S-a născut în Botoșani, iar după absolvirea liceului a pornit spre Capitală pentru a studia la Facultatea de Arhitectură. Aici, s-a remarcat rapid prin rezultate excepționale, motiv pentru care mulți colegi au început să-i ceară ajutorul. Odată cu trecerea timpului, Raluca a început să îndrăgească latura pedagogică, astfel s-a dedicat pregătirii adolescenților care visau să intre la arhitectură. De aici și până la dezvoltarea unei aplicații prin care elevii învață pentru bacalaureat nu a fost decât un pas. În prezent, echipa iziBac a ajutat mii de liceeni să treacă cu brio de examenul maturității și să își depășească limitele în sfera educațională. Despre relația tehnologie-pedagogie, modalități de învățare și reforma educațională, vorbim pe larg cu Raluca Bacinschi-Stratulat, pedagog și fondator iziBac.

Interviul pe scurt:

• Primul pas pe cărarea pedagogiei: “Am început să predau din facultate pentru că eram printre primii și mulți colegi îmi cereau ajutorul. Toți spuneau că le place cum explic materia și aveam foarte multă satisfacție când îi vedeam că trec de examene pe barba lor, și așa au început să mă recomande la alți ani. ”
• IziBac, aplicația care te ajută să înveți prin joacă: “Până acum am ajuns la 50 de mii de elevi, iar cei care pătrund în experiența jocului își dau seama că se pot descurca la examenul propriu zis. Am mers pe principiul microlearning, adică am luat o materie foarte stufoasă de bacalaureat și am împărțit-o în bucăți ușor digerabile sub forma unor întrebări, de acolo și ideea de quiz pe care o propunem.”
• Tehnologie vs pedagogie: “Din experiența de profesor consider că tehnologia și pedagogia merg mână în mână. Și mie mi-a fost greu să mă adaptez în acest context pandemic. Este dificil să faci tranziția către digitalizare și tehnologizare, dar acum după ce m-am familiarizat și am prins frâiele tehnologiei, mi-am dat seama că pedagogia se poate folosi de tehnologie și viceversa.”

Un strop de pedagogie

Pe linie maternă, Raluca provine dintr-o familie de arhitecți. După absolvirea liceului, a decis să ducă mai departe această moștenire, așa că a luat calea Bucureștiului pentru a da admitere la Facultatea de Arhitectură. A intrat fără mari bătăi de cap și s-a făcut remarcată prin seriozitate, colegialitate și rezultate excepționale. Cu toate acestea, vreau să aflu ce a declanșat dragostea pentru sfera pedagogiei. “Am început să predau din facultate pentru că eram printre primii și mulți colegi îmi cereau ajutorul. Toți spuneau că le place cum explic materia și aveam foarte multă satisfacție când îi vedeam că trec de examene pe barba lor, și așa au început să mă recomande la alți ani. Ușor, ușor, mi-am făcut un fel de after college în care ajutam colegi din ani diferiți să înțeleagă mai bine anumite lucruri. Ulterior, m-am întrebat dacă această pasiune se poate continua dincolo de facultate. În anul cinci spre șase, am început să împart flyere prin oraș în care mă ofeream să pregătesc elevi pentru admiterea la arhitectură”, povestește Raluca Bacinschi-Stratulat, pentru Matricea Românească.

,,Am început să predau din facultate pentru că eram printre primii și mulți colegi îmi cereau ajutorul”

Și lunile treceau și treceau, dar telefonul nu suna deloc. Se împăcase cu gândul că nimeni nu va da curs invitației, iar ideea de a deveni profesor devenea tot mai străină. Într-o zi care nu anunța nimic special, telefonul începe să sune. La celălalt capăt al firului, o elevă din Cluj care văzuse anunțul dorea să se pregătească cu Raluca. Au urmat două săptămâni intense de muncă încununate în cele din urmă cu următorul mesaj: Am reușit să intru la facultate!

Când lucrurile frumoase prind contur

Era semnul că efortul nu fusese în zadar, că posedă un har care trebuie dat mai departe. De aici, Raluca s-a gândit cum poate avea un impact mai mare într-un timp mai scurt, fără a face rabat de la calitate. Cu alte cuvinte, cum poate ajuta elevii din zonele rurale și din orașe mai micuțe.“Mai întâi, m-am înscris la Universitatea Alternativă, secția de antreprenoriat în educație. Concomitent, am făcut și modulul psihopedagogic pentru a înțelege sistemul actual de predare. Deci aveam două perspective în desfășurare: metoda alternativă și cea clasică. Metodele învățate le aplicam pe elevii cu care lucram pentru arhitectură, iar rezultatele au fost fantastice, 100% grad de promovabilitate. Atunci mi-am dat seama că merită să investighez și mai mult acest domeniu, iar la Universitate am pus bazele business planului, am creionat conceptul, BHAG-ul”, afirmă Raluca.

,,Atunci mi-am dat seama că merită să investighez și mai mult acest domeniu…”

Cu ideea pusă pe hârtie, tânăra a început să colaboreze cu oameni deschiși digitalizării educației în special profesori din Râmnicu Vâlcea și Galați. Pe lângă asta, au fost consultați elevi olimpici la diferite materii, studenți de anul I și II, olimpici și ei, care trecuseră prin emoțiile bacalaureatului. Toate aceste trei surse au contribuit la creionarea conținutului aplicației. Am întrebat-o pe Raluca cum s-a format echipa iziBac. “Primul care m-a ajutat a fost Mihai, soțul meu. M-am înscris la o competiție, Social Impact Award, în cadrul căreia pe parcursul a trei-patru luni, mi-am dat seama că de la ideile cu care intrasem în concurs trebuie să evoluez mai mult. Atunci a fost momentul când din om în om, am ajuns la Eduard Lache care a crezut în acest proiect și m-a ajutat să pun ideile de pe hârtie în realitate. Desigur nu trebuie să-l uităm și pe Laurențiu Pantelimon, la care s-a mai adăugat și un dezvoltator de software. În prezent suntem nouă membri și în curând o să ne dublăm.”

IziBac, sau bucuria de a învăța prin joacă

IziBac a fost lansat pe piață în data de 1 iunie 2018 și este disponibil gratuit pe Google Play și App Store. Aplicația care ajută elevii să se pregătească pentru bacalaureat prin joacă, a necesitat o investiție între 250 și 300 de mii de euro. O rog pe Raluca Bacinschi-Stratulat, să ne spună care este impactul iziBac până în momentul de față. “Până acum am ajuns la 50 de mii de elevi, iar cei care pătrund în experiența jocului își dau seama că se pot descurca la examenul propriu zis. Am mers pe principiul microlearning, adică am luat o materie foarte stufoasă de bacalaureat și am împărțit-o în bucăți ușor digerabile sub forma unor întrebări, de acolo și ideea de quiz pe care o propunem. Ne bucură faptul că impactul este unul foarte pozitiv, iar elevii, profesorii și părinții își doresc să continuăm dezvoltarea.”

,,Până acum am ajuns la 50 de mii de elevi…”

Din momentul lansării și până în prezent, aplicația iziBac a evoluat din toate punctele de vedre, rămânând în pas cu noile metode de învățare. “IziBac a fost conceput tocmai pentru a crea un sistem educațional potrivit pentru noua generație. Este un instrument prin care încercăm să identificăm o nouă metodă de învățare. De-a lungul anilor am adăugat noi resurse, și aici vorbim de lecții în format Pdf, hărți la geografie, formule la matematică, deci resurse utile de învățare. Pe lângă asta, am realizat parteneriate cu mai multe ONG-uri din România, pe care le considerăm foarte importante în lucrul cu adolescenții, care au introdus conținut sub formă de quiz-uri. Această secțiune non formală se ocupă de ce am vrea să se învețe în școală, dar nu se face, spre exemplu educația financiară, emoțională, psihică, etc.”

Soluții noi la probleme mai vechi

În cele ce urmează aduc în discuție un subiect delicat care este prezent de ani buni pe buzele guvernanților și anume reforma sistemului educațional din România. O întreb pe Raluca Bacinschi-Stratulat, care ar fi rețeta pentru un sistem axat pe calitatea actului învățare.  “Un sistem este un organism complex format din piese, iar când una din ele scârțâie atunci întreg sistemul suferă. În primul rând consider că ne-ar trebui un plan de reformare pentru următorii 30 de ani. Atunci când vom avea acest plan la nivel național, trebuie să-l implementăm la nivel local, iar fiecare zonă să-și aleagă un reprezentant care să creeze o echipă pentru implementare. Momentan văd o mare confuzie, vrem să reformăm, dar nu știm cum.”

,,Este dificil să faci tranziția către digitalizare și tehnologizare…”

Criza generată de apariția noului corona virus a scos la iveală lipsurile majore pe care le avem în ceea ce privește educația smart în România. Copii fără tablete, fără acces la internet, majoritatea din mediul rural, au resimțit pe propria piele ce înseamnă să fii luat pe nepregătite și asta pentru că nu avem o alternativă la școala tradițională. Vreau să aflu cum vede Raluca relația dintre tehnologie și pedagogie. “Din experiența de profesor consider că tehnologia și pedagogia merg mână în mână. Și mie mi-a fost greu să mă adaptez în acest context pandemic. Este dificil să faci tranziția către digitalizare și tehnologizare, dar acum după ce m-am familiarizat și am prins frâiele tehnologiei, mi-am dat seama că pedagogia se poate folosi de tehnologie și viceversa.”

Pe final de dialog, o provoc pe Raluca la un exercițiu de imaginație și o întreb: Unde vezi iziBac în viitor? “Văd iziBac la nivel național, în școli și licee. Îl văd discutat la nivelul consiliilor profesorale, în parteneriat cu Ministerul Educației, ca un instrument care ajută la eficientizarea procesului de învățare și cu o echipă de oameni care continuă să creadă în el și să-l crească.”

Pornește pe cărările avocaturii la Beiuș. Tot atunci, devine membru P.N.R. și militează de zor pentru promovarea valorilor naționale. În anul 1911 participă la adunarea generală a partidului unde s-a discutat situația politică a vremii și reforma electorală. Avocatul Chirtop nu s-a temut să spună public ce gândește și a susținut cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare. Nu cunoaște astâmpăr nici după eliberare. Donează suma 100 de coroane unui orfelinat din Blaj, îi adună pe oameni în jurul său, fapt pentru care este aruncat din nou în temniță. Scapă și de această dată, apoi se ocupă îndeaproape de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.  

Biciuiește prin cuvânt și este pedepsit pe nedrept

Se pomenește pe acest pământ în anul 1868, la Câmpeni, județul Alba. Părinții s-au îngrijit să-l dea la cele mai bune școli, așa se face că între 1887-1891, junele studiază la Facultatea de Drept din Cluj. Rezultatele deosebite la învățătură i-au adus o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”, cu ajutorul căreia s-a întreținut singur. La 20 noiembrie 1893 devine doctor în științe juridice, apoi își începe ucenicia de avocat la Beiuș. Se aruncă de timpuriu în barca Partidului Național Român din Transilvania, după care se amestecă în treburile politice ale vremii și militează pentru promovarea valorilor naționale din postura de membru al societății Astra. La ședința din 26 septembrie 1903, propune restaurarea casei lui Avram Iancu din Vidra de Sus, lucru realizat în numai un an de zile.

În anul 1911, Chirtop participă la adunarea generală a P.N.R., unde se dezbate situația politică a vremii și reforma electorală. Fiind invitat la tribună, nu s-a temea să spună public ce gândește, susținând cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare fiind acuzat că nu este pe deplin devotat statului Austro-Ungar. Închis doar pentru că apăra drepturile conaționalilor, avocatul Chirtop Zosim își ispășește pedeapsa la închisoare de la Vác, unde fuseseră închiși numeroși ardeleni.

Trup și sufet pentru unitatea națională

Anii de temniță nu au putut stinge setea de dreptare, iar după eliberare se implică din nou în acțiunile cu caracter național. Un exemplu concret este donația în valoare de 100 de coroane făcută în 1916 unui orfelinat din Blaj. Se apucă să problematizeze situația politică a vremii, îi adună pe oameni în jurul său, motiv pentru care este aruncat din nou în temniță, de această dată în orașul Soporn. Faptul că nu l-au putut scoate vinovat, i-a adus eliberarea în cel mai scurt timp. Se ocupă de organizarea politică din zona Munților Apuseni și este ales membru al sinodului arhidiecezan de la Sibiu, ca reprezentant al cercului X, Câmpeni. Febra pregătirilor pentru Marea Unirea era în toi. Chirtop se îngrijește de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din partea cercului electoral Trascău. După înfăptuirea României Mari, capătă un loc în componența Marelui Sfat Național, iar la 29 decembrie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl numește prefect al județului Turda Arieș. 

Vizitat de Regele Ferdinand I și Regina Maria

Situația în care se găsea județul nu era una fericiră necesitând o reorganizare din temelii. Fără să mai zăbovească pe gânduri, își suflecă mânecile și pornește lucrul. Face o treabă excelentă, iar vorbele despre el ajung la urechile suveranilor României, Ferdinand I și Maria, care decid să-i facă o vizită la 27 mai 1919. Voiajul familie regale  continuă cu vizitarea criptei lui Mihai Viteazul, apoi trec prin Vidra de Sus, Câmpeni și Abrud. Episcopul Nicolae Ivan, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, îl alege membru în sinodul eparhial al Clujului, demnitate pe care a exercitat-o până în anul 1923, ca deputat mirean. Un an mai târziu, contribuie la crearea Fundației “Nicolae Candrea”, care avea drept scop împodobirea bisericilor ortodoxe din Transilvania.

Pe lângă acestea, s-a implicat în domeniul economic fiind directorul Băncii Doina din Câmpeni, și membru în comitetul de conducere a Casei de Economii Auraria din Abrud. În 1926 îndrăznește să se avânte și mai mult în politică candidând pentru un post de senator din partea P.N.R., însă fără succes. Nu se dă bătut așa de ușor, iar peste doi ani candidează din nou și obține mandatul mult dorit în timpul guvernării țărăniste. În plan familial, lucrurile mergea cum nu se putea mai bine. Mariajul cu Sofia a fost binecuvântat cu patru copii, trei fete și un băiat. Avocatul Chirtop Zosim și-a pus toată viața în slujba drepturile conaționalilor, pentru care a suferit temniță, amenințări și ocări. Se stinge în anul 1953, la vârsta de 85 de ani și este înmormântat la Râmnicu Sărat. Din dorința celor apropiați, trupul îi este deshumat în 1964, și dus acasă în cripta de la Câmpeni.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Intră în atenția publică prin participarea la în acțiunile de emancipare a românilor din Transilvania. În vara lui 1910, poartă tratative cu guvernul maghiar în vederea încheierii păcii. Conștient că la temelia unui popor puternic stau economia și cultura, întemeiază Banca Ardeleana devenind liderul mișcării românești din Orăștie. Printre altele, de numele avocatului Mihu se leagă înființarea “Fondul ziariştilor români din Ungaria”, președinția “Societăţii pentru fondul de teatru român”, declarându-se un susținător al culturii, gazetăriei și educației românești. După 1919, se retrage definitiv din politică, dar păstrează relații cordiale cu elita vremii. Pleacă la cer într-o zi din vara lui 1927, și își doarme somnul de veci în satul natal alături de părinţi şi fratele său mai mic.

Reprezentantul românilor în fața guvernului maghiar

Deschide ochii la 17 octombrie 1854, în satul Vinerea, județul Alba. Părinții erau țărani fruntași, recunoscuți pentru cinstea și munca de care dăduseră dovadă în epoca absolutismului austro-ungar. Junele a fost trimis la carte, mai întâi, la gimnaziul din Alba Iulia, apoi liceul la Orăștie și Sibiu. În 1873, obține diploma de bacalaureat și ia calea științelor juridice la Graz și Budapesta. După finalizarea studiilor, se întoarce în Transilvania unde urmează un an de stagiatură la Tribunalul din Deva. I se părea o muncă prea solicitantă, motiv pentru care va renunța stabilindu-se cu biroul la Orăștie. S-a remarcat rapid printre membrii Partidului Național Român, fiind un spirit întreprinzător, calculat în gând și-n faptă.

În contextul luptelor pentru câștigarea drepturilor naționale, elita politică a vremii îi încredințează în vara lui 1910, misiunea de a purta tratative cu guvernul maghiar reprezentat de primul ministru, Károly Khuen – Héderváry, și ministrul de interne, István Tisza. Își ia rolul în serios, iar pe 22 iunie 1910, Ioan Mihu redactează un memoriu pe care îl prezintă maghiarilor. Discuțiile pe marginea relațiilor româno-maghiare ajung la urechea regelui Carol I, care la 17 decembrie îl poftește în audiență pentru a-i prezenta memoriul înaintat guvernului. Printre altele, la București dă nas în nas cu Take Ionescu, Titu Maiorescu, Ionel Brătianu, care subscriu principiilor pe care le propovăduia. Cu toate eforturile sale, tratativele s-au împotmolit, urmând ca în cele din urmă să fie trase pe linie moartă. S-a încercat o nouă tentativă în februarie 1913, dar avocatul Mihu spune pas noii oferte.

Valorile de la temelia unei națiuni

Ioan era pe deplin conștient că ”nici un popor și nicio țară, nu e în stare a face pași serioși spre civilizație, dacă nu va pune înainte de toate temelia solidă a progresului său economic.” Fidel celor afirmate, în 1885 întemeiază Banca Ardeleana, devenind liderul mișcării românești din Orăștie. Urmează un cumul de funcții: președinte al comitetului parohial și al ”Societății de lectură a inteligenței române din Orăștie și jur”, director al despărțământului IX din cadrul ”Asociației Transilvane”, membru în Sinodului arhidiecezan al Congresului bisericesc, dar și asesor al Consistoriului din Sibiu. În anul 1908, este ales preşedinte al ”Societăţii pentru fondul de teatru român”, autoritate care avea scopul de a strânge bani în vederea ridicării unui Teatru Național și consolidarea unui repertoriu românesc. Se dovedește un iubitor al slovelor și donează 25.000 de coroane pentru înființarea “Fondul ziariştilor români din Ungaria.”

Anul 1912, îl găsește retras la Vinerea, fără a mai avea vreo implicare în tumultul politic. Rămâne totuși în relații cordiale cu fruntașii românilor din Transilvania. Cinci ani mai târziu, în contextul dificultăților care planau asupra băncilor românești, Ioan dă o mână de ajutor și preia conducerea Băncii Albina, pe care o salvează de la faliment. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Orăştie, și redactează un document-program intitulat “Un crâmpeiu de gânduri în preajma adunării naționale de la Alba Iulia.”

Ultimii ani din viață și testamentul

În toamna lui 1919, Iuliu Maniu îl caută de zor pentru a-i propune un loc în Primul Parlament al României Mari, însă refuză să mai facă politică. Tot acum, îi sunt recunoscute meritele și primește din partea regelui Ferdinand I, Ordinul “Coroana României” în grad de Mare Cruce. A rămas în continuare un susținător financiar al culturii, gazetăriei și educației românești. Întreține relații cordiale cu miniștrii liberali, care îl surprind și înființează o școală de arte și meserii la Orăștie, care îi va purta numele. Cu mult timp înainte de a muri, se pune la masă și își redactează testamentul. Întreaga avere este pusă în grija Mitropoliei din Sibiu, care este datoare să înființeze școli agricole, școli de meserii, să acorde burse studențești și să sprijine bisericile din Transilvania. Avocatul Ioan Mihu se stinge la 2 iulie 1927, în casa de la Orăștie, și își doarme somnul de veci în satul natal alături de părinţi şi fratele său mai mic.

Surse: 1) dacoromania-alba.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

A absolvit Facultatea de Drept, însă destinul a purtat-o într-un loc nebănuit, tocmai în țara samurailor. Aterizează pe tărâm japonez în 1999, dar nu se gândea să petreacă prea mult timp acolo. În 2003-2004, șansa îi surâde, și se mută în Japonia alături de fratele ei. Avea un job bun, câștigase încrederea oamenilor, dar cu toate acestea simțea că lipsește ceva. Într-o bună zi, Andra și-a luat inima în dinți, și-a înaintat demisia, și a pus pe picioare un business cu specific românesc. Situat în orașul Gifu, restaurantul Yashibe este locul în care gastronomia și cultura românească câștigă inimile japonezilor. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Andra Grosu, și povestim despre antreprenoriat, gastronomie și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Japonia, un nou început: “Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu.”
• Yashibe, o vatră culinară și culturală: “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara.”
• O privire obiectivă asupra antreprenoriatului : ”Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

Nebănuitele cărări ale destinului

O ieșeancă get-beget care îmbină armonios dragostea de țară cu bucătăria moldovenească, așa poate fi caracterizată Andra Grosu. A pășit pe calea științelor juridice cu gândul de a profesa în domeniu, însă de cele mai multe ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. “Uneori cred că destinul alege ce e bine pentru noi, și trebuie să ne adaptăm la ce ne oferă. Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu. A fost o ușurare să am pe cineva din familie cu mine”, povestește Andra Grosu pentru Matricea Românească.

,,Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine”

Anda s-a adaptat rapid noilor condiții sociale, și crede că în general românii au un instinct de supraviețuire extraordinar. Era angajata unei clinici dentare, avea un salariu foarte bun, conducea un departament, și cu toate acestea ceva nu era în regulă. “Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine, trebuia să fac ceva. Eu găteam foarte mult acasă, iar colegii de la muncă erau foarte interesați de mâncărurile pe care le preparam și le aduceam la muncă. Când mai aveam pauze picam pe gânduri și ziceam: Cum ar fi să îmi fac un restaurant românesc? Oare ar merge?  Înainte să împlinesc 40 de ani, la serviciu s-a creat o conjunctură, au plecat foarte mulți colegi, era o vreme a schimbărilor și am zis că acum este momentul. Avem câteva economii puse de-o parte, așa că hai să încerc. În Japonia există un proverb care sună așa: Și pe o piatră trebuie să stai trei ani ca să înțelegi ce spune. M-am apucat de restaurant și dacă în trei ani nu rămâne pe picioare atunci fac altceva, dar măcar am încercat, și uite așa s-a născut Yashibe.”

O fărâmă de Românie pe cealaltă parte a globului

Yashibe este o picătură de Românie în orașul Gifu, o poveste în toată regula, de la nume până la atmosferă. “Înainte să deschid făcusem o listă cu nume românești, Mioara, Carafa, Butelcuța, îmi trecuseră o grămadă prin minte. Credem că pot fi scrise ușor în katakana, unul din sistemele de scriere fonetică în japoneză, apoi puneam mai mulți oameni să le citească. În cel din urmă m-am oprit la Doina, era ușor de scris și nu zgâria pe urechi la pronunție. La un moment dat vorbeam cu Alina, o prietenă din București, și îi tot povesteam cum mă chinui să găsesc un nume. Înainte de restaurant, aici a fost o cafenea care se numea  Ashibe. Alina a văzut o asemănare cu moldovenescul ia și be!, atunci am schimbat caracterul de kanji din A în Ya, și am pus numele Yashibe.”

Deschiderea oficială a fost în 2018, iar în primele trei luni mama Andrei a luat calea Japoniei pentru a da o mână de ajutor. Este un spațiu generos, aranjat cu gust, de care s-a ocupat alături de fratele ei. Meniul poartă semnătura moldovencei noastre care a scormonit prin rețetele japonezilor și a venit cu arome noi. “Japonezii nu sunt atât de receptivi, îi câștigi destul de greu. Când văd că se deschide ceva nou vin și pleacă în grup. Dacă s-a deschis un restaurant undeva, îl frecventează primele șase luni, după care se mută în altă parte. Eu am preferat să merg pe reclama din gură în gură.”, afirmă Andra Grosu.

,,Fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre”

Yashibe este mai multe decât un business, este dorința acerbă de a duce mai departe moștenirea națională. Nu ratează nicio ocazie de a vorbi japonezilor despre cultura și tradițiile noastre. “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara. Eu am obiceiul ca la plecare să le ofer un dar, fie o carte sau orice altceva. Aș vrea să simtă căldura asta pe care nu o mai au. Cred că fericirea noastră trebuie să stea în faptul de a-i bucura pe ceilalți.”

Despre antreprenoriat în secolul XXI

Antreprenoriatul în țara samurailor reprezintă o provocare, iar supraviețuirea pe o piață străină necesită mult curaj și pregătire. Curios, o întreb pe Andra cum vede antreprenorul din zilele noastre. “Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

,,Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi”

Fără doar și poate, Andra este un ambasador culinar și cultural, încă neîncoronat. În compania poveștilor sale, timpul a căpătat altă curgere, și iată-ne ajunși la final de dialog. Însă nu închei fără a descoperi ce așteptări are pentru viitor. “Mi-aș dori ca Yashibe să fie pe buzele și în burțile cât mai multor japonezi. Mi-aș dori să colaborez cu vinarii din Iași, japonezii sunt extrem de receptivi la vinurile românești, să aduc produse din zona moldovei, și să lucrez cu producătorii locali din România.”

Se naște pe 9 decembrie 1878, în comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda. Elev emerit, ia calea științelor juridice și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Era tânăr, dar asta nu-l împiedică să se implice în febra vieții politice. În urma Dictatului de la Vinea, sare ca ars și ia atitudine. Nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân, motiv pentru care duce o luptă acerbă pentru drepturile românilor. Critică prin slove la ziarul Tribuna Ardealului, apoi propune organizarea rezistenței armate. Acum intră în acțiune trupele Gestapo, care îl arestează. Își ia mâna de pe politică, însă nu pentru mult timp. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, peisajul politic suferă mari schimbări. Este arestat la Sibiu, judecat, condamnat la trei ani de temniță și încarcerat la Penitenciarul Sighet.

Emil, un june de toată isprava

Vine pe lume în familia preotului greco-catolic Ioan Hațiegan de pe Valea Someșului. Pe lângă Emil, Aurelia, mai adusese pe lume alți patru copii, printre care și renumitul medic internist Iuliu Hațiegan, cercetător în domeniul tuberculozei, profesor universitar și rector al Universității din Cluj. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic: i-au luat cărți, l-au dat la cele mai bune școli, iar când a venit momentul studenției, junele a luat calea științelor juridice. Se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj pe care o va absolvi în 1901. Datorită rezultatelor bune la învățătură, va beneficia de mai multe burse de studiu acordate de Fundațiile “Alexandru Șterca Șuluțiu”, “Simion Ramonțai” și “Transilvania”. Prin 1908, obține doctoratul, iar de acum lucrurile încep să se lege.

După ce iese de pe băncile facultății, Emil este numit judecător la Huedin și la tribunalul din Cluj. Intră de timpuriu în politică și devine membru în Partidul Național Român din Transilvania, apoi se dedică trup și suflet politicii de emancipare națională a românilor ardeleni. Toamna lui 1918, îl găsește la Cluj, unde ia parte la organizarea evenimentelor care au precedat Marea Unire. Tactul, diplomația și viziunea de care dădea dovadă, l-au urcat până în fruntea Consiliului Național Român, urmând ca pe 1 decembrie să fie prezent la Marea Adunare de al Alba Iulia.

Un avocat cu sclipiri de pedagog

Odată înfăptuită Unirea, Emil Hațieganu este uns membru în Consiliul Dirigent și primește pe mână resortul de Codificare. Cu ocazia primelor alegeri, prinde un mandat de deputat în Primul Parlament al României Mari, intrând în componența guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod. În 1919, cu ocazia preluării Universității din Cluj de către administrația românească, Emil este numit profesor în cadrul Facultății de Drept. Se dedică trup și suflet catedrei, motiv pentru care în anul universitar 1921-1922, este pus decan, iar în 1929, rector al Universității din Cluj. Pe lângă activitatea didactică și de cercetare, se dovedește un iubitor al condeiului. În acest scop pune pe picioare revista Glasul libertății. Pe parcursul perioadei interbelice, Emil Hațiegan înregistrează o ascensiune politică de invidiat. Adună trei mandate de deputat, devine vicepreședinte al Camerei Deputaților, subsecretar de stat la Ministerul Justiției, la Ministerul Sănătății, la Ministru de Stat pentru Transilvania, etc.

Ia atitudine împotriva cedării Transilvaniei și este arestat

Pe 30 august 1940, în conformitate cu prevederile Dictatului de al Viena, România este silită să cedeze jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Privind la cele întâmplate, Emil nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân. Pentru început ia în mână condeiul și biciuiește prin scris la ziarul Tribuna Ardealului. Văzând că lucrurile nu merg într-o direcție bună, trece la alt nivel și propune organizarea rezistenței armate. Trupele Gestapo află imediat de intențiile sale și-l arestează pe loc în toamna lui 1944. După cele întâmplate, își ia mâna de pe politică, cel puțin pentru o vreme. În 1945, după conferința de la Moscova, este desemnat ministru fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc în guvernul Petru Groza. Tovarășii nu-l văd prea bine și pun la cale un atentat împotriva lui, însă din fericire încercarea se soldează cu un eșec. Tot în acel an, Academia Română omagiază faptele sale eroice și activitatea științifică prin acordare titlului de membru de onoare.

După anul 1948, când bolșevicii au luat frâiele țării în mână, are loc arestarea avocatului Hațieganu, pentru activitate în P.N.Ț. I se retrage titlul de academician, este judecat, condamnat la trei ani de temniță pentru sabotaj și încarcerat la Penitenciarul Sighet pentru 36 de luni. Ulterior, pedeapsa îi este majorată cu 60 de luni. Suferă frigul, bătăile, lipsa hranei, și asta doar pentru că a pus umărul la înfăptuirea unei Românii demne. Pe 15 iulie 1955, autoritățile comuniste îi eliberează. Vizibil slăbit, având o vârstă înaintată, mai apucă patru ani de “libertate”, după care se stinge la Cluj.

Sursă:  Biblioteca Digitală BCU Cluj.   

Închide ochii. Ce reacție ai avea dacă atunci când i-ai deschide, te-ai trezi într-un apartament din anii ’80? Ce-ai zice dacă nările tale ar fi inundate de mirosul copilăriei sau dacă degetele ar începe să pipăie obiecte știute doar din poveștile bunicilor? Ei bine, acest lucru nu este imposibil. Prin eforturile Ralucăi, oamenii pot da timpul înapoi pentru a vedea cum era viața unei familii în România comunistă. Este mamă, antreprenor, cu o experiență de peste zece ani în domeniul comunicării, co-fondator Ferestroika și Epicvisits, prima platformă de servicii care adună laolaltă locuri de cazare deosebite și experiențe autentice. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Raluca Jianu, și povestim despre familie, locuri inedite și strategii de business.

Interviul pe scurt:

• Ferestroika, o capsulă a timpului: “Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura.”
• Epicvisits, un business cu parfum de vacanță: “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits.”
• Sfaturile unui antreprenor de succes: “Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

O poveste de viață devenită muzeu

A copilărit în ambianța bunicilor într-un apartament din cartierul Militari. Bunicul, Mihai  Papanicoglu, provenea dintr-o familie de intelectuali, iar după moartea părinților a luat calea medicinei. Tovarășii nu-l priveau cu ochi buni, motiv pentru care l-au dat afară din facultate afirmând că ar avea origini sociale nesănătoase. În aceste condiții, junele s-a orientat către o carieră militară ajungând până la gradul de colonel. De cealaltă pare, bunica trecuse și ea printr-o copilărie presărată cu multe greutăți. Rămasă fără tată, a luptat pe cont propriu cu valurile vieții. A terminat liceul la Galați, apoi cursurile Institutului de farmacie și a îmbrățișat cariera de farmacist. S-au văzut, s-au plăcut, iar în cele din urmă s-au luat. Din iubirea lor avea să vină pe lume un singur copil. În anii ’80, după finalizarea blocului, familia s-a mutat într-un apartament cu trei camere, situat la etajul doi. După ce am ascultat istoria familiei Papanicoglu, am întrebat-o pe Raluca cum i-a venit ideea unui muzeu. “E interesant că atunci când am pornit la drum, nu aveam un plan concret. Alături de Bogdan, soțul meu, ne doream să organizăm o experiență autentic comunistă, mai exact, cina într-un apartament comunist. După cum știți comunismul este un subiect exotic pentru vizitatorii străini, și nu există multe experiențe care merg în zona aceasta de autenticitate. Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura”, povestește Raluca Jianu pentru Matricea Românească.

“Când am revenit în casa bunicilor am avut o revelație”

Și pune-te pe treabă. Întreg procesul de amenajare a durat cam opt luni, iar alături le-au fost istorici, un scenograf și diverși colaboratori. “Aveam niște poze vechi de familie, o parte din mobilier, unele piese au fost recondiționate, am primit donații de la prieteni, și pas cu pas am început să recompunem fiecare cameră. Muzeul a fost terminat la sfârșitul anului 2018, însă deschiderea oficială a fost în ianuarie 2019.”

Ferestroika, o felie de istorie socială

Primii care au trecut pragul muzeului au fost prietenii, care s-au arătat încântați de ce ieșise. Cu timpul, la Ferestroika au pășit vizitatori din toate colțurile lumii, și asta datorită unei strategii gândite în cele mai mici detalii. “După deschidere am început să ne promovăm pe platformele accesate de străini. Sigur nu eram vizibili pentru că există o serie de algoritmi, trebuie să ai review-uri, așa că am regândit strategia. Am început să ne promovăm în rândul prietenilor noștri din străinătate, așa am ajuns ca în luna august 2019, să avem solicitări pe care să nu le putem onora din pricina spațiului prea mic.”

,,Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv”

Cunoașterea trecutului rămâne un exercițiu vital pentru orice popor. Așa zisa stare de bine din epoca lui Ceașcă, după care mulți jinduiesc, nu a fost altceva decât un reflex necontrolat,  cauzat de realitatea cenușie servită în pas de defilare. Comunismul rămâne un subiect sensibil, neîntors pe toate părțile, de a cărui moștenire ne ciocnim involuntar. La Ferestroika înveți un alt soi de istorie, care nu există în manualele școlare și anume istoria socială a comunismului. Pe lângă nume, ani și locuri, vizitatorul este purtat înapoi în timp și gustă frânturi din viața unei familii în comunism. “Noi suntem foarte departe de a fi un muzeul de care are nevoie România, dar am reușit pentru o parte din vizitatorii noștri să oferim un context și să prezentăm istoria altfel. Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv, mai ales pentru generațiile tinere.”

În jurul muzeului s-au țesut o serie de proiecte culturale, unele de-a dreptul îndrăznețe. “În momentul în care prietena mea Oana Răsuceanu a venit la Ferestroika, am început să vorbim și ne-am întrebat cum ar fi dacă am reproduce o seară de revelion din perioada comunistă. Pornind de la această idee, Iulia și Oana, au reușit să creeze povestea familiei Ionașcu, care petrece ultimul revelion comunist, așa a apărut piesa 88/89, cu Nicoleta Lefter și Șerban Pavlu. Piesa se joacă în apartament, iar vizitatorii ies din postura obișnuită și devin parte din poveste. A fost un mare succes, iar de când a venit pandemia ne-am gândit cum am putea găsi o formulă sustenabilă pentru a duce spectacolul mai departe, și am apelat la realitatea virtuală. Practic spectatorul intră în sufragerie, are parte de același decor, își pune ochelarii speciali, iar din acel moment începe povestea.”

Epicvisits, o nouă provocare

După succesul repudiat cu Ferestroika, Raluca a decis că trebuie să treacă la o nouă etapă. Interacțiunea cu turiștii străini care treceau pragul muzeului, a dus la nașterea unui nou business, Epicvisits. “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits, prima platformă care unește cazări deosebite cu experiențe relevante. Toate locurile de cazare de pe platformă sunt curatoriate de echipa noastră astfel încât să ne asigurăm că sunt respectate anumite standarde de calitate, apoi încercăm să facem cele mai bune variante de pachet”, menționează Raluca.

,,Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic “

Programele de tip Start-up i-au făcut pe mulți tineri să ia calea antreprenoriatului. În cele ce urmează, o provoc pe Raluca la un exercițiu de imaginație: un tânăr care are o idee de business îi bate la ușă și îi cere un sfat. Care ar fi acela? “Trebuie să se pregătească pentru a înnota într-o mare de incertitudini și să fie pregătit să facă față eșecului. Din succes nu înveți nimic, eșecul te aduce mai aproape de succes. Ca viitor antreprenor trebuie să fii dispus să testezi și să-ți validezi ideile. Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

Viitorul sună bine

Timpul s-a scurs fără să fi băgat de seamă și iată-ne ajunși la finalul dialogului. Nu pun punct conversației înainte de a întreba care sunt direcțiile de dezvoltare pentru anul 2021. “Ne vom concentra pe partea tehnică, mai exact pe dezvoltarea unei modalități de rezervare și să automatizăm procesele de sistări, pentru că am identificat câteva teritorii pe care le putem valorifica. În a doua parte a anului vom încerca să intrăm pe o piață nouă, cel mai probabil din Europa, pentru a testa și verifica multe din ipotezele pe care le-am creat”, conchide optimistă Raluca Jianu.

Vine pe lume la 20 martie 1893, ca descendent al familiei nobiliare Mocioni. Rămas orfan de tată, este crescut de unchiul său, Alexandru, care se va îngriji de educația mezinului. Ajuns la vârsta studenției, apucă pe cărările nebănuite ale avocaturii. Declanșarea primei conflagrații mondiale l-a aruncat în corpul regimentului I de husari, luptând pe frontul din Bucovina și Galiția. După război, se implică în viața cetății și participă la felurite acțiuni politice. În 1920, este uns membru în corpul diplomatic al țării cu gradul de secretar de legație, și detașat la Ministerul Afacerilor Străine. Problemele de familie îl fac să renunțe la noua demnitate, și revine urgent la Căpâlna. Nu poate sta departe de tumultul cetății, iar peste puțin timp este numit în funcția de prefect al județului Severin. Petrece în această slujbă numai doi ani, pentru că în 1930, moartea avea să-și încheie brusc socotelile cu el.

Frânturi din istoria familiei Mocioni

Povestea familiei Mucioni sau Mocsony, în limba maghiară, se întinde pe o perioadă de cel puțin două secole. Pe la 1747,  preotul Constantin Motsony, părăsește locurile natale și poposește în Ungaria. Aici aveau să i se nască cinci copii, dintre care ne sunt cunoscuți doar trei: Andrei, înobilat; Mihai, care pe lângă numele de Motsony, îl mai purta și pe cel de Popovits, și Petru, necăsătorit, care a lăsat prin testament fratelui Andrei toate bunurile sale. În capitala Ungariei, fiii preotului Constantin au început să practice negoțul, iar prin iscusința și hărnicie, au strâns avere multă ajungând printre fruntașii breslei. Ulterior, Mihai și Andrei, vor pune bazele celor două ramuri nobiliare la sfârșit de secol XVIII:  ramura Mocioni de Foen, înnobilată de Împăratul Iosif al II-lea, care le oferă moșia de la Foen din Banat, și ramura armalistă de Mocioni, înnobilată la 1 iunie 1798 de Împăratul Francisc I, însă fără a primi proprietăți.

Cele două spițe se unesc prin căsătoria Ecaterinei Mocioni de Foen cu Mihai Mocioni, vărul ei. Noua familie se mută în Banat și construiește un castel similar cu Micul Trianon de la Versailles. Cuplul va aduce pe lume șase copii,  însă doar ultimii doi, Alexandru și Eugen, vor moșteni castelul. Primul se căsătorește cu Elena Mocioni de Foen, o rubedenie rămasă văduvă, apoi se mută la castelul Birchiș din județul Arad.  Eugen rămâne la castel, și se căsătorește cu Therezia Horváth de Zalaber, care îi va dărui cinci copii: Ecaterina; Eugenia; Petru; Alexandru junior și Ionel.

Mezinul care a întrecut toate așteptările

La vârsta de 57 de ani, capul familiei pleacă la cer, iar Thereza se trezește dintr-o dată singură cu cinci copii de crescut. Îi va sări în ajutor fratele defunctului, Alexandru Mocioni, care se va ocupa îndeaproape de educația și viitorul celor mici. Ionel, mezinul familiei, vine pe lume la 20 martie 1893, la Căpâlnaș. Începe studiile primare la școala confesională din Lugoj, iar pe cel secundare la Brașov, apoi la Budapesta. Elev emerit, își ia bacalaureatul fără probleme și urmează cursurile Facultății de Drept. Tulburările politice care au dus la declanșarea Primului Război Mondial, l-au aruncat în corpul regimentului I de husari, îndeplinindu-și serviciul militar pe frontul din Bucovina și Galiția.

Revine acasă în toamna lui 1918, la vârsta de douăzeci și cinci de ani.  Avea tot dreptul să-și ia o pauză, însă nu o face, și se implică în acțiunile de susținere a cauzei naționale. Mai întâi, se prezintă în fața Consiliului Național din Arad, unde participă la consfătuirile care au precedat tratativele româno-maghiare, apoi depune un memoriu alături de V.V. Tilea, la Conferința de Pace de la Paris. Tactul cu care trata problemele, diplomația și inteligența nativă, i-au făcut pe membrii Consiliului Dirigent din Sibiu să-l numească în comisia condusă de Alexandru Vaida Voievod, mandatată să reprezinte Ardealul, Banatul și Crișana, la Conferința de Pace.

Implicarea în viața cetății

După înfăptuirea Marii Uniri, Ionel devine secretarul avocatului Gheorghe Dobrin, primul prefect român al judeţului Caraş-Severin. Gustă din plin dulceața vieții politice, și prinde un loc de deputat în Primul Parlament al României Întregite. După dizolvarea acestuia, va fi uns prin Decretul Regal din 27 august 1920, membru în corpul diplomatic al țării, cu gradul de secretar de legație. Este detașat la Ministerul Afacerilor Străine, unde va activa pentru o perioadă foarte scurtă, deoarece problemele ivite în sânul familiei îl obligă să se reîntoarcă la moșia de la Căpâlnaș. Fidel crezului promovat de Partidul Național Țărănist, care din 1928 traversa o perioadă ascendentă, Ionel Mocioni este numit în funcția de prefect al județului Severin, cu sediul la Lugoj . A petrecut în această demnitate doar doi ani, însă a fost suficient ca să schimbe în bine lucrurile. De numele său se leagă ctitorirea mai multor spitale județene, orfelinate, instituții de cultură, la ridicarea cărora a contribuit cu bani din propriul buzunar. Mai mult de atât, și-a donat o parte din salariu pentru ajutorarea tinerilor școlari și a bisericilor. În numai doi ani de zile, județul Severin cunoscuse o adevărată înflorire, iar realizările în domeniul administrației puteau continua dacă moartea nu și-ar fi încheiat brusc socotelile cu el, în anul 1930.

Surse: Botiş, Teodor, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti 1939.

Este elevă la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București, și o reprezentantă de seamă a tinerei generații. Pe când avea doar tei ani și opt luni, s-a îndrăgostit de balet datorită unui desen animat. Vrăjită de mișcările personajelor, Bianca nu a stat prea mult pe gânduri și a cerut să fie înscrisă la cursuri. Timpul a dovedit că nu a fost un moft de moment. Tânăra a crescut frumos, a dobândit noi aptitudini, și s-a dedicat total acestei forme de artă. Deși are doar 14 ani, Bianca se poate lăuda cu sute de premii obținute la competițiile din lumea întreagă. În 2018, a participat la Youth America Grand Prix, cea mai mare competiție de balet din lume, unde s-a clasat pe locul 2 din peste 180 de participanți, devenind prima româncă care a urcat pe podium la acest concurs.

Interviul pe scurt:

• Programul unei campioane: “ O zi de acest gen este foarte încărcată, mai ales dacă este o zi în care am și școală. Mă trezesc la șase dimineața, la opt intru la cursuri, iar pe la ora patru sau opt seara, depinde când termin, merg la Casa de Balet și mă antrenez intens.”
• Roadele unei munci susținute: “În America a fost un moment foarte greu pentru că în același timp trebuia să mă pregătesc pentru finala de la Românii au Talent, și eram destul de stresată. M-am antrenat destul de intens, și când am ajuns acolo eram puțin speriată pentru că eram cea mai mică, iar celelalte fete erau extrem de bune la balet și dans contemporan. Cu toate acestea, am reușit să obțin titlul de vicecampioană mondială și să devin prima româncă care a urcat pe podium la acest concurs.“
•  Lupta cu partea financiară: “ Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor. Toate costumele, coronițele, costă extrem de mult. Spre exemplu, la finala de la New York, am avut nevoie de un costum de lebădă neagră. Am căutat pe internet o coroniță care era în jur de 500 de euro, sumă pe care nu ne-o permiteam.”

Când destinul te invită la dans

Povestea Biancăi începe într-o zi obișnuită, pe când viziona un desen animat. Nimic ieșit din comun pentru un copil de trei ani și opt luni, numai că ceea ce s-a întâmplat după i-a luat prin surprindere pe părinții micuței. “Imediat după aceea le-am spus că vreau să merg la balet. În desenul respectiv era vorba despre o șoricioaică balerină și prietenele ei care făceau același lucru. În cele din urmă, părinții m-au dus la un curs de dans. Reținusem câteva mișcări din desene și le-am spus că ăsta nu-i balet. Atunci și-au dat seama că pot face diferența și au început să mă ducă la cursuri adevărate de balet”, povestește Bianca Badea pentru Matricea Românească.

,,Părinții au jucat un rol important în evoluția mea”

Inițial, baletul era o activitate prielnică de a-și petrece timpul și nimic mai mult. Îi plăcea să exerseze tot felul de coregrafii, să încalțe poantele, să repete în fața oglinzii, dar într-o bună zi, Bianca a simțit că asta vrea să facă în viitor. “Părinții au jucat un rol important în evoluția mea, au fost mereu alături de mine, mai ales tata care se ocupă de absolut orice, de la costumele mele de scenă, până la orele de studiu”, afirmă Bianca.

Triumf românesc pe tărâm american

Bianca este o fire muncitoare, și nu se lasă doborâtă cu una cu două. Știe că talentul nu-ți pune totul pe tavă, și că munca, alături de orele petrecute la sala de repetiție sunt extrem de importante. Curios, o întreb cum arată o zi de antrenament. “O zi de acest gen este foarte încărcată, mai ales dacă este o zi în care am și școală. Mă trezesc la șase dimineața, la opt intru la cursuri, iar pe la ora patru sau opt seara, depinde când termin, merg la Casa de Balet și mă antrenez intens.“ Cu o asemenea asceză artistică în spate mă întreb când a mai avut timp să fie și copil. “Mi-am sacrificat copilăria pentru că îmi doresc foarte tare să fac balet. Chiar îmi aduc aminte de un moment pe când aveam opt ani, iar tata m-a pus la încercare. Îmi cumpărase o bicicletă și mi-a spus că dacă vreau să fac balet, ar cam trebui să renunț la ea și să o vindem. Dorindu-mi foarte mult să fac balet am renunțat rapid la ea. Au fost multe episoade de genul, și în prezent nu prea ies cu colegii de școală pentru că trebuie să mă antrenez, dar niciodată nu am resimțit acest lucru ca pe o povară. Am renunțat la ele voluntar pentru că îmi place foarte mult baletul”, lămurește Bianca.

,,Mi-am sacrificat copilăria pentru că îmi doresc foarte tare să fac balet”

Timpul pus în slujba baletului, dublat de ghidajul profesorilor și efortul părinților, au dat roade. În prezent, Bianca se poate lăuda cu sute de premii obținute la competițiile din lumea întreagă. Memorabilă rămâne participarea la Youth America Grand Prix, cea mai mare competiție de balet din lume, unde s-a clasat pe locul doi din peste 180 de participanți la categoria ei. “La competiții mă gândesc că trebuie să mă autodepășesc și să fiu mulțumită de ce am făcut pe scenă. Sinceră să fiu, nici nu mă uit în stânga și-n dreapta să văd cum dansează ceilalți concurenți, pentru că eu concurez în primul rând cu mine. În America a fost un moment foarte greu pentru că în același timp trebuia să mă pregătesc pentru finala de la Românii au Talent, și eram destul de stresată. M-am antrenat destul de intens, și când am ajuns acolo eram puțin speriată pentru că eram cea mai mică, iar celelalte fete erau extrem de bune la balet și dans contemporan. Cu toate acestea, am reușit să obțin titlul de vicecampioană mondială și să devin prima româncă, care a urcat pe podium la acest concurs”, spune Bianca Badea.

Lupta cu partea financiară

Baletul este o formă de artă care necesită multe sacrificii, iar pentru familia Biancăi, cel mai mare sacrificiu este cel financiar. “Provin dintr-o familie modestă, așa că ne-a fost destul de greu să ne descurcăm. Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor. Toate costumele, coronițele, costă extrem de mult. Spre exemplu, la finala de la New York am avut nevoie de un costum de lebădă neagră. Am căutat pe internet o coroniță care era în jur de 500 de euro, sumă pe care nu ne-o permiteam, așa că tata a încercat să creeze el una.”

,,Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor”

Dificultățile financiare aveau să-i dea bătăi de cap și în ceea ce privește oportunitatea de a studia peste hotare. Tânăra a obținut burse la cele mai mari școli de balet din lume: Royal Ballet School, American Ballet Theatre School, Academia Princess Grace Monaco, Royal Danish Ballet School, Ballettschule Theater Basel, Tanzakademie Zürich, etc. “Fiindcă nu puteam acoperi costurile legate de cazare, mâncare, și alte lucruri de acest gen, nu le-am putut onora pe toate.” Crede că locul artei nu este în online, motiv pentru care a refuzat să participe la concursuri pe internet deoarece nu o pun în valoare. Pe final de interviu, o rog pe Bianca Badea să-mi spună ce planuri are pentru viitor. “Îmi doresc să plec în străinătate și să ajung la compania mea de vis, Royal Ballet School. Iar după ce voi pune poantele în cui, pentru că viața unei balerine nu este lungă, mi-aș dori să fiu profesoară, și de ce nu, să-mi deschid propria mea școală de balet”, conchide Bianca Badea.

Absolvent al Facultății de Drept din Cluj, Augustin își începe ucenicia în birourile marilor avocați din Șimleu Silvaniei. Prin ianuarie 1912, decide să pornească singur la drum, motiv pentru care își deschide propriul birou la Crasna. Chemat la arme în Primul Război Mondial servește cu demnitate și curaj. Când focurile se potolesc, lucrează de zor alături de elita politică sălăjeană pentru înfăptuirea Marii Uniri.  Pe 17 octombrie 1944, este uns prefect al județului Sălaj, pe care îl pune pe picioare într-un timp foarte scurt. Cu toate acestea, este înlăturat din funcție de Frontul Național Democrat, căzând în dizgrația autorităților comuniste care încep să-l șicaneze. I se taie pensia, este urmărit de Securitate și nevoit să lucreze în locuri mult sub pregătirea profesională. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959.

Studiile și anii de ucenicie

Se naște pe 14 decembrie 1885, în localitatea Cozla, ca fiu al preotului Simion Pintea și al Ecaterinei. Părinții i-au oferit o educați aleasă, care a debutat la școala primară de stat din Baia Mare, apoi patru clase la liceul minorităților din Șimleu Silvaniei. Perioada liceului s-a consumat la Beiuș, unde a fost coleg cu viitorul avocat Nicolae Bolcaș, cu judecătorul Leonida I. Pop, notarul Valer Vicaș, și alte personalități care aveau să pună umărul la înfăptuirea Marii Uniri. După liceu, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, iar la 2 mai 1907, devine doctor în drept. Tot acum debutează și perioada de stagiatură la Șimleu Silvaniei. Trece prim cabinetele mai multor avocați, începând cu Dr. Victor Deleu, Dr. Roth Hugo din Zalău și Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. Pe 3 octombrie 1911, susține examenul de liberă practică pe lângă curtea de Apel din Budapesta, pe care îl promovează cu brio. Pe lângă acestea, Augustin se implică în viața cetății încă din perioada stagiaturii. Asistă la sfințirea școlii din Giurtelec, se alătură elitei politice din Șimleu care protesta împotriva legii electorale alcătuite de Andrassy, îl suplinește pe Victor Deleu, secretarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, dând citire raportului de activitate etc.

Participarea la Marea Unire

Din ianuarie 1912, devine avocat cu titlul definitiv și își deschide propriul birou la Crasna. Când lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, izbucnește prima conflagrație mondială și este mobilizat de urgență. Avocatul Augustin Pintea a fost repartizat în cadrul Regimentului de honvezi și la Parchetul honvezesc din Cluj, ajungând până la gradul de sergent. Sfârșitul războiului îl găsește la Tribunalul Militar din Oradea, de unde va pleca la Cluj pentru a lua legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu și Crasna. S-a ocupat îndeaproape de organizarea adunărilor menite să-i aleagă pe viitorii reprezentanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După lungi discuții, despărțământul Crasna l-a desemnat pe Ioan Pereni, despărțământul Șimleu Silvaniei pe Nicolae Munthiu și Iuliu P. Mureșian, iar cercul electoral Zalău i-a ales pe Traian Trufașiu, Eugen Boroș, Remus Roșca, Cornel Oțiel și Augustin Pintea. Iată ce spunea despre această cinste cel din urmă:

“Investit cu mandatul de răspundere istorică, am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1 decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care m-au ales. În cursul acelei zile de neuitat, am primit o nouă însărcinare, fiind ales între cei 200 de membri ai Marelui Sfat Național, primul parlament al Transilvaniei unite cu Patria-Mama”

Implicarea în viața politică

Revine la Zalău în august 1919, unde este uns juristconsulat al Primăriei, demnitate pe care o va exercita până 1936. În 1932, decanul Baroului Zalău, Gheorghe Pop, a primit un nou mandat de prefect al județului Sălaj, iar în locul său a fost numit Augustin, care a fost decan până la semnarea Dictatului de la Viena și cedarea Ardealului. Între timp, se înscrie ca membru în organizația Partidului Național Liberal, și intră în cercul elitei politice sălăjene. Se implică în activitatea propagandistică a partidului, ține mai multe conferințe și discursuri politice, menite să atragă cât mai mulți simpatizanți. Zelul și fidelitatea politică de care dădea dovadă, l-au urcat în ierarhia partidului până la funcția de președinte al organizației din Zalău. După cedarea Ardealului, o bună parte din românii sălăjeni au apucat-o care încotro, dar Augustin a decis să rămână și să sufere în tăcere. Mai întâi, autoritățile maghiare l-au epurat din barou, apoi la 24 august 1944, când România a ieșit din alianța cu Germania, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu până la eliberarea orașului. Izbăvirea avea să vină pe 17 octombrie 1944, prin Decretul Regal nr. 1925, prin care era numit în funcția de prefect al județului Sălaj. Pentru început, i-a strâns pe oamenii care nu părăsiseră urbea, și a pus pe picioare Prefectura, Tribunalul, Parchetul, Administrația financiară, Serviciul agricol, zootehnic, medical, aprovizionare, Inspectoratul învățământului primar, etc.

Augustin Pintea în vizorul Securității

Realizările în plan administrativ nu au fost suficient de convingătoare. La 10 martie 1945, Frontul Național Democrat decide înlăturarea prefecților numiți în toamna lui 1944. Hotărârea era motivată de anumiți factori politici, printre care cel mai important era procesul de sovietizare a României. Iată ce le spunea Augustin Pintea colaboratorilor săi la final de mandat:

“Ne îndepărtăm cu conștiința împăcată, că am făcut totul, ce un om cinstit poate face, nici când pe nimeni nu am refuzat în îndeplinirea cererei juste, ușa serviciului a fost pentru toți deschisă și tot omul a fost ascultat”

Alungat pe nedrept, se reîntoarce la prima dragoste, avocatura. Îndeplinește funcția de jurist consult al județului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, iar la 1 ianuarie 1946, se pensionează. Munca depusă pentru înfăptuirea Unirii și trecutul liberal, atrag antipatia comuniștilor care îi pun gând rău. În anul 1948, i s-a suspendat pensia, proprietățile i-au fost naționalizate, iar pământul de la Panic este trecut în administrația Gospodăriei Agricole de Stat. Rămas fără niciun venit, Augustin pleacă la Turda unde se angajează administrator la cantina Școlii Zootehnice. Peste doi ani, se transferă la școala profesională de tractoriști din Huedin, pe un post de secretar. A decis să lupte împotriva nedreptăților și a dat în judecată statul comunist, susținând că nu există niciun motiv pentru oprirea pensiei din moment ce autoritățile au pus mâna pe proprietățile sale. După lungi bătălii în instanță, în vara lui 1956, tribunalul îi dă câștig de cauză, iar prin intermediului Colectivului avocaților din Huedin, este remunerate cu o pensie mizerabilă în valoare de 450 de lei. Este urmărit cu ardoare de Securitate, pentru stabilirea legăturilor cu foștii conducători și membri P.N.L. din alte localități sau din străinătate. În ciuda episoadelor de spionaj, a cercetărilor și interogatoriilor, comuniștii nu-i găsesc cusur, și decid clasarea dosarului. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959, ostoit de atâta alergătură.

Surse: Marin Pop, “Augustin Pintea (1885-1959)- Personalitate sălăjeană marcantă din generația Marii Uniri“,  în Acta Mvsei Porolossensis, Ed. Porolissum a Muzeului Județean, Zalău, 2018.

Vine pe lume într-o familie modestă din localitatea Viișoara. Rezultatele bune la învățătură, seriozitatea și ambiția, i-au călăuzit pașii pe calea științelor juridice. După absolvirea facultății intră direct în pâine, și își deschide propriul birou avocațial. În timpul primei conflagrații mondiale luptă pe frontul din Galiția, iar în cele din urmă cade prizonier la ruși. În 1918, Consiliul Dirigent îi încredințează funcția de prefect al județului Mureș-Turda, apoi prinde un mandat de senator în primul parlament al României Mari. Avocatul Ioan Vescan a fost un apropia al bisericii sprijinind constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului, și ctitorind o biserică în satul natal. Eforul susținut și vârsta înaintată, au început să se răsfrângă asupra sănătății. Trece pragul mai mult medici și urmează o serie de tratamente care îi prelungesc viața până la 30 martie 1946, când inima îi stă în loc.

Un avocat în viața cetății

Zarvă mare într-o familie de agricultori din localitatea Viișoara. La 22 august 1877, Ioan și Anica așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Ioan, vlăstarul mult dorit. Pruncul crește frumos, și urmează primele clase la școala din localitatea natală. Absolvă liceul la Blaj, iar calificativele bune îl fac beneficiarul unei burse de merit acordate de Fundația Gojdu. Devenit student la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, Ioan se remarcă atât prin dragostea de carte, cât și prin participarea la viața tinerimii române. După finalizarea anilor de licență, urmează studiile școlii doctorale, iar la 10 decembrie 1903, devine doctor în științe juridice.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Ioan Vescan se stabilește în localitatea Teaca, și deschide propriul birou în 1905. Tot acum devine membru al societății ASTRA, fiind fondatorul despărțământului Teaca, și susținând numeroase conferințe în diferite locuri. Se dovedește un membru activ al societății, implicându-se în numeroase opere de binefacere, sprijinind ctitoria de Biserici Ortodoxe, stabilind totodată diverse relații cu elita românească din zona de nord a Transilvaniei.

Luptă pe front și cade prizonier la ruși

Ascensiune profesională și socială de care se bucura avea să fie suprimată de un eveniment nefericit: declanșarea Primului Război Mondial. Ioan a fost mobilizat pe frontul din Galiția, unde a participat la luptele împotriva Armatei țariste. Curajul și jertfa de care a dat dovadă, i-au adus la finalul anului 1914, gradul de locotenent. Perioada petrecută pe front, a fost presărată cu de toate, dar poate că cel mai dificil moment a fost când a picat prizonier al Armatei Ruse, și trimis alături de alți soldați transilvănenei și bucovineni, îl lagărul de la Darnița. Acolo, în colaborare cu alți ofițeri români, i-a organizat pe deținuții români, ca voluntari naționali, urmând ca la 9 decembrie 1916, să pună bazele Comitetului Executiv mandatat să mobilizeze voluntarii români. În primăvara anului 1917, Ioan și voluntarii au fost primiți ca rezerviști în cadrul Armatei Române, iar peste câteva luni, voluntarii din Darnița ajung la Iași, unde se pun în slujba armatei. Primirea de care au avut parte a fost una fastuoasă, la buza peronului aflându-se ministrul de război, Vintilă Brătianu, și generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major.

Avocatul Ioan Vescan nu s-a dat în lături atunci când a fost chemat la arme pentru a-și apăra țara. În august 1917, participă la Bătălia de la Mărășești, în calitate de comandat al unei companii din cadrul Corpului V Armată. Peste un an de zile, avea să fie avansat la gradul de căpitan și trimis într-o nouă misiune, de această dată în Basarabia, unde avea ca scop păstrarea ordinii publice, tulburate de revoluția bolșevică. Pentru întreaga activitate desfășurată pe câmpul de luptă, Regele Ferdinand îi va acorda Ordinul Steaua României, în grad de cavaler.

Om politic și fiu credincios al bisericii

După încheierea războiului și înfăptuirea Marii Uniri, Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi în funcția de prefect al județului Mureș-Turda, devenind primul român care deține această demnitate. Adună trei mandate ca prefect, iar printre meritele sale se număra reorganizarea administrației județene pe baze românești, dezvoltare învățământului românesc, etc. Cum nu putea sta departe de febra vieții politice, Ioan candidează la alegerile din 1922, pentru un loc de senator din partea Partidului Național Român în circumscripția electorală Hida, din județul Cojocna. Obține fără probleme mandatul, iar între 1922-1926, participă la evenimentele care au marcat viața politică a României Mari. Ulterior, va candida și la alegerile din 1927, însă acum schimbase tabăra și trecuse de partea Partidului Național Țărănesc, vizând un loc de deputat și unul de senator. Deznodământul electoral nu este deloc fericit, Ioan ratează ambele obiective, prin urmare revine la Târgu-Mureș în calitate de consilier județean.

Chiar dacă a îndeplinit multe funcții, avocatura a rămas cea mai apropiată inimii sale. A figurat ca membru în cadrul Uniunii Avocaților din România, și în Baroul Mureș, pledând exemplar. În ianuarie 1933, avocatul Ioan Vescan, se regăsește printre cei care au aderat la constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului. Acțiunile în ogorul Bisericii Ortodoxe, au continuat printr-o donație de 300.000 lei pentru ridicarea unui locaș de piatră la Viișoara, făgăduind că va cumpăra și un clopot. La 11 octombrie 1936, Biserica a fost sfințită de Episcopul Clujului Nicolae Colan, în prezența ctitorului, a prefectului de Turda-Arieș, și altor personalități. Biserica primise un clopot din partea ctitorului, donat în memoria voluntarilor români din Primul Război Mondial, al doilea fusese cumpărat din strădania sătenilor la care mai contribuise și Ioan, iar Iuliu Maniu donase al treilea clopot, ca semn al prețuirii pe care i-o purta ctitorului.

Fragilitatea vârstei la care ajunsese, munca peste program și diferitele îndatoriri,  s-au răsfrânt asupra stării de sănătate. Boala îl ajunge din urmă și este nevoit să o lase mai moale. Urmează diferite tratamente în orașul Poděbrady din Boemia Centrală, în urma cărora se mai înzdrăvenește. Cu toate acestea, la 30 martie 1946, inima îi stă în loc. Slujba de prohodirea a fost oficiată de episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae Colan, la biserica din satul natal.

Surse: 1) Răzvan Mihai Neagu, “Personalități ale Marii Uniri: Avocatul Ioan Vescan, primul prefect român al județului Mureș-Turda (1877-1946)”;  2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

S-a născut în Caransebeș, dar a venit la Timișoara pentru a studia Facultatea de Drept în vederea unei cariere în avocatură. În ciuda eforturilor, lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, motiv pentru care a fost nevoită să se reinventeze. A trecut pragul mai multor job-uri, până când o întrebare venită prin email avea să-i schimbe viața. De atunci, Dariana s-a preocupat mai îndeaprope de pregătirea antreprenorială, a urmat cursuri, a pus tot ce avea la bătaie, iar rezultatul poartă numele de Sandy’s Diner, un restaurant care te poartă în atmosfera efervescentă din America anilor ’60. Iureștul pandemiei a pus lacătul pe multe afaceri mici, însă Dariana a mers contra curentului, a învățat să se reinventeze, să se adapteze noilor provocări, și să iasă învingătoare în lupta cu falimentul. Astăzi, trecem pragul unui loc de poveste, unde ne întâmpină Dariana Popescu și povestim despre debutul antreprenorial, strategii de business și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Când destinul îți trimite un email: “Fiecare om are parte de anumite oportunități în viață, ei bine la mine oportunitatea a venit sub forma unui email care avea următoarea întrebare: Vrei să fii un antreprenor mai bun? La momentul respectiv eram manager la Crazy Donut, și am considerat-o ca pe o oportunitate de dezvoltare.”
• O luptă pe viață și pe faliment: “Nici nu mă gândeam să pun lacătul pe ușă. Cred că nu decizia de a ține deschis m-a speriat cel mai mult, ci faptul că în jurul meu foarte multe localuri se închideau. Atunci m-am întrebat: oare sunt iresponsabilă că lupt împotriva vântului?“
• Sfaturi pentru tinerii care vor să-și deschidă o afacere: “Este esențial să aibă un plan concret și realist, apoi să se documenteze, să discute cu oamenii capabili să-i îndrume, să facă un plan financiar pe care să se poată baza. Odată ce planul este pus la punct, tânărul poate opta pentru o finanțare Start up, sau poate face un credit. Cel mai important este să fie perseverent, să nu se dea bătut ușor, pentru că obstacole vor fi din plin.”

Când oportunitățile te cheamă, răspunzi?

Dariana s-a născut într-un orășel mic, Caransebeș, iar după terminarea liceului și-a laut inima în dinți și a plecat la Timișoara, unde a debutat în viața de student. Își dorea o carieră în lumea avocaturii, așa că s-a pus pe învățat și a intrat la Facultatea de Drept. “După finalizarea studiilor m-am înscris la anumite examene pentru barou și magistratură, dar se pare că nu am avut pregătirea necesară ca să le trec, astfel că m-am reprofilat. Am fost jurist, manager la Crazy Donut, apoi am ocupat un post de back office. Nu regret niciun job prin care am trecut, pentru că din fiecare am învățat ceva și m-au ajutat să fiu omul de azi”, povestește Dariana Popescu pentru Matricea Românească.

,,Nu regret niciun job prin care am trecut, pentru că din fiecare am învățat ceva”

Chiar dacă lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, Dariana și-a păstrat o doză bună de optimism. Într-o zi, destinul avea să-i bată la ușă printr-o metodă neconvențională și plină de farmec. “Fiecare om are parte de anumite oportunități în viață, ei bine la mine oportunitatea a venit sub forma unui email care avea următoarea întrebare: Vrei să fii un antreprenor mai bun? La momentul respectiv eram manager la Crazy Donut, și am considerat-o ca pe o oportunitate de dezvoltare. M-am înscris la cursul respectiv, organizat de Universitatea de Vest, am parcurs toate etapele, am facut un plan de afaceri, iar la final coordonatorii ne-au prezentat un concurs la care ne puteam înscrie planul. Sandy’s Diner a laut nașetre pe parcursul acestor cursuri, sprijinită fiind de mentorii pe care i-am întâlnit. Ulterior, m-am înscris la concursul respectiv și am fost extrem de fericită să mă aflu printre câștigători”, rememorează Dariana.

Un business la început de drum

Tânăra a reușit să aducă în Timișoara un concept nou, mai exact, un restaurant care să poarte clientul în America anilor ’60. La început de drum, s-a confruntat cu o serie de situații neprevăzute, printre care și problema banilor. “După cum știm socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Au fost foarte multe investiții neprevăzute, foarte multe cheltuieli, dar am avut mare noroc că la momentul respectiv am putut face un credit de nevoi personale și am luat o sumă destul de mare pa care am investi-o în local. Ulterior, s-a mai adăugat susținerea celor de la universitate prin concursul la care participasem, dar și foarte mulți prieteni care mi-au sărit în ajutor.” Și pentru că vorbim de un business de suflet, am fost curios să aflu cine au fost oamenii care au luat startul cu Dariana în această poveste. “O afacere funcționează dacă echipa este motivată, dacă oamenii care lucrează la business-ul tău au inițiativă. Echipa cu care am pornit afacerea nu este și cea de acum, în schimb sunt extrem de recunoscătoare fiecărui om care a lucra la Sandy’s Diner. În ultima perioadă nu am avut posibilitatea să-mi dezvolt echipa în schimb am implicat membrii familiei, iar în prezent mama mă ajută foarte mult în ceea ce privește bucătăria și deserturile”, lămurește Dariana Popescu.

,,În momentul în care decizi să deschizi un business, trebuie să te implici pe toate planurile”

Însă echipa nu a fost singurul lucru de care trebuia să se îngrijească. Meniul, partea de bucătărie, materia primă, servirea, toate necesitau o soluție cât mai rapidă. “Gătitul nu a fost pasiunea mea, dar în momentul în care decizi să deschizi un business, trebuie să te implici pe toate planurile. În ceea ce privește meniul inițial, am avut noroc cu un prieten care m-a ajutat cu rețetele, el având deja experiență în bucătărie a știut exact cum să aleagă combinațiile la burger sau cu ce produse tipic americane să venim. De-a lungul timpului am mai jonglat cu anumite produse cu atât mai mult în perioada actuală când am fost determinați să introducem în meniu și anumite produse care nu sunt tipic americănești”, spune Dariana.

Provocările pandemiei pentru afacerile mici

Marele eveniment bătea la ușă, iar pregătirele erau în toi. Perfecționistă din fire, Dariana s-a îngrijit ca ziua ianugurării să fie de neuitat, și asa a fost. “Am deschis pe 13 decembrie 2019, iar prima zi nu o voi uita niciodată. Efectiv am fost luați prin surpindere de mulțimea care ne-a trecut pragul. Am fost extrem de încântată de reacția lor față de acest concept. Au fost atâția clienți, încât eram pe punctul de a rămâne fără produse, dar ne-am mobilizat foarte repede și fiind mulți la local în acel moment am rezolvat totul.”

Debutul peste aștepări avea să fie o amintire de scurtă durată. În zare se iveau nori negri, iar dulceața primelor luni de antreprenoriat a lăsat locul unei lupte pe viață și pe faliment. “Era 17 martie 2020, când România a intrat în starea de urgență. Nici nu mă gândeam să pun lacătul pe ușă. Cred că nu decizia de a ține deschis m-a speriat cel mai mult, ci faptul că în jurul meu foarte multe localuri se închideau. Atunci m-am întrebat: oare sunt iresponsabilă că lupt împotriva vântului? Cel mai important este că am reușit să mențin activitatea la un nivel optim, dar trebuie să recunosc că au fost și zile în care nu aveam bani pentru materie primă. Norocul meu a fost că mi-am făcut o mini clientelă de când am deschis și până la lockdown. Cu ajutorul lor am avut comenzi constante“, spune Dariana.

,,Cred că nu decizia de a ține deschis m-a speriat cel mai mult”

Cu câteva zile înaintea pandemiei, Dariana plănuia o serie de interviuri. Incertitudinea financiară a făcut-o să renunțe rapid, și asta nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pur și simplu pentru că nu putea oferi salarii. “Atunci am ales să rămân în bucătărie și să lucrez cot la cot cu bucătarul principal. Cum programul se micșorase și volumul de muncă se înjumătățise, am putut să ducem două zile eu și două zile el. Țin minte că erau zile în care veneam la local, parcam mașina, găteam comanda, o livram, și în tot acest timp mă sunau clienții.” 

Viziune antreprenorială și câteva sfaturi pentru tinerii care vor o afacere

Sandy’s Diner a rămas pe piață și datorită fidelității clienților. În continuare vreau să aflu care este relația pe care Dariana o are cu clienții săi și cum s-a construit de-a lungul timpului. “Îmi iubesc clienții, sunt extraordinari! Am mers pe ideea de diner american, unde ești întâmpinat imediat cum intri de un ospătar care îți pune cafea direct din cafetieră. Așa am încercat să fiu și eu. Fiind un concept american am atras un public tânăr, iar faptul că suntem de vârste apropiate a făcut să rezonăm foarte bine. Mi-a plăcut să învăț cum să vorbesc cu fiecare, să știu cum să-i fac să se simtă bine, apoi le-am învățat și numele, am reținut ce comandau cel mai des. La un moment dat, neputând să-mi măresc echipa, m-am trezit în situația în care eram în bucătărie, aveam oameni pe terasă și nu mai știam cum să mă împart, pentru că trebuia să fac mâncarea și să iau comenzi. Fiind clienți fideli ai localului, le lăsam numărul de telefon, știu sună ciudat, le explicam situația și ei mă sunau când doreau să mai comande sau să plătească.”

,,Ca antreprenor ești responsabil pentru fiecare angajat”

După toate câte mi-a povestit Dariana, îmi dau seama că antreprenorul nu rezonează deloc cu imaginea șefului care se cuibărește în scaunul de la birou cu un pahar de wisky în față. “Este fix opusul. Odată ce am intrat în domeniul HoReCa, am început să văd modelul altor colegi de breaslă. Antreprenorii sunt în fiecare zi la local, fac cumpărături, coordonează oamenii, deci concepția potrivit căreia un antreprenor nu duce nicio grijă este greșită. Ca antreprenor ești responsabil pentru fiecare angajat.“ 

Suntem pe final de interviu, dar nu punem punct înainte de a o ruga pe Dariana să ofere un sfat tinerilor care doresc să pășească în domeniul antreprenoriatului, și să ne spună ce planuri are pentru viitor. “Este esențial să aibă un plan concret și realist, apoi să se documenteze, să discute cu oamenii capabili să-i îndrume, să facă un plan financiar pe care să se poată baza. Odată ce planul este pus la punct, tânărul poate opta pentru o finanțare Start up, sau poate face un credit. Cel mai important este să fie perseverent, să nu se dea bătut ușor, pentru că obstacole vor fi din plin. În ceea ce privește viitorul, ei bine 2020 a fost un an de supraviețuire, și vreau să dedic 2021, dezvoltării. Dacă totul va merge bine, am în plan un concept în care oamenii să intre, să stea la mese, să bage o fisă într-un jukebox, iar eu să le servesc comanda în uniformă și de ce nu, poate pe role”, conchide optimisă Dariana Popescu.

Se naște în familia magistratului Alexandru Claudiu Vlad, și se dovedește un elev emerit. Aflat în pragul studenției, Aurel înclină către studiul politehnicii, dar perspectivele înguste de după absolvire l-au făcut să aleagă Facultatea de Drept din Budapesta. Avocatul Francis Hossu-Longin pune ochii pe el și-l ajută să-și deschidă propriul cabinet avocațial. În 1901, Aurel Vlad și Alexandru Vaida-Voevod lucrează de zor la o platformă politică ce avea drept scop remanierea liderilor P.N.R și revigorarea mișcării naționale. Face parte din conducerea P.N.R și se implică în organizarea mai multor acțiuni printre care și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Însă posibilitățile materiale reduse pun sub semnul întrebării marele eveniment, motiv pentru care nu stă pe gânduri  și face un împrumut de 200.000 de coroane. Pe plan politic, Aurel Vlad a figurat printre membrii primului Parlament al României Mari, lucru care îi va atrage antipatia conducerii comuniste. Este arestat în noapte de 5/6 mai 1950, și închis la Penitenciarul Sighet, unde își va găsi sfârșitul la puțin timp după Iuliu Maniu. 

Un elev cum rar s-a mai văzut

Își dă întâlnire cu viața pe 25 ianuarie 1875, în satul Turdaș, județul Hunedoara. Alexandru Claudiu Vlad, tatăl său, ocupa funcția de magistrat al orașului, și se căsătorise cu Aurelia, una din fiicele cărturarului George Barițiu. La vârsta de trei ani rămâne orfan e tată, însă fragilitatea vârstei face ca pierderea să nu fie atât de grea. Aurel crește frumos, se înscrie la școala primară, apoi urmează cursurile Liceului Reformat maghiar “Kun” din Orăștie. Seriozitate și dragostea de carte, îi aduc cele mai bune calificative, excelând la matematică și limba latină. Când a terminat liceul, era capabil să-l traducă pe Tacitus fără ajutorul dicționarului, iar profesorul său de matematică spunea că nu mai văzuse un elev atât de strălucit de mai bine de douăzeci și cinci de ani.

După obținerea diplomei de bacalaureat, Aurel era nehotărât în privința profesiei pe care o va urma. Pe de o parte era atras de politehnică, dar dificultățile materiale prin care trecea și incertitudinea unui post după absolvire, i-au îndreptat pașii către domeniul științelor juridice. Disciplina și devotamentul față de studiu, îl însoțesc pe tot parcursul studenției, motiv pentru care Fundația Gojdu îi acordă o bursă de merit. Tot acum, se implică în acțiunile organizate de studenții români, slovaci și sârbi din Budapesta, Viena, Graz, și devine bun camarad cu Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod.

Aurel Vlad, un tânăr de viitor

După finalizarea studiilor și obținerea doctoratului intră sub aripa protectoare a lui Francis Hossu-Longin, care îl ajută să-și deschidă propriul cabinet avocațial. Aurel se prezenta ca un tânăr de viitor, muncitor, orator fără cusur, motiv pentru care intră în atenția lui Ioan Mihu, cel care îl numește succesor la conducerea Băncii „Ardeleana” din Orăștie. Situația îl determină să-și mute cabinetul la Orăștie, iar la puțină vreme, este numit directorul executiv al băncii. Noua poziție dobândită, succesul pledoariilor, aprecierea elitelor vremii, îl fac un reprezentant de seamă al tinerei generații menite să pună umărul la reînvierea mișcării naționale. În 1901, Aurel Vlad și Alexandru Vaida-Voevod construiesc o platformă politică ce avea ca scop remanierea liderilor P.N.R și revigorarea mișcării naționale. Un an mai târziu, ziarul Libertatea publică un program îndrăzneț care aduna în josul paginii semnăturile lui Victor Bontescu, Iustin Pop, Liviu Cigăreanu, Valer Moldovan, Ion Moța, etc. Efortul susținut al reprezentanților români a rodit în 1903, când Aurel Vlad a fost numit deputat al circumscripției Dobra în Parlamentul de la Budapesta.

Garantul financiar al Marii Uniri

În calitate de membru în conducerea P.N.R, a contribuit la tratativele româno-maghiare, constituirea Consiliului Național Român Central, elaborarea declarației de la Oradea, și cel mai important, pregătirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Cel din urmă eveniment a fost și cel mai greu de pus la cale. Dificultățile materiale care puneau sub semnul întrebării organizarea Adunării, l-au determinat pe Aurel Vlad să facă un gest neașteptat. Într-una din zile, pleacă la Arad și poposește la Banca Victoria, unde împrumută 200.000 de coroane, girând cu proprietățile pe care le deținea. Banii au servit la pregătirea evenimentului asigurând totodată și cheltuielile aferente Gărzii Naționale. Este numit fără discuție în cadrul Marelui Sfat Național și în Consiliul Dirigent, ca titular al Resortului de finanțe.

Pe plan politic, Aurel Vlad a figurat printre membrii primului Parlament al României Mari, încredințându-i-se și conducerea Ministerului Finanțelor în guvernul lui Vaida-Voevod. Între 1935-1937, a figurat ca membru în cadrul Frontului Românesc și a rămas o prezență constantă pe scena politică până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. După conflagrație revine în structura P.N.Ț, însă o lasă mai moale cu ieșirile în vița publică.

Exterminarea familie Vlad

Golgota avocatului Aurel Vlad avea să înceapă la puțin timp după preluarea puterii de către bolșevici. Preocupați să elimine reprezentanții vechiului regim, autoritățile comuniste îi trec numele pe celebra listă a miniștrilor, demnitarilor și diplomaților, care trebuiau arestați și închiși în noaptea de 5/6 mai 1950. 

Primul care a avut de pătimit a fost fiul său, Mircea Vlad, care a fost anchetat și aruncat în pușcărie. Soția lui Aurel, arestată în 1951 și acuzată că deține aur și bijuterii, a primit domiciliu forțat la Blaj, unde și-a găsit sfârșitul ostoită de dorul soțului și al băiatului. Aurel a fost dus la Penitenciarul Sighet și supus unui regim cumplit. Pe 2 iulie 1953, își dă ultima suflare la puțin timp după moartea camaradul său Iuliu Maniu. Trupurile le-au fost aruncate într-o groapă comună, rămasă neidentificată până în zilele noastre.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

 Muzica a fost o prezență permanentă în viața lui George. Cânta peste tot, fără oprire și fără pic de epuizare. Când au văzut că lucrurile devin serioase, părinții au decis să-l susțină, și l-au înscris într-un ansamblu muzical. Dar întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile la clasa de canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. Ulterior, tânărul a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, a susținut recitaluri în Franța, Germania, Belgia, Rusia, China, a fost angajatul Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian” și al Operei Naționale București, iar acum lucrează la Bayerische Staatsoper în München.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de muzică, nu-i cale de vindecare: “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri.”
• Emoția, cheia către inima spectatorului: “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă.”
• Profilul artistului prin ochii lui George: ”Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora el livrează arta sa și are în permanență dorința de a evolua.”

Viața ca o simfonie

S-a născut în satul Garvăn, din județul Tulcea, într-o familie în care veleitățile muzicale nu erau la ordinea zilei. Cu toate acestea, George nu-și amintește vreo clipă în care muzica să nu-i fi animat copilăria, motiv pentru care vecinii și colegii audiau vrând nevrând concertele sale. “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”, povestește George Ionuț Vîrban pentru Matricea Românească.

,,Am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”

Întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile pentru canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. “Din acel moment, spectrul meu muzical a căpătat o nouă formă. Nu o să intru în termeni tehnici, dar cu alte cuvinte, a trebuit să o iau de la zero cu fiecare sunet, fiecare notă sau partitură”, afirmă George.

Debutul pe scenă și mentalități de concurs

Orele îndelungi de repetiție, dublate de ambiție și talent, au făcut ca în anul 2011, să debuteze pe scena Teatrului Muzical din Galați. “Eram încă licean, iar teatrul organiza periodic așa-zise gale ale tinerilor artiști. A fost primul contact cu o orchestră și un dirijor. La prima repetiție am fost fascinat cum zeci de oameni pot suna împreuna ca un întreg. Să fiu acompaniat de o orchestră era cu adevărat ceva inedit pentru mine. Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special fiindcă opera se cântă fără microfon și negativ, era totul live, fiecare sunet trăia odată cu mine”, își amintește George Ionuț Vîrban.

,,Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special”

După absolvirea liceului, tânărul a luat calea Bucureștiului și a început să studieze la Universitatea Națională de Muzică. Rememorează cu bucurie tablouri din viața de student și în special concursurile la care a participat. Îl întreb pe tenorul George Ionuț Vîrban, cum se pregătea pentru ieșirea în luminile rampei, ce ambiții îl motivau și dacă vâna cu ardoare un loc pe podium. “Consideram concursurile ca un prilej bun de a mă testa. La acel moment era singura oportunitate de afirmare, de evoluție sau de autodepășire. Am învățat prin asta cum să-mi stăpânesc emoțiile, cum să abordez un repertoriu de concurs sau cum să gestionez o situație emoțională specială. Nu mergeam niciodată cu gândul de a câștiga, asta nu ai de unde să știi, depinde de ziua în care ești sau ce alți factori te mai influențează, însă mergeam mereu pregătit, de asta sunt sigur”, lămurește George.

Recitaluri peste hotare

Tânjește mereu după depășirea propriilor limite, și asta se vede în sclipirea pe care o are în glas ori de câte ori urcă pe scenă. Până în prezent, George a cântat, și încântat, publicul din Franța, Germania, Belgia, Rusia, Belarus, China, și bineînțeles România. Cu o așa experiență în spate, vreau să aflu ce părere are despre publicul din străinătate și despre cel din țară. “În România publicul e special, e acasă, mereu am emoții de parcă aș cunoaște fiecare persoană din sală. Aici în Germania îmi dau seama că publicul are parte de o diversitate foarte mare în ceea ce privește muzica clasică, și asta îl face mult mai prezent, mai critic, mai “avizat” și poate mult mai obiectiv”, este de părere George Ionuț Vîrban.

,,Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă”

De cele mai multe ori, între artist și public se înfiripă un dialog tainic, de la inimă la inimă, și de la cortex la cortex. Îl rog pe George să-mi spună ce urmărește să transmită publicului atunci când urcă pe scenă. “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă. La început eram preocupat de sunet, de elemente tehnice, dar mai târziu am înțeles că sinceritatea vine din interiorul meu, și dacă eu cred în mine când interpretez ceva, atunci și publicul mă va crede.”

De la operetă la opera nu-i decât un pas

Geroge a avut oportunitatea de a trece prim mai multe medii culturale, și de a aborda un repertoriu vast. A lucrat la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”, și a colaborat în același timp cu Opera Națională Română. Oare cum se producea trecerea de la operetă la operă?  “La Operetă, majoritatea spectacolelor în care jucam erau în limba română. Asta era un plus pentru mine deoarece reușeam să aduc fiecare personaj la vârsta și trăirile mele mult mai ușor. La Operă încercam să aplic tot ceea ce m-au învățat profesorii mei, dar era și un simț interior pe care nu-l pot explica. Din punct de vedere vocal, nu era atât de diferit, am încercat să-mi păstrez acel echilibru vocal, fără a oscila între emisii sau a aplica diferite subterfugii vocale. Am încercat să-mi păstrez naturalețea glasului și poate de multe ori prin asta am câștigat și inimile spectatorilor”, susține George Ionuț Vîrban.

,,Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei”

Experiențele artistice la care a luat parte, l-au pus în contact cu o serie de personalități din lumea operei.  Am vrut să aflu cine au fost artizanii care l-au modelat și ce rol au avut aceste întâlniri pentru profesionistul de azi. “Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei, mă refer aici la nume precum Vasile Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Ana Tomowa Sintow, Marcello Giordani, Brigitte Fassbender. De la fiecare am învățat enorm, în primul rând din experiențele lor ca artiști, de la comportamentul într-un teatru, apoi într-un colectiv artistic, până la tehnica vocală sau mici secrete cu care să abordezi o partitură. Întâlnirea cu ei nu cred că a fost întâmplătoare, pentru că mi-au sădit în memorie informații foarte prețioase”, afirmă George.

Artistul și arta lui în lumea online-ului

Discuția cu George curge lin, într-un tempo moderat, motiv pentru care nu ezit să aduc în prim plan două subiect delicate: definiția artistului și arta în contextul pandemiei. “Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora livrează arta sa și are în permanență dorința de a  evolua. Plafonarea este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla unui artist. Autosuficiența este tot o formă de mândrie, iar când ai ajuns în acest punct mai bine te lași. În altă ordine de idei, actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție, iar emoția este esențială în comunicarea artist-public. Militez pentru revenirea cât mai rapidă în sălile de spectacol. Nu sunt de acord nici măcar cu învățământul online. Cel puțin nu la Conservator, acolo unde îți trebuie interacțiune directă cu profesorul de canto sau instrument. Sunetul este distorsionat prin mijloacele acestea tehnice și nu poți ajunge la o formă de artă prin așa ceva.”

,,Actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție”

În prezent Geroge este în Germania, și lucrează la Opera de Stat din Bavaria. “Am ajuns aici printr-o audiție în vara lui 2019. Sunt membru al programului Opera Studio al Operei de Stat din München, un program intensiv de training vocal, scenic și interpretativ, fiind distribuit în mai multe producții de operă, atât clasice cât și moderne. Mă bucur de îndrumarea unor foarte buni vocal-coach și asimilez experiențe de lucru, cântând sub bagheta celor mai buni dirijori sau alături de vedete de top ale operei la acest moment. Este o ocazie unică pe care am bucuria sa o trăiesc acum la vârsta când încă învăț și îmi croiesc o carieră.“

Dialogul cu George a fost o încântare, dar nu închei înainte de a afla care sunt planurile în viitorul apropiat. “Planurile sunt multe, îmi place să îmi fac o proiecție mai pe larg a viitorului meu, să-mi pun targhete și să muncesc pentru ele. Până la finalul acestei stagiuni sunt aici la München, în producții precum Manon Lescaut, Vecerniile Siciliene, Sigularity (premieră mondială) și câteva recitaluri. Urmează câteva debuturi pentru stagiunea viitoare și sper că vom putea juca cât de curând în fața unui public“, conchide optimist tenorul Geroge Ionuț Vîrban.

Descendent al unei familie nobiliare, Ilie vede lumina zilei în 1883, la Lipău. După absolvirea liceului, se îndreptă către studiul științelor juridice și se înscrie la  Facultatea de Drept din Budapesta. Face stagiul în cancelariile marilor avocați din Arad, apoi se implică în acțiunile premergătoare Marii Uniri. La propunerea membrilor ce alcătuiau Consiliului Național Român, este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă toate acestea,  Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi subprefect al județului Satu Mare, apoi va conduce delegația românilor sătmăreni  care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot. Odată cu semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, se refugiază alături de familie în orașul Arad, unde va deveni proprietarul unei fabrici de vopsele. Pleacă din această lume pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct.

La început de drum

Se naște într-o zi de vară, pe 31 iulie 1883, în localitatea Lipău, județul Satu Mare. Tatăl, Augustin, provenea dintr-o familie înnobilată în anul 1680 de către Mihail Apafi. Mama, Vilhemina Kolbusewski, era fiica unui colonel refugiul în Polonia secolului al XIX-lea. Cei doi soți aveau să aducă pe lume nu mai puțin de douăsprezece suflete, însă nu toți au gustat plenitudinea vieții. După efectuarea studiilor gimnaziale, Ilie își continuă traseul la Liceul Piarist din Carei. În ultimul an de studii se transferă la Liceul de Stat din Baia Mare, unde obține diploma de bacalaureat. Stă bine pe gânduri, iar în cele din urmă decide să pășească pe cărările științelor juridice, la Facultatea de Drept din Budapesta. Perioada studenției a fost marcată de activitățile derulate în cadrul Societății de lectură “Petru Maior”, avându-i colegi pe Ioan Sălăjean, Ioan Tibil, Alexandru Rakoczi Filip, etc. Ulterior, absolvă ciclul licențial în 1907, și face o parte din stagiatură în cancelariile din Arad.

Participant la Marea Unire

De numele său se leagă inițierea acțiunilor organizatorice în vederea constituirii noilor organe ale administrației românești din Satu Mare, cât și pregătirile aferente participării românilor din zonă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În așteptarea trupelor române care se îndreptau spre Satu Mare, avocatul Ilie Carol Barbul, este silit să-și părăsească locuința și să se ascundă la sora sa Maria. Revenit din surghiun participă la ședința din 6 noiembrie 1918, a Comitetului comitantes al Partidului Național, în care se decide înființarea Consiliului Național Român comitantes. Tot acum, se hotărăște înființarea consiliilor și a gărzilor la nivelul tuturor localităților. Peste șapte zile are loc adunarea națională din cercul electoral Satu Mare, în care se alege conducerea locală. Ilie este numit președintele Consiliului Național Român  din circumscripție, și este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă alături de Gheorghe Racoți și Dr. Ioan Tibil la consfătuirea din 30 noiembrie 1918, apoi este admis în Marele Sfat Național Român.

Când un avocat se implică în viața cetății

Odată înfăptuită Marea Unire, se implică în organizarea manifestărilor culturale din Satu Mare. Evenimentele debutează în sala centrului de recrutare, unde susține o conferință, urmând ca la pupitru să urce scriitorul Camil Petrescu și tenorul Traina Cavassi. Ca o încununare a eforturilor sale, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl va numi în funcția de subprefect al județului Satu Mare, iar ulterior în trei rânduri prefect.

În calitate de prefect, Ilie Carol Barbul a condus delegația fruntașilor români sătmăreni care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot, aflat într-o călătorie ce avea drept scop evaluarea situației și doleanțelor populației românești din orașele de la granița de vest a României Mari. Pe lângă acestea, Ilie se arată un iubitor al condeiului, motiv pentru care pune umărul la fondarea primului periodic laic românesc din urbea de pe Someș, denumit Satu Mare (1919).   

Familia și ultimii ani din viață

Asemeni marilor personalități interbelice, Ilie gustă din viața politică, și este ales senator pe listele Partidului Poporului. În perioada aprilie 1926- mai 1927, va reveni pe fotoliul de subprefect al județului, urmând ca după 1935, să activeze în Partidul Național Creștin. În plan personal, lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Se căsătorește cu Valeria Lazin, iar mariajul este binecuvântat cu doi copii, un băiat și o fată. Valeria își câștigă popularitatea prin activitățile social-culturale pe care le organizează, ea fiind tot odată și președinta Asociației Româncelor Sătmărene.

După semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, Ilie și familia sunt siliții să caute un loc de refugiu. Se opresc în orașul Arad, iar la scurtă vreme Ilie este numit director al fabricii de vopsele Policrom. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial hotărăște să rămână definitiv pe meleagurile arădene, unde își va da ultima suflare pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct. Avocatul Ilie Carol Barbul, își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea, alături de alți reprezentanți de seamă ai Unirii, precum Vasile Goldiș sau Ștefan Cicio-Pop.

Surse: 1) Informația de Duminică, din7 februarie 2016; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Desenul a fost o prezență constantă în viața Otiliei. Aproape că nu-și amintește vreun moment în care să nu fi lucrat la un tablou, portret sau orice altceva legat de lumea vizuală. Munca, exercițiul permanent și ghidajul unor pictori ieșeni, au fost pietrele de temelie pe care s-a ridicat artistul de azi. De-a lungul timpului, tablourile sale au putut fi admirate de către publicul din Iași, Toronto și New York. Pe lângă acestea, este autoarea cărții ”Din dragoste de artă”, studiază pictura la Nuova Accademia di Belle Arti din Milano, și reprezintă cu mândrie generația din care face parte.

Interviul pe scurt:

• Sămânța care a încolțit: “Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic.”
• Expoziții la Toronto și New York: “Am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de două ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite.”
• Pictura, un limbaj universal: “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel.”

Viața ca un tablou

Născută și crescută în Iași, Otilia nu-și amintește vreun moment în care desenul să nu-i fi ocupat timpul. Bunicul și tatăl, și-au dorit să devină pictori, însă nu au reușit. “Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale. Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic pentru că nu se știe niciodată cum evoluează lucrurile”, povestește Otilia Iliescu pentru Matricea Românească.

,,Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale”

Evoluția artistică s-a cristalizat după ore în șir de muncă, exercițiu, informare, la care s-au adăugat și o serie de pictori din Iași, care o ajutau cu explicații și sfaturi. Cu un asemenea program, au început să apară și roadele, mai exact prima expoziție cu public. “Țin minte că eram clasa a IX-a. Am realizat această expoziție în cadrul Centrului Creștin La Răscruce, din Iași. Pur și simplu l-am rugat pe domnul care se ocupa de centru să ne dea sala pentru o săptămână, și a fost de acord.”

Experiențe artistice în New York și Toronto  

Evenimentul a stârnit curiozitatea publicului ieșean, dar Otilia nu avea de gând să se oprească aici. “Găsisem niște galerii din străinătate care mi-au plăcut foarte mult, și cu care îmi doream să colaborez. Le-am trimis câteva email-uri, le-am explicat situația, după care mi-au zis să le trimit un portofoliu și un CV. Au analizat tablourile și au făcut o selecție, așa am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de mai multe ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite. Închipuiți-vă că în New York a fost foarte exuberant. Acolo, tablourile au fost expuse pe niște tapete foarte mari, lumea venise cu tot felul de costume, cu picioroange, a fost o diversitate artistică. În schimb, la Toronto, oamenii erau mult mai calmi. Cei de acolo au curat exemplar, au fost foarte organizați, ba mai mult, în Canada, expoziția a fost încununată prin apariția unei reviste, articol sau filmuleț”, își amintește Otilia Iliescu.  

,,Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat”

Reacțiile publicului american și canadian certifică încă odată că arta stârnește în privitor tot felul de stări. Am fost curios să aflu cum vede Otilia Iliescu diferența dintre publicul de peste hotare și cel din România. “Americanii sunt genul de oameni care cumpără orice, nu au o limită, un filtru. În Canada, publicul este mult mai cumpătat, sunt mult mai interesați de artist, de originile lui, de ce lucrări a mai făcut, după care se uită la tablou, iar în final dacă le convine îl cumpără. Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat. La noi, tablourile nu sunt o necesitate. Economic vorbind, nu funcționează, pentru că majoritatea românilor se orientează către lucrurile uzuale”, lămurește Otilia.

Arta sub diferite forme

De la a picta un tablou la comandă și a crea unul din nimic, este cale lungă. Otilia spune că o comandă în care știi dintru început ce ai de făcut, ține mai degrabă de lucrul mecanic, pe când o lucrare făurită din nimic, ține de inspirația artistică. “Tablourile din ultima categorie, pornesc de la un concept care nu-i bazat pe cum ar trebui să arate lucrarea, cum este în cazul tablourilor la comandă, ci țin mai degrabă de ideea din spate. Trebuie să gândești și să te oprești asupra unei idei, să vezi cărui gen de public vrei să-i dedici tabloul tău. Cred că este un proces în care munca este mai mare decât inspirația”, mărturisește Otilia Iliescu.

,,Nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta”

Ieșirile artistice ale Otiliei nu se limitează numai la pictură. Când nu este în fața chevaletului, pune mâna pe condei. Așa a văzut lumina tiparului cartea “Din dragoste de artă”. “Foarte multă lume are impresia că oamenii care studiază arta, sau care fac artă în viața de zi cu zi, duc o viață boemă, aproape ruptă de cotidian. Ei bine, scopul cărții a fost de a explica pe înțelesul tuturor acest proces prin care trebuie să-ți lucrezi emoțiile, pentru că nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta, dar și faptul că trebuie să lucrezi mai mult cu tine. În definitiv cartea este un fel de a spune că artiștii sunt oameni simpli, care lucrează ca majoritatea după un program și că nu-i atâta boemie pe cât pare.”

Arta și artistul în ochii oamenilor

Și pentru că tot am dus discuția în acest punct, o întreb pe Otilia ce elemente îți aduc statutul de artist în ochii publicului: cantitatea sau calitatea operei? “De-a lungul timpului au fost artiști care au pictat sute de tablouri și au ajuns foarte cunoscuți, dar au fost și artiști care au cunoscut celebritatea pentru un singur tablou. Dacă pictezi o sută de tablouri, măcar unul o să fie bun, pe de altă parte, poți picta zece și toate să fie socotite fantastice. Deci este o chestie care ține de calitatea operei.” La o primă vedere, baletul, sculptura, opera, și alte forme de artă, par a fi destinate unei anumite categorii sociale. Pornesc de al acest gând și o provoc pe Otilia să-mi spună dacă pictura este rezervată anumitor oameni, sau este pentru orice privitor. “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel”, spune Otilia Iliescu.

,,E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic”

Acum studiază în Milano la Nuova Accademia di Belle Arti. Înainte de a pune punct dialogului nostru, o întreb pe tânăra ieșeancă, ce planuri are pentru viitor, și unde se vede profesând. “Din păcate în România sunt foarte puține oportunități. Îmi este foarte dor de țară, în schimb sunt convinsă că întoarcerea ar fi o decizie cam riscantă pentru viitorul meu în lumea artei. Cred că o să fac un master în Spania și un doctorat în Franța, iar după aceea să mă orientez către un post de profesor universitar. Cu toate acestea mi-ar plăcea ca tablourile mele să rămână legate de România, pentru că avem foarte multe valori și un potențial care nu exploatat la adevărata lui valoare”, conchide Otilia Iliescu.

Învață meserie în biroul avocatului Camil Velican, după care pornește pe cont propriu. Pledează, ia parte la viața bisericească și culturală a cetății, remarcându-se ca membru al despărțământului Astra. După ce gustă din experiența frontului, se dedică acțiunilor menite să pregătească Marea Unire. La cererea membrilor Consiliului Dirigent, Ioan este numit primul prefect român al județului Alba, reușind strămutarea prefecturii județului de la Aiud la Alba Iulia. În ciuda acestei reușite, demisionează și se ocupă mai îndeaproape de avocatură. Peste numai o lună de zile, este anunțat printr-un Decret Regal, că îi este încredințată funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne. În noaptea de 5/6 mai 1950, autoritățile comuniste decid arestarea lui. Rezistă eroic trei ani în temnițele de la Sighet, unde a fost coleg cu Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Constantin I. C. Brătianu și mulți alți demnitari.

Ucenicia pe lângă elitele vremii

Vede lumina zilei pe 1 februarie 1880, în satul Bucerdea-Vinoasă, din comuna Ighiu, județul Alba. Între 1892-1897, figurează ca elev al Liceului reformat calvin maghiar “Bethlen Gabor” din Aiud, loc în care va obține și diploma de bacalaureat. Este atras de universul științelor juridice, motiv pentru care va studia la Facultatea de Drept din Cluj, unde se dovedește un student eminent. În 1901, absolvă fără mari bătăi de cap, iar peste patru ani devine doctor în filosofie. Perioada stagiaturii se consumă în biroul avocatului Camil Velican, cel care avea să devină după Marea Unire, primul primar român din Alba Iulia. După ce învățase cam tot ce se putea, Ioan se înscrie la examenul de censură organizat la Tabla Regească din Târgu Mureș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, pledează fără cusur, se implică în viața societății românești din comitatul Alba, devenind un susținător al bisericii și al activităților culturale desfășurate sub egida despărțământului local al Astrei. Tot acum începe să cocheteze cu viața politică și să devină un simpatizant al activismului, motiv pentru care se împrietenește cu avocatul Aurel Lazăr și Iuliu Maniu.  

Un cumul de funcții neașteptate

Focurile primei conflagrații mondiale îl găsesc în plină ascensiune, dar asta nu-l împiedică să ia o pauză de la avocatură și să lupte în tranșee. Revine cu bine prin toamna lui 1918 și pune umărul la organizarea comitatului Alba Inferioară. Nu se menaja deloc când venea vorba de interesele naționale, motiv pentru care este promovat în funcția de președinte al cercului electoral Ighiu, și este trimis la adunarea națională a poporului român din Ardeal și Ungaria. Profesionalismul, seriozitatea și curajul de care dădea dovadă, i-au adus aprecierile marilor personalități ale vremii. Cu toate acestea, ziua de 11 februarie 1919, avea să fie încununarea eforturilor sale. La cererea Consiliului Dirigent, avocatul Ioan Pop este numit primul prefect român al județului Alba. Dar, șirul demnităților nu se oprește aici. Pe parcursul guvernării Partidului Național Român, este numit inspector general administrativ, asigurând totodată și președinția comitetului de organizare a Serbărilor Unirii din anul 1929.

Intră în vizorul comuniștilor și este închis la Sighet

Cu toate că reușise să miște în bine lucrurile, Ioan demisionează din funcția de inspector general administrativ la 9 mai 1930. Este decis să se ocupe mai mult de cariera de avocat, dar peste o lună de zile, primește un Decret Regal, care îi aduce la cunoștință faptul că este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Suplinește această funcție atât în guvernul lui Iuliu Maniu, cât și în cel al lui Alexandru Vaida-Voevod. În data de 15 decembrie 1938, alături de camaradul Maniu și alți 48 de fruntași ai PNȚ, semnează Memorandumul românilor din Transilvania, prin care se cerea o schimbare radicală de regim, cât și respectarea principiilor democratice conform hotărârilor promulgate la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.

Dacă pe plan profesional repudia un succes de invidiat, nu putem spune același lucru despre situația familială. Un moment de cumpănă prin care aveau să treacă cei doi soți a fost moartea prematură a fiului lor. Pentru a nu fi dat uitării, Ioan înființează ”Fundațiunea Dr. Ioan Pop”, o înstărește cu un capital inițial de 200.000 lei, toate cu scopul de a ajuta copiii săraci care nu aveau posibilitatea să meargă la școală. Activitatea de dinainte de 1918, dar și cea din timpul României Mari, i-au adus numeroase distincții: Coroana României în grad de Mare Ofițer; Ordinul Ferdinand I în grad de Comandor; Ordinul Steaua României în grad de Comandor; Vulturul României în grad de Mare Ofițer și medalia Centenarul Carol I.

Faptul că își dedicase o bună parte din viață luptei pentru drepturile românilor nu i-au impresionat pe reprezentanții regimului comunist. Ioan Pop, ca majoritatea elitelor vremii, trebuiau șterși din peisajul cotidian și din memoria colectivă. Prin urmare, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, cunoscută ca ”noaptea demnitarilor”, și închis la Sighet, alături de Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Constantin I.C. Brătianu, Daniel Ciugureanu, etc. Supus unor tratamente inumane, înfometat și împovărat de vârsta înaintată, Ioan își dă ultima suflare în anul 1953.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.