Gabriel Păun

În adolescență cocheta cu muzica folk, organiza brigăzi artistice și activități muzicale. Cu toate acestea, tânărul a studiat la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Au început să scoată piese proprii, cu un puternic mesaj social, să câștige admirația publicului, să cucerească topurile, să fie sufocați de concerte, schimbându-și în cele din urmă numele în Bethleem. Erau pe val. Însă Dumnezeu avea alte planuri. Un casting ce părea o oportunitate, a schimbat datele problemei. Radu trecuse cu brio probele muzicale câștigând admirația juraților și cu toate acestea, a picat primul sub linie. Ulterior, concertele s-au rărit, mirajul scenei s-a risipit, iar trupa s-a destrămat. A debutat o căutare, zeci de întrebări, încercări în familie, evenimente care l-au purtat către biserică. La zeci de ani distanță, părintele Trifon a înțeles că toată neșansa trecutului, așa cum o numea atunci, a fost de fapt pedagogia lui Dumnezeu. Astăzi este tatăl a cinci copii și consilier pe probleme de învăţământ şi tineret în cadrul  Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Am stat de vorbă cu dânsul și am povestit despre viața pe scenă, cum se împacă rockul și Dumnezeu, de ce au nevoie tinerii de azi și multe altele.

Interviul pe scurt:

• O viață în compania rockului: “Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert.”
• Neșansa prezentului, o pedagogie divină: “Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis: «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt!”
• Credința explicată altfel: “Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleemul, ce este o profeție…”

Când muzica nu-ți dă pace

A început să fredoneze primele melodii pe la sfârșitul grădiniței. Tatăl a simțit că puștiul poate mai mult. S-a înscris la școala de muzică, iar în liceu a decis că trebuie să ia lucrurile mult mai în serios. Organiza tot felul de manifestări muzicale, brigăzi artistice și visa să meargă la Conservator. “Tata își dorea pentru mine un lucru mult mai facil. Pe atunci cine mergea la electrotehnică avea un viitor asigurat, așa că a insistat să fiu inginer. Cumva, am mers pe teoria lui, așa că am dat admitere la electrotehnică în Timișoara. Anul I de facultate a fost un pic mai greu pentru că era un alt mediu, dar din anul II am zis că vreau trupă, vreau să fiu artist, să compun etc.”, povestește părintele Radu Trifon pentru Matricea Românească.

,,Piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”

Radu nu s-a dat în lături de a-și vedea visul cu ochii. În ianuarie 1992 a pus pe picioare trupa Profet. Parteneri de drum i-au fost un băiat de profesie lăcătuș mecanic, dar cu o bogată cultură a rockului, și actualul său fin. “Am zis să facem ceva la modul serios. Eu eram compozitorul și textierul trupei. Piesele au început să aibă un mesaj social puternic și țin minte că repetam într-o cameră destul de mică. Am cântat în cluburi studențești și deja aveam altă viziune. Am zis că trebuie să înregistrăm câteva piese, să le promovăm pe radio, nu exista internet, și când lumea va recunoaște piesele noastre, atunci să ieșim într-un concert. Am înregistrat două piese, una dintre ele se numea Lovește primul și era un strigăt în fața nemerniciilor care s-au întâmplat în anii ’90 cu mineriadele. Spre surprinderea noastră piesa a avut un mare succes. A fost șase săptămâni pe locul întâi în topurile radio”, spune părintele.

Pe scenă alături de colegii de trupă

Între Dumnezeu și rock

Între timp, a terminat facultatea, a poposit un an de zile ca asistent universitar, dar acordurile de rock nu-i dădeau pace. “La momentul respectiv, Timișoara colcăia de trupe și am zis că mai bine mă mut înapoi la Deva, unde nu se întâmpla mai nimic. Erau câteva formații care mai cântau prin baruri sau la serbările orașului și am zis că putem face ceva. Odată cu strămutarea la Deva, am schimbat titulatura trupei în Bethleem. Era o idee care mă bântuia din tinerețe, să am o formație care să se numească Bethleem și care să vorbească despre Dumnezeu. Nu pot spune că eram un creștin practicant, din contră. Mama era catolică, târziu s-a botezat la Ortodoxie, mă ducea cu ea la slujbă și țin minte că nu înțelegeam nimic, dar la sfârșit organistul mă lăsa să cânt la orgă cât voiam. Părinții din partea tatălui erau foarte ancorați într-o relație cu Biserica. Bunicul meu citea psaltirea odată la două zile, era prezent mereu la Sfânta Liturghie și la Vecernie. Eu mai mergeam la ei în studenție să învăț pentru că era foarte liniște. Chiar mă întrebam ce găsesc în acest stil de viață, foarte auster, fătă nicio bucurie și mă angajam destul de des în discuții cu bunicul. Ulterior, am început să citesc și eu, dar nu Sfânta Scriptură sau Viețile Sfinților, astea mi se păreau perimate. Citeam Istoria Religiilor de Mircea Eliade, cochetam cu religiile acestea gen Reiki, ezoterism, pentru că îmi vorbeau în termenii mei”, își amintește părintele Radu Trifon.

,,Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele”

Dilemele spirituale mergeau mână în mână cu acordurile de chitară. După revoluție, mirajul Occidentului nu mai era un lucru intangibil. La București se anunțase cu surle și trâmbițe un mare concurs pentru ocuparea unui post de solist într-o trupă englezească. Acum era momentul. “Concursul s-a ținut la Teatrul Național și mi s-a cerut să compun o linie melodică și un text în limba engleză în primă audiție a unei orchestrații făcute de trupa respectivă. După mine au mai urmat vreo 20 de candidați, iar seara au venit rezultatele. Ieșisem pe locul doi! Am mers și am întrebat ce am greșit, să văd măcar ce am de corectat. Răspunsul m-a dat pe spate. Nu aveam ce să corectez și au zis:  «Ne-au plăcut versurile tale, au fost cele mai bune, linia melodică la fel, ai voce bună, dar nu ne place înfățișarea. Ești mic, slab, urât, nu ai o față de solist vocal de care să se îndrăgostească fetele». Ori chestia asta m-a rupt! Am avut tot felul de gânduri rele, dar într-un final aceste gânduri m-au dus în Săptămâna Mare la Mănăstirea Râmeț. Am stat acolo cu intenția de a găsi răspunsuri. De ce mă jucase Dumnezeu pe degete? Țin minte că m-am spovedit în Vinerea Mare, după Prohod, a durat cam vreo trei ore spovedania. La final, părintele mi-a dat de împlinit două canoane: ori mă însor cu prietena mea, ori mă despart, iar cel de-al doilea a fost să-mi tund părul. Imposibil! Părul era emblema mea. Mă opreau femei pe stradă și mă întrebau ce fac ca să-mi stea părul așa, altele îmi cereau părul pentru bani ca să-și facă perucă. Am început să argumentez că apostolii au avut plete, Iisus a avut plete, domnitorii au avut plete, argumentele nu stăteau în picioare. Timp de trei ani de zile nu am îndeplinit acest canon. Însă după ce prima mea fiică a împlinit un an era obiceiul să tunzi copilul și dintr-o dată mi-a trecut pin minte: «Ce ar fi să-mi tund părul? E greu de întreținut, hai să fac o schimbare». Am făcut asta fără să mă gândesc o clipă că atunci împlinesc canonul”, spune părintele.

Nebănuite sunt cărările Domnului

În trupă a fost o mare dezamăgire. Un Radu fără plete nu mai ieșea deloc în evidență. Era doar un individ anost. Cu toate că dezamăgirea plana în aer, au urmat câteva înregistrări la televiziune. “Am început să primesc tot felul de scrisori de la doamne și domnișoare care îmi puneau întrebări existențiale. Oamenii audiaseră melodiile mele, rezonau cu temele de acolo și au tras concluzia că aș avea răspunsul la întrebările legate de viața lor, dar nu le aveam. M-am pus să citesc, între timp mă angajasem la Romtelecom și mă plictiseam de moarte. Voiam să fac altceva. Conservator, filosofie, litere, și nașul fratelui meu care era preot, mi-a zis că mai bine fac teologia, pentru că acolo le voi găsi pe toate. M-am dus mai mult din curiozitate, iar după un an de zile m-am lăsat. În anul următor, cea de-a doua mea fiică a avut niște probleme de sănătate. Doctorii nu-i dădeau de cap. A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică. Mergeam pe la masluri, nu știam ce sunt alea, dar așa ni s-a spus să facem. La un moment dat am zis să mă duc iar la teologie însă la Arad. Eram chitit că vreau să învăț. Și de aici am vrut să plec. Eram dezamăgit de mediu, dar una peste alta părintele Ghelasie de la Frăsinei, în momentul în care i-am spus că vreau să mă las de facultate mi-a spus că îmi dă canon să nu o fac, și că în ultima zi să vin cu diploma la el. În momentul în care mi-am luat diploma și m-am dus la părinte, am aflat că trecuse la cele veșnice de două zile. El a știut că dacă nu mă constrânge, sigur aș fi abandonat.”

,,A fost o pedagogie de-a lui Dumnezeu ca să mă ducă la biserică”

În 2007, după finalizarea cursurilor de master, Radu a pus talantul muzicii în slujba credinței. Dar cum? ”Simțeam că lumea habar nu are de credință, că merge în tot felul de clișee, formalisme. Din toate piesele pe care le știam, am zis că pot construi o poveste catehetică. Așa a luat naștere primul concert de Crăciun, unde am avut 200 de oameni. Le cântam colinde românești, piese de la Holograf, Cargo, și între piese le explicam ce este Betleem-ul, ce este o profeție, ce înseamnă tradiția, colinda, etc.”

Continuă să slujească oamenilor și lui Dumnezeu atât prin muzică, dar și din postura de preot. În anul 2013, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei, avea nevoie de un om care să se îngrijească de activitățile cu tinerii. Părintele Radu nu s-a ferit de această provocare. Și-a luat chitara în spate, apoi a pornit prin școli și licee, povestind, cântând și împrietenindu-se cu elevii. “Mi-am format o idee și am zis că acești copii trebuie ascultați. Toată lumea vrea să le predea lecții, dar de ascultat nu o face nimeni. Prin urmare tind să-și spună păsurile unii altora fie prin birturi, la festivaluri, simt nevoia să se asculte unii pe alții. După toate acestea ne-am gândit să facem un centru în care să se adune, să se cunoască, să-și creeze un mediu tip familial. Când am inaugurat Ortho Cafe am fost surprinși că tinerii se înghesuiau. Le-am pus la dispoziție jocuri, fotolii, canapele, cărți, ceai, bord games-uri, am avut seri de dans, concerte, etc. Ideea de bază a fost să-și formeze o conștiință creștină, după care urmează manifestarea ei în afară”, conchide părintele Radu Trifon.

Vine de pe meleagurile Brodinei și face parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută care și-a transmis istoria pe cale orală. Proaspăt absolvent al Universității “Ștefan cel Mare“ din Suceava, Paul a decis să se întoarcă la matcă pentru a spune lumii întregi povestea huțulilor. Cu tact și multă răbdare, tânărul a strâns obiecte tradiționale de la bătrânii din sat și a pus pe picioare o colecție etnografică. Dar nu s-a oprit aici. Fermecat de cântecele huțule, a decis să le strângă ca mărturie peste veacuri. La îndemnul prietenului Paul Ananie din Maramureș, a tradus cântecele, iar în anul 2018 le-a publicat într-o culegere dedicată Centenarului. Și de parcă nu era de ajuns, Paul promovează frumusețile locului și din postura de consilier cultural al Primăriei Brodina, motiv pentru care și-a pus la dispoziție întreaga colecție etnografică. Astăzi poposim la Brodina și ne întâlnim cu Paul Torac, un veritabil ambasador al huțulilor și aflăm mai multe despre obiceiurile huțule, portul și credința lor.

Interviul pe scurt:

• Drumul inițiatic către rădăcini: “Făcând parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută, care nu și-a scris istoria, ci a transmis-o pe cale verbală, mi-am dorit să revin la Brodina tocmai pentru a-i cerceta pe huțuli. Dacă Dumnezeu m-a binecuvântat cu talantul de a le cunoaște dialectul, de a-i cunoaște pe ei, atunci cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale.”
• Nașterea colecției etnografice: “Cred că înainte de a merge la liceu am început să caut în lăzile de zestre ale bunicilor și am fost fascinat de ce am găsit, dar și de poveștile pe care le auzeam. Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție. Bătrânii din zonă spuneau adesea că nu mai au cui să lase costumele populare și le era frică să nu dispară odată cu ei. Mai degrabă mi le vindeau sau donau pentru că știau că eu le voi îngriji și că vor dăinui în timp.”
• Huțulii și rugăciunea: “Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă, chiar dacă locuiau pe vârf de munte și nu aveau posibilitatea să meargă în fiecare duminică la slujbe, pentru că biserica era la baza dealului sau la zeci de kilometri distanță. Dar se rugau în fața unui brad care avea pe el anumite cruci, sigur că nu se rugau copacului, ci lui Dumnezeu.”

Înapoi la matcă

Paul vine dintr-o lume mai puțin cunoscută, o lume în care credința în Dumnezeu se împletește cu meșteșugul și dragostea de frumos. S-a născut și a copilărit la Brodina, o comună alcătuită din zece sate dintre care șapte au populație majoritar huțulă. La vremea cuvenită, junele a studiat la Colegiul Național “Mihai Eminescu“, apoi la Universitatea “Ștefan cel Mare“ din Suceava. Majoritatea tinerilor care ard aceste etape se îndreptă către oraș, pentru un job care să le asigure un trai mai bun. Paul este o excepție de la regulă, și a decis că drumul lui trebuie să fie altul. “Făcând parte dintr-o etnie mai puțin cunoscută, care nu și-a scris istoria, ci a transmis-o pe cale verbală, mi-am dorit să revin la Brodina tocmai pentru a-i cerceta pe huțuli. Dacă Dumnezeu m-a binecuvântat cu talantul de a le cunoaște dialectul, de a-i cunoaște pe ei, atunci cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale. Marii etnografi nu au ajuns în zona noastră, ei s-au dus la Rădăuți și au scris de acolo despre huțuli, așa că am spus că este cazul să mă întorc la Brodina acum cât încă mai sunt bătrâni, cât încă mai am cu cine să vorbesc și să aflu informații despre vremurile frumoase în care au trăit”, spune Paul Torac pentru Matricea Românească.

,,Cu siguranță a fost obligatoriu să revin pe meleagurile natale”

Duhul locului se cerea cercetat, oamenii așteptau să-și spună poveștile pentru a nu pleca cu ele în mormânt. Îl rog pe Paul să ne spună mai multe despre rădăcinile huțulilor și despre particularitățile lor. “La Mănăstirea Putna se află un hrisov de secol XVIII, unde se spune că starețul de atunci ne mai având posibilitatea să se îngrijească de opt munți din nordul Bucovinei, i-a donat unor oameni veniți din Galiția ca să-i stăpânească și să-i îngrijească. Și se mai spune că în vremea imperiului Austro-Ungar, ne mai suportând jugul străin, adică, armata lungă, birul scump și încercarea de a-i converti la catolicism, s-au refugiat pe cele mai înalte culmi ale munților din nordul Bucovinei, pentru că huțuli sunt și dincolo de graniță și sunt și-n Maramureș. Huțulii sunt oamenii munților, oameni vrednici. Spunea străbunica că huțulii au avut trei prieteni de nădejde: pădurea, calul și baltagul, cel din urmă fiind unul dintre cele mai reprezentative elemente ale bărbatului huțul, deoarece pe timpul imperiului se plăteau cinci coroane pentru a putea purta baltag.”

Căutările din lăzile de zestre

După câte am aflat până acum, mă îndrept către obiceiurile care însoțeau viața comunității huțule. Care erau acestea și cum s-au păstrat în timp? “Încondeierea ouălelor este meșteșugul tradițional specific zonei și asta nu doar în preajma sărbătorilor Pascale, ci pe tot parcursul anului. Huțulii erau foarte buni la meșteșugitul alamei și bronzului, aceștia purtau felurite cruci de dimensiuni diferite, tocmai ca să-și evidențieze starea materială și credința. Apoi, având lemnul la îndemână sunt foarte buni constructori de case și lucrează în continuare foarte mult cu lemnul”, lămurește Paul.

,,Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție”

Familia Torac încondeiază ouă de patru generații, prin urmare a crescut într-un mediu în care dragostea de frumos și autentic era la loc de cinste. “Cred că înainte de a merge la liceu am început să caut în lăzile de zestre ale bunicilor și am fost fascinat de ce am găsit, dar și de poveștile pe care le auzeam. Tot căutând prin lăzile de zestre, am început să adun și așa s-a conturat o mică colecție. Bătrânii din zonă spuneau adesea că nu mai au cui să lase costumele populare și le era frică să nu dispară odată cu ei. Mai degrabă mi le vindeau sau donau pentru că știau că eu le voi îngriji și că vor dăinui în timp. Vreau să vă spun și o povestioară care mi-a marcat căutarea și m-a impulsionat să colectez în continuare. Odată, o bătrânică mi-a spus că ar vrea să-mi vândă costumul ei de mireasă. Am stabilit cu dânsa o zi când ne putem vedea și în momentul în care am ajuns la ea, mi-a spus că nu mai dorește să vândă costumul. Femeia se gândise mai bine și mi-a zis că ar dori să fie înmormântată cu el deoarece soțul ei a murit în război și se temea că dacă nu va fi îngropată în costumul de mireasă, acesta nu o va recunoaște dincolo, pentru că nu a văzut-o niciodată bătrână”, povestește Paul Torac.

Cântecul, portul și credința la huțuli

Umblând din poartă în poartă, din poveste în poveste, tânărul a reușit să clădească o colecție în care se regăsesc cam toate elementele unei gospodării tradiționale de odinioară. De la vase de lemn, la ustensile de țesut, lăzi de zestre, mărgele din sticlă de Murano, costume populare, icoane, toate sunt adunate la un loc și port fi admirate la Brodina. Paul este un adevărat culegător de folclor sub toate formele. Drept mărturie stau sute de cântece huțule pe care le-a adunat și publicat în anul Centenarului. “Ideea colecției de cântece huțule nu a venit de la mine. Fiind prieten cu Paul Ananie din Maramureș, el venea destul de des la Brodina și i-am prezentat tot ce ține de huțuli și câteva cântece pe care le strânsesem. Da’ cum le-am cules? Participam la evenimente importante din zonă și la fiecare dintre ele bătrânii satului cântau. Atunci am zis să le strâng, să le înregistrez și să le scriu. Inițial le strângeam pentru mine. Fiind în dialectul huțul, nu le înțelegea nimeni. Paul mi-a dat ideea de a le traduce în limba română și de a le pune într-o culegere. În 2018 am cules cele mai frumoase 100 de cântece, le-am tradus și le-am publicat într-o culegere închinată Centenarului Marii Uniri.”

,,Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă”

Dacă socotiți că ați aflat totul despre huțuli vă înșelați. Portul și credința huțulilor sunt alte puncte cheie despre care Paul mi-a vorbit cu mare drag. “Gama cromatică a portului huțul este mult mai diversificată, mult mai viu colorată cu nuanțe de portocaliu, roșu, galben, verde. Atât femeia de 80 de ani cât și fata până la măritat purtau același costum viu colorat. Apoi, motivele geometrice domină la noi în zonă, dar există și motive florale. Spre deosebire de cămășile românești, cele huțule nu par cusute ci mai degrabă dăltuite prin multitudinea de mărgele și culori. Când vorbim de relația huțulilor cu Dumnezeu, aceasta era una foarte strânsă, chiar dacă locuiau pe vârf de munte și nu aveau posibilitatea să meargă în fiecare duminică la slujbe, pentru că biserica era la baza dealului sau la zeci de kilometri distanță. Dar se rugau în fața unui brad care avea pe el anumite cruci, sigur că nu se rugau copacului, ci lui Dumnezeu, dar cu ajutorul bradului rugăciunea ajungea mult mai repede la El. Bărbații purtau la gât cruci, iar femeile purtau salbe cu cruci de bronz și pot spune că huțulii au în continuare o relație strânsă cu Dumnezeu.”

Icoană de la sfârșit de secol XIX, pictată pe lemn

În compania poveștilor despre huțuli, timpul a căpătat o altă curgere, iar finalul bate nerăbdător la ușă.  Cuvântul de închiere îi aparține lui Paul.  “În parteneriat cu Centrul Cultural Suceava, care m-a ajutat cu editarea, am scos un album fotografic intitulat “Chipuri de huțuli. Mărturii ale vremurilor trecute”. Eu am strâns mai multe fotografii vechi ale comunei Brodina, le-am aranjat și le-am cuprins în acest album, asta pentru că fotografia rămâne o icoană a timpului. Continuăm să promovăm frumusețile din zonă, avem aici un cătun de case românești care datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și vrem să promovăm toate aceste frumuseți”, conchide Paul Torac.

Studiază la Facultatea de Drept din Budapesta, iar în tot acest timp cochetează cu activitatea publicistică. După ce obține doctoratul, va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț. Membru de seamă al P.N.R, va pune umărul la propășirea socială și culturală a românilor din Bistrița-Năsăud. Fondează Reuniunea maeștrilor români, Reuniunea de citire și gimnastică, și înființează prima librărie de carte românească din Năsăud. S-a îngrijit de organizarea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat, fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă acestea, Victor Onișor a fost profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar a Universității din Cluj, lăsând publicului o serie de lucrări în ogorul științelor juridice. 

Un avocat în slujba slovei

Se naște pe 19 iunie 1874, în comuna Zagra, din Bistrița-Năsăud, într-o familie de țărani fruntași. Junele urmează studiile secundare la gimnaziul grăniceresc năsăudean. De aici, pleacă la Facultatea de Drept din Budapesta, unde aprofundează tainele științelor juridice. În studenție, a fost desemnat președintele Societății de lectură “Petru Maior”, cochetând cu activitatea publicistică. În anul 1899, își obține doctoratul, după care va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț legând o trainică prietenie cu Traian Vuia. În anul 1900 se stabilește definitiv la Bistrița, unde își deschide propriul birou.

Când nu era la vreun proces, scria pentru revista “Minerva”. La ceva timp după, preia conducerea periodicului “Revista Ilustrată”, ca mai apoi, în calitate de editor, să pună pe picioare “Revista Bistriței”. A fost colaborator de seamă la “Tribuna” din Sibiu, iar în paralel a tradus opera lui Conan Doyle și a lui Jules Verne.

Activitatea în viața urbei

Se implică de timpuriu în politică, declarându-se un adept înflăcărat al curentului activist. În anul 1904, alături de intelectualii vremii pune pe picioare Clubul Național Român din Comitatul Bistrița-Năsăud. Un an mai târziu, a fost ales membru al Comitetului Executiv Central al Partidului Național Român din Transilvania. Din această postură, și-a luat inima-n dinți candidând la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta, însă a fost înfrânt. Episodul nu-l bântuie prea mult, iar la scurtă vreme se implică în activitățile sociale și culturale din Bistrița. Mai întâi, pune umărul la înființarea Reuniunii maeștrilor români, al cărei președinte a fost ceva vreme, sprijină apariția Reuniunii de citire și gimnastică, dar și a Societății cărămidarilor. Iubitor de lectură, reușește să înființeze prima librărie cu cărți românești din Năsăud, având și inițiativa înființării Băncii cooperative populare din Zagra.

Participarea la Marea Unire și misiunea la catedră

Pe 12 octombrie 1918, Victor Onișor participă la ședința Comitetului Executiv al Partidului Național Român, care urma să proclame separarea Transilvaniei de Ungaria. Acțiunile sale au câștigat aprecierea și încrederea elitelor vremii, motiv pentru care este desemnat vicepreședintele Consiliului Național Român al comitatului Bistrița-Năsăud. Din această postură, s-a îngrijit de crearea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat. A fost implicat în vâltoarea evenimentelor politice, iar membri Cercului Electoral Năsăud l-au delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Iată ce spunea avocatul despre idealul unionist:

„Unirea tuturor Românilor, visul nostru de secoli, desigur, că nu s-a putut îndeplini fără de a nu-şi pretinde jertfele sale. Aceste jertfe trebuiesc relevate şi prezentate, ca exemplu de patriotism şi abnegaţie pentru urmaşi, cari sigur se vor întreba cum s-a înfăptuit Unirea românilor?  Cum trăiau ei atunci, luptele pe care le-au dus, suferinţele pe care le-au îndurat. Sau poate totul s-a făcut în mod lent, contrar tuturor principiilor evoluţiei istorice a oricărui neam şi multe alte întrebări.”

Pe 2 decembrie 1918 a fost ales membru în Marele Sfat Național, asigurând pentru doi ani conducerea Resortului Afacerilor Interne din cadrul Consiliului Dirigent Român. Odată cu preluarea Universității din Cluj de către administrația românească, Victor Onișor a fost numit profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar. Activitatea în ogorul dreptului românesc atinge punctul culminant în anul 1923 când a publicat ”Tratatul de drept administrativ român”. Înainte de publicarea acestei lucrări, profesorul Onișor mărturisea că tinerii de azi sunt datori să studieze istoria dreptului: ”Am făcut un început, indicând în multe privinţe un drum nou, pentru acest important studiu al instrucţiunei juridice naţionale. Scopul meu a fost de a veni în ajutorul studenţilor, cari până acum n-au avut fericirea de a cunoaşte trecutul instituţiunilor de stat şi juridice ale neamului nostru.” Alte lucrări semnate de el sunt: ”Istoria dreptului român”, ”Legiuirea ţării noastre”,”Venitul naţional, reforma monetară şi criza economică specială din România”.

Între anii 1922-1923 și 1928-1928, a fost decan al Facultății de Drept din Cluj, iar din 1927 a fost uns vicepreședinte al Secției Juridice din cadrul ASTREI. Se stinge la 16 mai 1932 departe de meleagurile natale, tocmai la Viena, fiind adus în țară și înmormântat la Cluj.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Originar din Valea Vișeului, județul Maramureș, Nicolae a copilărit în ambianța frumosului. Bunicul, cantor la strana bisericii, îi spunea tot felul de povești, iar într-o bună zi, i-a mărturisit că s-ar bucura foarte mult dacă nepotul ar lua calea preoției. Cu timpul, junele a crescut, și-a făcut bagajul și a luat calea Bucureștiului, unde a studiat Seminarul și Facultatea de Teologie. A fost pentru scurtă vreme preot de spital, însă pronia avea alte planuri cu el. În anul 2001, soția, medic de profesie, a primit o invitație de a lucra în SUA, iar misiunea își schimba datele. Pe tărâm american a ridicat o biserică, a închegat o comunitate, le este permanent alături și se îngrijește ca tinerii să-și cunoască credința și rădăcinile. Astăzi, ne întâlnim cu părintele Nicolae Clempuș, slujitor la Biserica Ortodoxă Sfânta Maria din Atlanta și vedem cum a luat naștere această comunitate, cu ce provocări se confruntă românii de peste ocean și ce proiecte pregătesc pentru viitor.

Interviul pe scurt:

• Nebănuite sunt cărările Domnului: “Acești oameni s-au gândit să facă o altă misiune românească în zona lor și căutau un preot. Au luat legătura cu cei de la arhiepiscopie, nu au găsit pe nimeni și atunci m-am nimerit eu. Prima slujbă am făcut-o în decembrie 2001 cu câteva zile înainte de Crăciun, la care au participat maxim zece oameni.”
• Tinerii și biserica în America: “Am încercat să-i ținem pe tineri lângă biserică prin educație religioasă, prin tabere, seri de film, festivaluri românești. Din 2003 avem câte două ediții pe an în care tinerii cunosc muzica tradițională, dansurile. Mereu am avut un grup de dans pentru cei mici și pentru cei mari. Prin aceste manifestări care țin de cultura și identitatea noastră încercăm să-i câștigăm pe tineri.”
• Biserica văzută ca un sat românesc: “Noi nu am separat partea de slujire liturgică de latura practică a bisericii, de cotidian. După slujbă oamenii stau la o cafea, stau la picnic, socializează, dar toate acestea se întâmplă în curtea bisericii și astfel biserica devine o punte de legătură. Putem spune că suntem un sat românesc, unde ne cunoaștem unii pe alții. Este metoda noastră de viețuire, dar și de supraviețuire.”

Biserica Ortodoxă Sfânta Maria din Atlanta

Din Valea Vișeului și până-n SUA, nu-i decât un pas

Mai sunt doar cinci minute până când acele ceasului vor indica ora 20:00, ora României. Pe cealaltă parte a globului, la mii de kilometri distanță, se află părintele Nicolae Clempuș, pregătit să facem cunoștință. Țârâie telefonul! Odată, de două ori, iar când mă pregăteam să contabilizez al treilea semnal sonor, vocea părintelui se face imediat auzită. Primele minute, le dedicăm formulelor clasice de prezentare. După care, jovialitatea maramureșeanului își face simțită prezența. Iscoditor din fire, vreau să aflu ce l-a determinat s-o apuce pe calea celor sfinte. “Bunicul meu a fost un om al bisericii. Cânta la strană, avea foarte multe cărți bisericești. Printre poveștile pe care mi le spunea, a zis că ar fi foarte bucuros dacă eu aș ajunge preot, iar fratele meu profesor. Cumva ideea de preoție mi-a inspirat-o chiar el. Ulterior, am simțit și chemarea, după care au urmat pași în această direcție. Când s-a pus problema unde să merg la liceu, tata a zis că am la dispoziție două variante: fie urmez un liceu la Sighet, și fac naveta, fie merg la Seminarul Teologic din București”, povestește părintele Nicolae pentru Matricea Românească.

,,Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată că o să ajung în America!”

Cu un bagaj de vise și multă ambiție, tânărul a luat drumul Capitalei.  Aici, destinul i-a scos în cale oameni care l-au construit, o soție devotată, iar pe când era în anul patru la Facultatea de Teologie a primit harul preoției. Ce a urmat după? “Vreme de un an și jumătate am fost preot de spital. Soția mea a terminat medicina și făcea stagiul la câteva spitale din București. Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată că o să ajung în America! Era prin 2001 când fratele soției a spus că ar fi bine să venim în SUA. Cum era firesc, mi-am urmat soția, și am zis că o să fac misiune acolo”, spune părintele.

Cum se naște o comunitate peste ocean

Adaptarea în societatea americană nu a reprezentat cea mai mare provocare. Altele erau neajunsurile. Pentru început, părintele s-a dus la cea mai apropiată biserică românească. A urmat o serie de întâlniri cu patru familii care locuiau destul de departe de această biserică. Atunci le-a venit ideea. “Acești oameni s-au gândit să facă o altă misiune românească în zona lor și căutau un preot. Au luat legătura cu cei de la arhiepiscopie, nu au găsit pe nimeni și atunci m-am nimerit eu. Prima slujbă am făcut-o în decembrie 2001 cu câteva zile înainte de Crăciun, la care au participat maxim zece oameni. Ulterior, m-am dus la mitropolitul grec de aici și i-am spus că am venit din România, că vrem să facem o biserică românească și ne-a dat o capelă, unde fusese prima lor biserică. Nu aveam nici curent, făceam slujba la lumânări, exact ca în primele secole creștine. Am slujit acolo timp de trei ani de zile. Veniseră atât de mulți oameni, încât a trebuit să ne mutăm într-un loc mai mare. Cu eforturi, am închiriat o încăpere de la o biserică catolică, am stat acolo încă trei ani, locul devenise neîncăpător, și am început să ne facem planuri pentru a ne construi propria noastră biserică”, își amintește părintele Nicolae Clempuș.

,,Abia în 2011 am terminat cu totul, iar cu două săptămâni înainte de sfințire am avut un mare necaz”

Ridicarea unei biserici pe pământ străin, nu este deloc un lucru ușor. Prețurile terenurilor sunt foarte ridicate, ca să nu mai zic de materialele de construcție, și alte lucruri de genul. Dar Dumnezeu a lucrat tainic și așa s-au strâns oamenii care au ridicat o nouă biserică. “La un moment dat, un român care era stabilit de ceva vreme aici, a zis că vrea să ne întâlnim. Când am ajuns la adresa indicată am dat de o pădure și a zis că în acel loc vom construi biserica. Ne-a donat o bucată de pământ, iar noi ne-am pus pe făcut planul. Biserica a fost ridicată în anul 2008, dar nu era complet finisată. Abia în 2011 am terminat cu totul, iar cu două săptămâni înainte de sfințire am avut un mare necaz. Un scurt circuit la o priză a dus la declanșarea unui incendiu care a distrus aproape totul. Ne-am apucat să refacem biserica, și după câteva luni am făcut și sfințirea”, rememorează părintele.

Tradiție și voie bună la Festivalul Românesc al parohiei

We Are Young in  America

În cei douăzeci de ani de existență, comunitatea a evoluat de la 5-6 familii, până la 200. Creșterea a fost în tandem cu evoluția comunităților de români din SUA. “Dacă e să mă gândesc la evoluția comunității, de la primele Sfinte Liturghii și până acum, pot spune că un singur lucru m-a cutremurat, dar în sens bun. M-am întâlnit cu primul băiat pe care l-am botezat la începutul misiunii noastre, acum are 19 ani, și mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul. Deci avem o generație pe care am crescut-o în biserică. Copiii care au fost botezați de-a lungul timpului sunt gata să se integreze în comunitate și să preia funcții pentru că avem nevoie de lideri în comunitate.”

,,Avem o generație pe care am crescut-o în biserică”

Pe lângă misiunea de la biserică, părintele activează și în cadrul Organizației de Tineret ROYA. “Copiii când sunt mici vin la biserică aduși de părinții lor, dar când ajung la vârsta adolescenței se produce o ruptură. Atunci încep să se raporteze la biserică ca la un loc al părinților. Prin taberele și discuțiile pe care le am cu tinerii încerc să fac această legătură, și să nu mai existe o ruptură între biserica părinților și biserica lor. Apoi, copiii și tinerii care merg la școlă vorbesc limba engleză, se obișnuiesc cu ea, și când ajung adolescenți nu mai pot lega o frază în română. Când vine vorba de Sfânta Liturghie nu înțeleg nimic și am încercat prin întâlnirile cu ei să le explic și să le arăt că biserica este a lor. Că avem o deschidere către limba engleză, ca ei să se integreze în comunitate. Am încercat să-i ținem pe tineri lângă biserică prin educație religioasă, prin tabere, seri de film, festivaluri românești. Din 2003 avem câte două ediții pe an în care tinerii cunosc muzica tradițională, dansurile. Mereu am avut un grup de dans pentru cei mici și pentru cei mari. Prin aceste manifestări care țin de cultura și identitatea noastră încercăm să-i câștigăm pe tineri”, spune părintele.

Stadiul actual al sălii sociale

Biserica în SUA, o familie extinsă

Misiunea părintelui Nicolae Clempuș se desfășoară într-un mozaic religios, în care denominațiunile protestante și neoprotestante sunt la tot pasul. De când slujește în Atlanta, părintele a botezat americani get beget, care au fost furați de frumusețea și profunzimea Ortodoxiei. După câte mi-a povestit, observ că biserica în America, este mai mult decât un spațiu în care te rogi, bați mătănii și aprinzi lumânări. “Pentru majoritatea oamenilor de aici, biserica este o prezență activă în viața lor. Când zic biserică, mă includ și pe mine ca reprezentant al ei. Eu sunt chemat la foarte multe activități în timpul săptămânii. Dacă cineva are o zi de naștere, este o mare bucurie ca în mijlocul lor să fie și preotul. Am amintit un moment vesel, dar foarte mulți oameni au nevoie de biserică atunci când trec prin momente de suferință. Fie că sunt în vacanță sau în alt loc, telefonul meu este deschis și răspund cu bucurie oamenilor. Prietenii mei americani spun că după o anumită oră trebuie să lași telefonul de o parte, nu mai răspunzi ca să ai timp de familie. Pentru mine preoția nu este un job, nu e o meserie, ci o misiune. De curând, am avut o doamnă care este văduvă și care a fost internată în spital cu covid. Când a fost externată și a trebuit să stea cu oxigen, am făcut un plan prin care să-i aducem hrană caldă de trei ori pe zi. M-a impresionat implicarea oamenilor, așa că am făcut un orar în care timp de 3-4 săptămâni doamna aceasta a primit hrană cladă. Pentru oamenii de aici asta este biserica. Ei nu sunt detașați de viața comunității, ci se simt implicați în acest corp unitar. Noi nu am separat partea de slujire liturgică de latura practică a bisericii, de cotidian. După slujbă oamenii stau la o cafea, stau la picnic, socializează, dar toate acestea se întâmplă în curtea bisericii și astfel biserica devine o punte de legătură. Putem spune că suntem un sat românesc, unde ne cunoaștem unii pe alții. Este metoda noastră de supraviețuire, dar și de viețuire.”

,,Pentru mine preoția nu este un job, nu e o meserie, ci o misiune”

Când credeam că le-am auzit pe toate, că nimic nu mă mai poate surprinde, părintele Nicolae deschide un alt subiect și îmi povestește de un proiect în plină desfășurare. “Având numai biserica, o sală micuță și o bucătărie, am pus la cale construcția unei săli sociale, unde oamenii vor avea posibilitatea ca după o nuntă sau botez, să facă o petrecere. Separat, vom avea câteva clase de religie pe diferite categorii de vârstă. Anul trecut în august, am început construcția, iar după un an de zile sala este în picioare, am acoperit-o și lucrăm la partea de interioare. Tot acest proiect este făcut din donațiile credincioșilor, iar ajutoarele vin prin diferite mijloace precum Paypal, on-line pe website-ul bisericii, etc. Centralizăm toate donațiile, se face o listă și nimeni nu este uitat. Deja avem o carte întreagă cu oamenii care au donat și vrem ca ei să rămână pomeniți în parohia noastră. Toate acestea nu le facem spre lauda noastră, ci ca mărturie pentru cei care vor veni după noi. Să-și aducă aminte de sacrificiul nostru. Noi vom pleca din lumea aceasta, dar lăsăm în urmă faptele noastre”, conchide părintele Nicolae Clempuș.

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept și Științe politice, Emil debutează ca stagiar în cancelariile avocațiale, unde prinde tainele acestei meserii. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj, urmând ca peste un an de zile să obțină dreptul de liberă practică. Se implică în cadrul despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe, iar pe lângă acestea tipărește prima gazetă în limba română din comitat. Alături de alți fruntași români, pune la cale componența Comitetului Național Român, ca în cele din urmă să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I.

Debutul unei cariere de succes

Se pomenește în această lume pe 30 ianuarie 1887, în satul Șilea din județul Alba. Vasile și Carolina Folea abia își încăpeau în piele de bucurie. Când se mai înzdrăvenește, junele urmează școala primară în localitatea natală, apoi merge la Gimnaziul superior Greco-catolic din Blaj. Ajuns printre fruntașii din clasă, este recompensat cu două burse, una din partea Fundației “Vanceana”, iar cealaltă de la Societatea “Trasilvania“. Tot acum este ales președinte al “Societății de lectură a tinerimii studioase” constituită în cadrul Gimnaziului. După absolvire, își îndreaptă pașii către Facultatea de Drept și Științe politice din cadrul Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde pe toată durata studiilor a fost bursier al Fundației “Alexandru Șterca Șuluțiu”.

Odată ajuns absolvent, Emil își începe stagiatura, depunându-și censura de avocat la Tabla Regească din Târgu Mureș. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj. Un an mai târziu este uns avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Trânăveni, unde își deschide propriul birou.

Lupta pe mai multe fronturi

Urmând exemplul avocaților emblematici ai României, se avântă în tumultul vieții politice, economice și culturale din acele timpuri. Devine membru activ al despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe din comitat, iar din 1910 alături de avocatul Romul Boilă, pune bazele primei gazete în limba română din comitat  intitulată “Românul târnăvean”, interzisă odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale.

Evenimentele din toamna lui 1918, îl găsesc lucrând cot la cot alături de ceilalți fruntași ai românilor. La 1 noiembrie participă la ședința care avea drept scop alcătuirea Comitetului Național Român, iar peste câteva zile figurează printre organizatorii adunării populare de la Târnăveni la care au luat parte reprezentanți ai comunelor învecinate. Prin acțiunile sale, a câștigat pe loc încrederea adunării electorale din circumscripția Bălăușeni, care a decis într-un final să-l delege la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În plină ascensiune politică

Ulterior momentului Marii Uniri, va fi ales în funcția de subprefect al județului Târnava Mare, demnitate pe care o deține până în noiembrie 1920, când face pasul, pentru scurtă vreme ce-i drept, către fotoliul de prefect. Iese din Partidul Național Român alături de alți paisprezece membri și devine artizanul organizației județene PNL, fiind pe rând președinte, apoi secretar general. Portofoliul politic al avocatului Folea se întregește cu două mandate de deputat, primul la alegerile din 1927, iar cel de-al doilea în legislatura 1934-1937. Dar asta nu e tot. După finalul ultimului mandat, țintește un post de senator, de care nu se poate bucura din pricina dizolvării Parlamentului.

Din anul 1923 va luat inițiativa constituirii Societății “Invalizii de război” în județul Târnava Mică și Alba Inferioară, asigurând preşedinţia ambelor structuri. Pasionat al condeiului, va pune pe picioare ziarul liberal “Târnava. Foaie, politică, socială și națională” (1937-1938) ocupând postul de redactor. În paralel, continuă să pledeze fără cusur în orașul Târnăveni. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I. După o viață închinată libertății și demnității poporului român, avocatul Emil Folea pleacă din această lume pe 21 mai 1943.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Alina vine dintr-o lume în care sunetul vaselor de porțelan înnobila discuțiile comesenilor. După terminarea studiilor, s-a avântat în iureșul multinaționalelor și a făcut de la comerț exterior până la logistică. Într-o zi, o banală vizită la coafor avea să-i schimbe viața. Așteptând să-i vină rândul, Alina răsfoia o revistă franțuzească, iar un editorial despre farfuriile pictate manual a dus la nașterea unui business în care rafinamentul și arta se împletesc de minune. Din acel moment, a început o muncă asiduă care s-a concretizat în cursuri de pictură pe porțelan și antreprenoriat. Din anul 2011 și până în prezent, eleganța vaselor Porphyras a bucurat oameni din Franța, Germania, Dubai, New York, etc. Astăzi aflăm povestea unei femei de succes care nu a încetat să creadă în frumosul din spatele lucrurilor.  

Interviul pe scurt:

• Când ideile te iau prin surprindere: “Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage.”
• Pledoarie pentru eleganță: “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil (…) Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim.”
• Sfaturi pentru tinerii antreprenori: “Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică.”

Debutul unei povești de porțelan

Alina a avut o legătură specială cu porțelanul de când se știe.  Iubea nespus de mult să meargă în vizită la diferite persoane și să povestească în fața unei cești de ceai din porțelan. Odată cu trecerea timpului, vizitele s-au mai rărit datorită sarcinilor pe care le avea la job. “Lucram într-o lume a bărbaților. În primă fază am făcut comerț exterior, eram inelul de legătură dintre firmele mari din afară și firmele românești. Ideea unei afaceri mi-a venit cu ceva timp înainte de anul 2011. Eram la un coafor și răsfoiam o revistă așteptând să-mi vină rândul. Numărul respectiv era dedicat farfuriilor. Când am văzut un editorial despre farfuriile pictate manual am avut o revelație, pur și simplu am simțit că asta mă atrage. Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie. După acel moment am început să caut cursuri de pictură pe porțelan, asta pentru că simțeam că pot pune ideile mele pe acest material”, povestește Alina Ana Alecu pentru Matricea Românească.

,,Eu sunt o persoană care este înconjurată de caiete de desen încă din fragedă copilărie”

Așa a debutat o serie de trei cursuri de pictură pe porțelan în care bucuria era la cote maxime. Alina nu se gândea că o să facă business din această pasiune, dar destinul avea alte planuri. “Din nefericire am avut un moment mai delicat la job, iar soțul meu a spus că așa nu se mai poate și că trebuie să demisionez. Zis și făcut! Atunci mi-am depus actele pentru a deschide o societate comercială și mi s-a oferit un curs de antreprenoriat. Desigur, știam ce este o factură, cum este organizată o firmă și alte lucruri de genul, dar când vine momentul să te ocupi singur, parcă uiți tot ce ai învățat, iar cursul acesta venea ca un sprijin. Ulterior, am urmat alt curs de antreprenoriat dedicat femeilor, dar cel mai mult m-a ajutat înscrierea în cadrul Asociației Femei în Afaceri”, își amintește Alina.

Alina Ana Alecu, fondatoarea Porphyras

Porphyras, obiecte făurite din inimă

După finalizarea uceniciei, Alina a luat frâiele în mână și a pus pe picioare Porphyras. De la bun început a preferat să lucreze cu freelanceri. A legat mai multe parteneriate cu diferite firme, iar de acolo lucrurile au prins contur. Cunoscut drept “aurul alb”, porțelanul aduce un strop de eleganță în viața celor care se înconjoară de el. O întreb pe Alina ce a determinat-o să aleagă acest material și cum au fost primii ani după deschidere. “Îmi place să beau din ceva frumos, iar faptul că este un obiect mic și elegant, ei bine, m-am gândit că pot face o afacere de profil. Am debutat cu primele colecții apelând la o fabrică care se cerea falimentară, era producătoare de porțelan englezesc și am luat stocurile care erau pentru lichidare. Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan, mi s-a părut ceva sublim. Am făcut câteva poze și le-am postat pe magazinul on-line. O altă etapă importantă în creșterea businessului a fost participarea la primul târg internațional în februarie 2012, la pavilionul României de la Frankfurt”, spune Alina Ana Alecu.

,,Printre primele idei a fost să pictez dantelă pe porțelan”

Au urmat ieșiri la Maison D’Objet din Paris, Table Top la New York, Dubai, locuri care i-au deschis calea către noi furnizori de porțelan, iar de acolo, creațiile ei au ajuns până la Principesa Margareta a României. Secretul succesului? “Trebuie să faci lucrurile din inimă, nu neapărat pentru rezultate. Eu nu am făcut o afacere ca să mă îmbogățesc, am făcut-o pentru că îmi place. Că ulterior am avut și câștiguri, că am clădit un nume, astea au venit la pachet. La început a fost foarte dificil, primii clienți au fost din familie, iar gândul de a abandona era prezent mai tot timpul. Asta până când a venit un opt martie și am primit o comandă foarte mare și cred că acela a fost momentul în care am făcut pasul cel mare.”

Metamorfoza unei femei de afaceri

Sufocați de comenzi și de clienți care se întreceau în cuvinte de laudă, așa arăta povestea Alinei și a vaselor de porțelan. Însă anul 2020 a fost unul de cumpănă. Pandemia a produs schimbări majore în comportamentul clienților, ierarhiile s-au inversat, iar obiectele elegante nu-și mai găseau locul în viața de zi cu zi. A fost un an de luptă în care Alina și-a regândit pașii, a conturat noi strategii și mai presus de toate, nu s-a dat bătută. “Toată această experiență m-a schimbat ca persoană. Pornisem la drum cu ideea că nu sunt capabilă. Aveam un job bun, eram plătită la timp și nu țineam să ajung șefă. Eram fericită cu ce aveam. În momentul în care am început să mă cunosc pe mine, viața mi s-a schimbat complet. Secretul reușitei este să nu abandonezi indiferent pe ce treaptă te afli. Să nu te lași doborât de primul hop. Dacă faci asta înseamnă că nu ești bun de antreprenor. Trebuie să fii o persoană puternică”, afirmă cu tărie Alina.

,,Toată această experiență m-a schimbat ca persoană”

Finalul dialogului bate la ușă. Înainte de a pune punct, o provoc pe Alina la un exercițiu de imaginație și o întreb unde vede creațiile Porphyras în viitor. “O să fie prin cele mai bune cafenele, restaurante și prin mai multe magazine de lux. Momentan suntem prezenți în câteva locații de profil, însă îmi doresc să fie mai multe. Totodată ne pregătim să relansăm activitatea în on-line pe niște baze mult mai solide”, conchide Alina Ana Alecu.

Pornește spre Budapesta cu un bagaj de vise și multă determinare. Aici, studiază la două facultăți și devine doctor în drept. La 5 august 1905 ajunge avocat cu acte în regulă, se avântă în politică și luptă pentru emancipare națională a românilor. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic, după care pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat. După 1919 a fost ales deputat în mai multe legislaturi, s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare, a condus mai multe organizații social-edilitare și a publicat articole în ziarele vremii. Odată cu instaurarea regimului comunist i-a fost sistată pensia, bunurile confiscate și evacuat din locuință.

Un munte de muncă și determinare

Se pomenește pe această lume la 15 iunie 1878 în satul Roșia Montană, din județul Alba. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic și au făcut tot posibilul ca feciorul lor să aibă parte de cea mai bună educație. Când se mai dezmeticește, Pompiliu urmează cursurile școlii primare din sat, iar mai apoi clasele gimnaziale și Liceul din Sibiu. Obține bacalaureatul fără mari bătăi de cap, după care se îmbarcă în primul tren cu destinația Budapesta. Aici, devine student la Academia Comercială și Industrială, iar mai apoi la Facultatea de Drept, unde peste câțiva ani își va obține doctoratul.

Ieșit de pe băncile facultății, tânărul se refugiază în cabinetele de avocatură arădene, unde face practica obligatorie între 18 iunie 1903 și 1 aprilie 1904. Prin decizia nr. 503 din 25 aprilie 1904, figurează printre avocații stagiari din Baroul Timiș, urmând ca din 5 august 1905, să fie numit avocat definitiv. Doi ani mai târziu, mai dă o lovitură, dar de această dată în plan personal. Se căsătorește și-i vine pe lume primul fecior, Silviu, care se molipsește microbul științelor juridice profesând la maturitate ca avocat în cadrul Baroului Timiș. Chemat la arme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Silviu se avântă în lupta pentru cucerirea Odesei, însă nu s-a mai întors acasă.

În vâltoarea vieții politice

De numele avocatului Pompiliu Ciobanu se leagă o bogată activitate culturală și politică. A pus umărul la mișcarea de emancipare națională a românilor din Banat, a fost membru activ în cadrul ASTREI bănățene, sprijinind activitatea instituțiilor școlare și bisericești. În ceea ce privește orientarea politică, ei bine, aici se dă de partea Partidului Național Român. Între 1909-1910 participă la mai multe adunări electorale în satele bănățene, militând pentru introducerea votului universal și respectarea libertăților naționale. Implicarea constantă, zelul de care dădea dovadă și tactul cu care opera, i-au făcut pe membrii Cercului electoral Becicherecul Mic, să-l delege la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918. Tot acum, pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat, iar din vara lui 1919 va fi ales  președintele Comisiei pentru Codificarea reformei agrare.

Activitatea în perioada interbelică și prigoana comunistă

La ceva timp după înfăptuirea Marii Uniri, este ales deputat în mai multe legislaturi, iar din 1921 figurează ca președinte al Comisiei pentru codificarea Reformei agrare din același an. Din postura de atașat comercial la ambasada română de la Budapesta, avocatul Ciobanu s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a aflat în fruntea mai multor organizații social-edilitare, a fost președinte al Asociației proprietarilor de case din  Timișoara, iar mai târziu vicepreședinte al Uniunii proprietarilor de case din România, participând la diferite congrese internaționale.

În paralel cu activitățile social-politice, a fost un pasionat al scrisului, motiv pentru care a publicat numeroase articole în ziare și reviste editate în Timișoara, Lugoj, etc. Pe lângă activitatea gazetărească, numele său figurează și pe o serie de lucrări mai ample: Probleme economice (1922); Producția aurului și reforma monetară (1928); Unirea Banatului și încorporarea Timișoarei la România Mare. Dare istorice (1934).

Golgota avocatului Pompiliu începe din momentul instaurării regimului comunist în România. Privit ca un element ce atenta la buna orânduire socială, autoritățile îl trag pe line moartă. Mai întâi i-au sistat pensia, i-au confiscat bunurile și l-au evacuat din casă. În sprijinul lui a sărit Mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu, care l-a găzduit împreună cu soția la Mănăstirea Bodrog între 1952-1956. Ulterior, s-a stabilit la Secusigiu, în casa cumnatului său. Neliniștea și alergătura au început să-i sape la temelia sănătății. Pleacă la cer la vârsta de 84 de ani fiind înmormântat în cimitirul Eroilor din Timișoara.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

La 10 ani se pregătea pentru o carieră în lumea basket-ului, însă destinul i-a dat slam dunk. Pe la 14 ani zdrăngănea de zor chitara, dar mirajul marilor scene s-a risipit ca un abur. Între aceste experiențe, Vlad își cultiva  pasiunea pentru vânzări. Prima tranzacție a venit la 12 ani, când a vândut o bicicletă folosită cu mult peste valoare ei. Junele a crescut și odată cu el s-a dezvoltat un spirit vizionar. A terminat Colegiul Național “Gheorghe Lazăr”, iar de acolo a luat calea Americii, unde a absolvit două facultăți la University of Rochester din New York și un master la University of Texas at Austin. În studenție a trecut prin mai multe firme, a condus echipe, a fost manager pe tura de noapte la Starbucks, a fondat o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech. De parcă nu era de ajuns, în 2019 și-a lansat cartea “When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship” un studiu al sistemelor de suport antreprenorial care are la bază dialoguri cu manageri din America de Nord, Europa și Asia. Astăzi, ne întâlnim cu Vlad Cazacu și povestim despre studiul în SUA, strategii de business și planuri de viitor. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american.

Interviul pe scurt:

• Studenția în SUA, mai cu bune mai cu rele: “Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat.”
• When They Win, You Win, povestea din spatele cărții: “La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice.”
• Radiografia antreprenorului de succes: “Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra businessului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei.”

Vlad Cazacu la Universitatea din Rochester

Căutările de la începutul drumului

Născut și crescut în inima Bucureștiului, Vlad a țintit de timpuriu către culmi nebănuite. Mai întâi prin basket, apoi prin muzică, iar în cele din urmă a strâns aplauze la scenă deschisă pe când evolua într-o trupă de teatru. Printre două pase, un acord și o replică, tânărul își cultiva cu atenție pasiunea pentru business. “Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator. O poveste similară a fost și la treisprezece ani când citisem pe site-uri americane despre marketingul prin afiliere. Atunci mi-am făcut o pagină de Facebook în care aveam diverse produse, camere video, televizoare, frigidere, și făceam cam 4-5 dolari pe săptămână. Sigur, nu era cine știe ce, dar la acea vârstă era un lucru entuziasmant”, povestește Vlad Cazacu pentru Matricea Românească.

,,Când mă uit la episodul cu bicicleta, ei bine, aș spune că am fost un mic negociator”

În familia Cazacu se discuta de mult timp despre posibilitatea ca Vlad să studieze peste hotare. Se vehiculau țări, universități, dar America părea ceva intangibil. “Inițial eram focusat pe studiul în Marea Britanie. Avem cele mai multe informații despre țară, aveam foarte mulți prieteni care au mers acolo, deci partea cu America a venit mult mai târziu, cam prin clasa a XI-a. La un moment dat Maria Müller, o elevă de excepție, a intrat la Universitatea din New York, unde a studiat actoria, iar când am văzut-o atingând acest nivel am zis că pot și eu să fac pasul.”

Vlad Cazacu reprezentând Romania și Universitatea din Rochester la Națiunile Unite

Despre facultate și surprize la fața locului

Din acel moment a debutat o pregătire temeinică. Un rol de seamă l-au avut oamenii de care s-a înconjurat și doamna Daniela Bordei, un înger pe pământ cum o numește Vlad. “În primă fază am dat SAT-ul, apoi examenele de limbă IELTS și CAE, iar de aici a venit procesul de aplicație online. Eu am aplicat la 27 de universități, motiv pentru care a trebuit să mă pun pe redactat eseuri. Poate cea mai grea parte din procesul de aplicare este să găsești suficiente idei pentru fiecare eseu. Ideea este să dai dovadă de unicitate. Lumea vrea să citească povești oneste, povești care reflectă traseul tău în viață și cum ai ajuns în acest punct în care vrei să studiezi în America. Este un proces de gândire în care stai în fața oglinzii și spui cine ești. Un lucru destul de greu la vârsta de 17-18 ani.”

,,Am avut un job încă din a doua săptămână de facultate”

Vlad a terminat cu brio Facultatea de Afaceri cu dublă specializare în contabilitate și antreprenoriat și Facultatea de Psihologie cu specializare în psihologie socială, ambele la University of Rochester din New York. Recent, a absolvit cursurile de master în contabilitate la McCombs Scool of Business în cadrul University of Texas at Austin cu bursă integrală, cel mai bun program de acest fel din lume. În cele ce urmează vreau să aflu cum arată viața unui student în SUA. “Viața studentului este concentrată în jurul campusului universitar. Este un lucru diferit față de universitățile europene, pentru că trebuie să locuiești, să mănânci, să înveți și să petreci între zidurile de acolo. Pentru mine a fost ușor să-mi găsesc un loc în această comunitate, însă nu la fel de ușoară a fost adaptarea la programul de zi cu zi. Primul semestru a fost destul de complicat dacă judec din punctul de vedere al sănătății mentale. Foarte multă presiune, trebuia să obțin anumite note pentru a-mi menține bursa cu care am intrat, apoi partea ce ținea de activitățile extracuriculare, pentru că dacă nu faci ceva în afara orelor de curs, nu te poți diferenția în mulțime. Apoi munca, am avut un job încă din a doua săptămână de facultate. Am lucrat în toți anii, iar în anul trei ajunsesem la patru job-uri part time”, își amintește Vlad.

Vlad Cazacu și echipa lui de la Starbucks

Pe tărâmul afacerilor și o întâlnire rodnică

Job-urile prin care a trecut l-au construit, i-au dat încredere și l-au transformat într-un lider veritabil. Pe lângă acestea, Vlad a pus pe picioare două businessuri: o firmă de consultanță și o platformă Ed-Tech intitulată BarterOut. “Partea de consultanță a venit în momentul în care am observat foarte mulți studenți care veneau la mine întrebându-mă cum de am reușit să fac atâtea lucruri în primii ani de facultate. Am început să vorbesc cu ei, să-i ajut, dar la un moment dat nu mai aveam timp. Într-o zi, o persoană vine și-mi spune: «Dacă te-aș plăti, poți să-ți faci timp pentru mine?» Și atunci am zis că da! Tot atunci Pavel Stan, prietenul meu student la Drexel University, trecuse prin aceeași experiență, așa că am pus pe picioare o platformă. După dor un an a trebuit să închidem pentru că Pavel a plecat în Japonia, iar eu începusem lucrul la BarterOut. Cărțile sunt foarte scumpe în America, poți da sute de dolari pe un manual, iar la finalul semestrului nu-l mai folosești. Platformele dedicate re-vânzării manualelor nu erau ceea ce trebuie, prin urmare am venit către studenții care nu mai foloseau acele manuale și i-am conectat cu cei ce le vor folosi semestrul următor. Astfel, studenții vindeau și cumpărau automat manuale pentru aproximativ 80% din prețul inițial. Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați pe o sumă considerabilă. Atunci am decis că nu vindem, că putem face ceva mai mare, iar la șase luni am decis să facem un open source ca orice universitate din SUA să poată crea o copie a acestui sistem și să-l integreze.”

,,Am fost operativi timp de doi ani, am făcut profit și după am primit o ofertă de a fi cumpărați”

Și asta nu-i singura “ispravă”. În 2019, fără să fi programat ceva în prealabil, Vlad Cazacu debutează ca autor și vine în fața cititorilor cu lucrarea “When They Win, You Win: A More Human Approach to Supporting Entrepreneurship”. “Inițial nu mă gândeam la o carte. Contextul a fost următorul. Eram la o conferință în New York și acolo l-am cunoscut pe Eric Koester, antreprenor și profesor la Georgetown University. După ce și-a terminat speechul m-am dus la el și i-am zis: «Hey, am fost fascinat de speechul tău și aș vrea să te scot la cină!» În acea seară am luat cina cu el și alți oameni din audiență, iar la masă am povestit despre cum poți să aduci credibilitate în secolul XXI. Tot vorbind noi acolo, ne întreabă ce lucrăm. La momentul respectiv lucram pe platforma Ed-Tech și făceam o cercetarea la universitate despre ecosistemele de suport antreprenorial universitar. Atunci a venit oferta! Eric a spus să-mi continui cercetarea, să intervievez oameni noi, să adun informații și să le pun într-o carte pe care se angajează să o publice. Rezultatul a fost mai mult decât un studiu al sistemelor de suport antreprenorial universitar, ci un studiu general care are la bază interviuri cu manageri implicați în incubatoare, acceleratoare și studiouri de antreprenoriat din America de Nord, Europa și Asia.”

Vlad Cazacu și preitenii lui la lansarea oficială a cărții în New York

Antreprenorul, pompierul din orașul cu fân

Și pentru că tot suntem în zona de business vreau să-l provoc pe Vlad la o discuție despre nereușita Start-up-urilor care arată bine pe foaie, primesc finanțare și mor în câteva luni. Unde e greșeala? “Aș spune că undeva pe la 60% dintre Start-up-uri dau greș pentru că ideea din spate nu rezolvă o problemă monetizabilă în societate. Sunt două părți: problema și monetizarea. Acum, partea care ține de problemă te face să vii cu o soluție și nu invers. Ori, foarte mulți antreprenori au o idee, însă chiar dacă e bine documentată și pusă într-un business plan, ea nu aduce această componentă a rezolvării unei necesități reale. Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei. Companiile mari care au răzbit în timp au fost cele care au soluționat o problemă pentru care lumea era dispusă să plătească”, precizează Vlad Cazacu.

,,Trebuie să te gândești dacă acea problemă este destul de importantă astfel încât oamenii să ofere bani pentru rezolvarea ei”

Fără doar și poate, să fii antreprenor în SUA este un privilegiu. Avantajele pornesc de la nivelul ridicat al tehnologiei, inovația în cercetare, dar cel mai important aspect ține de societate și sistemul birocratic. “Din păcate România nu a dezvoltat acest sistem de Venture Capital. Abia acum apare timid prin București și Cluj, iar la nivel legislativ și birocratic este foarte departe de ceea ce ar trebui să fie. Protejarea investitorului în România nu există. În Europa de Est cea mai dezvoltată țară în domeniul acesta este Polonia și de aceea vedem o inflație de capital străin pe piața de acolo. Spre exemplu, când mi-am înregistrat ultima firmă în Statele Unite a durat doar trei zile și totul a fost online.”

Vlad Cazacu și Giovanni Ilacqua, cofondatorii Flowlie Technologies

În România antreprenorul este asociat cu șeful care stă în scaun, dă comenzi, taie capete și la bucurie bea whisky cu gheață. Așa să fie Vlad? “Nu! Ca antreprenor vei avea multe nopți de muncă, foarte multe refuzuri, responsabilități, mai ales dacă iei bani de la investitori și n-ai control deplin asupra business-ului tău. Antreprenorul este un pompier într-un oraș de fân. Arunci o scânteie și pompierul trebuie să fie toată ziua la post pentru a evita o catastrofă. Și atenție, toată lumea aruncă scântei. Investitorul, economia, clienții, uneori chiar echipa ta aruncă scântei și tu trebui să fii acolo la lucru.”

Nu îmi propun să fiu printre cei care amenință pacea urbei din fân, dar va trebui să anunț finalul incendiar al interviului, mai exact planurile de viitor. “Voi începe o nouă aventură într-o firmă de investiții, Assure Syndicates, în Miami, Florida. Voi investi în Start-up-uri și voi facilita relații cu alți investitori. Continui să lucrez la noul meu start-up, un software pentru investitori. Pe termen scurt voi rămâne în SUA pentru a profita de orice oportunitate de a cunoaște oameni și a face bani, iar la un moment dat aș vrea să fac investiții în Start-up-uri românești și să contribui la o societate care primește capital străin și în care tinerii pot să clădească businessuri”, conchide Vlad Cazacu.

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Emanuil Ungurianu a slujit avocatura vreme de 35 de ani. Cu timp și fără timp preia cârma despărțământului ASTRA din Banat și se angajează în misiunea de a ridica mai multe biblioteci în zonele rurale. Donează cărți, bani, adună lângă el oameni de bine și se ocupă de organizarea învățământului românesc bănățean. A luptat împotriva legilor care prevedeau introducerea limbii maghiare în școli și s-a îngrijit de soarta elevilor, studenților și profesorilor români. Aprig la vorbă, dar mai tăios prin cuvânt, avocatul Ungurianu pune pe picioare două ziare: “Luminătorul” și “Dreptatea”. A lucrat și-n ogorul bisericii fiind cel care s-a alăturat Mitropolitului Andrei Șaguna în proiectul de reînființare a Episcopiei Timișoarei.

Primii pași în viață și-n carieră

Vede lumina zilei pe 21 decembrie 1845, în localitatea Satchinez, din județul Timiș. Este botezat la două zile de către preotul George Popovici și primește numele Emanuel. Junele se dezvoltă frumos. Debutul școlar, și-l face în localitatea natală, după care pornește spre Timișoara pentru restul etapelor școlare. Proaspăt absolvent de bacalaureat, se decide rapid și pornește spre Facultatea de Drept din Budapesta. S-a dovedit un student eminent, care pe lângă cursuri muncea ca funcționar la poștă pentru a strânge un ban în plus. După finalizarea facultății, va face practica necesară, urmând ca în anul 1874 să promoveze examenul de avocatură la Tabla regească din Budapesta.

De aici, se îndreptă către capitala Banatului, unde și-a deschis un birou. A profesat avocatura vreme de 35 de ani, perioadă în care s-a remarcat prin diplomație, patriotism, cultură și apărarea drepturilor conaționalilor. Iartă cum îl vedea Valeriu Braniște, lider de seamă al românilor din Banat: “Holtei era în Timișoara avocatul Emaniul Ungurianu, pe atunci director al Timișanei (…) Era unic în felul său, bun la inimă, dar aspru la vorbă. Ne dicta să fim zilnic după masă în cafeneaua Kranprinz, la masa lui, unde își lua cafeaua neagră.”

Un avocat în slujba culturii 

Înființată la Sibiu prin eforturile unei generații care dorea emanciparea politică a națiunii române, Asociația ASTRA începea să prindă rădăcini. La insistențele elitei bănățene, în orașul de pe Bega va lua naștere un despărțământ. Un loc de seamă în activitatea asociației îl va avea avocatul Ungurianu, care a deținut funcția de director între 1898-1906. Scopul era unul bine definit: dezvoltare culturală și economică a poporului român din Banat.

Emanuil Ungurianu s-a dedicat trup și suflet noii misiuni. În anul 1901, despărțământul avea în administrare zece biblioteci dintre care patru fuseseră înființate în cursul acelui an. De înzestrarea lor s-a ocupat chiar avocatul bănățean, care a donat 64 de tomuri. Pentru susținerea activităților culturale, Emanuil a contribuit cu 400 de coroane din propriul buzunar și a demarat lucrările pentru alte patru biblioteci în localitățile Dragșina, Sinersig, Vucova și Cerna. În adunarea generală a despărțământului ținută la 14 iunie 1903, liderul bănățean afirma că slăbiciunile unui popor trebuiesc descoperite și vindecate, altfel neamul respectiv va fi supus pieirii.

În slujba învățământului românesc 

Pe lângă înființarea și înfrumusețarea bibliotecilor, o altă problemă de care s-a îngrijit a fost dezvoltarea învățământului românesc din Banat. Situația nu era deloc una roz. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, școala traversează o perioadă nefastă. În viziunea străinilor, ea trebuia să contribuie la edificare statului național maghiar. Cum era de așteptat, limba maghiară a fost introdusă ca obiect de studiu în gimnaziile și liceele românești, iar în 1907 avea drep scop ”dezvoltarea și întărirea atașamentului față de patria ungară.”

În anul 1866  fruntașul Meletie Drăghici și profesorul George Crăciunescu au pus bazele unui “institut de creștere și ajutorare pentru tinerimea română greco-catolică de la școala din Timișoara.” În horă se prinde și Alexandru Mocioni, politician cu ștate vechi, iar la adunarea din 16 aprilie răsare “Alumneul român-național din Timișoara.” Avocatul Ungurianu a fost uns pe rând, vicepreședinte, apoi președinte. Când a preluat conducerea “Alumneului” acesta deținea un fond de 200 de florini, urmând ca la finalul mandatului să lase în vistieria acestuia nu mai puțin de 22.000 de florini. Eforturile sale au vizat și organizarea “Reuniunii învățătorilor români” din Banat. În acest sens, avocatul bănățean a luptat pentru asigurarea existenței materiale a învățătorilor români prin înființarea unui fond de ajutorare reciprocă.

Cu toate acestea apele nu se liniștesc de loc. Bănățenii se strâng în număr mare și protestează împotriva măsurilor impuse de maghiari. De la adunare nu puteau lipsi Emanuil Ungurianu, Traina Putici, George Adam, Pavel Rotariu, etc. Evenimentul s-a încheiat cu o rezoluție ce prevedea abrogarea tuturor legilor și ordonanțelor care introduceau limba maghiară în școlile confesionale românești. Pe lângă toate acestea, avocatul a făcut donații substanțiale în contul școlilor românești din Banat. A fost atent și la nevoile studențimii române. Vorbind despre situația tinerilor care studiau în Budapesta, a scos în evidență faptul că aceștia se scaldă în mizerie și că este necesară înființarea unui internat care să le ofere cele mai bune condiții.

Emanuil Ungurianu alături de membri ai elitei din Transilvania în august 1908, la Șimleu Silvaniei

Aduce la lumină noi publicații și sprijină reînființarea Episcopiei Timișoarei

Om de caracter, patriot fără cusur, vizionar, dar mai presus de toate un pasionat al condeiului. Conștient de rolul pe care-l avea presa în cadrul mișcării de emancipare națională, fruntașul bănățean a pus bazele unor ziare românești pe care le-a sprijinit financiar. Așa iese de sub tipar “Luminătorul”, ziar menit să evidențieze situația politică a românilor din Banat. În 1893, alături de Alexandru Mocioni și Vincețiu Babeș, se pune la cale înființarea unei alte publicații, “Dreptatea”. Cu acest prilej, Ungurianu a reafirmat scopurile presei românești: “apărarea intereselor politice și culturale; informarea intelighenției române și luminarea țăranului român.” La finalul anului 1897 cele două ziare au încetat să mai iasă de sub tipar, atât din cauza lipsei de bani, cât și din cauza persecuției politice venite din partea guvernului maghiar.

Emanuil Ungurianu a lucrat și-n ogorul bisericii. În 1863, Mitropolitul Andrei Șaguna a propus reînființarea Episcopiei Timișoarei, iar printre liderii care s-au alătura acestui demers a fost și avocatul român. Proiectul reînființării episcopiei a avut de înfruntat multe dificultăți. Pe lângă opoziția autorităților politice, lipsa banilor făcea imposibilă realizarea acestui vis. Rezolvarea vine tot de la fruntașul bănățean, care nu stă cu mâinile încrucișate și demarează o campanie de strângere de fonduri, deschizând colecta cu o donație de 10.000 de coroane. În 1906, l-a convins pe episcopul Ioan I. Pop să lanseze o circulată în vederea strângerii de fonduri. Cu timpul, deputați timișoreni, oameni din înalta societate, oameni simpli, toți au contribuit la colectă. Reunit în ședință specială, sinodul din Arad, și-a dar în principiu acordul pentru reînființarea Episcopiei Timișoarei și cedarea a patru protopopiate. Prin eforturile sale, Ungurianu a câștigat de partea sa și Primăria Orașului Timișoara, care a donat  în anul 1925 o suprafață de peste cinci pogoane de pământ în centrul orașului destinată ridicării unei catedrale episcopale. Pe lângă acestea, de numele său se leagă construirea de noi biserici, înființarea unor parohii și subvenționarea mai multor proiecte. În calitate de membru al Consistoriului Episcopiei Aradului, fruntașul bănățean a susținut necesitatea consolidării învățământului confesional românesc și ajutorarea materială a corpului didactic.

Reușitele profesionale nu s-a răsfrânt și în viața personală. A rămas necăsătorit până la finalul vieții, preferând mai degrabă să se angajeze într-un mariaj cu munca. Alergătura, responsabilitățile și nopțile nedormite, îi macină sănătatea. După o viață afierosită propășirii românilor, avocatul Ungurianu trece la cer în data de 25 martie 1929. Douăzeci și patru de preoți în frunte cu Episcopul Grigorie Comșa, au săvârșit slujba de prohodire în Piața Unirii din Timișoara. Necrologurile au fost asigurate de Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Victor Vâlcovici, alături de alți membri ai elitei române.

Surse: Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu (1845-1929), Ed. MIRTON, Timișoara, 1996

Pasiunea pentru chimie a venit pe filieră maternă. Abia aștepta să ajungă în clasa a VII-a, pentru a da piept cu primele noțiuni. Credea că o să fie floare la ureche, că o să rezolve problemele cu ochii închiși, dar nu a fost deloc așa. Într-o zi, profesoara le-a dat un test de matematică. Radu a obținut un calificativ bun, motiv pentru care a fost chemat la orele de pregătire pentru olimpiada de chimie. Nu vedea rostul, însă a dat curs invitației și bine a făcut. Cu tact pedagogic, profesoara i-a luat un văl de pe ochi. De atunci a fost de neoprit. Vreme de șase ani a fost olimpic la această materie, a fondat primul club de chimie din liceu, a oferit meditații gratuite celor care aveau nevoie, iar acum urmează un double major, unul în chimie și altul în economie, la Vassar College din New York. Ne continuăm periplul peste ocean și facem cunoștință cu Radu Florea, unul dintre co-fondatorii platformei “Vreau să Studiez în America”. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Iar acum, povestea!

Interviul pe scurt:

• Chimia, o pălărie prea mare: “Nu mă descurcam absolut deloc, eram praf! Eu credeam că o să-mi placă, că o să mă descurc, dar nu era așa. Îi vedeam pe cei din jur cum înțeleg tot și eu nu mă prindeam cum merg lucrurile. Într-o zi,  profesoara ne-a dat un test, dar era un test de matematică, adică nu avea deloc legătură cu chimia. Am făcut destul de bine, iar cine lua un anumit calificativ era chemat la ore de pregătire pentru olimpiada la chimie.”
• Cum e să fii student în America?: ”Este un șoc! Sunt multe lucruri la care trebuie să te adaptezi. În primul rând ești la mii de km distanță de țară. Deci nu poți zbura în weekend acasă dacă ți se face dor de familie, asta pentru că zborul e foarte lung și foarte scump. Un alt lucru dificil este că nu sunt prea mulți români în SUA.”
• Double major în SUA sau cum se împacă chimia cu economia: “Simțeam că economia îmi oferă versatilitate, iar acum sincer să fiu mă tentează mai mult o carieră în domeniul economic. Asta nu înseamnă că nu-mi mai place chimia, o fac cu plăcere de atâția ani, dar economia este un lucru nou, simt că mă atrage mai mult.”

Vassar College din New York

Ioni, atomi și o pasiune mult prea mare

Când era în școala primară ardea de nerăbdare să înceapă orele de chimie. Era fascinat de poveștile mamei care studiase o vreme la Facultatea de Chimie din București. Junele a crescut, și iată-l ajuns acolo unde își dorea, clasa a VII-a, prima oră de chimie. Profesoara intră în sala de curs, elevii salută în picioare cu celebrul ”Bunăăă ziuaaa!”, iar pe tablă apar primele noțiuni. În acel moment, cerul se prăbușise.“Nu mă descurcam absolut deloc, eram praf! Eu credeam că o să-mi placă, că o să mă descurc, dar nu era așa. Îi vedeam pe cei din jur cum înțeleg tot și eu nu mă prindeam cum merg lucrurile. Într-o zi, profesoara ne-a dat un test, dar era un test de matematică, adică nu avea deloc legătură cu chimia. Am făcut destul de bine, iar cine lua un anumit calificativ era chemat la ore de pregătire pentru olimpiada la chimie. Sceptic, am început să merg la ore, și nu mai știu exact în ce context, profesoara ne explica ceva, iar în momentul acela am simțit cum mi s-a luat un văl de pe ochi. Vedeam sensul din spate“, povestește Radu Florea pentru Matricea Românească.

,,Eu credeam că o să-mi placă, că o să mă descurc, dar nu era așa”

Din acel moment, Radu a început să traverseze o pantă ascendentă. A devenit olimpic, a pus bazele primului club de chimie și oferea meditații benevol. Cu toate acestea, vreau să aflu cum a venit ideea de a studia peste hotare. “Eram clasa a X-a sau a XI-a, la Colegiul Național ”Mihai Viteazul” și făceam pregătire cu o profesoară pentru examenul IELTS. La momentul respectiv, îmi doream să studiez medicina, dar când am început orele de anatomie mi-am dat seama că nu-mi place așa de mult. Ok, dacă nu mai merg la medicină, poate mă duc la Facultatea de Farmacie. Între timp, această profesoară cu care făceam meditații m-a întrebat dacă nu vreau să aplic în străinătate. Nu mă gândisem la asta până atunci, și mi-a zis de New York University. M-am documentat și am realizat că am destul timp să-mi dau SAT-ul. Pe lângă America, am aplicat și în Anglia, dar ca variantă de rezervă”, își amintește Radu.

Pregătirea pentru o facultate în SUA și la ce să mă aștept dacă ajung acolo

A urmat o cursă pe viață și pe admitere. Pentru un tânăr care dorește să aplice în America, procesul este unul anevoios. Sunt acte, examene, drumuri de făcut, deci cu siguranță are nevoie de un ghid pe această cale. Îl rog pe Radu să ne spună în ce a constat procesul de aplicare și de când este recomandat să te apuci de pregătire. “Dacă ești deja clasa a XII-a și vrei să pleci în SUA, eu cred că este cam târziu. Când vine vorba de America trebuie să te apuci din timp, asta pentru că sunt multe lucruri pe care le ai de făcut. În primul rând trebuie să dai SAT-ul (bacalaureatul american) și sunt doar patru sesiuni pe an. Nu e un examen greu, dar ai foarte puțin timp la dispoziție și trebuie să lucrezi foarte mult ca să te obișnuiești cu acel gen de întrebări. După care urmează examenul de engleză, aici poți opta între IELTS sau TOEFL, principalele acceptate în America. În etapa a treia trebuie să te apuci să scrii eseuri. Cred că ele sunt partea cea mai importantă din procesul de aplicare. Există un eseu mare pe care îl trimiți la toate facultățile la care aplici, iar după aceea fiecare facultate îți poate cere un anumit număr de eseuri. Eu pentru douăzeci de facultăți am scris în total 45-46 de eseuri”, lămurește Radu.

,,Ei bine, să fii student aici este un șoc! Sunt multe lucruri la care trebuie să te adaptezi”

Privită din exterior, viața unui student în America este un vis. Felul cum arată campusurile, petrecerile care animă atmosfera, vibe-ul pe care ți-l dau cluburile la care poți participa, te fac să trăiești celebrul American Dream. Să fie oare așa? “Ei bine, să fii student aici este un șoc! Sunt multe lucruri la care trebuie să te adaptezi. În primul rând ești la mii de km distanță de țară. Deci nu poți zbura în weekend acasă dacă ți se face dor de familie, asta pentru că zborul e foarte lung și foarte scump. Un alt lucru dificil este că nu sunt prea mulți români în SUA, și oarecum simți nevoia să vorbești românește cu cineva din când în când. Apoi, financiar, aici lucrurile sunt foarte scumpe. În America există facultăți care oferă fie burse, fie ajutor financiar. Eu sunt la o facultate care îți acoperă 100% din nevoia pe care o demonstrezi. Ei se uită la aplicația de admitere, dar și la cea financiară. Spre exemplu, pachetul meu financiar este bazat pe veniturile familiei mele. Din acest punct de vedere primesc o bursă pe care nu trebuie să o înapoiez, iar pe lângă asta mi s-a oferit și un job. În anul I am lucrat în clădirea principală a campusului, iar în acest an am fost tutore la Centul de Științe, unde oficial sunt înregistrat pentru chimie și economie, dar neoficial ajut și la fizică, matematică, deci mai multe”, spune Radu Florea.

Când chimia și economia se iau de mână

Ajuns la Vassar College din New York, Radu aflase de posibilitatea obținerii unui double major, în România ar fi echivalentul a două facultăți în același timp. Domeniul de căpătâi era fără doar și poate chimia, însă pentru cel de-al doilea a început o căutare. “Mă gândeam la biochimie, neuroștiințe, economie, deci erau mai multe variante. În primul semestru am luat un curs de introducere pentru științe cognitive și unul pentru economie. Primul a fost un coșmar, nu mi-a plăcut absolut deloc, dar economia mi-a fost pe plac. Simțeam că economia îmi oferă versatilitate, iar acum sincer să fiu mă tentează mai mult o carieră în domeniul economic. Asta nu înseamnă că nu-mi mai place chimia, o fac cu plăcere de atâția ani, dar economia este un lucru nou, simt că mă atrage mai mult”, afirmă cu tărie Radu.

,,Cred că toată lumea care studiază în afară trebuie să se gândească din când în când la ce am putea face pentru a sprijini România”

În prezent, este anul II, iar pe viitor își dorește să rămână pe meleagurile New York-ului. Cu toate acestea, nu a uitat de România, și mai ales de tinerii de vârsta lui. Pentru ei, Radu are un mesaj: “Chiar dacă ați făcut o facultate în România, oricând aveți posibilitatea de a merge la master în America. Dar nu cred că trebuie să plecăm toți din România. Mie îmi pare rău că am fost nevoit să plec. Dacă în România aș fi avut posibilitatea să studiez la un nivel similar cu cel din SUA, nu mai plecam. Cred că toată lumea care studiază în afară trebuie să se gândească din când în când la ce am putea face pentru a sprijini România. Dacă o să plecăm toți din România, această țară va muri” conchide Radu Florea.

S-a născut într-o familie cu o bogată activitate în domeniul teologiei. Părinții l-ar fi vrut preot, dar junele și-a îndreptat atenția către domeniul științelor juridice. După absolvirea facultății ocupă un post de jurist, iar în 1874 se stabilește la Cluj, unde își deschide propriul birou. Debutul în politică vine de partea liberalilor, urmând ca în 1887 să pună pe picioare un prim proiect al Memorandumului. Autoritățile maghiare deschid un proces în urma căruia Iuliu Coroianu și alți semnatari ai documentului primesc ani grei de temniță. Va trece și peste asta, iar la eliberare se implică în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Anii de după Marea Unire, au fost presărați cu noi responsabilități și demnități politice, urmând ca în 1927 să părăsească definitiv scena vieții.  

Un avocat într-o familie de teologi

Vine pe lume la 14 iunie 1847, în casa preotului Demetriu, din comuna Craidorolţ, judeţul Satu Mare. De-a lungul timpului, neamul Corienilor s-a remarcat printr-o tradiție foarte bogată în ogorul bisericii. Bunicul său fusese primul teolog român care a studiat la Universitatea din Viena, iar tatăl deținuse funcția de rector al Seminarului Teologic din Gherla. Râvna față de cele sfinte se împletea cu dragostea de țară. La 14 mai 1848, preotul Demetriu Coroianu  participă alături de cei peste 40.000 de români ardeleni, la Marea Adunare de la Blaj desfășurată pe Câmpia Libertății. Junele își finalizează studiile la școala primară din Șimleu, unde tatăl său activa în calitate de vicar, apoi merge la Liceul piariștilor din Cluj (1859-1867). Aici, este coleg cu Grigore Silași, Aurel Lazăr, Petre Dulfu, personalități care vor rămâne în istoria Transilvaniei. După obținerea diplomei de bacalaureat, Iuliu întrerupe tradiția familiei și pășește pe cărarea științelor juridice la Academia de Drept din Oradea (1867-1870).  Debutează ca jurist la Șimleu Silvaniei, iar din anul 1872 va deține funcția de subprefect în cercul Crasna din același comitat. Din anul 1874, se stabilește definitiv la Cluj, unde își deschide un birou de avocatură.

Din apărător direct în boxa acuzaților

A debutat de timpuriu în politică, mai exact în anul 1881, în tabăra Partidului Național Român, unde a făcut parte din comitetul de conducere alături de Vasile Lucaciu, Ioan Slavici, Eugen Brote, etc. Pleda exemplar, combătea fără cusur și câștigase aprecierea tuturor. La procesul din 1889 intentat părintelui Vasile Lucaciu de către Tribunalul Regal Ungar din Satu Mare, avocatul Iuliu Coroianu reușește imposibilul: achitarea pe loc a inculpatului. Revenind la activitatea politică, în anul 1887 a întocmit un prim proiect al Memorandumului românilor ardeleni. Pe parcurs, i s-au mai adus unele îmbunătățiri în colaborare cu părintele Lucaciu, urmând ca varianta finală să fie prezentă la cea de-a IV-a Conferință a P.N.R de la Sibiu.

Autorii Memorandumului Transilvaniei. Avocatul Coroianu este al doilea din rândul de jos (de la stânga la dreapta)

Din nefericire, eșecul memorandiștilor și condamnarea celor care își puseseră iscălitura pe document, a fost atribuită avocatului Coroianu. Pe tot parcursul procesului, a manifestat o atitudine demnă și plină de curaj. Era gata oricând să combată obiecțiile judecătorilor și să țină piept acuzațiilor. Tensiunea era la cote maxime. Iritat de logica cu care își construiește apărarea, președintele completului de judecată i-a interzis avocatului Coroianu să mai ia cuvântul. Dar acesta nu l-a ascultat. A combătut cu tact și diplomație toate acuzele și provocările venite din partea adversarilor. Văzând cum decurg lucrurile, procesul Memorandumului a fost transformat într-un proces politic în care principala problemă era îndrăzneală românilor de a-și cere drepturile. Pentru guvernul maghiar, pierderea procesului era ceva de neimaginat. Astfel, prin Ordinul 1894, autoritățile dispun dizolvarea Partidului Național Român din Transilvania, iar memorandiștii sunt condamnați la închisoare. Iuliu primește doi ani și jumătate de temniță grea, fiind acuzat de uneltire împotriva orânduirii Imperiului Austro-Ungar. Își execută pedeapsa la închisoare de la Seghedin alături de alți susținători ai cauzei naționale.

Participarea la Marea Unire și anii de după

Eșecul tratativelor româno-maghiare din 13-15 noiembrie 1918, a complicat și mai mult situația politică. Văzându-se în imposibilitatea de a obține ceea ce vor, membrii P.N.R au adus în discuție convocarea unei mari adunări naționale a românilor ardeleni. În acest sens, a fost alcătuit “Regulamentul pentru alegerea deputaţilor din Adunarea Naţională” care a fost trimis tuturor Consiliilor și Gărzilor Naționale. Pe 24 noiembrie 1918, Iuliu Coroianu a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, urmând ca ulterior să facă parte din Marele Sfat Național.

După înfăptuirea Marii Uniri, a fost uns ministru al Agriculturii în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 1920. Ulterior, portofoliul politic a fost întregit de calitatea de senator în cadrul Primului Parlament al României Mari. Pe lângă ieșirile politice, avocatul Coroianu s-a arătat interesat și de viața economică. Astfel, a făcut parte din colectivul care a pus bazele “Economului” instituție de credit și economii din Cluj. Cu un an înaintea morții, îl regăsim printre semnatarii documentului “Chemarea către tinerimea română” prin care se cerea reforma morală și politică a țării. Trece la cer în anul 1927 fiind înmormântat la Cluj, în cimitirul Central. La slujba de prohodire au luat parte numeroase personalități ale vremii, iar necrologurile au fost asigurate de Ioan Suciu, prefectul Marțian Căluțiu, Gavril Tripon și mulți alții.

Surse: 1) Prof. dr. Ioan Corneanu, Av. Vasile Moiş, Av. Luska Fanea, Av. Andrada Moiş, Iuliu Coroianu, articol din pe dacoromania-alba.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Se pregătea pentru o carieră de fotbalist profesionist, dar o întâmplare copilărească l-a scos de pe teren. Medicii nu-i dădeau șanse prea mari de recuperare, cât despre ovațiile tribunei, nici nu mai încape vorba. Într-o seară, a avut un vis. Se făcea că o bătrână îl ia de mână și merge alături de el. La următoarea vizită la medic, ce să vezi? Rezultatele analizelor erau semnificativ mai bune. Începuse să meargă, ba mai mult, să alerge. Nu știa cine fusese bătrânica misterioasă, dar cu timpul a recunoscut-o în icoana Sfintei Parascheva. De atunci a venit și curiozitatea față de biserică, iar Dumnezeu i-a scos cale oameni care au știut să-i vorbească. Însă gândul îi era tot la fotbal. Numai că de fiecare dată când punea piciorul pe minge, durerea revenea. În paralel, a început să se pregătească pentru admiterea la seminarul din Tulcea, unde a intrat cu brio. În prezent, este preot la Biserica Sfânta Parascheva din Dăeni, loc pe care l-a schimbat din temelii. Astăzi stăm de vorbă cu părintele Alexandru Balaban și povestim despre tineri, proiecte de suflet și cum faci dintr-o comunitate rai.

Interviul pe scurt:

• O accidentare banală: “Pentru mine fotbalul era totul. Îmi plăcea forte mult și nu știam altceva. Jucându-mă cu niște prieteni, am mers cu ei să aducem fân. M-am urcat într-o căruță plină, iar calul a început să se miște, și de frică am sărit. În urma acestei întâmplări m-am lovit la spate. De atunci, viața mea s-a schimbat. Nu mai puteam să fac nimic. Medicii i-au spus mamei că nu îmi voi mai reveni și că să există șanse să nu mai pot merge.”
• Omul care sfințește locul: “Primăria ne alocase o sumă de bani pentru centrala bisericii care scotea fum. Am decis să facem o cămăruță pentru centrală și una pentru magazia de lemne. După aceea am schimbat planul și am decis să construim un așezământ.”
• Munca unui preot cu tinerii: “Trebuie să intrăm în lumea lor. Noi le vorbim superficial despre Biblie, sfinți, dar ei nu știu semnificația lor. Eu în toate activitățile pe care le-am făcut cu ei nu am neglijat niciodată biserica, deși nu am început din biserică, ci din locurile pe care le frecventează.”

Biserica Sfânta Parascheva din Dăeni, după restaurare

Pase, goluri și accidentări 

Părintele Alexandru Balaban a copilărit în satul Ulmu din județul Brăila. Pe atunci era doar Alex, un puști care bătea mingea cât e ziua de mare cu scopul de a deveni jucător profesionist. Datorită calităților, ajunsese să fie legitimat la echipa Petrolul Ulmu. Avea tot viitorul în față, dar într-o zi, destinul face o alunecare violentă și-l socate de pe teren. “Pentru mine fotbalul era totul. Îmi plăcea forte mult și nu știam altceva. Jucându-mă cu niște prieteni, am mers cu ei să aducem fân. M-am urcat într-o căruță plină, iar calul a început să se miște, și de frică am sărit. În urma acestei întâmplări m-am lovit la spate. De atunci, viața mea s-a schimbat. Nu mai puteam să fac nimic. Medicii i-au spus mamei că nu îmi voi mai reveni și să că există șanse să nu mai pot merge. Stăteam în picioare, dar erau dureri groaznice. Țin minte că dormeam pe o bucată de pal, nu puteam sta pe saltea. Lângă noi, locuia o bătrânică, tanti Bița o chema. Noi băteam tot timpul mingea în poarta ei. Tanti Bița zicea mereu: «Dumnezeu e mare, El ne ajută pe toți!» Eu la un moment dat i-am zis să mă lase în pace cu prostiile ei, și așa îi făcusem destule necazuri. Într-o seară, mă pun în pat și adorm. Atunci am visat o bătrână, bine la acea vârstă orice femeie cu batic pe cap o socoteam bătrână, mă ia de mână, apoi mă duce cu ea. După un timp am fost la medic, am făcut alte radiografii și s-a constatat că rezultatele erau schimbate. Începusem să merg, apoi să alerg, era o minune! Odată văzusem la tanti Bița o icoană cu Sfânta Parascheva și atunci am recunoscut-o pe bătrânica din vis”, povestește părintele Alexandru Balaban pentru Matricea Românească.

,,Ne lași la fotbal stăm cuminți. Nu ne lași, nu faci ora!”

Când a văzut că lucrurile revin la normal, a pus din nou crampoanele în picioare și a intrat pe teren. O pasă, un dribling și durerile apar din nou. Seara, Sfânta Parascheva îl vizitează din nou, însă de această dată, stătea lângă patul lui și plângea cu amar. “Între timp, murise preotul bătrân din sat și a venit ca suplinitor preotul din parohia vecină. Noi i-am spus: «Părinte, nu faci ora cu noi, pentru că nu știm altceva decât fotbal. Ne lași la fotbal stăm cuminți. Nu ne lași, nu faci ora!» Și părintele, prin felul lui de a fi, ne-a luat cu binișorul și ne întreba ce a făcut Steaua, Real Madrid,  cum e la Campionatul European, și din vorbă în vorbă, nu mai mergeam la fotbal. Discutam foarte deschis cu el și-l simțeam ca un prieten. După am început și noi să-l întrebăm cum e cu sfinții, cu Dumnezeu, etc. Odată m-am dus cu o colegă să citim psalmii, nici nu știam ce sunt ăia, dar a început să ne placă și după am mers la toate slujbele. Eram la ora șase dimineața la biserică înaintea preotului, pregăteam veșmintele și alte lucruri”, rememorează părintele Alexandru.

Credit foto: My Romania – Vlad Dumitrescu

Jucător în echipa Sfintei Parascheva

Într-o scădere vizibilă de formă, apetitul pentru cele sfinte creștea de la o zi la alta. Atunci, a pus mâna pe telefon și a format numărul părintelui pentru a-i da vestea. “Merg la seminar! Mi-a dat Mica Biblie, Catehismul, Istoria Bisericii Universale și în paralel am învățat pentru seminar.” În 2012, termină Facultatea de Teologie din București, iar peste ceva timp Sfânta Parascheva îl cheamă în echipa ei, la Dăeni.

Încurajările publicului fuseseră înlocuite cu grija pentru credincioși, marcajul om la om, se preschimbase în marcaj la tineri, iar în locul tricoului numerotat pe spate apăruse o sutană neagră și lungă. Părintele Alexandru intrase în primul unsprezece al Bisericii, iar miza era mult mai importantă acum. Am fost curios să aflu cum a găsit comunitatea și prin ce metode a reușit să-i câștige pe oameni de partea lui. “Comunitatea este extraordinară, dar dacă ne referim strict spiritual, doar o parte veneau la biserică. Îmi aduc aminte că la primul Crăciun erau foarte puțini credincioși, de copii nu mai zic. Văzând acestea, am înființat Corala Nihil Sine Deo, iar printre primele ieșiri au fost la Preasfințitul Părinte Visarion, unde am colindat. Ulterior am făcut și un concert de colinde, unde am dat pachete copiilor și ușor ușor au început să vină. În continuare, am intensificat programul religios, am luat la pas satul, am stat de vorbă cu oamenii, am fost la primărie și am cerut refacerea picturii care era într-un stadiu avansat de degradare. Am refăcut casa parohială, apoi am făcut un centru, îmi aduc aminte că la un moment dat aveam vreo două miliarde datorii. Dar cel mai mult am lucrat cu tinerii. De la întâlniri în care veneau doar cinci, am reușit să strâng lângă mine șaizeci și cinci.”

,,După aceea am schimbat planul și am decis să facem un așezământ”

Activitățile dedicate tinerilor au debutat în anul 2013, iar de atunci părintele Alexandru a fost alături de ei în orice moment. Deveniseră atât de numeroși încât nu mai aveau unde să se întâlnească. “Primăria ne alocase o sumă de bani pentru centrala bisericii care scotea fum. Am decis să facem o cămăruță pentru centrală și una pentru magazia de lemne. După aceea am schimbat planul și am decis să construim un așezământ. Ne-am descurcat cu ce avem, apoi am început activitățile, până când nu mai aveam loc. Începusem să oferim duminical o masă copiilor, iar o bătrânică m-a întrebat dacă nu le dau și lor. Am zis că da! De atunci au început să vină și bătrânii. Cu ajutorul domnului primar și al autorităților locale, am mărit spațiul, am făcut încă un loc de joacă pentru copii și o sală mare de mese. Având în vedere că la slujbă nu putem vorbi între noi, pentru că atunci vorbim cu Dumnezeu, era mai bine să ne întâlnim după slujbă. Nu avem fonduri sau buget, fiecare vine cu ce poate”, lămurește părintele.

Părintele Alexandru Balaban dirijând Corala Nihil Sine Deo în cadrul emisiunii Românii au Talent

Omul care sfințește locul

Provocări au fost și sunt în continuare. Nu de puține ori, părintele venea cu alimente de la magazin, iar plata o făcea în tranșe, când era cu putință. În jurul așezământului s-au încropit proiecte, evenimente, concerte, seri de film și multe altele. Pe lângă cei patru copii pe care îi are, biserica este familia extinsă a părintelui, o familie pe care dorește să o vadă din ce în ce mai numeroasă. “Eu am fost un copil fără posibilități. Când eram student mergeam prin centrele de plasament și mă tot întrebam: «Ce pot face pentru societate?» În momentul de față deținem un teren, cu o casă bătrânească, unde avem în lucru un așezământ multifuncțional cu sală de mese, cabinet medical, la etaj vor fi zece dormitoare, iar copiii care sunt abandonați în spitale, copiii cu probleme, mame singure, îi ajutăm din dorința de a face ceva pentru societate” afirmă părintele.

,,Dacă satul românesc nu-și va păstra identitatea, va dispărea”

Când nu este în mijlocul tinerilor, părintele se transformă într-un veritabil culegător de folclor. Pasionat de istorie, s-a încumetat să publice o monografie a localității intitulată “Istoria necunoscută a parohiei Dăeni și oamenii de seamă ai locului”. “Am luat-o din casă în casă și am întrebat dacă oamenii au obiecte pe care vor să le doneze. Mulți au zis că nu mai au, alții le puseseră pe foc, unii le aruncaseră, dar ce am găsit am salvat. Așa am ajuns să strâng piesă cu piesă și să confecționez un război, pentru că unul întreg nu mai exista. Am luat alături de mine două bătrâne, am început să țesem preșuri și am făcut un atelier la care au participat copiii. Nu pot spune că am realizat un muzeu în toată regula, e mai degrabă o expoziție la biserică. Dacă satul românesc nu-și va păstra identitatea, va dispărea”, spune răspicat părintele Alexandru Balaban.

Despre tinerii de azi și planuri de viitor

Năzuințele părintelui sunt multe. Vrea să vadă așezământul pentru copii funcțional, își dorește să amenajeze un muzeu al satului, să fie alături de tineri, să-i vadă oameni realizați și conștienți de rolul lor în societate. În continuarea dialogului îmi propun să aflu rețeta succesului în munca cu tinerii. “Trebuie să intrăm în lumea lor. Noi le vorbim superficial despre Biblie, sfinți, dar ei nu știu semnificația lor. Eu în toate activitățile pe care le-am făcut cu ei nu am neglijat niciodată biserica, deși nu am început din biserică, ci din locurile pe care le frecventează. În fiecare suflet există un gram de Biserică, prin urmare este important cum o prezentăm. Dacă le-o vom arăta ca un tribunal care le spune ce au voie și ce nu au voie să facă, atunci nu ne mai trec pragul nici dacă scoatem ușa din balamale.”

Pregătind daruri de Crăciun

Privesc la ceas și nu îmi vine să cred cât de repede a trecut timpul. Ca un jucător de fotbal a cărui echipă este în avantaj, mă uit la marginea terenului și văd minutele de prelungire. Perfect, sunt suficiente pentru o ultimă întrebare: Dacă oamenii își doresc să ajute, cum o pot face? Pasa la părinte! “Pe lângă parohie, am înființat Asociația Sfânta Maria, ocrotitoarea celor necăjiți, iar acolo oamenii pot găsi un cont unde ne pot sprijini financiar. Dacă doresc pot dona alimente, haine, materiale de construcție. Cum simte omul. Noi nu cerem nimic, doar ne spunem povestea și atât. Mulți cred că ce facem noi este ceva ieșit din comun, dar nu este așa. Vrem ca acolo pe unde am trecut să fie mai bine ca înainte”, conchide părintele Alexandru Balaban.

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept din Cluj, se căsătorește la 1 mai 1910 cu fiica memorandistului Rubin Patiția, care va avea un rol determinant în evoluția sa. La debutul Primului Război Mondial, se organizează o campanie care avea drept scop intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Zaharia și locotenentul Aurel Bogdan strâng o întreagă documentație pe care o  pun la  dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl puneau la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați și condamnați la moarte. Decizia nu este definitivă, se face recurs, iar după lungi discuții, Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților. După Unire, escaladează noi culmi politice ajungând membru  în Primul Parlament al României Mari. Odată cu venirea comuniștilor este dat afară din casă, i se confiscă toate bunurile ducându-și ultimele într-o casă dărăpănată.

O înrudire de bun augur

Vine pe lume la 20 decembrie 1881 în comitatul Târnava Mare, localitatea Merghindeal, într-o familie de țărani. Debutează ca elev în comuna natală, urmând să-și desăvârșească studiile liceale la Sibiu. Aici, se remarcă prin rezultate excepționale la învățătură și este coleg, apoi prieten bun cu Octavian Goga, cel care îl molipsește de ideea unității naționale a românilor. Ajuns la vârsta studenției, Zaharia optează pentru Facultatea de Drept. Camaraderia cu Octavian Tăslăuan, Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciura și Gheorghe Pop, îi deschide calea către Cenaclul scriitorilor de la revista “Luceafărul”. Junele care aspira la un post de avocat, se căsătorește la 1 mai 1910 cu Elena, fiica memorandistului Rubin Patiția. Stabilindu-se în casa socrului său, Zaharia intră sub aripa acestuia, care va avea un rol determinant în evoluția sa politică. În perioada următoare, s-a dedicat trup și suflet pregătirii sale profesionale, în vederea obținerii unui post de avocat, iar ulterior, pentru dobândirea titlului de doctor în științe juridice. Ulterior, devine membru al Partidului Național Român, influențat probabil și de socul său, însă nu putem spune cu exactitate dacă Zaharia a fost de la bun început adeptul activismului, sau dacă la sfatul lui Patiția a rămas un pasivist.

Târât în fața Curții Marțiale pentru spionaj

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale are loc o intensă campanie care viza intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Luând seama la acest lucru, autoritățile austro-ungare din Transilvania au decis să organizeze defensiva. Totodată, pentru a intimida trupele române aflate în apropiere de Alba Iulia, au fost detașate trei batalioane de honvezi. În acest context, avocatul Zaharia Muntean alături de locotenentul Aurel Bogdan, au strâns informații complete privind lucrările genistice de pe malul Mureșului. Întreaga documentație a fost pusă la dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl punea la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați, apoi târâți în fața Curții Marțiale. În urma anchetei care a durat de la 6 decembrie 1916, până la 8 februarie 1917, judecătorii au pronunțat sentința în cazul lui Zaharia, Victor Pop și alți șapte inculpați: Moarte prin ștreang! Se face recurs, dar nicio șansă, hotărârea române în picioare. De-a dreptul inadmisibil. Vine al doilea recurs, iar de această dată obțin o amânare până în primăvara anului 1918. Pe fondul unei situații politice din ce în ce mai neclare în tabăra adversă, Regele Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților, urmând să primească aprobarea în luna octombrie.

Credit foto: destepti.ro

Scăpat din ghearele morții, Zaharia se întoarce în Alba Iulia și este ales membru în Adunarea Generală a locuitorilor români. La data de 22 noiembrie 1918 cercul electoral Vințul de Jos îl deleagă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, figurând pe aceeași listă cu Iuliu Maniu. După votarea în unanimitate a rezoluției de unire, Alexandru Vaida-Voevod a propus o listă cu 200 de persoane care să alcătuiască Marele Sfat Național. Cum era de așteptat, Zaharia își avea locul lui. Lista a primit votul unanim și a fost completată cu încă 50 de membrii.

Adulat de unioniști și umilit de comuniști

După toate acestea, avocatului Zaharia Muntean a primit următoarele demnități: secretar general la Resortul Financiar al Consiliului Dirigent și consilier special al Transilvaniei pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti. Și de parcă nu era de ajuns, pe lângă acestea prinde și un fotoliu de deputat în Primul Parlament al României Mari. Când nu făcea politică, își cultiva pasiunea pentru scris. Așa se face că numele său apare în ziarul Românul din Arad, Luceafărul, Societatea de mâine din Cluj, revista Transilvania a ASTREI, etc. În perioada interbelică îl vedem în funcția de președinte al Reuniunii Meseriașilor Români din Alba Iulia și membru al Comitetului anti-revizionist.

Preluarea puterii de către comuniști a însemnat debutul unei perioade nefaste în viața avocatului Zaharia. Catalogat drept ”dușman al poporului”,  este alungat din locuință confiscându-i-se toate bunurile. Soții Muntean pribegesc o vreme stabilindu-se în cele din urmă într-o casă dărăpănată care aparținuse socrului său. La 27 decembrie 1969, Elena Muntean, cea care fusese cândva președinta Reuniunii Femeilor Române din Alba Iulia, își lasă soțul singur pe lume. Bolnav, umilit și răvășit după dispariția soției, Zaharia mai rezistă câțiva ani după care i-a și el calea cerului.

Surse: Prof. Ioan PLEŞA, dacoromania-alba.ro

Abil, diplomat, iute la minte și la vorbă, mânat de un singur țel: unitate națională! Făcuse primii pași în avocatură prin 1896, iar după aceea se căpătuiește cu fiica lui Gheorghe Fejer. Înrudirea era de bun augur și deschizătoare de noi conjuncturi. Intrat de timpuriu în rândurile Partidului Național Român, Aurel Lazăr se face remarcat prin spiritul de jertfă și lupta pentru respectarea drepturilor românilor. Când se aud bombele primei conflagrații mondiale este chemat la strajă, însă diabetul care îi mânca zilele îl lasă pe din afară. Rămas acasă, Aurel luptă pe alte planuri. Îi adună pe liderii politici din comitatele transilvănene și își transformă casă într-un centru al mișcării naționale. După un șir interminabil de ședințe, calcule și opinii, avocatul Aurel Lazăr este delegat să ducă voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Până la suflarea cea de pe urmă, continuă să profeseze avocatura, îndeplinește felurite demnități politice, fiind recompensat cu ordinul Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer.

Pe culmi din primii ani ai vieții

Se pomenește pe această lume la 17 august 1872, în casa preotului Teodor Lazăr. Ulterior, junele urmează studiile gimnaziale și liceale la Liceul Premonstratens din Oradea. După absolvire, se înscrie la Academia Regală de Drept din localitate, fiind bursier al fundațiilor “Elena Birta Ghibu” și ”Gojdu”. În decursul anului universitar 1893-1894, se transferă la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității “Ferencz József” din Budapesta. Concomitent cu perioada memorandistă, Aurel se alătură celor 200 de studenți care își puseseră semnătura pe două documente importante: Manifestul studenților și Apelul. Obține titlul de doctor în științe juridice în anul 1896, după care intră în avocatură deschizându-și propriul cabinet în Oradea alături de Vasile Bledea. Tot acum, se căsătorește cu fiica avocatului Gheorghe Fejer din Ineu, colaborator de seamă al lui Iosif Vulcan și Mihai Velicu.

Înrudirea cu Fejer îi aduce noi oportunități. Începe să publice articole în Tribuna poporului și este ales în conducerea mișcării naționale din Transilvania. În anul 1901, este cooptat în rândurile Comitetului Central Exclusiv al Partidului Național, unde se afirmă ca unul dintre promotorii ideii de trecere la activism politic, militând pentru participarea formațiunii la viața parlamentară. După conferința națională, Aurel Lazăr se alătură conducerii partidului alături de Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, etc. Candidează la alegerile parlamentare din 1905, 1906 și 1910, iar pe lângă toate acestea se ocupă de conducere Despărțământului bihorean al Astrei.

Un alt fel de război

Peste tumultul politic în care se scălda, se mai adaugă și povara războiului. Salvarea lui a fost tocmai diabetul de care suferea. În urma unor investigații amănunțite, medicii au decis că nu este apt pentru îndeplinirea serviciului militar. Cu toate acestea, nu va sta cu mâinile în sân. Aurel Lazăr avea lupta lui. Se organizează exemplar și continuă să țină legătura cu liderii politici din comitatele transilvănene. În anii războiului, Aradul devenise centrul principal al mișcării naționale. Locuința avocatului Lazăr începuse să găzduiască mai multe întâlniri ale liderilor români, printre care cea mai importantă s-a consumat în data de 12 octombrie 1918, atunci când a fost elaborată “Declarația de autodeterminare a Transilvaniei”. La rădăcina acestui document au stat două proiecte: unul inspirat de geniul lui Vasile Goldiș și Aurel Lazăr, iar cel de-al doilea i-a aparținut lui Vaida-Voevod.

Se fac calcule, analize, strategii, toate în miez de noapte și cu o discreție maximă. În cele din urmă, vine și hotărârea: Aurel Lazăr va duce mai departe voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Aici, este ales ca membru în Marele Sfat Național și în Consiliul Dirigent, unde îi încape pe mână Resortul Justiției.

Demnități și responsabilități politice

La un an după Marea Unire, își continuă ascensiunea politică obținând un mandat de deputat pentru circumscripția Tinca, în Primul Parlament al României Mari. Rămâne în continuare membru al Partidului Național Român, iar în 1926 asigură președinția organizației Bihor. Amintim doar câteva din demnitățile care însoțesc portofoliul său politic: vicepreședinte al Camerei Deputaților, primar de Oradea, membru în comitetul administrativ al județului Bihor și vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România. Ca o recunoaște a meritelor sale deosebite este decorat în 1928 cu Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer. În tot acest timp continuă să practice avocatura până la epuizare. Din nefericire, boala de care suferea capătă forme severe, motiv pentru care face un pas în spate refuzând felurite propuneri politice. Părăsește această viață pe meleagurile orădene la 18 noiembrie 1930.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

S-a născut pe meleagurile Basarabiei, mai precis în orașul Drochia. A început să fredoneze primele melodii dintr-o joacă, după care treaba a început să devină din ce în ce mai serioasă. Părinții și pedagogii au simțit talentul candid, prin urmare, l-au investit cu maximum de încredere, iar rezultatele au început să se vadă de la un concurs la altul. Cum era firesc, Damian a pășit pe cărările muzicii, mai întâi la Școala de muzica din Drochia, apoi la Colegiul de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău. După liceu, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Despre mentalitatea unui artist, concursuri și provocări muzicale, aflăm de la tânărul interpret Damian Spinei.

Interviul pe scurt:

• Despre menirea unui artist: “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe.”
• La ce ne mai poate folosi arta azi?: ”Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre.”
• Tinerii și tradițiile. Război sau pace?: ”Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială.”

La început de drum și de carieră

Este un veritabil “Moldovean din talpă!”. Născut și crescut în orașul Drochia din Republica Moldova, Damian s-a împrietenit cu muzica de timpuriu. Cânta tot felul de imnuri religioase și se gândea că într-o bună zi va lua calea preoției, însă destinul avea alte planuri cu el. “Atunci părinții mei și-au dat seama că am un dar, care urma să încolțească și să dea roade în timp. Următorul pas a fost înscrierea la Școala de Muzică din oraș, secțiunea chitară, dar adevărata simbioză, dacă e să o numesc așa, s-a realizat prin prisma Colegiului de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău”, își începe povestea Damian Spinei.

,,Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret”

După absolvirea liceului, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Abordează o paletă largă de genuri, însă muzica populară i s-a cuibărit în suflet. Fidelitatea față de cânt, munca permanentă și seriozitatea, i-au însoțit participările la festivaluri naționale și internaționale. În țară a cântat și încântat pe scenele din Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț, București, iar peste hotare la Moscova, unde a obținut medalia bronz la Jocurile Delfice. În continuare, vorbim despre mentalitatea cu care Damian pregătește un concurs. Este genul de concurent chitit să obțină cu orice preț un loc pe podium sau din contră? “Pregătirea mea începe cu partea practică, fiindcă muzica nu-i numai teorie și atât. Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret, de a mă prezenta la un nivel înalt. În aceeaşi ordine de idei premiile obţinute, a căror cifră se ridică la circa 40, întruchipează rodul talentului și a inspiraţiei”, lămurește Damian.

Arta, necesitate sau simplu moft?

În zilele noaste este lesne să fii catalogat artist. Fie că ai o carte la activ, un film, sau o melodie, societatea se întrece în reverențe și laude. Dar, ce îți conferă pecetea de artist? Calitatea sau cantitatea operei? “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe. În zadar obţii premii la concursuri, absolvi şcoli de specialitate, dacă nu reprezinţi prin personalitatea ta acel titlu onorific. În privinţa calităţii şi cantităţii operei, eu optez mai mult pentru calitate.”

,,Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur”

Experiența pandemiei ne-a arătat încă odată care sunt prioritățile către care tinde omul în situații de criză. În această ecuație a supraviețuirii, arta a ieșit destul de șifonată. Îl întreb pe Damian Spinei dacă este cu putință să trăim fără frumosul din artă. “Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre. Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur, ne modelează caracterul, ne educă, apropiindu-ne de o lume mai inocentă. «Arta purifică sufletul de praful vieţii de fiecare zi», spunea Pablo Picasso.”

Tradițiile prin filtrul noii generații

Ca reprezentant de seamă al tinerei generații de interpreți, Damian respectă decizia colegilor care au decis să îmbrățișeze alte genuri muzicale. Nu-i judecă și privește în profunzime la ceea ce se întâmplă azi cu generația Tik Tok. “Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială. Aceste schimbări de mentalitate în unele cazuri sunt benefice, în altele mai puţin, dar neglijarea pe termen lung a folclorului poate duce la dispariţia lui. Fără cultură orice popor e sortit pieirii. O soluţie salvatoare ar fi să se pună mai mult accent pe învăţarea şi descoperirea tradiţiilor acestui neam.”

,,Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii”

Cu siguranță vom mai auzi de Damian. Înainte de a pune punct acestui dialog, vreau să aflu ce planuri are pentru viitorul apropiat. “Mi-am propus să-mi continui studiile la masterat și să-mi aprofundez cunoştinţele în domeniul muzicii. Vreau să-mi înnoiesc repertoriul pentru a vă bucura auzul cu ceva deosebit. Intenţionez să readuc la viaţă cântecele tradiţionale din Basarabia care stau uitate de ani buni în arhiva Institutului de folclor ”Constantin Brăiloiu” și voi continua să contribui la dezvoltarea societăţii prin intermediul activităţilor de voluntariat la care iau parte“, conchide Damian Spinei.

Aterizează pe tărâm american la 12 ani. Pulsul New York-ului, măreția clădirilor și zumzetul străzilor, îi treceau prin toți porii. Avea senzația că aici e locul ei. La plecare, Ioana privește pe geam mânată de un singur gând: I’ll Be Back! În România, a studiat la Colegiul National Bilingv “George Coșbuc”, în timpul căruia a început să-și clădească visul. În prezent este studentă la Villanova University, unde se specializează în comunicare, iar pe lângă aceasta patronează cu succes un business în fashion. Ne continuăm seria descoperirilor frumoase și facem cunoștință cu Ioana Turcescu și vom discuta despre plecarea în SUA, care sunt pașii pe care i-a urmat pentru a aplica la facultate, cum se împacă antreprenoriatul cu viața de student și multe alte lucruri interesante. Te-am făcut curios? Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în America, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Gata, să trecem la povestit!

Interviul pe scurt:

• America, păzea că vin: “Aveam impresia că aici este locul meu și de la acea vârstă rămăsesem cu ideea că voi reveni în America, dar nu știam exact în ce punct al vieții mele. Primii doi ani de liceu nu prea m-am gândit la facultate (…) În vacanța de vară dintre clasa a zecea spre a unsprezecea, m-am apropiat de prietena mea Ioana, acum este la Drexel University, care mi-a spus că merge la doamna Daniela Bordei și că se pregătește pentru facultate. Ok, am zis că vin și eu pentru că eram chitită să merg în America.”
• Nu-s olimpic, pot studia în SUA?: “Cu siguranță! Nici nu știu de unde a pornit acest mit. Eu am avut destul de multe olimpiade la activ, dar nu am ajuns până la faza națională sau internațională, în schimb foarte mulți prieteni care nu aveam nici măcar o participare la vreo olimpiadă au intrat la facultăți de top.”
• Puțin business nu strică nimănui: “Am făcut designurile, iar prin august am scos colecție de corsete. Efectiv mi-au dat lacrimile când le-am văzut, dar nu știam la ce să mă aștept, adică ok, credeam că se vor vinde, însă nu mă gândeam că o să aibă atâta succes. Tot atunci mi-am înghețat semestrul la facultate, asta și din pricina pandemiei, și m-am focusat pe partea de business.”

America, I’ll Be Back!

Jovială, efervescentă, plină de viață și de idei, iată doar câteva din calitățile Ioanei. Prietenii îi spun Yoyo și de când se știe, a fost fascinată de celebrul American Dream. Destinul a purtat-o pe tărâm newyorkez pe când avea doar 12 ani. “Aveam impresia că aici este locul meu și de la acea vârstă rămăsesem cu ideea că voi reveni în America, dar nu știam exact în ce punct al vieții mele. Primii doi ani de liceu nu prea m-am gândit la facultate. Trecusem din sistemul de învățământ privat în cel public, cunoscusem mulți oameni, m-am și îndrăgostit, deci trăiam din plin, nu aveam mintea la studii atunci. În vacanța de vară dintre clasa a zecea spre a unsprezecea, m-am apropiat de prietena mea Ioana, acum este la Drexel University, care mi-a spus că merge la doamna Daniela Bordei și că se pregătește pentru facultate. Ok, am zis că vin și eu pentru că eram chitită să merg în America. Domeniul era bătut în cuie, comunicare, asta și pentru că sunt pasionată de scriere creativă. În liceu aveam un blog unde scriam destul de mult, mi-a plăcut și partea de publick speaking, deci nu am avut nicio ezitare când a venit vorba de domeniu”, povestește Ioana Turcescu pentru Matricea Românească.

,,Ok, am zis că vin și eu pentru că eram chitită să merg în America”

Pentru un tânăr licean, procesul de aplicare la studii peste ocean poate fi copleșitor. Sunt acte, teste și tot felul de bariere birocratice pe care nu le poți doborî singur. În cele ce urmează, o rog pe Ioana să le explice elevilor pas cu pas, în ce a constat procesul de aplicare. “Pregătirea mea a debutat foarte devreme, asta e un lucru important de știut. În prima fază am dat SAT-ul (bacalaureatul american), care pentru mine a fost cel mai stresant pentru că eu veneam de la uman și aveam un impediment când era vorba de matematică. Deci, am început o pregătire intensă pentru SAT, dar știam că prima dată nu o să iau foarte mult și așa a fost. Nu-i nimic zic, mă mai pregătesc, iar când am dat a doua oară am luat un scor foarte mare. Apoi am început să merg la consultanță, și vă spun că procesul de aplicare pentru America este atât de complicat încât nu puteți să-l treceți singuri, aveți neapărată nevoie de oameni și resurse. Eu mi-am selectat douăzeci de facultăți, numărul maxim de altfel, și am început să scriu eseul de common app. Eseul acesta este foarte important pentru că îl trimiți la facultățile la care aplici. La eseu nu ai o cerință bine definită. Pur și simplu trebuie să spui cine ești tu, trebuie să fie un eseu care să te pună într-o lumină diferită. Spre exemplu eu mi-a scris eseul din perspectiva fricii și cum a evoluat relația mea cu frica de-a lungul vieții. Apoi, fiecare facultate îți cere unul sau mai multe eseuri separat de acest common app. Cred ca am scris vreo 100 de eseuri pentru că am aplicat la toate bursele de la facultate, iar în septembrie am dat examenul TOFEL, după stai și așteaptă”, lămurește Yoyo.

Despre adaptarea în SUA, mituri și moduri de învățare

Efortul nu a rămas fără ecou. Din totalul celor douăzeci de facultăți, Ioana a primit răspuns pozitiv de la zece, un scor deloc rău. Chiar dacă își dorea să intre la University of Pennsylvania, sorții au dus-o la Villanova. În continuarea dialogului nostru, o provoc pe Yoyo să rememoreze cele mai dificile momente din viața de student. “Cel mai greu a fost să mă adaptez la sistemul de învățământ. V-am spus că sunt pasionată de scris și în special de scrierea creativă, ei bine aici la facultate când am fost rugată să scriu un paper despre o carte, mă gândeam ce mare lucru, adică faci un rezumat și spui ce ți-a plăcut. Ei bine, nu-i deloc așa! Trebuie să ai un anumit mod de abordare, să ai un stil de citare în funcție de profesor, ori pentru mine asta a fost ceva teribil. Altă problemă. Noi la facultate avem câteva cursuri obligatorii fără de care nu poți deveni absolvent. Sunt cursuri de sociologie, biologie, statistică, închipuiți-vă ce șoc am avut când am dat de ele. Adică eu credeam că am scăpat de liceu, de matematică, biologie și brusc mă pomenesc cu ele la facultate. Nu mai zic de șocul cultural pe care l-am suferit. Eu fiind o fire foarte sociabilă am crezut că o să îmi fie ușor, nicidecum.”

,,Adică eu credeam că am scăpat de liceu, de matematică, biologie și brusc mă pomenesc cu ele la facultate”

O ascult pe Ioana îngândurat și mă pun în postura unui licean care este măcinat de următoarea întrebare: Pot studia în SUA dacă nu-s olimpic la vreo materie? Răspunsul vine fulgerător. “Cu siguranță! Nici nu știu de unde a pornit acest mit. Eu am avut destul de multe olimpiade la activ, dar nu am ajuns până la faza națională sau internațională, în schimb foarte mulți prieteni care nu aveam nici măcar o participare la vreo olimpiadă au intrat la facultăți de top. De ce? Pentru că olimpiadele de la noi, nu au un echivalent în America, ei nu pun preț pe asta. Eu nu cred că olimpiadele din aplicația mea au fost decisive, da au adus un plus și atât.”

,,Cred că sistemul de învățământ din România este foarte învechit”

Și pentru că tot suntem la capitolul școală, vreau să aflu de la Yoyo cu ce ochi vede sistemul de educație din România, având la activ experiența din America. “Mi se pare că în România nu suntem lăsați să greșim, asta e un lucru de care mi-am dat seama anul acesta. În România dacă ai greșit la un test nu prea ai cum să o repari, este ori ai învățat, ori nu. În America profesorii sunt foarte înțelegători, adică eu dacă nu mă simt bine pot să-i dau mesaj profesorului meu și îi zic că nu sunt ok. Oamenii de aici înțeleg că viața nu se învârte în jurul școlii și că există anumite lucruri imprevizibile care te pot face să dai un anumit tip de randament. Apoi, dacă ești o persoană diagnosticată cu anxietate, primești un learning suport service, unde ți se explică cum să îți gestionezi timpul la teste spre exemplu. Cred că sistemul de învățământ din România este foarte învechit, pornind de la romanele pe care le ai de citi pentru bac până la testele unde trebuie să tocești, ca să nu mai zic de acele ascultări.”

O picătură de business într-o mare de neprevăzut

Gata! Închid această cutie a Pandorei și mut discuția către zona antreprenorială. Între două cursuri, trei cafele și câteva seminarii, Yoyo se îngrijește cu maturitate deplină de propriul business. Dar, cum a pornit totul? “Anul trecut eram în carantină și rămăsesem blocată în America. Dintr-o întâmplare, am ajuns să am foarte mulți urmăritori pe Tik Tok, cam cincizeci de mii. După un timp am revenit în țară, trecusem printr-o perioadă mai complicată, și am stat în carantină la tatăl meu. Soția lui fiind designer, mă tot uitam la rochiile ei și i-am zis că îmi place partea superioară, corsetele mai exact, așa că i-am propus să facem o colecție. Am făcut designurile, iar prin august am scos o colecție de corsete. Efectiv mi-au dat lacrimile când le-am văzut, nu știam la ce să mă aștept, adică ok, credeam că se vor vinde, însă nu mă gândeam că o să aibă atâta succes. Tot atunci mi-am înghețat semestrul la facultate, asta și din pricina pandemiei, și m-am focusat pe partea de business. Am ajuns să lucrez cu o prietenă care este la Unarte și am scos o colecție de haine pe care am denumit-o Yoyo’s Closet.”

,,Efectiv mi-au dat lacrimile când le-am văzut, nu știam la ce să mă aștept”

Ioana crede în puterea mentoratului. Chiar dacă recunoaște că face parte dintr-o generație în care independența este la cote maxime, socotește că dacă vrei să faci businsess de durată trebuie neapărat să te alipești de cei mai buni în domeniu. Însă nu toți tinerii de vârsta ei au avut parte de aplombul de care s-a bucurat. Mulți au rămas în țară și privesc cu jind la cei care au plecat la mai bine. Pentru aceștia Yoyo are un mesaj. “Nu cred că trebuie să vă pară rău că nu ați plecat pentru că, sinceră să fiu, eu vă admir pe toți cei care ați decis să rămâneți în România cu scopul de a schimba ceva. Eu mă consider o lașă că am plecat, de asta vă apreciez. Toată lumea pleacă afară pentru că este mai bine, dar totul în viață se întâmplă cu un motiv, ori dacă ați decis să rămâneți, clar aveți o misiune.”

Ticăitul alert al ceasului mă anunță că trebuie să pun punct. Ca un jucător de fotbal a cărui echipă are un avantaj fragil, trag de timp, și înainte de fluierul final mai adresez o întrebare: Ce planuri ai pentru viitor? “Nu am nici cea mai vagă idee! Acum serios, aș vrea să transform partea de social media într-un job part time pentru că mă pasionează foarte mult. Îmi doresc să lucrez în zona de social media marketing. Cât despre locația unde voi face asta nu știu pentru că mereu mă trezesc că vreau la New York, în alte zile aș veni acasă, după zic că ar fi interesat Berlinul, sunt foarte multe locuri de luat în calcul“, conchide Yoyo.