Numai cel care a gustat amărăciunea suferinței poate înțelege greutățile prin care trec cei din jur. Alex Bobeș, un IT-ist din București, oferă transport gratuit persoanelor cu handicap care au o situație financiară precară. Odată cu debutul pandemiei, proiectul a intrat într-o nouă etapă: asigură transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe ruta domiciliu-spital. Am pornit în cursă cu Alex, fondatorul Asociației Taxi Gratis și am vorbit despre începuturi, provocări și planuri de viitor.

Articolul pe scurt:

• Cum ajută Alex Bobeș în plină pandemie: “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital (…) Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“
• Neajunsuri la început de drum: “Îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“
• O lecție de viață predată de oamenii cu handicap: “Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși (…) Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță“

Când faci din suferința un izvor de fapte bune

Un sistem medical orb, care îi condamnă la umilință pe cei bolnavi. Cu asta a avut de-a face Alex când avea grijă de mama lui. Au fost ani de îndelungi pătimiri și griji. “Am avut o perioadă când aveam nevoie de transport pentru mama. Cum nu aveam mașină, singura soluție erau ambulanțele private ale căror servicii erau foarte scumpe“, spune Alex Bobeș pentru Matricea Românească.

Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac

A fost o perioadă determinantă pentru viitor, iar Alex a decis să schimbe ceva. “M-am gândit să ajut alte persoane care se aflau în aceeași situație. Proiectul a debutat în 2013. Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac. Mi-am promovat ideea și după cum anticipasem au venit primele persoane“, povestește Alex.

Taxi gratis? Greu de crezut pentru unii

Începutul nu a fost deloc ușor. Nu și-a putut permite o mașină adaptată pentru nevoile persoanelor cu handicap. O bună bucată de vreme, Alex a asigurat transportul cu mașina personală. “A fost dificil la început pentru că îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“, ne spune Alex Bobeș.

Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate

La început oamenii aveau o doză de reticență. Nu le venea să creadă că cineva îi ajută fără să le ia vreun ban, însă transparența de care a dat dovadă Alex a făcut ca îndoiala să dispară. Selectarea beneficiarilor era simplă. “Făceam o selecție verbală pentru că altfel nu puteam. Discutam cu ei la telefon câteva detalii, le ceream informații despre situația lor, astfel încât să îi ajut pe cei care chiar erau într-o situație gravă“, specifică Alex Bobeș.

Cursele cu taxiul, adevărate lecții de viață

Cu timp și fără timp, Alex mergea la job, iar printre picături făcea curse. Acum un an de zile a decis să deschidă Asociația Taxi Gratis. “Doream să dezvolt proiectul pentru că mă loveam de tot felul de impedimente, unul dintre ele era cel financiar. Am susținut proiectul din fonduri proprii. E o luptă grea, nu am oameni care să alerge după finanțare. Cu toate acestea au fost ceva donații de-a lungul timpului și am reușit să achiziționez o mașină adaptată pentru transportul persoanelor cu handicap. Dar în continuare sunt cheltuieli destul de mari“, mărturisește Alex.

Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși

Alex discută foarte mult cu oamenii pe care îi transportă. Un cuvânt bun, o glumă, pot face minuni pentru viețile încercate. Am fost curios să aflu care au fost cele mai emoționante cazuri pe care le-a întâlnit de-a lungul acestor ani. “Au fost foarte multe mame cu handicap, care trebuiau să aibă grijă singure de proprii copii. Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși. Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță. Sper ca în viitor să extind proiectul la nivelul întregii țări, pentru că acum acopăr doar Bucureștiul și o parte din Ilfov“, afirmă Alex Bobeș.

Asociația Taxi Gratis și implicarea pe timp de pandemie

Instaurarea pandemiei putea fi un motiv întemeiat pentru a-și opri activitatea, însă nu a făcut-o. Alex nu renunță cu una cu două, iar acum lucrează mai intens. “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital. Lucrăm intens, deoarece în urma unui parteneriat încheiat recent, avem trei mașini dedicate pentru transportul medicilor. Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“, conchide optimist Alex Bobeș.

Banii i-au adus notorietatea în perioada interbelică, dar un testament putea să-l înscrie pe veci în istorie. Ioan C. Mihail, supranumit Jean, a fost unul din cei mai bogați români care au existat vreodată. În timpul Marii Crize Economic izbucnite în 1929, face un gest uriaș și devine garantul țării pentru un împrumut extern. S-a stins pe 23 februarie 1936, singur, într-o cămăruță neîncălzită.

Genealogia spiței Mihăileștilor, o loterie a norocului

 La 1837, avea să se nască Constantin Dinu Mihail, ctitorul dinastiei. Învățat de mic să prețuiască pământul la justa lui valoare, își ia inima în dinți și pleacă la Şcoala de Agricultură din Hohenheim. Acolo, tânărului îi cade cu tronc o macedoneancă pe nume  Mathilda Spiro, pe care o ia de soție cam prin 1869. Iubirea lor aduce pe lume patru copii, dintre care doar doi vor trăi, Nicolae și Ioan.

Palatul comandat de Constantin Dinu Mihail în stil neogotic, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau

Moștenirile s-au ținut lanț de familia Mihail. Șirul e deschis de Constantin, care primește la moartea tatălui său 100 de mii de pogoane de pământ. În 1899, decide să investească o parte din avere într-un palat după modelul celor occidentale. Cu toate acestea, Dinu Mihail nu a mai apucat să-și vadă opera pentru că se stinge în 1908, lucrările cad pe umerii feciorilor. Un an mai târziu are loc inaugurarea palatului, iar Nicolae apucă drumul străinătății și se stabilește în Franța, unde moare la 1918.

Familia “bântuită“ de moșteniri

Averea colosală rămâne în mâinile lui Jean, după cum îl denumiseră contemporanii. Face studiile la Facultatea de Drept din Paris, ca mai apoi să obțină doctoratul. În 1909, își sporește averea printr-o moștenire primită de la mătușa sa, Elena Dumba. În plină ascensiune financiară, decide să se înscrie în Partidul Conservator, care îl propulsează spre deputăție. Partidul intră într-o criză de identitate, iar Ioan C. Mihail părăsește tabăra și trece de partea liberalilor.

Șiragul moștenirilor continuă în 1923, când o soră de-a Elenei Dumba, îi lasă cinci milioane de lei numerar, un conac la Deveselu și alte moșii. Nimic nu părea să-i amenințe tașca cu bani. Nici Marea Criză Financiară (1929-1933), nu a putut stăvili elanul afaceristului. La acea vreme, România se confrunta cu mari probleme financiare. Carol al II-lea avea nevoie urgentă de bani pentru a redresa țara. Dar lucrurile nu era atât de simple, pentru că cineva trebuia să garanteze împrumutul. Când debutase criza, Ioan era cel mai bogat om din țară, numai el putea salva patria. Fără să stea pe gânduri, Jean își pune în joc averea și garantează împrumutul cu propria avere.

Testamentul lui Ioan C. Mihail putea schimba România

Nimeni nu știe de ce Jean nu și-a întemeiat o familie. La 14 februarie 1933, decide să-și facă testamentul, publicat ulterior în Monitorul Oficial, nr. 300. Neavând moștenitori, Ioan lasă întreaga avere, mobilă și imobilă, statului român. Toate acestea cu o condiție: înființare unei fundații culturale care să îi poate numele. Așezământul urma să fie administrat de un consiliu compus din: Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice. Iată câteva din dispozițiile cuprinse în testament:

• Moșiile sale să fie împărţite în loturi, iar ţăranii să primească loturi mici, de trei hectare, la preţuri accesibile.
• Sumele obţinute din vânzarea loturilor, urmau să formeze ”Fondul Ioan C. Michail” din care statul să finanţeze acţiuni de utilitate publică (modernizarea școlilor, dotarea satelor cu biblioteci, ajutor material pentru copiii aflați în pragul abandonului școlar).
• Alocarea sumei de 500.000 lei pentru Fondul ”Nicolae şi Victoria Michail” pentru a fi ajutaţi săracii şi bolnavii din orașul Craiova. Orașul Turnu Severin, din judeţul Mehedinţi, să primească 500.000 lei pentru înfiinţarea ”Fondului Constantin N. Michail” din care să fie ajutaţi săracii, infirmii şi bătrânii.
• Casa Bisericilor să primească 200.000 lei pentru reparaţia şi pictarea Bisericii Ortodoxe din localitatea Drăgăneşti, judeţul Tecuci, aflate pe moşia lui Ioan C. Mihail.
• Înfiinţarea Institutului Maternităţii din Bucureşti, ce urma a fi organizat, dotat şi administrat în conformitate cu ultimele standarde existente atunci la Paris. În plus se dorea înfiinţarea unei secţii de puericultură. Suma alocată pentru ridicarea institutului, dotare, mentenanță și plata salariilor, se ridica la 10 milioane lei.
• Dacă, între data redactării acestui testament şi data morţii , se vor adăuga alte bunuri mobile sau imobile, acestea să urmeze linia generală a testamentului.

Palatul a fost donat statului în anul 1936, iar azi adăpostește Muzeul de Artă Craiova

Un milionar dat uitării

Medicii au pus moartea lui Jean Mihail pe seama unei bronhopneumonii virale. Conform testamentului, trupul său a fost înhumat în cavoul familiei din Cimitirul Ungureni, situat în Craiova. Românii l-au jelit amarnic, iar în ziua funeraliilor, școlile și-au suspendat cursurile. Moartea unui singur om alimentase vistieria statului cu o suma uriașă: între patru și șase miliarde lei. Fundația Culturală ”Ion C. Michail” a luat ființă pe 1 septembrie 1936, însă degeaba. Conducerea și personalul fundației și-au fixat salarii enorme și au prăpădit o bună parte din fondurile destinate carității. De la moartea latifundiarului și până în 1948, nu se găsise nimeni care să ducă la bun sfârșit prevederile testamentare.

Averea de-o viață, fusese înstrăinată în câteva luni. După instaurarea regimului comunist, autoritățile sovietice și-au însușit resturile rămase de la masa lui Mihail și au făcut tot posibilul să-i șteargă numele din memoria poporului.

A crescut în acompaniamentul liedurilor. În 2004, cu un bagaj de vise în mână, tânăra japoneză ajunge în inima Ardealului, unde a urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima. Talentul nativ, dublat de o muncă titanică, o fac să strălucească pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca, unde este colaborator permanent. Din țara samurailor și a cireșilor înfloriți, soprana Ato Sumi Kawara, a stat de vorbă cu noi despre debut, operă și dorul după România.

Articolul pe scurt:

• Imnul național cântat de o japoneză: “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador“

• Japonia-România, un drum inițiatic: “Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“

• Către cititori, cu prețuire: “Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura. După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale (…) Mi-e dor de România!“

Puterea de a merge până la capăt

Ato s-a întâlnit cu muzica încă din primele clipe de viață. Face parte din cercul restrâns de creștini din Japonia, iar duminicile o prindeau de fiecare dată la biserică unde cânta. Pe lângă acestea, tatăl este un mare amator de operă. “Am crescut în compania muzicii clasice pe care o punea tatăl meu. Îmi e greu să spun când a fost prima întâlnire cu muzica. Poate de când m-am născut“, mărturisește Ato Sumi pentru Matricea Românească.

Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile

 

Datorită dificultăților financiare, familia Sumi avea mari bătăi de cap. Cu toate acestea, dragostea pentru muzică a fost mai puternică, iar Ato devine studentă la un conservator privat din Tokyo. “Am studiat un an de zile acolo. Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile. Nu am avut ce face și m-am oprit. Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“, povestește soprana Ato Sumi.

Când o inimă de român bate într-un trup japonez

Decizia de a veni în România, a fost luată împreună cu familia. În 2004, japoneza Ato Sumi Kawara, face primii pași pe pământ românesc, mai exact la Cluj-Napoca. Ajunge la conservator unde are parte de o primă surpriză. “Taxa de studii nu era cea prevăzută. Studenții străini aveau un o taxă specială care era destul de mare. M-am gândit din nou la situația mea economică, dar am decis să merg mai departe. Am făcut un an pregătitor unde am studiat limba română. A fost foarte greu să mă adaptez la o cultură și o limbă nouă, însă pasiunea pentru muzică a fost mare“, a spus Ato.

Deși nu știam cum este în România, am decis să studiez la Cluj-Napoca

O bucurie de nedescris guverna în inima tinerei. Rezultatele din timpul facultății au făcut-o bursieră. Absolvă cu brio cursurile de licență, apoi pe cele de master. Prima apariție pe o scenă românească a venit timpuriu. “Era în anul întâi de conservator. Țin minte că am cântat lieduri românești și am fost extrem de emoționată. Nu era ușor să cânți în românește în fața românilor, dar profesorii m-au lăudat și au spus: Deși nu vorbești limba română așa cum trebuie, cânți foarte bine!“, își amintește emoționată Ato Sumi.

Deșteaptă-te române, nu a sunat niciodată mai bine

Iubește cântul românesc, iar asta s-a văzut când a participat la concursul de romanțe Poveste de toamnă, organizat la Baia Mare. A interpretat Ciobănaș cu 300 de oi. Jurații au fost de-a dreptul vrăjiți și nu au avut încotro, premiul întâi merge la japoneza noastră. Ca și cum nu ar fi deajuns, isprava a continuat, dar la alt nivel. “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador. În ceea ce privește ritmul de lucru, cei de la TNB sunt total diferiți în comparație cu cei din opera clujeană. M-am simțit ca o ardeleancă!“, surâde Ato.

Cred că românii ar trebui să aibă mai multă încredere în ei. Aveți tradiții vechi care în alte țări nu mai există, aveți de ce să fiți mândri!

Când nu este pe scenă, Ato predă limba și cultura japoneză la Centrul Cultural Japonez din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Încearcă să fie un intermediar între România și Japonia. Acum, este în țara natală pentru că nu a reușit să își prelungească permisul de ședere datorită pandemiei. La fel ca la noi și în Japonia instituțiile de cultură stau cu lacătul pe ușă.

Mesaj de suflet din partea sopranei Ato Sumi Kawara pentru cititorii Matricei Românești

“Așa cum au făcut strămoșii noștri de-a lungul secolelor și noi trebuie să depunem tot efortul pentru a păstra cultura. Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura.  După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale. Aștept cu nerăbdare să revin în România, unde vă dau întâlnire la Opera Națională din Cluj-Napoca. Mi-e dor de România!“

În 1936, la etajul zece al palatului Bar Association din New York, se găsea un petic de Românie. La baza clădirii de pe 5th Avenue trona o plachetă pe care scria: “Birourile Asociației Prietenii României“. Patronajul era asigurat de celebrul avocat William Nelson Cromwell. Asociația a fost vreme îndelungată un promotor veritabil al culturii românești în rândul poporului american.

Un american bogat, admirator al Coroanei României

În 1920, rănile primului Război Mondial începeau să se cicatrizeze. Clădirile bombardate se reclădeau, oamenii își regăseau rudele dispărute, iar amintirea eroilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă era mai vie ca niciodată. În acea vreme, principele coroanei, Carol al II-lea, pleacă împreună cu alaiul regal într-o călătorie în jurul lumii. Una din opriri a fost la New York, unde se bucură de o primire călduroasă. Ușile marilor personalități i se deschid larg, printre care și cea a lui William Nelson Cromwell. După dineul dat în cinstea principelui, se încing reprize de discuții care mai de care. Rodul acestora a fost de-a dreptul spectaculos, iar Cromwell decide să pună bazele asociației Prietenii României.

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

Comesenii au ridicat paharele în cinstea acestei inițiative și s-au declarat entuziasmați. Frenezia nu a durat mult, ceea ce dovedea că mulțimea paharelor de șampanie prilejuise promisiuni necugetate. Încet dar sigur, în perioada care a urmat societatea a început să fie părăsită de membri. Un singur om a rămas fidel, William Cromwell. Îndrăgostit iremediabil de România, acesta a devenit președintele asociației și a început să investească sume considerabile pentru promovarea ei. Numai pentru tipărirea revistei Roumania ce apărea la New York în limba engleză, cheltuia 30 de milioane de lei. Suma îi era accesibilă, dacă avem în vedere că, dintr-un singur proces în care a reprezentat guvernul american, Cromwell primise un onorariu fabulos, 200 milioane de lei. Dacă socotim în banii de azi, ar fi cam vreo 60 de milioane de dolari.

Roumania, revista care s-a vândut ca pâinea caldă în America

William Cromwell a hotărât ca sediul asociației să fie pe al zecelea palier din palatului Bar Association aflat în New York. Acolo, a creat o adevărată oază de românitate, cu o bibliotecă românească, ziare și reviste românești, tablouri ale pictorilor români și multe alte obiecte de artă. Societatea a organizat o serie de prelegeri despre țara noastă, în care au vorbit profesorul Leon Feraru de la Universitatea Columbia și Șerban Durzu, vice-consulul României la New York. Prevederile statutare ale asociației erau “cunoașterea și aprecierea reciprocă în ceea ce privește istoria, literatura, arta, limba, condițiile și realizările poporului American și ale Regatului României.“

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

La acea vreme, Cromwell era șeful uneia dintre cele mai mari firme de avocatură din New York. Cu toate că avea un program extrem de încărcat, își făcea timp pentru supravegherea revistei. Era un cititor fervent, nu îi scăpa niciun articol și se ocupa personal de tipărire. A investit în calitate, Roumania apărea în condiții de top. Hârtia era cea mai bună, se folosea cel mai scump tipar, iar colaboratorii erau personalități renumite. Să nu uităm un lucru, revista era color, cu fotografii reproduse pe o hârtie specială, lipirea lor era manuală și costa enorm. Puține publicații se bucurau de asemenea condiții. Numerele speciale dedicate Reginei Maria și Regelui Carol al II-lea s-au vândut ca pâinea caldă. Tirajul a fost de ordinul zecilor de mii, dar americanii le-au epuizat în primele zile.

Cea mai mare recepție organizată vreodată în New York

Succesul editorial ajunge la urechile Reginei Maria. Între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, suverana se află pe continentul american. Printre autografe, urale și poze, are programată o întâlnire cu William Cromwell. Prieten drag al dinastiei române, acesta a dat o recepție la cel mai luxos hotel din New York, Ritz-Carlton. Au participat cinci mii de persoane, iar acea seară a intrat în istorie ca cea mai mare recepție care s-a dat vreodată în metropola lumii noi. 

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

Magnatul american nu s-a oprit aici. A înființat la București William Nelson Cromwell Society, prin care sprijină distribuirea literaturii Braille în România. Societatea își propunea să înființeze școli și biblioteci speciale pentru persoanele nevăzătoare. Președinția era asigurată de soția conservatorului Alexandru N. Lahovary, Simona, ajutată de numeroase personalități printre care și Maria Brătianu-Pillat, fiica celebrului I.C. Brătianu.

Românii au simțit nevoia să răspundă filantropului american. Pe 16 ianuarie 1926, s-a constituit Societatea Prietenilor din Statelor Unite ale Americii, unde William Cromwell devine președinte onorific. Carol al II-lea îi oferă numeroase distincții, iar ca o încununare a eforturilor de promovare a culturii românești peste ocean, Biblioteca Populară devine Biblioteca William Nelson Cromwell. Simpla rostire a numelui Cromwell stârnea afirmații de genul: “unul dintre cei mai mari și mai folositori prieteni ai României!“ 

În ciuda acestui trecut plin de evenimente memorabile, după Al Doilea Război Mondial, comunismul de inspirație stalinistă a făcut tot posibilul pentru a-l șterge din memoria poporului pe americanul cu inimă de român.

Surse: Ion Munteanu, “Realitatea Ilustrată“, nr. 512 din 11 noiembrie 1936.

Primul concurs a fost la 12 ani. A încins pistele circuitelor naționale și internaționale, de unde a venit cu medalii. În 2017, a fost încoronată sportiva anului. Daria Gănescu este elevă în ultimul an la Liceul Ion Neculce din Capitală și de ceva vreme face senzație în motorsport. Oprită la boxe, Daria a stat de vorbă cu noi despre debut, educație și mentalități sportive.

Articolul pe scurt:

• Pandemia, obstacol în calea unui sportiv: “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat“

•  Pe motor la doar cinci ani: ”Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta”

• Povești de pe circuit : ”Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată”

Și-am încălecat pe-o șa

Întâlnirea Dariei cu motocicleta s-a produs prin mijlocirea tatălui. Conducător al unei echipe de motorsport, acesta a sperat că și fiica lui îi va călca pe urme. “La început, nu s-a lipit nimic de mine. Îmi era frică, în afară de părinți, nimeni nu mă încuraja. Ceilalți aveau ideea că dacă ești fată nu poți să faci niciodată acest sport. Atunci făceam dansuri sportive și echitație, dar după câțiva ani am realizat că nu poți face nimic cu echitația în România“, a spus Daria Gănescu.

Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta!

Prima încălecare pe motor a fost de neuitat, se întâmpla la cinci ani! “Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta! Credeam că e doar un moft de-al tatei“, povestește Daria.

Cu viteză înainte spre podium

Cu un șoc la activ, Daria părea să nu aibă deloc viitor în motorsport. Dar s-a întâmplat ceva. Fetița sfioasă ce altădată nu făcea nici doi metri pe motocicletă, își ia inima în dinți și produce surpriza: câștigă primul său trofeu! “Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina. Pe motocicletă te simți liber “, zice Daria Gănescu.

Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina

Au urmat concursuri naționale și internaționale, încununate cu medalii: argint la Campionatul Balcanic, bronz în Lituania, iar la vecinii bulgari, argint și bronz. Sigur, nu au fost numai victorii pe linie, au fost și înfrângeri. Am rugat-o pe Daria să-mi povestească o întâmplare marcantă din timpul unei curse. “Nu am să uit niciodată prima căzătură. Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată“, mărturisește cu zâmbetul pe buze Daria Gănescu. 

Pilotul dincolo de circuit 

Aflată până acum sub ghidaj patern, Daria lucrează de ceva timp cu un antrenor profesionist. Cu toate că excelează, iar porțile succesul încep să i se deschidă, tânăra spune răspicat: “Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!“. Este olimpică la religie, pictează icoane, vrea să devină medic și să lucreze în cercetare. Am fost curios să aflu cum se desfășoară viața de elev în contextul pandemiei. “E foarte greu! Se pare că profesorii au intrat într-o criză acută. Lucrăm prin intermediul platformelor, trebuie să fii atent ca documentele pe care le trimiți să fie în regulă. Pentru unii colegi ai mei e chiar foarte dificil, pentru că nu au calculator, și nici măcar telefon“, precizează Daria Gănescu.

Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!

Dar sportiv? “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat. Sigur, multe s-au reprogramat în toamnă, dar și atunci este o loterie pentru că nu știm cu evoluează situația“.

A fost părintele unei rețele negustorești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Catastifele firmei sale însumau peste 200 de negustori, iar comercianții din Europa de Est tânjeau după rețeta afacerii. Geniul lui Hagi Tudorache, un țăran din mahalaua Curții de Argeș, atinge apogeul odată cu inventarea primelor magazine ambulante din Țara Românească. Pornim pe urmele jupânului Tudorache și aflăm povestea unui succes devenit legendar.

Ucenicul model din lipscăneria lui jupân Tudorache

Hagi Tudorache vine pe lume la 1768, în mijlocul unei familii de țărani înstăriți. Tatăl său, om umblat, decide că, la vremea potrivită, feciorul trebuie să învețe tainele unui meșteșug. Fără să stea la discuții, îl trimite ca băiat de prăvălie la jupân Tudorache Hagiu. Acesta avea o lipscănerie în Hanul Sfântul Gheorghe, situată în vecinătatea bisericii cu același nume.

În acele vremuri, formarea viitorului comerciant începea pe la 12 ani, iar ucenicia se întindea pe o perioadă de minim trei ani. O adevărată școală de business a vremii, dacă e să ne luăm după datele istorice. Ucenicul primea o masă caldă, un acoperiș de asupra capului și cel mult 140 lei pe an. Se fura meserie ca-n codru, iar remunerația anuală venea numai după dovedirea maturizării antreprenoriale. De cele mai mult ori, “absolvenții“ foloseau banii pentru a-și deschide propriile prăvălii, sau în tovărășie.

Învățăcelul Tudorache prindea repede. Era ager la mite, bun de gură, mereu acolo unde trebuie, ce mai, un om pe care te puteai bizui oricând. Jupânul își freca mâinile de bucurie când vedea cum îi sporește avuția de la an la an.

Dar jupân Tudorache simte la un moment dat că nu mai are mult de trăit. Ultimul gest pe care l-a făcut în viață i-a schimbat complet destinul ucenicului său: cu ultimele sale puteri, îl chemă pe ucenicul destoinic și îi dădu de veste că l-a ales drept moștenitor. Mai exact, prăvălia și tot ce agonisise în viață vor fi ale tânărului ucenic. Toate acestea cu o singură condiție: să îi poarte numele mai departe. Ucenicul a acceptat pe loc.

Cum a inventat primele magazine ambulante

Tânărul nu a stat prea mult pe gânduri și a demarat un plan de extindere. Cumpără noi prăvălii și terenuri în tot Bucureștiul. Nu o fi fost plimbat pe la școli, dar avea minte de afacerist pur sânge. Cu timpul, pune bazele unui lanț negustoresc ce se extindea pe distanța dintre București și Leipzig, plus Balcanii. Avea în catastifele firmei 200 de negustori – și cu toate astea nu era mulțumit.

Tudorache era măcinat de problema accesibilizării produselor. Nu mulți din locuitorii de la sate își permiteau să îi treacă pragul prăvăliei. Piața nu era pe de-a întregul acoperită. Așa că a inventat o soluție: a construit niște căruțe acoperite cu coviltir, iar înăuntru a făcut rafturi unde așezase marfa, exact ca în prăvălie. Căruțele trase de cai, erau trimise la sate, iar țăranii aveau acces la produse pe care în mod normal nu aveau cum să le obțină. Se vindeau de la ace, nasturi și panglici, până la dantelărie de Flandra.

Familia Tudorache, în fața conacului lor din Grădiștea

Spița Tudorache la apogeu: imobiliare, bănci și prăvălii

În 1805, se însoară cu Elena, fiica logofătului Fierea, cu care are nouă copii, dintre care doi vor muri de mici. Cei rămași, trei fete și patru băieți, nu au fost deloc menajați. Capul familiei decide să-i pună ucenici în prăvălia sa și să muncească cot la cot cu restul angajaților. Era o formă de maturizare, ce avea ca scop inițierea în afaceri. Și nu le-a prins deloc rău, ba chiar dimpotrivă. Dintre odrasle ne atrage atenția Costache Hagi Tudorache. Toată ziua se purta la costum “evropenesc”, iar studiile și le făcuse în Apus. Nimic nu părea să-l abată din drumul către succes. Trece rapid peste pagubele cauzate de incendiul din 1847 și pornește o nouă afacere, avându-l ca asociat pe Leon Manolache.

Vremurile tulburi prin care trecea Valahia nu se resimt în conturile lui Costache. Între 1849 și 1852 își sporește capitalul cu 120%! Familia Tudorache a investit și în domeniul imobiliar, iar chiriile încasate contribuiau considerabil la sporirea averii sale. Totul a continuat până în pragul primului Război Mondial. Apogeul antreprenorial a fost marcat prin deschiderea unei instituții de credit, Banca Hagi Tudorache, situată pe strada Lipscani.

Avea palat, dar a murit într-o mahala

Ctitorul dinastiei Tudorache a respins fastul. Dovadă o stă micul palat de pe Șoseaua Kiseleff, care a fost mai mult gol. Hagi Tudorache prefera mai degrabă casele din mahalaua Oțețari. Acolo avea să-l găsească ceasul morții, în 1848. Trupul său a fost înmormântat în curtea Bisericii Oțețari, existentă până în zilele noastre. Mai târziu, mormântul familiei a fost transferat într-un cavou la Cimitirul Bellu.

Destinul Andreei este de-a dreptul hollywoodian. Și-a petrecut copilăria între spitale, analize și școală. Tratamente peste tratamente, păreri care mai de care, iar la 16 ani boala o silește să ia loc în scaunul cu rotile. Ceea ce pentru mulți părea de neînchipuit, pentru Andreea Nechita a devenit realitate. Absolvă cu brio Facultatea de Medicină din Iaşi, iar în prezent este printre puținii medici rezidenți în scaun cu rotile din România.

Articolul pe scurt:

• Sfaturi de la medicul Andreea Nechita, pe timp de pandemie: “În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

• Dorința de a ajuta din postura de medic: “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină“

• Când viața pune un diagnostic crunt: “În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“

O copilărie printre analize, ace și păreri

Abia ce începuse să guste din savoarea copilăriei, că viața îi scoate în cale un prim hop. “Inițial nu sesizasem că aș avea vreo problemă, dar la un moment dat am început să merg din ce în ce mai greu. Mă împiedicam, urcatul scărilor era dificil, iar aceste lucruri mă diferențiau de ceilalți copii. Nu aveam altă simptomatologie, dar acest legănat era vizibil. În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“, povestește Andreea Nechita pentru Matricea Românească.

Dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina

A continuat să meargă în aceste condiții până la vârsta de 16 ani. Cu un an mai devreme, Andreea mersese până în China, unde a efectuat un transplant cu celule stem. Se așteptau rezultate semnificative. “Din păcate, operația nu a avut rezultatul pe care mi l-aș fi imaginat la vârsta aceea. Când faci efortul de a merge până în China, e normal să aștepți mari îmbunătățiri. La un an după, am avut o operație în urma căreia am suferit complicații. A fost cel mai dificil moment, iar atunci traseul meu s-a schimbat. Cred că dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina.“, spune Andreea.

Când pacientul hotărăște să devină medic

Pe lângă părinți, un resort de putere a fost școala. Andreea nu a vrut în ruptul capului să abandoneze cursurile. “Totul până la școală!“, spune pe un ton cât se poate de serios. “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină. Așa că m-am pus pe învățat suplimentar pentru că trebuia să-i ajung din urmă pe cei care erau mult mai pregătiți“, mărturisește Andreea Nechita.

Atâta timp cât îți dorești ceva cu adevărat, vei reuși. A fost cheia destinului, dacă nu îmi era locul la medicină, cu siguranță nu ajungeam

Cu ambiția până la cer și cu un program susținut de muncă, Andreea a intrat la Facultatea de Medicină, specialitatea dermato-venerologie. Am întrebat-o cum a fost viața de student în condițiile date și ce a contat în alegerea specializării. “Ușor nu a fost. Am trăit șase ani plini, în care nu am știut că sunt sărbători. Am avut sprijinul părinților, apoi colegii cu care m-am înțeles foarte bine. Cu profesorii nu am avut probleme, am avut o relație foarte bună. Am vrut ori endocrinologie, ori dermatologie, pentru că în situația mea nu aveam cum să aleg o specialitate care să implice gărzi și o doză mare de efort fizic“, ne spune medicul rezident Andreea Nechita.

Sfatul medicului Andreea Nechita în vreme de pandemie

Anii studenției s-au scurs cu repeziciune, iar azi este medic rezident în anul III, la Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. Am rugat-o pe Andreea să ne povestească cum a fost reîntoarcerea în spital, de această dată din postura de medic. “A fost cu totul diferit. Nu îmi cunoșteam colegele nici măcar din vedere, era ceva cu totul nou. Mi-a luat o perioadă bună ca să mă integrez, să înțeleg care îmi sunt responsabilitățile, care îmi sunt limitele, cum trebuie să mă comport față de un pacient“, mărturisește emoționată Andreea.

Spălarea mâinilor să se facă cu apă și săpun. Nu e suficient doar o clătire cu apă rece și atât

Și pentru că stau de vorbă cu un medic, nu am putut să nu aduc în discuție problema pandemiei. I-am cerut medicului rezident Andreea Nechita câteva sfaturi dermatologice în lupta cu COVID-19. “Voi începe prin a recomanda oamenilor să stea acasă, de aici pornește totul. Dacă trebuie să plece afară, să fie echipați cu mască și mănuși, apoi când revin acasă, ele trebuiesc aruncate. În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

Viața industriașului Dumitru Mociorniță este demnă de o mare ecranizare. Copilul care nu avea ce încălța, urma să devină “regele pantofilor“ din perioada interbelică. Un drum presărat cu determinare, muncă și viziune antreprenorială, așa poate fi descrisă lupta de o viață a marelui întreprinzător care a încălțat o bună parte din populația României.

Industriașul Dumitru Mociorniță, un produs al lui I.C. Brătianu

În familia sa săracă, ce se îndeletnicea cu munca pământului, Dumitru Mociorniță era unul din feciorii sortiți să ducă mai departe traiul alor săi. Se născuse în data de 5 august 1885, în localitatea prahoveană Țintea. Asemeni copiilor din sat, Dumitru merge la școală, unde viața îi predă prima lecție: nu avea încălțăminte, iar lumea spune că învățătorul l-a exilat în ultima bancă. Cu toate acestea, puștiul termină primele patru clase și decide să nu se oprească aici. Se mută la Ploiești pentru clasele V-VIII, apoi vine în București unde se înscrie la Liceul Economic Kretzulescu.

Pe durata studiilor din Capitală oferă meditații la franceză și germană. Bacalaureatul, o simplă formalitate, promovează cu brio. Mustind de talent și inteligență, tânărul este remarcat de I.C. Brătianu care îi oferă o bursă la Școala Superioară de Comerț. Absolvă Magna Cum Laudae, iar creditul din partea liberalului continuă cu o nouă bursă, de data aceasta la prestigioasa instituție École Supérieure de Commerce et d’Industrie de Paris.

O idee născută în plin război

Dobândește o vastă experiență din sesiunile de practică în fabricile de textile din Franța și în industria chimică din Germania. Nici pe meleaguri străine nu scapă neremarcat și primește un post de reprezentant comercial al unei firme de produse chimice în portul Hamburg. De prisos să mai spunem că de cealaltă parte americanii trăgeau de el, dar refuză ambele oferte.

Cu bagajul de cunoștințe, o viziune occidentală și experiența de pe piața străină, Dumitru decide că e timpul să se întoarcă în România. Revenit aici, se angajează la tăbăcăria industriașului Nicola Prodanof, unde îl va cunoaște pe viitorul său socru, Grigore Alexandrescu.

La doar 24 de ani era unul din stâlpii companiei, însă vine nenorocirea: Primul Război Mondial. Este încorporat în armată și luptă cu vitejie pe frontul moldovenesc și pe cel basarabean. În mocirla tranșeelor acompaniată de bubuitul tunurilor, Dumitru gândește în cheie antreprenorială și identifică nevoia trupelor militare. Pe loc, îi vine ideea de a confecționa bocanci, șei pentru cai, cizme pentru comandanți și alte accesorii de piele. Împrumută 30 de milioane de lei și cu ajutorul socrului său, cumpără două hectare de teren la marginea Bucureștiului. Acolo, avea să se înalțe o fabrică dotată cu mașinării luate în leasing din Germania și Marea Britanie.

Tovarășii sapă la temelia imperiului

Cu trei magazine de desfacere în Capitală și în marile orașe, 370 de milioane lei capital și 1.000 de angajați, brandul Mociorniță pune stăpânire pe piața autohtonă. Nici debutul celui de-al Doilea Război Mondial nu a putut opri elanul dezvoltării, ba din contră, fabrica devine furnizorul principal de echipamente pentru Armata Română. Totul a fost gândit ca un business de familie, astfel, în 1942 înregistrează societate pe acțiuni, apoi împarte funcții și procente către frații și fiii săi. Mediul de lucru pe care îl crease pentru angajații săi concurează cu cel din marile corporații de azi: se oferea asigurare medicală, cantină, unii primeau chiar și locuință, iar copiii conștiincioși ai muncitorilor primeau burse de studiu.

Imperiul care rezistase unui război mondial nu a mai avut ce face în fața tăvălugului comunist. În 1945, sovieticii preiau frâiele fabricii care ajunsese la un capital de aproape un miliard de lei! Doi ani mai târziu, averea familiei începe să fie confiscată. Fiul industriașului, Ioan Mociorniță, este aresta în 1948, iar Dumitru cade la pat într-o sărăcie lucie. Își petrece ultimele clipe îngrijit de una din cele două fiice ale sale. Comuniștii sperau că se va însănătoși pentru a-l putea încarcera, dar pe 17 septembrie 1953, pierde lupta cu boala.

Milionarul care a rămas om până la capăt

Dumitru Mociorniță a știut să nu devină robul banilor. Își putea permite orice extravaganță, dar a optat pentru un trai în cheia bunului simț. Exemplu stă episodul achiziționării unei case în Capitală. A avut de ales între Casa cu Lei, situată pe Calea Victoriei și cea de pe strada Paris, mult mai modestă, pe care a și ales-o. Explicația era simplă: “Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să afişez atâta opulenţă“.

În 1937, a investit în cel mai performant dispensar din București și a donat sume considerabile pentru ridicarea Maternităţii Bucur. Un rol important la jucat investiția în educație. Dumitru a fost unul din finanțatorii fideli ai Liceului Gheorghe Șincai.

Îndrăgostită de teatru din copilărie, Ana-Maria Rusu nu s-ar fi gândit că peste ani va ajunge la catedră. După absolvirea Universității ”George Enescu” din Iași, specializarea pedagogie muzicală, Ana-Maria a petrecut primii 11 ani din cariera de profesor în Bârlad. Acolo, lipsa materialului didactic a făcut-o să inoveze și a transformat o banală oră de muzică într-o simfonie de instrumente neconvenționale.

Articolul pe scurt:

• Ce face un profesor de muzică pe timp de pandemie?: “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri“
• Lipsurile te fac să evoluezi: “La Bârlad nu avem un raft să pun o foaie. Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul“
• Ora de muzică, mână în mână cu matematica și geografia: “Colegii mei de la Focșani încearcă să mă implice în orele lor. O lecție de geografie sau formulele la matematică se învață cel mai ușor pe ritmuri de rap“

Nu tu alegi catedra, ea te alege pe tine

Ana-Maria este un produs al județului Vaslui. Cei trei frați și-au petrecut copilăria în cheie muzicală, acompaniați de discurile puse la pickup. “În orașul Bârlad era o școală de muzică foarte bună, iar pentru că era singura școală vocațională din oraș, mama a decis să mă înscrie. Ulterior m-am orientat către liceul de artă, apoi Conservatorul la Iași“, a spus Ana-Maria Rusu pentru Matricea Românească.

Când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă, s-a produs scânteia

Cum fiecare poveste de viață are la un moment dat o cotitură, în cazul Anei-Maria aceasta a venit în timpul facultății. “Aveam posibilitatea de a face modulul pedagogic, nu doream să fiu profesor, dar am zis că tot e gratis… M-am gândit că dacă lucrurile nu merg cum trebuie mă duc profesor, era o variantă de rezervă. Când eram în anul cinci de conservator, doamna la care noi eram repartizați cu modulul s-a îmbolnăvit și a rugat pe unul din noi să-i țină orele timp de o săptămână. M-am oferit, apoi am fost la o școală de cartier. Emoțiile erau mari, elevii percepeau muzica altfel, dar nu știau să se bucure de ea ca artă. Mă simțeam ca un zeu printre ei, iar când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă s-a produs scânteia“, zice entuziasmată Ana-Maria.

Atunci când nu ai de niciunele, inovezi

Energia și setea copiilor după cunoaștere, au făcut-o să se întoarcă în urbea natală și să susțină examenul de titularizare. În anul 2005, Ana-Maria a început să predea la o școală din orașul Bârlad. Acolo, lipsurile erau majore, nici măcar un raft unde să pui o foaie nu exista. În astfel de condiții aveai două căi: ori abandonai, ori inovai. “Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul. Am început să filmez secvențe din clasă și să le postez pe internet. Nu credeam că fac ceva special, socoteam că toți profesorii procedează similar. La început predam clasic, după manual, dar mi-am dat seama că e depășit, așa că am început să adaug joculețe. Asta s-a întâmplat pe parcursul anilor petrecuți la școala din Bârlad“, a spus Ana-Maria Rusu.

Soclul pe care mă ridică lumea azi este clădit din umerii miilor de elevi pe care i-am avut

Sora Anei-Maria, absolventă și ea de conservator și profesoară în Iași avea o pagină de Facebook denumită Mai Multă Educație Muzicală în Școli, pe scurt MEMIS. “Inițial a fost o pagină simplă unde puneam citate. În momentul în care am început să postez fragmente din lecții, mi-am dat seama că ceea ce era acolo reprezenta mai mult decât un exemplu, era o metodă de învățare. Vedeam dacă merge la clasă, aplicam, dacă nu ieșea adaptam și postam din nou pe pagină“, povestește profesoara.

Muzica în familie, antidot împotriva pandemiei

Acum este profesor de Educație muzicală la Școala Gimnazială Anghel Saligny și Colegiul Național Unirea, ambele din Focșani. Chiar dacă a schimbat orașul, percepția copiilor despre muzică era tot aceeași. “La vârstele mici cred că este muzică de mort, așa zic despre muzica clasică, dar majoritatea joculețelor mele sunt pe muzică clasică. Este o audiție muzicală activă, ascultăm piese de la cele mai cunoscute după care îi conduc către genuri mai complicate“, a zis Ana-Maria Rusu.

În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri

Pandemia nu a făcut decât să schimbe regulilor jocului. Chiar dacă îi e greu, Ana-Maria a găsit soluția: muzică în familie, dar cu linguri. “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri. Am o campanie cu copiii de liceu, se numește Cele mai bune lucruri se întâmplă înăuntru, pe melodia Let It Be. Apoi, pe social media am filmulețe cu familia mea care cântă la linguri, iar ulterior vrem să introducem și alte obiecte de bucătărie. Muzica unește și vindecă!”.

Pe marginea unui peron din Gara de Nord, maestrul așteaptă trenul pentru a pleca în provincie. Urma o serie de concerte care aștepta de ceva vreme. În mâna dreaptă un geamantan, iar în cealaltă o vioară Stradivarius. Cohen, impresarul lui Enescu, îi face semn să urce, urmează un drum lung. Ne aducem aminte de maestru și de călătoriile lui prin țară astăzi, când se împlinesc 65 de ani de la plecarea sa dintre noi.

Pregătiri înainte de turneu

După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea artistică a lui George Enescu se împarte între două țări: Franța și România. În 1936, Enescu se găsea în Capitală, mai exact într-o cameră de clasa a doua din incinta Hotelului Bratu, aflat în proximitatea Gării de Nord. La cei 55 de ani, Jurjac, după numele de alint, era un tip robust, cu o podoabă capilară bogată, de culoare închisă, ce-i aluneca pe frunte, și cu o voce timidă. Stă la clasa a doua nu pentru că nu și-ar permite să închirieze un apartament de lux, ci pentru că “e aproape de gară și trenurile pleacă la noi de dimineață“, lămurește maestrul.

Urmează un turneu lung prin provincie, iar Enescu își pregătește meticulos bagajul: un geamantan cu cele trebuincioase și cel mai important obiect, vioara. Era un Stradivarius pe care dăduse 15.000 de mărci. Jumătate din preț a fost acoperit de ajutorul bănesc primit de la Spiru Haret, care a făcut o colectă în urma căreia 90.000 de elevi din școlile primare au donat pentru achiziționarea viorii. Poate că așa se explică episodul în care Enescu, aflat în Oltenia face o repetiție generală înaintea unui concert la care asistă o sală plină ochi cu elevi ce nu treceau de șaptesprezece ani. Dar să revenim.

Prima urbe de pe traseu

În timpul călătoriei cu trenul este însoțit de impresarul său, Cohen, care se îngrijea de agenda maestrului. După un drum lung, scârțâitul frânelor pe roțile de fier anunță prima destinație. Peronul este ticsit cu fel de fel de oameni care fierb: strigăte, agitație, aglomerație! Mirați, călătorii scot capetele pe geam și nu înțeleg ce-i cu această mulțime electrizată. Din compartimentul de clasa a doua apare sfios, George Enescu. Mulțimea ia foc și un potop de urale se dezlănțuie: “Trăiască maestrul Enescu!“.

La coborâre, un tânăr cu un buchet de flori în mână îi urează bun venit în mijlocul urbei. După micul speech, cei de pe peron îl saltă pe renumitul violonist și-l așează într-o trăsură ca vai de ea și îl conduc până la hotel. Pe la orele prânzului, servește masa la restaurant. Într-o ținută exemplară, încearcă să facă abstracție de personalul care își dă coate și șușotește pe sub mustăți. Ospătarul vine și întreabă dacă poate lua comanda. Enescu ridică privirea și comandă: “două ochiuri, un șnițel și un compot“. După masă, clar odihnă, iar diseară concertul.

Enescu, încoronat neoficial ca bulibașă

Recitalul, un succes! După fiecare bucată muzicală, publicul cere insistent repetarea ei, maestrul se conformează. La final, scena este asaltată de admiratori care solicită autografe. Prima destinație era bifată, așa că urmează alta. Maestrul și impresarul se trezesc cu noaptea în cap pentru a prinde trenul. Nici acum nu scapă de presingul fanilor care îi solicită autografe. De această dată are de-a face cu un grup de domnișoare melomane înarmate cu stilouri și hârtie. Nu-i cale de scăpare, iar Enescu semnează fără oprire. La plecare, zeci de batiste flutură în vânt, se aud suspine, urări de drum bun, nu-i exclus să fi curs și lacrimi.

Sunt multe întâmplările care însoțesc turneele marelui Enescu. Muzica lui avea puterea de a înălța și de a topi inimile reci. Rămâne celebru episodul de la Craiova când la final de concert, membrii unui taraf cad înlăcrimați la picioarele lui și îi spun: “După ce te-am ascultat pe tine, noi ne lăsăm de meserie. Nu ești mata bulibașa al nostru?“

Surse: Ioan Massoff, “Realitatea Ilustrată” nr. 479 din 25 martie 1936 și nr. 514 din 25 noiembrie 1936.

Pentru bucureșteanul de odinioară, a face baie era un adevărat ritual. Înarmat cu răbdare și cu o doză bună de “murdalic“, omul de rând aștepta acea zi din săptămână când putea evada sub jetul curățitor al dușului public. Momentul căpătase caracter sărbătoresc, dar apariția acestor așezăminte igienice a fost prilej de răzmeriță.

Vrei să faci baie? Descurcă-te!

Până în 1825, în Capitală nu exista nicio baie în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii care tânjeau după senzația de curățenie fizică trebuiau să dea dovadă de inventivitate. În consemnările despre Bucureștiul de altă dată, George Costescu pomenește în ce fel de condiții avea loc îmbăierea: “fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei“.

Cu timpul, pe strada Șerban Vodă răsărise o baie turcească cu aburi la care lucrau “frecători băieși și două babe care făceau aceeași meserie pentru cocoane“. Stabilimentul era patronat de Kir Stanciu.

Grigore Ghica al IV-lea era domnitorul Țării Românești atunci când s-a deschis prima baie publică în București

Apă caldă sau rece, prin șuruburi

Ceva nu mirosea bine, iar asta a stimulat pofta de business. Lagarde, un întreprinzător francez s-a gândit să investească într-un stabiliment de băi la București. Pentru asta avea nevoie de o aprobare din partea divanului Țării Românești. În martie 1825, cererea ajunge în fața domnitorului Grigore Ghica care socoti lucru zăbavnic să o semneze. Nu era sigur dacă o asemenea construcție e necesară, așa că cere consimțământul unei comisii de doctori care urma să spună “de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii“.

După o lună, doctorii dau verdictul: băile sunt necesare! Fără să mai șovăie, domnitorul îi dă aprobarea lui Lagarde, dar cu următoarele condiții:

1) Stabilimentul să aibă 10 camere dotate cu uși și fereste bune, cu pat de scânduri pentru odihnă, mescioară cu oglindă, și două jgheaburi care trebuie păstrate curate, iar la trebuință să fie schimbate.

2) Cei care doresc să facă baie să afle la discreție “apă caldă sau rece, prin șuruburi“.

Reclamă în ziar pentru Băile Grivița, spre finalul secolului XX

O revoluție pe fond antreprenorial

Zis și făcut! Semnarea hrisovului aduse cu sine debutul răscoalei. Kir Stanciu își simțea afacerea în mare pericol, așa că se mobilizează împreună cu angajații și protestează. Grupul nemulțumiților este întregit de haimanalele de pe uliță, iar forfota devine starea generală. Ghica îl invită la tratative pe Kir care se aruncă disperat la picioarele vlădicăi și le sărută. Concurența francezului pricinuise cele mai negre scenarii în mintea lui Kir care nu putea concepe cum “un păgân franțuz a căpătat voie să facă băi ca la Viena“. De teamă că va da faliment, acesta începe să-și facă reclamă în fața domnitorului: “Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul mai puțin bun decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câne?“

Vodă Ghica picase în mijlocul unui război care nu era al lui. Pe de-o parte avea de onorat înțelegerea cu Lagarde, iar pe de altă parte știa că dacă nu-l va ajuta pe Kir, oamenii vor declanșa o răzmeriță de mari dimensiuni. După câteva momente de calcul politic, domnitorul scrie cu mâna lui: “să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelate băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalic, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi“.

Cu mâinile curate, Grigore Ghica nu avea ce să-i mai facă lui Kir. Când pornești pe drumul afacerilor trebuie să îți asumi că la un moment dat concurența te va duce pe fundul oceanului. Kir Stanciu nu a înțeles asta, lumea a început să prefere luxul băilor lui Lagarde, iar pe la baia cu aburi turcești nu mai călcau decât mitocanii care se spălau rarisim.

Sursa: 1) “Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937; 2) “Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944.

Zâmbetul unui copil este neprețuit. Dar ce te faci când afli că în comunitățile rurale cabinetele stomatologice sunt o floare rară? Alina Țiplea și Daniela Staicu sunt zânele care fac minuni pentru copiii de la sate. Cu o echipă de medici voluntari, tinerele readuc surâsul pe chipurile puștilor și le insuflă obiceiuri sănătoase. Matricea Românească le-a provocat pe cele două la un dialog despre începuturi, provocări și proiecte cu miros de fapte bune.

Articolul pe scurt:

• Alături de medicii din linia întâi: “Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite“
• Cabinetul care aduce zâmbete la sate: “Am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“
• Sfaturi pentru deschiderea unui ONG: “Să vezi dacă ideea este deja implementată de un alt ONG. Gândește-te dacă poți avea un impact cu asociația ta, pentru că dacă ai deschis o asociație, dar nu ai impact, atunci nu aduci niciun beneficiu“

Când întâlnirile nasc fapte bune

Ideea unei asociații nu a venit spontan, o vreme a stat la dospit asemeni aluatului de bună calitate. “Am făcut câteva evenimente caritabile în care am strâns tot felul de donații de la prieteni. Cu banii respectivi am încercat să susțin o cauză, dar obiectivul principal era să valorificăm lucruri pe care nu le mai folosim, să le dăm un sens“, spune Alina despre începuturi.

Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze

La puțin timp, cărările Danielei s-au intersectat cu cele ale Alinei. Daniela auzise de acest loc de la o prietenă, așa că nu a stat prea mult pe gânduri și a mers să facă voluntariat după job. Astfel, în 2012 a luat naștere Merci Charity Boutiqe, o ceainărie cu funcționalitate filantropică. “Acolo am cunoscut-o pe Alina. Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze, în principal pentru copiii internați la Institutul Oncologic“, povestește Daniela.

Zânele care readuc zâmbetul pe chipul puștilor

Problemele și lipsurile nu se rezolvă cu una cu două. La institut, fetele au descoperit altceva: copiii aveau nevoie de tratament stomatologic. Nu au stat mult pe gânduri și au făcut un proiect care includea și zona rurală. “Noi mai fusesem în zone rurale cu programul Merci la sat prin care oferim burse copiilor din zonele rurale, ulterior am reușit să renovăm câteva școli. Apoi am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“, spune Alina Țiplea.

Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării

Ca orice proiect de anvergură finanțarea a fost o provocare. Costurile reale le-au depășit pe cele de pe hârtie, dar cu ajutorul Fundației Vodafone o parte din ele au fost acoperite. O altă componentă esențială erau medicii care trebuiau să fie dispuși să lucreze în regim de voluntariat. Cu unii colaborau înainte de a exista varianta mobilă a cabinetului, iar pe parcurs cererile de voluntariat cu început să curgă. “Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării. Am acoperit cât s-a putut pentru că în România sunt 12 mii de sate și oricare dintre acestea sunt potențiale comunități în care să mergem“, lămurește Daniela Staicu.

Atelierul social Merci din strada Matei Voievod

Pe timp de pandemie să ne molipsim doar de bine

Majoritatea nu mai văzuseră un medic stomatolog, iar de periuță de dinți nici nu putea fi vorba. Programul gândit de Alina și Daniela nu vine doar să rezolve o problemă de moment. Vor să formeze obiceiuri sănătoase pe viitor astfel, înainte de fiecare tratament medicii le explică puștilor importanța igienei orale, iar la final toți primesc pastă și periuță. Ce mai urmează? “Am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt. Suntem permanent în căutarea sponsorilor care își pot permite să doneze o mașină care va fi folosită în deplasările de la sate“, a zis Daniela.

Pe viitor am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt

Pandemia în care se găsește acum lumea nu le-a lăsat indiferente pe ambasadoarele faptelor bune. La atelierul social Merci din strada Matei Voievod nr. 15, se croiesc combinezoane pentru medicii din linia întâi. Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite. Acum au strâns donații pentru 47 de combinezoane, iar cine dorește să croiască împreună cu ele o poate face printr-o donație în conturile asociației.

Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în universul silențios. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.

Articolul pe scurt:

• Nevoia de informare pe timp de pandemie:“Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“

• Un auzitor pe tărâmul surzilor: “Am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi“

• Lucrurile frumoase încep jucându-te:”De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor“

Primul cuvânt a fost un semn

Lavinia și-a intrat în rol încă de mică. Pe la doi ani a început să învețe cuvintele de bază din limbajul semnelor pentru a putea comunica cu părinții. “Când m-am născut nu conștientizam că ai mei nu aud. După ce am crescut am priceput că singurul mod prin care pot comunica cu ei era prin limbajul semnelor. Îi ajutam după putință cu tot felul de lucruri precum tradusul știrilor de la televizor. Ulterior am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață“, povestește Lavinia Chițu pentru Matricea Românească.

Nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață

Pașii au purtat-o de la podiumul unde făcea prezentări de modă până la funcția de agent vânzări, iar limbanjul semnelor rămăsese doar în familie. Însă la 24 de ani lucrurile au luat cu totul altă direcție. “De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor. Reacțiile celor care au văzut produsul final au fost fantastice și mulți își doreau muzică în limbajul semnelor. Când am început nici nu aveam echipamentul necesar, dar după ce am câștigat o sponsorizare am investit în calitatea videoclipurilor“, a spus Lavinia.

La intersecția dintre două lumi

Dacă totul începuse ca o joacă, de acum încolo lucurile devin serioase. Case de producții precum Roton sau Global Records o invită să transpună în limbajul semnelor piese ale artiștilor români. Toate în paralel cu sesiuni de public speaking la TEDx Brașov unde a vorbit despre muzica în lumea surzilor.”Orice instrument, orice melodie trebuie accesibilizată pentru ei. Am întâlnit interpreți care deși traduceau corect, nu transmiteau emoție, nu aveau trăire, iar asta presupune să simți muzica“, lămurește Lavina Chițu.

Arta te schimbă, te duce către o lume mai bună, și te scoate din zona lucrurilor mărunte

Gradul mare de accesări a determinat-o ca în 2018 să-și deschidă propriul site unde încarcă videoclipuri muzicale, vloguri, materiale educative, toate în limbajul semnelor. Când nu filmează este în școli normale unde luptă împotriva discriminării. “Doream să organizez o excursie pe propria cheltuială. Aspectul important pe care îl urmăream era să iau 2-3 copii surzi și să-i includ printre cei auzitori, dar din pricina situației actuale am amânat“, își spune oful Lavinia.

Și în vremuri grele Lavinia tace și face

Până să izbucnească pandemia, Lavinia dăduse drumul unei linii vestimentare dedicate atât persoanelor surde cât și celor auzitoare. “L-am denumit Capricornist, iar momentan suntem trei persoane implicate. Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii. Interesul a fost unul neașteptat de ridicat, acum situația de față ne îngreunează activitatea. Cu toate acestea reușim să onorăm comenzile, iar produsele ajung la clienți prin firma de curierat“, lămurește Lavinia Chițu.

Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii

Criza actuală îi pune în mari dificultăți pe freelancerii din România. Aflați în imposibilitatea de a profesa, unii aleg să se reprofileze, iar alții așteaptă momentul când vor putea reintra în pâine. Chiar dacă se descurcă mai greu acum, Lavina nu stă cu mâinile în sân și în mod voluntar a ales să ajute. Cum? Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“. Restul e tăcere.

Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz și Mărășești, Fotin Enescu, ministrul de finanțe al României, Prințul Erik al Suediei și Norvegiei, sunt doar câteva răsunătoare nume din șirul elitelor răpuse de gripa spaniolă. Pomelnicul putea fi întregit de Regina Maria a României: suverana a fost țintuită la pat, dar în cazul ei firul vieții a fost mai robust.

Un război se încheie, iar altul abia începe

Pe 11 noiembrie 1918, armele erau date la o parte, supraviețuitorii ieșeau de sub dărâmături și eroilor naționali li se promitea recunoaștere veșnică. Într-o astfel de cheie se sfârșea prima deflagrație mondială care a retezat 20 de milioane de vieți. Mediul insalubru generat de război a înlesnit apariția multor tipuri de virusuri, purtătorii erau soldații din tranșee. Reîntoarcerea în sânul familiei fără un consult în prealabil a fost primul pas către pandemie.

România, încheie războiul cu un bagaj de victorii tactice, dar insuficiente. Tabloul era de-a dreptul dezolant: clădiri distruse, copii rămași orfani, cadavre neidentificate, un dezastru! Poate doar momentul Marii Uniri să mai fi dat un strop de speranță, căci în rest situația nu era prea bună: virusul gripei spaniole decretase stare de asalt asupra omenirii. Bogați, săraci, tineri ori bătrâni, toți mureau pe capete.

Regina Maria a României

Agonia unei regine în carantină 

Ediția din decembrie 1918 a Monitorului Bucovinei se deschide cu următoarea știre:

“În seara de Miercuri în 11 Decemvrie M. S. Regele Ferdinand, încunjurat de comandanții trupelor franceze și române, a luat masa de seară împreună cu soldații francezi și români ai trupelor din capitală, cari au fost răniți pe front și decorați pentru acte de bravură. M. S. Regina, bolnavă fiind de gripă, nu a putut lua parte la această masă“.

Infectată, regina stă în carantină zile bune și nu vede pe nimeni din cei dragi. În izolare nu face altceva decât să se odihnească, boala nu ține cont dacă ești rege sau bufon. Când stările de greață dispar, iar arșița febrei se domolește, Maria ia pana, o înmoaie în călimară și scrie:

”Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc și pe neașteptate, pe la spate, cum s-ar spune, și am fost țintuită la pat – tocmai când lumea voia să se bucure alături de mine. Boala m-a luat de sâmbătă, m-am trezit cu capul greu și dureros, am îndurat cu greu câteva audiențe… Dar am fost bolnavă – o boală oribilă, dureroasă, cum n-am avut în viața mea. Zile întregi de febră chinuitoare și greață, slăbiciune, halucinații crunte și insomnia neîntreruptă, până am crezut că voi înnebuni. Deci aceasta e celebra gripă spaniolă – ei bine, de acum știu că nu e de glumă cu ea”- 26 decembrie 1918

După trei săptămâni de la debutul bolii, starea de sănătate a reginei se îmbunătățește semnificativ.

”Mă târăsc de colo-colo, dar în fiecare zi sunt tot mai puternică. Nu îmi accept invaliditatea, detest din tot sufletul viața aceasta în care sunt obligată să-mi menajez sănătatea și nu pot face un pas fără să se agite în spatele meu cineva după un șal, o fereastră deschisă sau altceva”, nota Maria de parcă ar fi fost o leoaică în cușcă.

Pe 4 ianuarie 1919, organismul reginei iese biruitor în lupta cu virusul gripei spaniole, exact la timp pentru a fi prezentă la aniversarea celor zece anișori ai principesei Ileana.

Spital pentru tratarea gripei spaniole. Credit foto: Wikipedia

Cuvântul reginei către poporul român

Suverana nu avea cum să rămână indiferentă față de tragedia în care poporul se scălda. Ar fi vrut să facă ceva, dar neputința era cheia dominantă. Gripa a mărșăluit după bunul plac până prin luna decembrie 1920. Statisticile erau sumbre și incerte: între 50 și 100 de milioane de morți. Cei mai afectați au fost tinerii. Maria hotărăște ca peste câteva luni să adreseze un mesaj de încurajare întregii națiuni. Direcțiune gazetei Cultura Poporului anunța pe prima pagină: “M.S Regina Maria în dragostea sa pentru poporul Românesc (…) a binevoit să scrie un articol special ”.

Oamenii așteptau cu sufletul la gură mesajul regal apărut în mai 1921. Iată aici doar câteva fraze din amplul discurs de încurajare către poporul greu încercat:

“Trăim în grele vremuri, în vremuri de primeneală, în vremuri de luptă și de prefaceri. Întreaga lume civilizată pare a sta cu ochii țintuiți în viitor și cu puternice bătăi de inimă este în așteptarea unei mari fericiri, care într-o zi va sosi negreșit. Dar fericirea nu vine deodată ca nenorocirea (…) Țara noastră a tecut prin foc și pârjol, dar s-a oțelit prin flacăra jertfei și acum este gata să-i aștepte pe cei care vor lega rănile, a tuturor celor care vor întări trupul ei, care o vor ajuta să aibă o viață mai lungă, mai bună, mai strălucitoare (…) În război am fost cu toții frați, n-am putea oare să fim frați și în vreme de pace? După sfârșitul luptei sângeroase, n-am putea să punem umăr la umăr, precum am făcut atunci, pentru a clădi, în loc de a dărâma? Ce muncă minunată s-ar  face pe această lume dacă omul ar iubi, în loc de a urî, dacă ar ajuta în loc de a pune piedici, dacă ar binecuvânta, în loc de a blestema, dacă, în loc de îndoială, el ar fi stăpânit de sfânta credință!”

Surse: 1) Jurnal de Razboi 1917 – 1918 Vol II – Maria, Regina României; 2) Gazeta Societății “Cultura Poporului”, Nr. 2, anul 1921. 

În copilărie dorea să devină actriță, dar pasiunea pentru profesia de dascăl a învins. Îi place să comunice cu oamenii, iar una din devizele ei este „comunic, deci exist”. Ioana Revnic crede în puterea poveștilor și a pus bazele unui proiect online prin care le citește copiilor aflați în izolare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Ioana Revnic despre școala în vreme de izolare, rolul poveștilor în aceste zile și alte proiecte de suflet.

Articolul pe scurt:

• Despre predare online: „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă“
• Profesoara care spune povești în plină pandemie: „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că mai am câteva cunoștințe plecate în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior ne-am extins pe Facebook și am fost surprinsă să vad câți doritori sunt așa s-a născut o comunitate“
• Bunătate.ro, locul în care elitele primează: „Am zis să fac un site și să pun acolo exemple de povești, de oameni aparte, locuri inedite, cărți bune, informații despre proiecte caritabile și altele“

Întâlniri pe o distanță de cinci mii de kilometri 

Despre autoarea Ioana Revnic sunt multe de spus. Nu poți trece cu vederea traseul inițiatic pe care l-a parcurs pentru redactarea cărții Dresură de lei. Era la Facultatea de Litere din Oradea, Ioana făcea un doctorat și avea drept sarcină redactarea unei lucrări de specialitate. „În cercul nostru, al doctoranzilor care voiau să publice în revista „Familia” din Oradea, s-a ivit ideea realizării unui interviu cu Alex Ștefănescu, care își lansase „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000.” Am fost trimisă să fac acel interviu. Ulterior am stat de vorbă cu cineva din redacție și am început să fac diverse interviuri. Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău“, a spus Ioana Revnic pentru Matricea Românească.

Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău

În urma unor căutări a descoperit că în școlile din America există o materie intitulată „bunătate” (Kindness) prin care copiii sunt învățați să fie oameni buni. La noi nu exista așa ceva, iar Ioana a zis că trebuie să facă ceva în această direcție. „Am făcut un site care să se numească bunatate.ro. Adun acolo povești despre oameni, locuri și idei aparte. Despre proiecte caritabile. Povești care îți arată că binele este o alegere care poate să fie MEREU făcută“, povestește Ioana.

Poveștile ca antidot pe timp de pandemie

De când este în București, Ioana predă la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“. Acolo a avut un opțional de povești dedicat copiilor. „După mai multe întâlniri, o fetiță mi-a dat o diplomă unde eram numită profesoară de povești. În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul Marie Curie. Proiectul Spune-mi o poveste pentru suflet s-a născut pe 1 decembrie 2018 când am fost la așezământul de copii Sfântul Leontie de la Rădăuți. Apoi am spus povești la o școală de hipoacuzici din Suceava, la gimanziul românesc din Ucraina și în parohii din București, Zalău, Belgia“, mărturisește Ioana Revnic.

În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul „Marie Curie”

Extinderea proiectului în zona online a venit odată cu starea de pandemie. „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că am rude plecate și în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior proiectul „Spune-mi o poveste pentru suflet!” s-a extins și am format o comunitate pe Facebook, adică un grup cu acest nume. Am fost surprinsă să vad câți oameni doresc să spună sau să asculte povești“, spune încântată Ioana.

Cursuri online la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”

Mutarea cursurilor în sfera online a fost o provocare. Fire dinamică, Ioana a reușit să se adapteze rapid situației. „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă. Comunicarea actuală nu este una completă, dar în situații de criză trebuie să fim creativi, să ne reconfigurăm resursele și să le folosim cum știm mai bine“, a spus Ioana Revnic.

Porțelan, bijuterii, tablouri, toate fac parte din universul Wagner. Creatoarele acestuia sunt două surori, Irina și Ana Wagner care nu au renunțat să creadă în emoții și povești. Irina este absolventă de Marketing, al unui MBA la Open University, iar în prezent se ocupă de management și de PR. De cealaltă parte, Ana a absolvit Academia de Arte Frumoase, iar din mâinile ei se nasc adevărate opere de artă.

Articolul pe scurt:

• Copilăria în casa de porțelan: “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase “
• La răscruce de drumuri, inovezi: “Pentru a depăși criza din 2008-2010 ne-am poziționat ca marcă up-market. Cu mari sacrificii am făcut un salt calitativ al obiectelor și mărcii, care pe termen lung a fost în favoarea noastră“
• Surorilor Wagner și un meșteșug dus la rang de artă: “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“

O copilărie de porțelan în Transilvania

Surorile Wagner au copilărit la casa bunicilor din Transilvania unde porțelanurile erau la loc de cinste. Supranumit aurul alb, materialul ceramic ce nu lipsea de pe mesele aristocraților își făcea loc în rutina meselor de familie. “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase. Ni se povesteau adesea amintiri din familia germană și maghiară din care provenim, ni se subliniau calitățile umane pentru viață“, povestește Irina Wagner pentru Matricea Românească.

Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele

Din universul transilvan, potecile vieții s-au bifurcat. Irina a lucrat cinci ani în Clubul BNR, mai exact în splendidul parc cu platani din Cotroceni. Totul era cum nu se putea mai bine, însă a intervenit ceva. “Spre finalul contractului am lucrat în departamentul financiar și am primit propunerea de a mă alătura Direcției Financiare BNR ca economist. Perspectiva mă descuraja deoarece era vorba de o muncă de rutină. Eu sunt un om extrem de creativ și mă îndrept mereu către zone în care pot valorifica acest lucru“, a zis Irina Wagner.

Universul Wagner prinde contur

Faptul că Irina activa în domeniul bancar, iar Ana în cel artistic nu a fost un impediment. Încă din timpul facultății, Irina i-a fost aproape surorii sale și îi organiza expoziții și vernisaje. Cele două se simt și se completează perfect, iar asta se vede din brandul pe care l-au creat în 2005. “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Am avut sprijinul familiei și al prietenilor. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“, spune Irina.

Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România

Obiectele făurite la Wagner Arte Frumoase sunt povești înscrise pe porțelan. În realizarea lor se folosește pictura manuală peste glazură, o tehnică ce își are originea în China Antică ajunsă în Europa prin secolul XVIII. Irina și Ana nu s-au rezumat doar la face business, ci și-au asumat misiunea de a educa publicul. ”Ne dorim să aducem arta și artistul în locul cuvenit. La cursurile noastre le explicăm copiilor și adulților meșteșugul acesta al picturii manuale pe porțelan“, detaliază Irina Wagner.

Arta, triumful vieții asupra urâtului

Chiar dacă starea de pandemie nu mai permite organizarea cursurilor, iar ritmul de producție s-a schimbat, povestea merge mai departe. Am provocat-o pe Irina Wagner la un exercițiu de imaginație: o lume fără frumosul din artă. “Eu văd artă în orice. Chiar și o conversație banală poate avea valențe artistice. Privesc ce mă înconjoară cu mult umor și ochi de artist, așadar pentru mine lumea e un loc și mai frumos. Nu-mi pot imagina lumea fără artele frumoase. Arta este triumful vieții asupra urâtului, exprimarea artistică e triumful libertății supreme“, spune plină de optimism Irina Wagner.