De către

Gabriel Păun

Ploiești, anul 1881, în casa liberalului Nicolae Micescu se aude scâncet de copil. Timpul se scurge iute, flăcăul crește și începe școala. Termină liceul în 1899, apoi se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, ca mai apoi să urmeze și cursurile Facultății de Drept din București. Ajuns în Germania, se specializează în drept roman, iar mai târziu obține doctoratul la Paris. În 1905 revine în țară și se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Pledează magistral, urcă la catedra de drept civil și intră în politică de partea liberalilor. Comuniștii nu-l văd cu ochi buni. Îi înscenează un proces politic, condamnându-l la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică.  Pe 22 mai 1951, în temnițele de la Aiud, Istrate își dă duhul, exact în ziua în care împlinea 70 de ani.

 

Pregătirea unui avocat ilustru

La 22 mai 1881, familia senatorului liberal Nicolae Micesc sărbătorește venirea pe lume a lui Istrate. Flăcăul se dezvoltă frumos. Ajuns la vârsta adolescenței, decide să studieze la Colegiul “I.C. Brătianu“ din Pitești pe care îl absolvă în 1899. Vine la București și se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, dar și la Facultate de Drept. După un semestru, junele pleacă la Paris, ca bursier, și își continuă studiile de drept. În 1903, obține diploma, după care se specializează în drept roman la Universitatea din München. Trei ani mai târziu, Istrate revine în capitala Franței unde obține titlul de doctor în drept. Oportunitățile nu încetează să apară, așa că este ademenit cu un post de asistent universitar, dar spune pas și revine în țară.

 

Bibloteca lui Istate Micescu era alcătuită din 38.000 de volume Foto: uct media.

Biblioteca lui Istate Micescu era alcătuită din 38.000 de volume     Foto: uct media.

 

În 1905, se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Animat de idealul unității naționale, Istrate Micescu lupă neobosit în războiul de reîntregire și este rănit. Din fericire, nu stă mult la pat, iar după război este ales în două rânduri Decan al Baroului de Ilfov, ca rod al măiestriei cu care pleda la bară.

 

La bară un luptător, iar la catedră erudit și umanist

Între 1907-1920, avocatul Istrate Micescu pledează atât în Capitală, cât și în alte orașe din țară. Se descurcă exemplar, așa că după 1920 schimbă macazul și pledează în procese celebre. În lucrarea Mari avocați ai României, Vasile Nistor îl descrie astfel: “Însuși modul de expunere a lui Istrate Micescu diferea de la bara avocaților la înălțimea catedrei. La bară era un luptător, apelând la glasul său voalat de orgă, la priviri semnificative, la gesturi feline, la pauze și tăceri pe care Marioara Voiculescu, mare tragediană, le socotea ca făcând parte din cea mai subtilă artă actoricească. La catedră tonul era calm și continuu, erudiția și umanismul spunându-și cuvântul cu cea mai pură seninătate.

 

Istrate Micescu (stânga), alături de ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden

Istrate Micescu (stânga), alături de ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden

 

Ajunge un nume de referință pentru Barou, astfel, în 1936 devine Decan de onoare al Baroului Ilfov și inițiază o mișcare la nivel național în cadrul barourilor intitulată Asociația Avocaților Români Creștini. Pe lângă profesia de avocat, Istrate a lucrat și la Creditul Rural apoi este numit de Petre Carp în funcția de consilier clasa I, la Ministerul Industriei și Comerțului.

 

Rivalitatea cu Nicolae Titulescu și debutul în viața politică

Debutul pedagogic are loc în 1907, ca asistent la catedra de drept civil a Facultății de Drept din Capitală. Doi ani mai târziu, se înscrie la concursul de docență la aceeași catedră, avându-i ca adversari pe Nicolae Titulescu, George Plastara, Alexandru Ceban și Cezar Partheniu. Se afișează rezultatele. Cap de listă, Istrate Micescu, pe locul doi, Nicolae Titulescu. Nu e prima înfrângere pe care Istrate o administrează rivalului Titulescu. Cea de-a doua vine în 1925, cu ocazia unui concurs organizat la Facultatea de Drept din Iași. Studenții umpleau până la refuz amfiteatrul pentru a-l asculta, însă cariera profesorului Micescu a cunoscut două perioade de suspendare. Prima dată la sfârșitul lui 1940, la insistențele legionarilor, apoi în 1947, de către autoritățile comuniste.

 

Untitled design (3)

 

Debutează în viața politică pe la 1918, în barca liberalilor. Cu timpul se iscă unele discrepanțe în partid pe fondul politicii economice și hotărăște să constituie un grup dizident. La 1 decembrie 1937, se înscrie în Partidul Național-Creștin, cu care prinde două mandate de deputat la Romanați. Apogeul carierei politice îl reprezintă funcția de ministru al justiției în guvernul condus de Gheorghe Tătărescu. După 1940, a lăsat-o mai moale cu politica, asta datorită relațiilor reci cu regimul și persoana lui Ion Antonescu.

 

Judecat pe nedrept și condamnat la zece ani de temniță

Calvarul începe odată cu preluarea puterii de către sovietici. Disprețuit pentru înclinațiile politice, Istrate este radiat din Barou, apoi, în 1947, fără o hotărâre judecătorească, este arestat timp de două luni. După un an, comuniștii îi înscenează un proces politic și-l condamnă la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică. După spusele martorilor, la aflarea sentinței Micescu ar fi exclamat: “Mulțumesc generozității înaltei Curți că mi-a dorit o viață atât de lungă din care probabil voi face doi sau trei ani, iar restul îi veți face voi.

Cauza se rejudecă și se decide ca inculpatul Istrate Micescu să execute doisprezece ani de muncă silnică și cinci ani de degradare socială. La 18 ianuarie 1951, Curtea Militară de Casație și Justiție, a dispus înlocuirea pedepsei anterioare cu temniță grea, deoarece legea nu permitea aplicarea muncii silnice la persoanele înaintate în vârstă. Atât de periculos era un bătrân la 68 de ani.

Dar, prigoana nu se oprește aici. Istrate se ascunde, iar autoritățile pornesc în căutarea lui. Parcă ar fi intrat în pământ, securiștii nu-i dau de urmă. Începe să se joace murdar. În mai 1948, îi arestează soția și copiii, confiscându-i toată averea. Micescu se predă cu condiția ca familia să-i fie lăsată în pace. Odată încătușat, fugarul este aruncat în temnițele de la Aiud. Pătimește cumplit, vârsta nu-l mai ajută și cade grav bolnav. Dacă pe 22 mai 1881, Istrate intra în această lume singur și fără apărare, la 70 de ani distanță, tot în aceeași zi, o părăsea. Era tot singur și fără pic de apărare.

 

 

Surse: 1) Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, “Istrate Micescu: un mare avocat și renumit profesor universitar, un adevărat martir al neamului“, în Memoria. 2) Vasile Nistor, Mari avocați ai României.

 

 

Vacanțele de vară ale Alexandrei au fost presărate cu momente unice. Trezitul la cinci dimineața, mersul la câmp, hrănitul animalelor, toate acestea se petreceau în satul Talpa Ogrăzile din județul Teleorman. Era o lume în care dăinuia rânduiala, iar munca era făcută spre lauda lui Dumnezeu. Când bunica Alexandrei a urcat la cer, tânăra a început să-i caute costumul cu gândul de a păstra vie amintirea mediului în care crescuse. Atunci a început o căutare în urma căreia a salvat numeroase piese populare. Am stat de vorbă cu Alexandra Negrilă despre începuturi, lumea satului și proiectele pe care le pregătește.

 

Articolul pe scurt:
  • Universul țăranului român: “Era o viață care își avea propria rânduială. O lume în care țăranul era respectat, iar munca avea un rol foarte important. Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani“
  • Costumul popular transcede moartea: “Eram în Apuseni și am întâlnit o doamnă care avea un costum superb era costumul ei de mireasă. Dânsa dorea să fie îngropată cu el, iar eu am întrebat de ce vrea să facă acest lucru. S-a uitat la mine și a zis: cum o să mă recunoască bărbatul meu pe lumea cealaltă? Soțul dânsei murise când era tânăr”
  • Răspândirea tradițiilor în secolul tehnologiei: “Trebuie să găsim o formă actuală prin care să-i apropiem pe copiii secolului XXI, de aceste valori (…) Din punctul meu de vedere o fotografie va dăinui mai mult decât costumul în sine. Piesa poate fi mâncată de molii, poate să fie mistuită de un incendiu, dar fotografia, mai ales în acest secol în care tehnologia e la un click distanță, va rămâne acolo”

 

Mireasă din Sălaj Foto: Ileana Rădulescu

Mireasă din Sălaj  Foto: Ileana Rădulescu

 

Amintiri dintr-o copilărie la țară

Vacanța, poate cea mai așteptată perioadă din an. Copiii uită de manuale, ghiozdane, caiete, și plecă în diferite excursii. Pentru Alexandra, această perioadă era presărată cu munca la câmp și trezitul de la ora cinci. “Am început școala la București, dar tot ce însemna vacanță era la țară. Colegii mei mergeau la munte, la mare, în străinătate, iar eu cu fratele meu făceam vacanța la țară. Ne trezeam la cinci dimineața mergeam la sapă la porumb, trebuia să dăm de mâncare la animale, nu era comod. Acum parcă regret că nu am petrecut mai mult timp la sat“, spune Alexandra Negrilă pentru Matricea Românească.

 

Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani

 

Când vorbește de lumea satului, Alexandra se transformă. Tonul vocii emană candoare, ochii sclipesc, iar în minte încep să-ți vină tot felul de imagini menite să te poarte în universul țăranului român. “Era o viață care își avea propria rânduială. O lume în care țăranul era respectat, iar munca avea un rol foarte important. Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani. Orice activitate, fie că tăia un animal sau făcea pâine, toate erau făcute pentru Dumnezeu. Apoi inteligența țăranului, chiar dacă erau oameni care avea o singură clasă, ei bine aveau o înțelepciune, care, din păcate a dispărut“, povestește Alexandra.

 

Costum din Teleorman -Talpa-Fotograf Patricia Toma

Costum din Teleorman -Talpa   Fotograf: Patricia Toma

 

Portul popular, marcă identitară a țăranului

Acum opt ani de zile, bunica Alexandrei a plecat la cer. Momentul nu a fost deloc ușor. Nu dispărea numai un om, dispărea o lume impregnată de tradiții. “Atunci, de dorul ei am început să-i caut costumul, dar nu l-am mai găsit. Am încercat să păstrez undeva amintirea bunicii și a mediului în care a crescut. Acesta a fost momentul care m-a făcut să colectez piese populare“, a zis Alexandra Negrilă.

 

Oamenii din satul românesc se recunoșteau după portul pe care îl aveau

 

Inițial mergea prin sate și se interesa dacă oamenii mai au costume populare. Ce a văzut nu a fost deloc îmbucurător. Piese vechi erau fie aruncate, fie folosite ca preș la intrare, fie puse așternut pentru câini. “Am avut cazuri în care oamenii mi-au oferit costumele cu tot dragul, dar și cazuri în care nu au vrut să se despartă de ele. Mă bucur enorm când văd bătrâne care vor să se îngroape cu aceste costume. Inițial nu înțelegeam. De ce să îngropi patrimoniul textil al României? La un moment dat eram în Apuseni și am întâlnit o doamnă care avea un costum superb era costumul ei de mireasă. Dânsa dorea să fie îngropată cu el, iar eu am întrebat de ce vrea să facă acest lucru. S-a uitat la mine și a zis: cum o să mă recunoască bărbatul meu pe lumea cealaltă? Soțul dânsei murise când era tânăr. Oamenii din satul românesc se recunoșteau după portul pe care îl aveau“, lămurește Alexandra.

 

 

Costume din Bihor Foto: Ileana Rădulescu

Costume din Bihor   Foto: Ileana Rădulescu

 

Despre întâlniri și viitoare proiecte

În 2016, Alexandra făcea un master în turism. Acolo a întâlnit-o pe Ileana Rădulescu, o tânără pasionată de istorie și fotografie. “Din vorbă în vorbă, Ileana mi-a spus că își dorește să pozeze pe cineva îmbrăcat în ie, iar eu i-am spus că am mai multe cămăși. Am făcut câteva poze și le-am urcat în mediul online. Reacțiile au fost peste așteptări, așa că am vrut să aflu mai multe despre cămășile pe care le purtam. O căutare pe Google, dar nu am găsit nimic. Am vorbit cu Ileana și am zis să facem noi ceva în această direcție pentru că nu e ok să nu ai informații“, spune Alexandra.

 

Mă consider un om care are ceva de lăsat în urma lui

 

Și-au pus mintea la treabă și au gândit un ONG prin care să-i atragă pe oamenii mari, dar și pe cei mici, către istoria portului și a satului românesc. “Trebuie să găsim o formă actuală prin care să-i apropiem pe copiii secolului XXI, de aceste valori. Pentru început vom lansa în această toamnă un catalog în parteneriat cu Muzeul din Alexandria. Prima parte a catalogului are un format plăcut ochiului, un format care să placă atât copiilor cât și adulților. Mă consider un om care are ceva de lăsat în urma lui. Din punctul meu de vedere o fotografie va dăinui mai mult decât costumul în sine. Piesa poate fi mâncată de molii, poate să fie mistuită de un incendiu, dar fotografia, mai ales în acest secol în care tehnologia e la un click distanță, va rămâne acolo“, conchide optimistă Alexandra Negrilă.

 

 

Tatăl, Theodor, fost diplomat și un admirabil violonist. Mama, Anna, pianistă de excepție. Naș de botez, nimeni altul decât ilustrul George Enescu. Dintre toți pe care i-am pomenit, Anna a fost cea care și-a lăsat cel mai mult amprenta asupra lui Dinu Lipatti. La vârsta de șapte ani, puștiul debutează în viața de școlar, acasă. În 1934, este însoțit de mamă și fratele mai mic la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Între timp, își începe cariera de pianist concertist. Pe 25 iulie 1949, Dinu cade la pat, e grav bolnav. Cu ultimele forțe îi scrie mamei și îi cere să vină cât mai repede în Elveția. Securitatea intră pe fir interceptează epistola și începe urmărirea Annei Lipatti.

 

Dinu și muzica, dragoste la primele acorduri

Dinu vine pe lume la 19 martie 1917, în București. Abia împlinise șapte ani, iar pianul îi ocupa mai tot timpul. Exersa atât de mult, încât a avut nevoie de exerciții fizice suplimentare pentru a-și fortifica spatele. Doctorul Ghiulamila i-a prescris un program de gimnastică medicală menit să-l mențină în formă pe micul muzician. Sosește vremea debutului școlar, iar Anna se întreabă: “Oare era obligatoriu să-l dau la școală?“ Decide ca Dinu să-și înceapă viața de școlar, acasă, sub ghidaj matern. Să vedem cum se desfășurau cursurile în familia Lipatti: “Iată-ne, așadar, în septembrie 1924, începând clasa întâi primară: eu- profesoară, el- elev (…) Se întâmpla însă și ca, în mijlocul unei lecții de scris sau de citit, să se ridice deodată de pe scaun, să-și petreacă brațele în jurul gâtului meu și, surâzându-mi dulce, să mă implore să-l las să se ducă «doar câteva minute» la pian!

 

Dinu împreună cu mama și fratele Valentin Foto: dinulipatti.org

Dinu (dreapta) împreună cu mama și fratele Valentin;  Foto: dinulipatti.org

 

La doisprezece ani ispărvește clasele primare. După tei ani de studii în compania profesorului Mihail Jora, Dinu ajunsese la nivelul cerut de Conservatorul din București. Dă examen și este admis în clasa profesoarei Florica Musicescu. Absolvă fără mari bătăi de cap, iar la vârsta de șaisprezece ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena unde obține premiul al doilea. Alfred Cortot, membru al juriului, simte geniul lui Lipatti și-l invită în Franța pentru a-și desăvârși studiile. În 1934, îl regăsim la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Alături îi sunt două persoane dragi: mama și fratele mai mic.

 

Epistola care a declanșat furtuna

Anul 1936 coincide cu debutul în calitate de pianist concertist. Cântă și încântă, reputația îi crește cu fiecare apariție în luminile rampei. Destinul avea să o scoată în cale pe Madeleine Cantacuzino, fostă elevă de-a Floricăi Musicescu, cu care se căsătorește, apoi se stabilesc în Elveția. Continuă să susțină concerte și devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva, tot acum realizează primele imprimări pe discuri. Muncește fără oprire, nu se menajează, iar asta se răsfrânge asupra sănătății. Se simte din ce în ce mai rău, face crize, ganglionii i se inflamează, brațul stâng devine mai gros și încep durerile. Rezultatul analizelor aduce un diagnostic sever: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin). Șansele de vindecare sunt mici, însă nu deznădăjduiește și zâmbește bolii. Când nu poate cânta la pian, Dinu compune în pat, studiază partituri și uită de suferință.

 

Anna Lipatti la Paris în anul 1956 Foto: dinulipatti.org

Anna Lipatti la Paris în anul 1956;   Foto: dinulipatti.org

 

Pe 25 iulie 1949, maladia câștigă teren. Este internat într-un sanatoriu la Crans-Montana unde urmează un tratament cu cortizon. De pe patul de spital, Lipatti îi scrie degrab Annei și o roagă să vină în Elveția. Mesajul este redactat într-o cheie criptică, probabil se temea de cenzura comunistă care răstălmăcea sensurile. Epistola nu a mai ajuns la destinatar. Securitatea o interceptează și declanșează urmărirea Annei Lipatii. Cu toate acestea, inima de mamă nu-i dă pace. Nu dă pic de importanță tovarășilor, își face bagajul cu destinația Elveția. Ajunge la frontiera de la Curtici, cu pașaport și viză obținute absolut legal. La un control, vameșii găsesc în valiză mai multe bijuterii și o arestează pe loc. Motivul? ”Încercare de evaziune frauduloasă a metalelor prețioase”. Este condamnată în primă instanță la plata unei amenzi corecționale de 30.000 lei, 2.000 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii. Procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Arad face recurs și cere înăsprirea pedepsei. În august 1950, securitatea solicită organelor județene ca inculpata să nu fie lăsată să părăsească orașul.

 

Ultimul concert, o jertfă adusă pe altarul artei

De cealaltă parte, Dinu era măcinat de boală și de grija mamei. La 16 septembrie 1950, la Besançon, susține ultimul recital. Vizibil slăbit, Lipatti trage aer în piept și începe. În partea a doua, îl lasă puterile, asudă și respiră tot mai greu. Intră în culise, publicul stă neclintit. După un răstimp reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul ”Isus rămâne bucuria mea” din cantata Herz und Mund und Tat und Leben de Bach. O rugăciune însoțește jertfa lui Dinu Lipatti pe altarul artei.

 

Anna la căpătâiul fiului ei Foto: dinulipatti.org

Anna la căpătâiul fiului ei;  Foto: dinulipatti.org

 

La 24 septembrie, Anna scapă din strânsoarea securității și ajunge la Geneva, fix la o săptămână după recital. Este neclintită de la căpătâiul fiului ei, pe care nu-l slăbește cu mângâieri calde și priviri înlăcrimate. Pe 2 decembrie 1950, sufletul lui Dinu Lipatti se înalță la cer. Atunci, o parte din inima Annei s-a stins pentru totdeauna.

 

Surse: 1) Anna Lipatti, “Amintirile unei mame îndurerate”; 2) dinulipatti.org

 

Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii peste hotare. Termină  Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză, apoi se înscrie la Sorbona. După un timp, tutorele îl transferă la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Acolo, junele ieșean își petrece timpul liber la o anumită cafenea din oraș, unde se înamorează de soția patronului. Idila avea să-l coste viața, dar și sprijinul lui Manoli. Trezit ca dintr-un coșmar, Dimitrie se pune cu burta pe carte. Finalizează studiile, apoi revine în țară și ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași.

 

La studii peste hotare, cât pe-aci să o dea în bară

Târgul Ieșilor, pe la 1850, într-o familie de agricultori sufocați de lipsuri și nevoi, își face apariția Dimitrie. Toate sarcinile gospodărești atârnă pe umerii văduvei Elisa Alexandrescu, care, pentru o perioadă se îngrijește de educația pruncului. La un moment dat, nu mai poate și-l dă în grija părintelui Ioan Anastasiu, parohul Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Soția clericului l-a crescut pe Dimitrie ca pe propriul copil îngrijindu-se să nu-i lipsească nimic.

Într-o zi, băiețelul intră în atenția senatorului Alecu Manoli. Vede unele sclipiri de geniu și decide să investească în educația lui. În 1860, Dimitrie pleacă la Lemberg unde urmează Institutul Pilat. După numai un an, este trimis la Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză. Aici intră pe mâna domnului Amiel, care era plătit pentru a se asigura că tânărului nu-i lipsește nimic. Din desele schimburi epistolare reiese că Dimitrie era tare cheltuitor. Pe lângă cursurile obișnuite, Alexandresco ia lecții de pian, de artă dramatică, de medicină și declamație.

 

1

 

În 1870, junele termină cu bine studiile liceale, apoi se înscrie la Sorbona. După un scurt periplu este transferat la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Ispitele vieții de student pândesc după colț. Începe să chiulească de la cursuri, acumulează un car de absențe și nu se prezintă la examene. Pe lângă acestea, tânărul devine client fidel al unei cafenele și se îndrăgostește de soția patronului. Bezele, priviri suave, chicoteli, iar în final o întâlnire pe ascuns, în grădina publică a orașului. Acolo comedie mare, soțul înșelat află de amoarea celor doi și le face o vizită porumbeilor. Prinși în fapt, bărbatul face o criză de nervi și abia se abține să nu scape câteva focuri cu revolverul din dotare.

 

Întoarcerea pe meleagurile Iașului

Escapada amoroasă ajunge la urechile lui Alecu care își retrage pe loc sprijinul financiar. Intervine părintele Ioan și încearcă să-l convingă pe asprul binefăcător că a fost un accident, ale tinereții valuri. Rugile își fac efectul dorit, iar Manoli continuă să investească, dar numai în anumite condiții. Panica senatorului era întemeiată pentru că o mai pățise odată, cu Maria, sora lui Dimitrie. Născută la 1848, aceasta a fost trimisă la studii peste hotare. Acolo păcătuiește cu un necunoscut, se căsătorește, iar finanțatorul își ia mâna de pe ea.

Alexandresco reia studiile la Paris. Între 1871-1875 frecventează cursurile Facultății de Drept, unde este coleg cu Casimir Périer, viitorul preşedinte al Republicii Franceze. Absolvă cu brio și revine în Iași. Din acest moment, viața capătă o cu totul altă turnură. Ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași, iar în 1878 ajunge judecător de instrucție, pe urmă prim procuror. La 23 martie 1879, a înaintat Baroului Iași o cerere prin care solicită înscrierea în rândul avocaților. La începutul lui 1899 renunță la funcția din Barou pentru cea de procuror general al Curții de Apel Iași, funcție pe care a ocupat-o doar până în luna octombrie a aceluiaș an.

 

2

 

Cea mai mare parte a vieții și-a dedicat-o catedrei. La 15 martie 1886, profesorul Gheorghe Mârzescu a cerut decanului Facultății Juridice, ca în cazul în care va absenta de la cursuri, să fie suplinit de Alexandresco. La mai puțin de o lună, Mârzescu, care era și senator în Colegiul II, își ia concediu deoarece era nevoie să plece la București. Acesta solicită ca Dimitrie să fie ales suplinitorul său. Devine profesor cu titlu provizoriu, iar pe 15 noiembrie 1897, este numit profesor cu titlu definitiv. Ascensiunea academică a continuat odată cu moartea lui Gheorghe A. Urechia, care a lăsat vacantă catedra de drept administrativ. Ministerul Instrucţiunilor Publice aprobă numirea lui Alexandresco în fruntea catedrei. A fost decan în patru mandate, iar în această calitate a sprijinit studenții nevoiaşi prin scutirea de taxe.

 

Moștenirea avocatului Dimitrie Alexandresco

Ca oricare învățat al vremii, nu a fost străin de viața politică. Intră în Partidului Liberal-Conservator și candidează pentru scaunul de senator. În anul 1920 a fost preşedintele Comisiei Senatului în problema proiectului ce viza modificarea unor articole din legea de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine. Pe lângă funcții, Alexandresco a fost autorul unor scrieri juridice de mare anvergură. Rămâne memorabilă cartea apărută în 1898, la Paris, la editura Duchemin, intitulată Droit ancien et moderne de la Roumanie, étude de législation comparée.

 

3

 

A fost căsătorit cu Olimpia Lozlovanu. Din mariajul lor au apărut doi copii, Vasile şi Alice Brighita Olga. Cu cincisprezece ani înaintea morții, își face testamentul. Simte că firul vieții devine tot mai nesigur. Dorea ca după moarte, biblioteca să fie donată Universității din Iași. Din păcate dorința nu ia fost respectată, aceasta a fost vândută Baroului Dolj pentru suma de 600.000 lei. S-a săvârșit de moarte bună pe 9 februarie 1925, în casa de pe strada Muzelor nr. 8.

 

 

Surse: 1) Mihail Ciobanu, “Profesorul Dimitrie Alexandresco: o viaţă de om şi câteva scrisori de familie inedite”

 

Primele tangențe cu lumea parfumului au apărut timpuriu, la vârsta de patru ani. Iulia căuta în curtea bunicului diverse plante cu scopul de a obține miresme îmbietoare. Nu visa că va ajunge parfumier, dar firul destinului a purtat-o către acest domeniu. Din acel joc candid avea să se nască mai târziu Luviane Atelier de Parfumerie, un business care încântă prin eleganță și rafinament. Am intrat în universul înmiresmat al Iuliei și am discutat despre începuturi, pasiunea pentru arta parfumeriei și evoluția unui brand cu miros divin.

 

Articolul pe scurt:
  • Când pandemia te provoacă să te adaptezi: “Practic nu am mai putut ține partea de servicii. În ceea ce privește produsele am fost destul de intuitivi și am creat pachete de mostre pe care le-am pus pe site de unde pot fi comandate. În astfel de situații trebuie să fim creativi. Ori ești creativ, ori pui lacătul, variantă de mijloc nu există“
  • Secretul parfumurilor Luviane: “Foarte multă bucurie și dragoste. În momentul în care intru în atelier și închid ușa după mine, intru într-o anumită stare, iar energia aceea se transpune în parfum“
  • Parfumuri 100% naturale: “De câțiva ani folosim și extracte din flori rare: absolut de zambilă, apoi folosim floare de lotus, dar și lavandă, iasomie, trandafir“

 

1

 

Copilăria, dulcea mireasmă din curtea bunicilor

Pasiunea pentru culesul plantelor a venit din familie, mai exact din partea bunicului. Ulterior, Iulia a început să culeagă diverse plante cu un singur scop: să obțină un miros fermecător. “De generații la noi în familie s-au folosit plante în diferite combinații. Dar, nu mă gândeam că asta poate deveni o profesie, mai ales că în România pe vremea aceea nu se știau prea multe lucruri despre parfumieri. Pentru mine era o joacă, maceram, combinam“, povestește Iulia-Victoria Neagoe pentru Matricea Românească.

 

Nu mă gândeam că asta poate deveni o profesie, mai ales că în România pe vremea aceea nu se știau prea multe lucruri despre parfumieri

 

Timpul s-a scurs cu repeziciune, iar Iulia a decis să urmeze Facultatea de Construcții, apoi un master în management. Și-a dorit mai mult de atât, așa că a plecat în Austria pentru a studia Biochimia. “Acolo, părinții unui colege aveau un butic cu parfumuri de nișă. Am început să descopăr note, combinații și am înțeles care e diferența între parfumurile mass market și cele de nișă. În acel butic am înțeles ce înseamnă parfumul artizanal, am descoperit diferența dintre parfumurile italienești și cele franțuzești“, spune Iulia.

 

2

 

Tainele parfumurilor Luviane

Nu își mai dorea să revină în țară, dar săgeata lui Cupidon a făcut să se întâmple contrariul. În 2010, Iulia a finalizat primele formule. Nu i se părea că face ceva extraordinar, însă cei din jur erau fascinați. “Luviane a luat naștere în 2013. Soțul meu a fost cel care m-a încurajat să merg mai departe. În primă fază am înființat un PFA, pentru că erau condiții mai avantajoase atunci și în plus a fost și o chestie de orgoliu deoarece un astfel de statut solicita și o pregătire în domeniul respectiv.  După aceea am ajuns la concluzia că este mai potrivit să transform PFA-ul  într-o firmă“, povestește Iulia-Victoria Neagoe.

 

Prima colecție a brandului a fost Miresme româneșt prin care am surprins olfactiv și simbolistic la nivel de ingrediente și elemente grafice, ipostaze din viața femeii

 

Ingredientele pe care Iulia le folosește în laboratorul Luviane sunt 100% naturale, certificate, toate având grad alimentar. În componența parfumurilor se regăsesc esențe de flori rare, absolut de zambilă, iris, violete, tuberoze lavandă, iasomie, trandafir, etc. Cu fiecare sticluță, Iulia spune o poveste și te invită să pătrunzi într-un univers magic. “Prima colecție a brandului a fost Miresme românești prin care am surprins olfactiv și simbolistic la nivel de ingrediente și elemente grafice, ipostaze din viața femeii. Apoi în 2018 am dedicat o colecție Reginei Maria, pe care am intitulat-o Florile Reginei. Avem colecția Parfumuri de leac, o terapie prin parfum bazată pe principiile Aromacologiei pe care o studiez de mulți ani, aici fiind vorba de legătura dintre parfumerie și psihologie. Dacă vorbim de insomnii de exemplu, ei bine acestea pot fi tratate printr-un parfum special creat“, menționează Iulia.

 

3

 

Despre importanța educației olfactive

Intrarea pe piață nu a fost deloc ușoară. Lupta cu parfumurile mass market care au parte de o reclamă excesivă, a solicitat mult efort. Iulia atrage atenția și spune că aici este vorba de o lipsă a educației olfactive. “Noi nu am avut o cultură în acest domeniu, nu am avut o istorie în zona parfumeriei. În general țările care au o istorie în arta parfumeriei dețin și ingrediente potrivite pentru a crea parfumurile. În acest sens am inițiat ateliere olfactive la Luviane în care clientul vine și își făurește propria formulă de parfum. Are la dispoziție peste 100 de ingrediente pe care le miroase și le combină după preferințe, iar în tot acest timp eu îi povestesc tot ce este nevoie pentru ca experiența să fie minunată și completă“, spune Iulia-Victoria Neagoe.

 

Noi nu am avut o cultură în acest domeniu, nu am avut o istorie în zona parfumeriei

 

Din momentul în care pune piciorul în atelier și închide ușa, Iulia intră într-o anumită stare. O energie creatoare străbate trupul și se revarsă în sticluțele de parfum. Pe final de dialog am fost curios să aflu dacă printre mirosul de clor și dezinfectanți, românii se mai dau cu parfum.”Eu le-aș recomanda să se dea. Dacă vor renunța la parfumul care le aduce starea de bine, cred că lucrurile intră pe o pantă abruptă. Să fim atenți la faptul că mirosurile acestor soluții dezinfectante atacă și distrug receptorii olfactivi.“

 

 

Pe la 1859, Carol Davila se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, însă o pierde odată cu nașterea copilului său. Profund marcat face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției în azil pentru orfani. Pentru început adună 40 de oropsiți ai sorții. Numărul ”copiilor de carton” crește alarmant. Împreună cu cea de-a doua consoartă, Anica, medicul ridică o casă în afara orașului, lângă dealul Cotroceni. Într-o vizită la București, Elena Cuza, poposește la noul așezământ. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ dedicat fetelor orfane.

 

Strada Colței 38, locul în care Davila schimbă ceva

Copilăria lui Carol Davila rămâne săracă din punct de vedere al datelor. Știm că era de o inteligență ieșită din comun, ambițios și avea o voință de fier. Obține bacalaureatul la Rennes, apoi urmează școala de farmacie din Angers. În 1853, tânărul absolvent vine la București pentru a-și lua în primire postul de la Spitalul Militar. Peste șase ani, se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, pe care o pierde odată cu nașterea primului său copil. Marcat de dispariția consoartei, Davila face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției din strada Colței 38, în azil pentru orfani. Fără să mai aștepte aprobări, găzduiește dintr-un foc, 40 de oropsiți.

 

Prima consoartă a lui Carol Davila

Prima consoartă a lui Carol Davila

 

În 1792, Mitropolitul Filaret al II-lea lăsă prin testament o avere colosală, cu scopul de a ajuta la întreținerea și educarea copiilor orfani. Banii sunt înstrăinați, iar testamentul dispare subit din Arhivele Statului. Soarta orfelinilor a fost pusă în mâinile Ministerului Cultelor. Copiii erau dați doicilor, care de cele mai multe ori nu se îngrijeau de ei. Unii mureau din pricina lipsei de tratament medical, iar cei care izbândeau în fața bolii, ajungeau pe stradă. Davila îi adună de pe străzi, le oferă un adăpost și se îngrijește de educația lor. Cu mari eforturi izbutește să recupereze câteva fonduri din moștenirea lui Filaret.

 

Doamna Cuza face un gest neașteptat

În 1861, se recăsătorește cu Anica, din neamul Goleștilor. Davila era în culmea fericirii, după cum mărturisește doctorul Dimitrie Grecescu. Pe tot parcursul evenimentului, mirele a recitat versuri de dragoste ale poeților români. Căsătoria cu Anica îi aducea drept zestre un loc pe dealul Cotrocenilor. Un an mai târziu, năzuințele celor doi se împletesc și pun bazele unui adăpost în afara orașului.

 

Carol Davila și Elena Cuza

Carol Davila și Elena Cuza

 

Într-o zi, Elena Cuza vine în București și vizitează toate instituțiile culturale și de binefacere. Poposește la azilul soților Davila. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ închinat fetelor orfane. La 18 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul prin care autorizează ridicarea așezământului care va purta numele doamnei Elena. Lucrurile se mișcă repede. Pe 19 iulie 1862, s-a pus piatra de temelie în prezența Elenei Cuza care face un apel către întreaga țară pentru a sprijini ridicarea edificiului. Donațiile vin din toate colțurile țării. Au donat oameni importanți, dar și oameni modești. Total, 378.824 lei și 2 bani, insuficient. Doamna face un apel către femeile românce pentru a dona mici obiecte în scopul organizării unei loterii cu 5.055 bilete.

 

Un orfelinat care a uimit întreaga Europă

După un asemenea efort, ridicarea azilului putea începe. În toamna lui 1863, 330 de copii se mută în noua clădire. Directoarea azilului era Anica Davila care se ocupa de creșterea armonioasă a fetelor insuflându-le dragostea şi respectul pentru eroii neamului, pentru tradițiile populare și cultura română. Doctorul C.I. Istrati consemna: “Nimeni nu-i dăduse Anicăi Davila această însărcinare, şi-o luase ea singură şi nu din simţămînt de datorie, ci din neastîmpărul de a face binele, îşi jertfea ea tihna orelor de repaos.” Edificiul dispunea de cea mai bogată colecție de costume naționale, iar la sărbători, fetele erau îmbrăcate în port popular. Azilul dispunea de cei mai buni pedagogi și maeștri de artă. Nu-i de mirare că instituția a dobândit statutul de cel mai modern azil din Europa.

 

Azilul Elena Doamna

Azilul Elena Doamna

 

Urcarea pe tron a regelui Carol I a însemnat o nouă etapă. La 1870, se pune piatra de temelie pentru o nouă capelă. D.G. Tătărăscu se angajează să realizeze pictura, iar la 1875, capela este sfințită. La slujbe participau adesea Principele Carol și Principesa Elisabeta, iar Principele Mihai și Regina mamă veneau și la pomul de Crăciun, care se sărbătorea la azil. Soții Davila țineau foarte mult la cultivarea sentimentului religios, la practicarea obiceiurilor creştine şi a bunelor tradiţii. O premieră pentru acele timpuri a reprezentat corul capelei. Acesta a fost primul cor laic bisericesc de fete. Aspru criticat la început ajunge unul dintre cele mai bune coruri din țară. Luciana Boroș, directoarea adjunctă a azilului povestea despre Davila:“Mi-aduc aminte cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului, pline cu tot felul de bunătăţi şi cum împărţea copiilor, cu amîndouă mîinile – mere, portocale, bomboane, jucării, pesmeţi şi tot ce puteau cuprinde aceste buzunare care parcă într-adins erau făcute după măsura dăsagilor lui Moş Crăciun.”

 

Două secole de istorie scurse în câțiva ani

În 1874, Carol Davila ține o prelegere la Spitalul Colțea. La sfârșit, Anica cere doctorului Bernath, asistentul şi colaboratorul lui Davila, o doză de chinină. Fără să bage de seamă, acesta încurcă borcanele și îi oferă o doză de stricnină. Anica moare la scurt timp în brațele surorii sale. Rămas din nou văduv, cu patru copii, Carol este nevoit să o ia de la capăt. Luptă neobosit pentru bunul mers al azilului, însă pe 24 august 1884, la vârsta de 56 de ani pleacă din această lume.

 

Localizarea azilului la 1935

Localizarea azilului la 1935

 

Ulterior, destinul instituției a cunoscut perioade fluctuante. A străbătut două războaie mondiale, dar nu a mai rezistat în fața comunismului. Orfanele sunt marginalizate, inventarul azilului este împrăștiat, donațiile de cărți, costume naționale, portretele donatorilor, absolut toate sunt repartizate muzeelor. Capela ce odinioară era un refugiu spiritual, a avut și ea de suferit . În 1946, exact în timpul slujbei, preotul este scos afară. Locașul este avariat, mai ales după cutremurul din 1977, iar în pictura lui Tătărăscu sunt înfipte pitoane pentru amatorii de alpinism. Mormântul Anicăi se degradează, pinii plantați de Carol Davila sunt transformați în suporturi pentru coșurile de baschet. Două secole ce musteau de istorie și filantropie s-au dus pe apa sâmbetei.

 

Surse: Adriana Harasim, Dealul Cotrocenilor-Azilul Elena Domna, în “București, Materiale de istorie și muzeografie XI”

 

Destinul tragic al avocatului Istrate Micescu. A luptat vitejește în războiul de reîntregire și a strălucit la catedră. Comuniștii i-au sechestrat familia și l-au închis la Aiud

24 Iulie 2020 |
Ploiești, anul 1881, în casa liberalului Nicolae Micescu se aude scâncet de copil. Timpul se scurge iute, flăcăul crește și începe școala. Termină liceul în 1899, apoi se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, ca mai apoi să...

Avocatul Dimitrie Alexandresco, pariul reușit al senatorului Manoli. Era să-și rateze cariera din pricina unei aventuri amoraose. Trece peste și devine întemeietorului studiului comparat de drept în România

17 Iulie 2020 |
Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii...