recunoscut că „nu era sărbătoare de la care să lipsească”.

O altă inițiativă luată de către fondatorul Capșei a fost aceea de a crea produse dedicate unor evenimente sau personalități (prăjiturile „Carol I”, „Constanța”, „Joffre”, bomboanele „Jockey Club”, „François Joseph”, înghețata „Princesse Marie” ș.a.), ce se serveau la fabuloasele banchete unde Grigore „supraveghea singur printre mese ca fiecare persoană să fie mulțumită, deși era om de milioane”.

Grigore Capșa nu s-a limitat doar la afaceri, ci a știut să-și pună talentele și în slujba țării. Astfel, ca președinte al Camerei de Comerț și Industrie, a contribuit la dezvoltarea întreprinderilor românești, ale căror produse le-a promovat folosindu-se, uneori, de propria faimă: a fost primul român care a prezentat vinurile naționale la expoziția internațională de la Bordeaux. Totodată, produsele Casei Capșa au fost premiate la mai multe astfel de evenimente, fiind considerate „demne să rivalizeze cu tot ceea ce a trimis Parisul mai elegant și mai perfect în arta cofetăriei”.

Atât de eficientă și durabilă s-a dovedit afacerea înființată de către Grigore Capșa, încât i-a supraviețuit – în mare parte neschimbată – încă o jumătate de secol și, dacă nu ar fi fost naționalizarea impusă în perioada comunistă, poate că spiritul ce a caracterizat această „instituție bucureșteană” s-ar fi menținut până în prezent între zidurile clădirii de pe Calea Victoriei.

Secolul al XIX-lea reprezintă perioada marilor prefaceri ale societății românești, când aceasta se îndreaptă cu pași mari către civilizația occidentală și își stabilește fundamentele propriei culturi. Între cei care au contribuit la aceste realizări se numără numeroase personalități politice și culturale, dar și unii reprezentanți ai mediului ecleziastic, a căror memorie este astăzi din păcate lăsată în uitare: frații Neofit (1803/1808-1884) și Filaret Scriban (1811-1873).

Născuți în familia unui preot din satul Burdujeni, în județul Suceava, cei doi au rămas orfani de tineri, fiind nevoiți să-și câștige traiul prin propria muncă. Autodidacți convinși, au folosit orele rămase pentru a se dedica studiului, în condiții mai mult decât dificile, așa cum arăta unul dintre biografii lui Filaret Scriban, Constantin Erbiceanu: „învăța lecțiile nu ziua, căci era slugă, ci noaptea, şi nu la lumânare, căci nimeni nu îi da, ci suindu-se în spatele caselor mănăstirii pe niște stânjeni de lemn, la lumina lunii”.

Au primit numele Scriban datorită erudiției lor

Efortul și talentul lor pentru studiu nu au rămas nerăsplătite, cei doi fiind remarcați de către mitropolitul moldovean Veniamin Costachi (1803-1842), care i-a trimis să studieze, ca bursieri, la Gimnaziul Vasilian din Iași, devenit ulterior, din 1835, Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova. Aici își vor primi cei doi numele de Scriban, dat de un profesor impresionat de dragostea lor pentru carte, transpusă în vastele cunoștințe dobândite: amândoi vorbeau limbile franceză și rusă, cel mai mare cunoștea limba elină, mezinul latina, și niciuna dintre disciplinele umaniste și teologice nu le era străină.

Drumurile fraților s-au despărțit pentru o vreme la anul 1839, când Filaret a fost trimis de către mitropolitul Veniamin la Kiev, ca bursier al Academiei Duhovnicești înființate de ierarhul de origine română Petru Movilă, cea mai prestigioasă instituție de învățământ teologic superior a epocii. A absolvit cursurile acesteia în doar doi ani, devenind primul român care a obținut titlul de „magistru în teologie”. Tot aici a ales să intre în viața monahală, fiind călugărit chiar de către mitropolitul Kievului, Filaret Amfiteatrovici – a cărui apreciere pentru tânărul teolog român se oglindește în faptul că i-a dat numele său de călugărie. În această perioadă, Neofit Scriban, care se călugărise mai înainte, lua calea Bucureștilor, la îndemnul profesorului său, Eftimie Murgu, urmând cursuri la școala de la Sfântul Sava și revenind apoi la Iași, unde a fost numit predicator și catehet la Mitropolie.

„Educația este cauza progresului sau eşecului unui nații”

După întoarcerea în țară a lui Filaret, frații Scriban s-au implicat activ în reorganizarea învățământului din Moldova, fiind conștienți, așa cum spunea Neofit, că educația reprezintă principala cauză a „propășirii sau căderii unei nații”. Amândoi au activat ca profesori pentru mai multe discipline, directori de școli și rectori ai Seminarului înființat de către mitropolitul Veniamin la mănăstirea Socola. De asemenea, ei au elaborat noi regulamente, au editat manuale și traduceri, promovând la rându-le tineri merituoși, precum viitorul episcop de Roman, Melchisedec Ștefănescu, și punând astfel bazele învățământului teologic superior în Moldova, ce s-a concretizat, la anul 1860, prin înființarea Facultății de Teologie din Iași, prima din Principate, unde Filaret a fost profesor.

Spiritul constructiv și reformator al celor doi frați, deveniți arhierei-titulari de Stavropoleos, respectiv Edessa, le-a adus și numeroase neplăceri, aceștia fiind persecutați sub acuzațiile false de rusofilie – în cazul lui Filaret, iar în cazul lui Neofit de idei progresiste [precum citirea lui Voltaire sau (sic!) cântatul la vioară] – și obligați pentru o perioadă să părăsească Iașiul. Însă caracterul lor demn, constant, datorită căruia își câștigaseră numeroși prieteni printre personalitățile vremii, precum mitropolitul Sofronie Miclescu, domnitorul Grigore al V-lea Ghica, principele Alexandru Scarlat Sturdza sau Gheorghe Asachi, le-a permis să treacă și peste această perioadă de exil, cei doi revenind în viața publică ieșeană la momentul potrivit pentru a sprijini înfăptuirea celei mai importante realizări românești din secolul al XIX-lea: Unirea Principatelor.

Cum înțelegeau Scribanii sa fie patrioți

Din proprie inițiativă, frații Scriban au cerut să fie aleși deputați din partea clerului moldovean în Divanul ad-hoc (1857), unde au pledat constant pentru unire și independență. De asemenea, mica lor proprietate de lângă mănăstirea Socola a devenit locul întrunirilor secrete ale membrilor comitetului unionist, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri ori Costache Negri. Pe lângă acestea, cei doi au sprijinit cauza Unirii prin mai multe articole și publicații, atât în țară cât și în străinătate, iar Neofit a fost cel care a înmânat protestul unioniștilor moldoveni membrilor Comisiei europene aflați la București. Tot lui i se datorează unul dintre primele articole dedicate Unirii: „Salutare României la 1859, ianuarie 24”, apărut în ziarul Steaua Dunării.

Patriotismul incontestabil al fraților Scriban s-a regăsit și în atașamentul lor neclintit față de Biserică, cei doi având o viziune clară a rolului acesteia în societatea românească și apărând-o, cu prețul propriei situații, în fața amestecurilor nejustificate ale puterii de stat, care dorea să se impună în alegerea episcopilor, în cadrul „luptei pentru canonicitate”, anticipând corect efectele nefaste ale secularizării.

Cei doi episcopi, care își dorm somnul de veci în biserica pe care au ctitorit-o în satul lor natal, Burdujeni, merită să fie amintiți ca modele de educație, de conștiință a datoriei și atașament față de propriile crezuri, ei reprezentând un aspect important al contribuției mediului ecleziastic la formarea națiunii române moderne.

Voievodul Ioan al III-lea, reținut de istoriografia noastră mai degrabă cu apelativul „cel Cumplit”, iar de cea internațională sub numele de „cel Viteaz”, este unul dintre cele mai neobișnuite personaje care au ocupat tronul Moldovei. Majoritatea cercetătorilor au concluzionat că era fiul lui Ștefan al IV-lea, cunoscut mai bine sub numele de Ștefăniță Vodă, cu o armeancă – fiind astfel strănepotul lui Ștefan al III-lea cel Mare.

Privită la începuturile sale, viața sa nu s-ar deosebi neapărat de cea a altor aventurieri ai tumultuosului secol al XVI-lea, deși ea prezintă în mod cert o coloratură interesantă. Având o prezență impunătoare, înzestrat cu o forță fizică ieșită din comun, inteligent și cultivat, Ioan „Armeanul” a reușit că capteze atenția curților imperiale și princiare pe care le-a vizitat. Nu au fost puține: Moscova, Varșovia, Constantinopol-Istanbul, Viena, – aparent – Bahcisaraiul, curtea hanilor Crimeii, alături de ale căror hoarde a participat la unele campanii militare. Acest periplu, încheiat cândva în preajma vârstei de 40 de ani, nu a reprezentat doar o aventură, viitorul domnitor fiind recunoscut ca poliglot, vorbind fluent polonă, turcă și rusă, alături de armeană, limba sa maternă, și dobândind experiența afacerilor militare și diplomatice ale epocii, fapt recunoscut și de către adversarii săi, precum cronicarul Azarie: „era un om foarte primejdios, rău și cu minte adâncă, elocvent și învățat în cărți”.

Cum și-a făcut averea: comerț cu pietre prețioase

De ce a dorit să fie domn al Moldovei? O parte din răspuns ni-l oferă Grigore Ureche: „era de minte ascuțit, de cuvântu gata și se vădea că-i harnic, nu numai de domnie, ci și altor țări să fie cap mai mare”. Așadar, pentru că lui i se cuvenea mai mult decât altora. Dreptul îl avea prin descendența sa, fiind „os domnesc”. Șansa și-a obținut-o în maniera tradițională a perioadei: făcând negoț cu pietre prețioase, a dobândit o avere însemnată și a cumpărat domnia de la turci. Nu există niciun dubiu că era un om adaptabil la nevoie.

A ajuns în Moldova la începutul anului 1572 și s-a impus ușor în fața fostului domn, Bogdan al IV-lea Lăpușneanu. Fiind conștient de situația țării al cărei domnitor devenise, a făcut uz de toată energia sa pentru a o îmbunătăți. Între măsurile sale cele mai inspirate se numără baterea unei monede de aramă proprii, care îi scutea pe negustorii moldoveni de unele schimburi monetare dezavantajoase; sprijinirea micilor proprietari de pământuri, cărora cancelaria sa le dedică 41% din activitate; întărirea oastei țării, pe care o înzestrează cu una dintre cele mai puternice artilerii ale epocii, numărând 110 piese.

Cum cel Viteaz devine cel Cumplit

Între măsurile sale mai controversate  – și pentru că au vizat categoriile mai vocale – se numără combaterea influenței marilor boieri, în vederea consolidării autorității domnești, cât și exproprierea mai multor domenii aristocratice și mănăstirești, pentru sporirea veniturilor vistieriei, fapte ce i-au atras supranumele de „cel Cumplit” din partea cronicarilor afiliați adversarilor săi. Din acestea reiese însă conștiința sa că fără o bună coeziune internă și o oaste puternică, ridicată din rândurile răzeșilor și a micilor boieri, țara sa nu putea spera la un statut mai bun, mai ales în fața colosului otoman ce ajunsese la apogeu.

Voievodul Ioan s-a arătat la fel de activ și în politica externă, dar aici inițiativele sale nu au cunoscut prea mult succes: atât Austria, cât și Regatul polono-lituanian erau interesate să mențină, cel puțin pentru moment, bunele relații cu Imperiul Otoman, iar Rusia era prea departe. Numai cazacii zaporojeni s-au arătat doritori să se alieze cu domnul Moldovei, iar ajutorul lor a fost necesar curând. Puterea turcilor, stârnită și de plângerile mai multor boieri, cât și de intrigile domnitorului muntean Alexandru al II-lea Mircea, care dorea să îl înscăuneze în Moldova pe fratele său, Petru Șchiopul, s-a răsfrânt curând asupra Moldovei, cerându-i lui Ioan o dublare a haraciului – tributul anual datorat Porții.

Aici se arată cu adevărat personalitatea intransigentă a acestuia: în loc să se supună, deoarece porunca nu îl afecta personal, el a adunat sfatul țării și a ridicat întrebarea: să plătească sau să se lupte? Părerea marilor dregători, prin glasul logofătului Ioan Golăi, a fost categorică: „Din amândouă alege-ți pe cea mai bună: sau pleacă-ți capul în fața împăratului sau pleacă și du-te în țări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă”. Niciuna însă nu era o alegere potrivită pentru un asemenea om.

Refuză să fugă și intră în luptă contra turcilor

Chiar dacă nu se bucura de un context favorabil – dar ar fi avut oare altul? -, domnitorul a ales să pornească lupta, căutând să schimbe, pe calea armelor, cadrul tratativelor cu turcii. Iar victoriile pe care le-a obținut la Jiliștea, Brăila și Tighina, alături de ocuparea, pentru puțin timp, a Țării Românești, au părut să-i confirme viziunea. Însă trădarea unor mari boieri din armata sa i-a atras, în cele din urmă, înfrângerea în bătălia de lângă Cahul. În mod oarecum surprinzător pentru un om atât de dârz, a acceptat să se predea, cerând însă libertatea pentru oamenii săi. A fost însă înjunghiat în tabăra turcească, iar răzeșii care îl urmaseră cu credință au ales să piară, aproape până la unul, în luptă. Aceasta este o dovadă că, atunci când e condus de un om în care crede, românul știe să se apere.

Domnitorul Ioan al III-lea cel Cumplit sau cel Viteaz poate fi considerat un continuator al politicii lui Vlad Țepeș și un precursor al celei a lui Mihai Viteazul. Domnia scurtă și contextul nefavorabil îl pot face să pară mai puțin însemnat decât aceștia, dar personalitățile nu se judecă întotdeauna în cadre fixe.