Fiecare dintre noi a fost nevoit la un moment dat să iasă în față și să vorbească. Fie că a fost vorba de o poezie spusă la o serbare școlară, o expunere la facultate sau la job, cu toții am simțit acei ochi ațintiți spre noi, palmele care transpiră, vocea tremurândă și gura uscată. Vorbitul în public ne sperie. Ne e teamă că vom fi luați în râs, că vom fi judecați, că ne vom încurca, deci indiferent ce am face, ceva rău trebuie să se întâmple. Ei bine, nu e așa! În podcastul de azi, Gabriel și Cristina sparg toate miturile despre public speaking și îți arată ce înseamnă să fii speaker, cum să livrezi corect mesajul, care trebuie să fie structura unui discurs și multe altele. Te-am făcut curios?

Iată o sinteză a subiectelor discutate în acest episod:

• De ce le e frică oamenilor să vorbească în public?
• Calitățile necesare pentru a deveni speaker
• Scopul discursului. Să mă dau mare sau să schimb ceva în mintea oamenilor?
• Cum întrebuințăm umorul într-un speech
• Vocea și postura într-o apariție publică
• Gestionarea situațiilor neprevăzute
• Ce speakeri sunt de urmărit?

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

Ce rol are greșeala în procesul de învățare? Care ar trebuie să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze cu școala? Ce este bullying-ul și cum luptăm cu el? Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat împreună cu Ileana Zărnescu, psihoterapeut specialist în domeniul psihoterapie cognitiv–comportamentală și consiliere psihologică cognitiv – comportamentală din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București.

Articolul pe scurt:

• Despre frica de greșeală și remediul ei: ,,Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale (…) Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul”.
• Rolul părinților în educația celor mici: ,,Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!”
• Bullying-ul, o problemă de actualitate: ,,Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii, sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.“

           Când și cum ați ajuns în echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”?

            În echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” am ajuns in vara anului 1999. Veneam din cu totul altă zonă de activitate (Institutul de cercetare pentru Electrotehnică), o altfel de abordare, o altfel de interacțiune, o lume a adulților. La Grădinițele „Arc-en-Ciel” și Școala „Anastasia Popescu” – formula din acei ani a Liceului nostru de azi,  am intrat  într-o altă lume, a copiilor, acolo unde aveam doar experiența unui părinte. A fost o provocare pe care mi-am dorit-o. O cunoscusem pe doamna Monica Șerbănescu în toamna anului 1993, când, printr-o recomandare, am ajuns, împreună cu soțul meu la Grădinița Arc-en-Ciel, cu dorința de a ne înscrie băiețelul la  această grădiniță.

Încă de la început, ne-a impresionat, pe noi, ca familie, modul în care, d-na Șerbănescu aborda copiii, părinții, situațiile. Era ca și cum intrai într-o familie. O familie armonioasă, o familie caldă, o familie deschisă, empatică, iar dinamismul doamnei Șerbănescu era contagios. În vara anului 1999 gândul de a mă alătura echipei a primit un răspuns entuziast și așa am reușit să parcurgem împreună 22 de ani și să creștem atâtea generații de copii.

            Cu ce credeți că vine în plus Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” comparativ cu alte unități de învățământ?

            Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu se recomandă, în primul rând, din perspectiva mea, cu deschidere către nou, fundamentată pe o solidă așezare în tradiție,  aduce  acea căldură, care te face să te simți ca în familie și pe care o primești de cum pășești pe poarta școlii, vine cu o viziune și o misiune îndreptate spre copil, ca personalitate și ca persoană.

În acest loc nu am perceput îngrădire, ci atmosfera care mi-a permis să mă dezvolt, să interacționez cu copiii, cu părinții, cu colegii, așa cum am considerat că este în beneficiul copilului. Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” a fost și este, din multe puncte de vedere, deschizător de drumuri, având o viziune de avangardă, când vorbim nu numai despre modul în care se lucrează cu copiii. Exemple sunt multe, dar aș aminti Proiectul de Inteligență Emoțională – „Pașaport pentru succes” – demarat în 2007, când nici nu se pomenea de Dezvoltare Personală, în sistemul nostru de învățământ.

         Din experiența dvs, care sunt principalele probleme (provocări) cu care se confruntă elevul din România secolului al XXI-lea?

            Dacă ar fi să pornesc de undeva, aș spune că principala provocare, pentru aceste generații de copii, este gândirea lor accelerată. Acest mod de a gândi îi face pe copii să nu se poată opri  pentru a așeza, a rutiniza, ceea ce au de organizat, în fiecare etapă a dezvoltării lor, în timp ce emoționalul lor este, cel mult, la nivelul vârstei cronologice. Pe de altă parte, acea grabă, din ce în ce mai accentuată, îi face să construiască cu goluri și, astfel, să devină superficiali. Când vorbim de copiii de vârstă mică, știm că ei se confruntă cu o serie de provocări, pe parcursul dezvoltării lor și este esențial să fie ajutați să-si înțeleagă emoțiile. Pe de altă parte,  adolescența este perioada în care tinerilor le este teamă de respingere, dar au, în continuare, nevoie de sprijin emoțional. Susținerea părinților, și într-o etapă, și în cealaltă, este extrem de prețioasă. Provocarea principală la cei mici este – ceea ce numesc psihologii – recunoașterea emoțiilor. Copiii spun doar că se simt rău sau bine, uneori, nici atât. În general, ei nu pot verbaliza despre modul în care se simt și de aceea este esențial ca adultul să-l ajute pe copil „să se împrietenească ușor cu emoțiile” (pozitive sau negative), răspunzând  cu sensibilitate, cu empatie și seriozitate  la nevoile copilului.

O altă provocare pentru copiii de vârstă mică sunt limitele și regulile. Aici, lupta este greu de dus și  pentru că noi, adulții, suntem adesea inconsecvenți și, uneori, chiar incorecți atunci când punem limite sau reguli: copilul iese învingător, iar noi, cei mari, ne simțim  epuizați, rămânem  fără resurse și cedăm. Michele Borba expert în educație, autoare a multor cărți de parenting, spune că aceste vârste – preșcolaritatea și adolescența –  sunt printre cele mai active și mai frustrante pentru părinți. Aș sublinia faptul că, în relația cu un copil sau cu un adolescent, consecvența este regula de aur de care ar trebui să țină cont adulții. Nu-i putem cere nici copilului mic, nici adolescentului, să respecte reguli și să se încadreze în limite, atât timp cât noi, adulții, le încălcăm.

            Din nefericire, multor copii le este teamă să greșească, din varii motive. Aș dori să vorbim despre rolul greșelii în educație. Cum să ne raportăm la greșeală și cum să scăpăm de ea?

            Multor copii le este teamă să nu greșească, să nu supere, să nu dezamăgească, doresc să fie pe placul părinților sau al profesorilor, din frică, din timiditate. Au învățat frica de respingere, mai ales pentru că unii părinți sunt critici și pun o mare presiune pe rezultatele excepționale, cele pe care trebuie să le aibă copilul. Note mari, rezultate deosebite, standarde impuse. Toate acestea pot duce la anxietate, la auto-învinovățire, duc la auto-devalorizare. Copilul învață că el este valoros doar dacă excelează, altfel este nemulțumit. Se simte bine el cu el doar când are rezultate deosebite, cu o permanentă tensiune și neliniște, atent și el la greșelile lui, dar și la ale celorlalți. Învață să fie și el critic. Sau, alteori, datorită presiunii de a nu greși, copilul evită confruntarea cu școala, cu o anumită materie, cu un proiect – și renunță, preferă  să nu se implice. Pare că nu îi pasă, însă, în realitate, îi este frică să nu eșueze, să nu greșească.

Care este alternativa sănătoasă? Desigur, aceea de a te conecta emoțional cu copilul, de a fi atent la nevoile lui, nu la rezultate, la cum se simte și cum poți să-l sprijini. Copilul are nevoie să îi validezi și disconfortul, dar și confortul. În primul rând, ar trebui să înțeleagă că important este să persevereze. Nu pe noi trebuie să ne mulțumească, ci el are nevoie să se descopere, să-și găsească propria lui identitate, preferințele, fricile, dorințele, dar, în același timp,  să se simtă în siguranță alături de noi, să aibă încredere în sprijinul pe care i-l oferim, fiindcă așa va avea încredere în el. Nu înseamnă că suntem permisivi și că îi sprijinim evitarea sau renunțarea, lipsa de responsabilitate. Dimpotrivă, îi dăm un spațiu să crească fără presiunea noastră. Îl învățăm să crească, iubindu-l.

            De cele mai multe ori, părinții își lasă copiii la școală și spun că de educația lor trebuie să se ocupe școala. Care ar trebui să fie rolul părinților în educația celor mici și cum să coopereze școala, părintele și copilul, pentru o educație armonioasă?

            Cea mai importantă, cea mai provocatoare, cea mai frumoasă meserie din lume este aceea de părinte! Să fii părinte înseamnă să iubești necondiționat, să fii îngrijorat, să fii ferm, să fii bun, să fii din toate la un loc! Ca părinte, trebuie să le faci pe toate! Să muncești, pentru a asigura bunăstarea familiei, să ai grijă de copil/copii, să petreci timp de calitate cu cei mici și să ai timp și pentru tine!

Da, este adevărat, părinții își lasă copiii la școală, pentru o perioadă lungă din zi, pentru că timpurile s-au schimbat. Cei mari sunt adesea ocupați, muncesc toată ziua, iar, de multe ori, părinții nu au un sprijin din partea  bunicilor. Uneori, apelează la o persoană din afara familiei. Totuși, variantele cele mai bune pentru copil sunt grădinița și  școala, pentru că acolo părintele găsește suportul de care are nevoie. Dar sunt și situații când, la un moment dat, părintele se supără pe școală, pentru că cel mic a avut un derapaj, fie comportamental, fie ca rezultat școlar, iar școala nu a corespuns așteptărilor părintelui.

            Ce ar trebui să facem în astfel de situații? Care este rolul familiei în educația copilului?

            Știm foarte bine că familia, părinții, în primul rând, joacă cel mai important rol în formarea, creșterea și dezvoltarea copilului ca personalitate. În familie, copilul învață dintru început normele morale, spirituale, etice, valorile care vor fi puse în „sacul” ce-l va umple, în drumul său în viață. Educația copilului trebuie să se manifeste, în permanență, ca o acțiune unitară, coerentă și consecventă, și să fie un continuum între familie și școală. Dacă echipa, Familie – Școală, nu este o echipă sudată, puternică, cel care va avea de pierdut este el, copilul!

            În contextul școlii on-line lipsurile din sistemul românesc de educație au fost și mai evidente, iar cei mai afectați ai fost copiii. Pornind de la acest aspect, ce ați observat că s-a schimbat în comportamentul elevilor în timpul școlii online?

            Dacă este să mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, urmările pandemiei nu au fost atât de dramatice. Aici chiar s-a văzut cât de bine a funcționat echipa Școală – Familie. Totul s-a produs din mers, găsind cele mai bune soluții, înlocuindu-le pe cele ce nu funcționau. A fost o perioadă fără odihnă, fără oprire. Practic, în acest demers a fost un singur TOT.  Nu a fost ușor, nici pentru părinți, nici pentru Școală, dar pierderile s-au dovedit relativ mici.

Și acum să revin la întrebare. Ce s-a schimbat la copii? S-au schimbat multe! S-au schimbat rutinele pe care le aveau la grădiniță și la școală;  s-a schimbat modul de relaționare – între ei, dar și cu profesorii. Mulți copii au simțit școala online (mai ales în prima etapă), ca pe o constrângere, pentru că au fost nevoiți să comunice cu colegii, cu profesorii prin intermediul ecranului, nemaiavând acel contact de „față în față”. Toate normele, toate restricțiile impuse i-au dus pe copiii mai sensibili într-un disconfort emoțional, depășit cu greu, uneori. Au fost copii ce au avut momente de tristețe accentuată, anxietate crescută. Toate aceste situații au putut fi depășite, pentru că adulții au rămas alături de copii. Și aici mă refer, din nou, la echipa Școală – Familie.

Sigur că avem și situații mai dificile, dar acestea sunt urmărite și copilul/copiii urmează un program de consiliere/terapie. Încet – încet, revenim la o normalitate, chiar dacă este una diferită de ceea ce cunoșteam înainte de martie 2020. Din fericire, copilul se adaptează mai ușor la împrejurări noi. Întoarcerea la școală ne-a readus, sperăm, aproape de punctul unde rămăsesem. Pierderile au fost recuperate în mare parte. Ceea ce a reieșit din evaluări că trebuie reluat va fi repartizat Școlii de Vară. În această analiză, mă refer la Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. Alte unități de învățământ au strategii specifice. Dar, pentru toată lumea, apare nevoia ca noi, adulții să fim lângă copiii noștri, fără să obosim! Este evident că trebuie să învățăm să fim pregătiți să facem față unor schimbări, să ne descoperim resursele de a ne adapta la noi situații.

             O altă problemă majoră din zilele noastre este bullying-ul. Cum recunoaștem un copil care suferă de pe urma bullying-ului și care sunt pașii spre vindecare?

            Bullying-ul este cu adevărat o mare problemă. Este un fenomen răspândit atât în școlile din România, cât și la nivel mondial. Termenul de bullying, în limba română, s-ar traduce ca fiind un tip de agresiune, intimidare, hărțuire, ce se manifestă la școală, sau în grupul de cunoștințe, între copii sau între adulți, în cadrul unei relații sau la locul de muncă.

Conform Asociației Americane de Psihologie, bullying-ul este o formă de comportament agresiv, în care o persoană provoacă, în mod intenționat și repetat, un disconfort unei alte persoane. Aceasta poate fi sub formă de cuvinte adresate persoanei vizate, sub forma de contact fizic, sau acțiuni subtile. Pentru a fi considerat bullying, comportamentul respectiv are loc în mod repetat, pe de o parte, iar pe de altă parte, se bazează pe un dezechilibru al puterii (fizică sau emoțională).

Există mai multe tipuri de bullying: verbal – șicanare, injurii, comentarii neadecvate, sarcasm, amenințări, critici etc; fizic – intimidare fizică, amenințare, lovire, distrugerea lucrurilor celuilalt, gesturi obscene, încălcarea spațiului personal etc; cyberbullying – mesaje amenințătoare, intimidante, hărțuire, prin intermediul mediului online.

Acest tip de bullying a luat amploare, pentru că este mai facil ca o persoană să se ascundă în spatele unui ecran și să aibă anumite comportamente care deranjează, sub acoperirea anonimatului, ori a unui nume fals.

            Cum recunoaștem  un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă (bullying)? Care sunt semnele?

 Izolarea socială și pierderea dorinței de a se vedea cu prietenii; scăderea performanțelor școlare și pierderea interesului pentru ceea ce îi plăcea; lovituri inexplicabile; lucruri personale distruse sau pierdute; stări de rău, dureri de cap, de stomac, ori minciuni cu privire la starea de sănătate; modificări ale obiceiurilor alimentare; tulburări de somn (coșmaruri); comportamente autodistructive; scăderea stimei de sine, auto-devalorizare etc.

Un copil ce trece printr-o astfel de experiență traumatizantă, va fi afectat atât în plan emoțional, cât și social. El va experimenta emoții de furie, frustrare, mâhnire, tristețe, însingurare, pe termen scurt sau lung. Copilul care trece printr-o astfel de experiență, mai ales dacă aceasta este de durată, poate să aibă, ca adult, dificultăți în dezvoltarea și menținerea relațiilor sociale, lipsa de încredere în ceilalți, dar, mai ales lipsa de încredere în sine, poate să devină, la rândul său, agresiv în raport cu ceilalți (familie, colegi etc.)

Ce ar fi de făcut? Este foarte important, ca toți factorii de decizie (părinți, profesori, autorități) să coopereze, pentru a înțelege acest fenomen, precum și consecințele sale. Este nevoie de găsirea soluțiilor, pentru a-l stopa: trebuie ca bullyng-ul să fie luat în serios, pentru că, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, efectele pot fi devastatoare.

Părinții și profesorii, trebuie să fie foarte atenți la comportamentul copilului, să observe dacă ceva este în neregulă cu copilul, să îi vorbească, să empatizeze, să-l înțeleagă, să-l sprijine. Totodată, educația în familie, trebuie să fie consecventă, coerentă, o comunicare adecvată între părinți și copii. Fără îndoială, este necesară și obligatorie o strânsă legătură, între familie și școală. De asemenea, este foarte important ca alături de copil, să fie psihologul sau consilierul școlar, pentru a-l ajuta să își gestioneze emoțiile, să depășească trauma provocată, iar, pe termen lung, să nu existe consecințe negative.

Bullying-ul este un fenomen real, care afectează în mod negativ atât victima, cât si agresorul. Din acest motiv este nevoie de soluții și nu trebuie tolerat sub niciun motiv, dar rezolvarea este mai ales la adulți, se regăsește în educația timpurie, în modul de a îndruma evoluția fiecărui copil ca personalitate.

             Frica de notele mici, alt subiect prezent în multe familii. Mulți părinți impun un anumit standard în ceea ce privește notele, iar, când acesta nu este atins, copilul, din nefericire, ajunge la gesturi extreme din cauza fricii. Cum tratăm aceste cazuri?

            După cum bine știm, în sistemul de învățământ românesc,  rezultatele școlare (notele) sunt privite ca fiind foarte importante. Pentru părinte, rezultatele școlare ale copilului, înseamnă accederea spre un liceu sau o facultate de elită. De foarte multe ori, rezultatele copilului sunt așezate înaintea a ceea ce este copilul, ca persoană. Practic, copilul este privit doar prin prisma notelor și punctajelor.

Hipervigilența părintelui și a profesorilor, pentru note, poate să se răsfrângă în mod negativ asupra copilului, din punct de vedere emoțional. Ce se poate întâmpla în astfel de situații? Copilul este din ce în ce mai demotivat, își pierde încrederea în el, poate să devină agitat, agresiv, cu probleme de comportament. Reacția emoțională negativă a adultului, nu îl ajută deloc pe copil, ba, dimpotrivă. Copilul va găsi mecanisme de copying, pentru a ieși mai ușor din situațiile neplăcute.

Copilul are nevoie de acceptare, de valorizare, de o comunicare corectă, trebuie să simtă că se poate sprijini pe adultul de lângă el (părinte sau profesor). Când copilul simte încredere în adult, își regăsește siguranța de sine. Dacă vede că este și el ascultat, înțeles și sprijinit, el va reacționa fără frică pentru ceea ce îi va spune adultul, va înfrunta mai ușor situația, va înțelege că este nevoie de un efort mai mare din partea lui, pentru ca rezultatele lui să se îmbunătățească. Important însă este ca adulții din preajmă – părinți și profesori – să pună accent pe proces (cum muncește copilul, ce pași face în progresul său), iar nu pe rezultat (ce punctaj sau notă a obținut, indiferent de modul în care a ajuns la acestea!).

             Cum reușim, ca părinți, să ne motivăm copiii să se autodepășească?

            Familia este grupul cel mai important din societate, care influențează și modelează persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei (copilului).

O familie în care predomină armonia, unde se  comunică deschis,  domnesc  afecțiunea, toleranța, generozitatea, onestitatea, spiritualitatea va fi o familie care are forță și reprezintă un mediu sănătos, optimist, stimulativ, creativ,  în care copilul se dezvoltă sănătos, este motivat și învață să se auto-motiveze. Transmițându-i copilului sentimentul de acceptare, de iubire, de identificare cu familia, îl învățăm ce înseamnă asumarea, ce înseamnă responsabilitatea, ce înseamnă că învață pentru el, pentru dezvoltarea lui ca persoană.

Cum să ne motivăm copiii să se auto-depășească? Depinde de noi, părinții, ce le transmitem prin comportamentul nostru, de valorile pe care le aducem, în mod firesc, în viața noastră, în familie. Cum facem aceasta? Prin exemplul personal – să fiu un bun model pentru copilul meu, prin împărtășirea propriilor experiențe, vorbindu-i despre barierele întâmpinate, despre cum am depășit aceste bariere, despre perseverență. Prin încrederea acordată copilului – printr-o comunicare deschisă, prin concentrarea pe ce poate face mai bine, prin elaborarea de planuri împreună, pe termen scurt, amintindu-i de fiecare dată de reușite și în ce mod le-a obținut, care sunt calitățile pe care se poate baza. Prin stabilirea unei relații apropiate, esențială pentru buna dezvoltare emoțională a copilului, acesta va simți că există „un umăr”, atunci când are nevoie de sprijin emoțional, pentru progres. Este nevoie de o constantă încurajare, atât pentru rezultatul obținut, cât și pentru pașii spre  treapta următoare. Folosind discuțiile despre scopuri –  pe termen scurt, iar, mai apoi, pe termen lung – pentru a-l ajuta pe copil să-și valorifice potențialul, oricare ar fi acesta. Astfel, el își va putea stabili obiective care îl vor ajuta să se auto-motiveze, să se cunoască mai bine și, în acest fel, să se dezvolte în plan personal și emoțional.

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Julia a făcut primii pași în sala de gimnastică. Avea doar cinci ani și era hotărâtă să cucerească podiumul asemeni marilor campioane. A urmat o perioadă cu multe antrenamente, sacrificii, efort peste măsură, dar destinul avea alte planuri pentru ea. Repetase de mai mult ori un exercițiu, iar la un moment dat, genunchiul drept a început să-i joace feste. Durerea creștea pe zi ce trece. Au urmat vizite la medic, analize, toate cu speranța că va putea reveni în sală. Verdictul medicilor a fost unul necruțător: final de carieră!  Julia își vedea visul spulberat, însă talentul ei nu avea cum să piară. Un om de seamă din lumea circului, Gabriel Rădoi, a invitat-o în trupă deschizându-i calea către lumea circului. A debutat cu un număr de jonglerie, iar prin muncă și devotament a urcat de la an la an, sfidând legile fizicii cu numere de aerian. Vă invităm să ascultați un dialog la înălțime cu Julia Petreanu, mezina circului Metropolitan Globus din București.

  Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat:   

• Gimnastica, o poveste care s-a terminat prea devreme
• Când nu mai poți urca pe bârnă intri în arenă
• Cum este să fii cea mai mică din trupa circului?
• Familia din circ și cum se lucrează acolo
• Circul, sport sau artă?
• Minutul de sinceritate cu Julia Petreanu
• Între circ, modeling și educație

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

Septembrie 1995 a fost ziua când Ayako a respirat pentru prima dată aerul țării noastre. Avea numai 25 de ani și dorea să afle cât mai multe despre România. De pe aeroport, s-a îmbarcat în tren, iar vreme de două săptămâni a luat la pas mănăstirile din Moldova, apoi Maramureș, Borșa, Săpânța, Cluj, Sighișoara, etc. Reîntoarcerea acasă a fost presărată de un sentiment ciudat. Parcă lăsase ceva în România și simțea că trebuie să revină. Ne-a vizitat țara an de an, asemeni unui copil care merge în vacanță la bunici, iar în anul 2000 a decis că trebuie să aleagă: Japonia sau România? Ne-a ales pe noi! De atunci Ayako Funatsu simte și trăiește românește. Iubește portul popular, tradițiile, sărbătorile, dar cel mai mult pe Mihai Eminescu. Și de parcă nu ar fi  de ajuns, japoneza noastră a pus pe picioare un business prin care își dorește să aducă în viețile oamenilor frumosul în feluritele lui forme și texturi.  

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat:

• Venirea în România și adaptarea la cultura noastră
• Cum sună o poezie de-a lui Mihai Eminescu din gura unei japoneze?
• Despre tradiții, portul popular și primul Paște la Mănăstirea Rădăuți
• Aventurile unei japoneze la o facultate în Timișoara
• Natsuko, mai mult decât un business
• Români vs japonezi. Avem de învățat unii de la alții?

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

A pus piciorul pe scândura scenei la șapte ani. La început totul a fost o joacă, dar cu timpul, lucrurile au devenit serioase. Luminile, costumele, energia publicului, au făcut-o să se îndrăgostească  iremediabil de lumea spectacolului. În timpul liceului, a făcut parte din trupa de teatru a Colegiului Gheorghe Lazăr, pe care l-a absolvit în anul 2015 cu media zece la examenul de bacalaureat. Dar Maria și-a dorit mai mult. Cu un bagaj de vise și multă ambiție, a fost admisă la Tisch School Of The Arts, una dintre cele mai prestigioase școli de actorie din lume. Este co-fondator și co-director artistic al companiei de teatru Et Alia cu sediul în New York face scenaristică și producție de teatru și film. A jucat în Smoking, un scurtmetraj care a participat la Festivalul de la Cannes, în filmul Fugue, acceptat la Montreal Independent Film Festival, în Staying Afloat, acceptat la Her International Film Festival, în Where Are You from Again?, un scurtmetraj co-produs și scris de ea, prin intermediul căruia a câștigat numeroase premii la festivaluri din America și Europa. Interviurile ei au fost incluse în publicații prestigioase precum The National Herald, BroadwayWorld, VoyageATL și în cartea Dealing with Dramedies scrisă de Elianor M.A. Astăzi, stăm la povești cu actrița Maria Müller și aflăm mai multe detalii despre omul din spate scenei.

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos.

Te-ai întrebat vreodată care sunt tehnicile dezvoltării personale? Mă pot dezvolta singur sau am nevoie de un mentor? Cât de importantă este gândirea strategică în cadrul dezvoltării personale? Iată doar câteva din întrebările la care am încercat să răspundem în primul episod al podcastului Think Big Live Better. Invitata lui Gabriel Păun este Cristina Ursu, trainer de peste zece ani, specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Pe lângă acestea, Cristina conduce The Betterist, un business prin care oferă programe de training aplicate și practice, coaching în carieră, public speaking, management, leadership și dezvoltare personală. 

Dialogul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos.

Absolventă a Liceului Pedagogic din Focșani, a debutat ca învățătoare la catedra din satul natal. După un timp, a făcut pasul către oraș, iar, din 2002, poposește în Capitală. În efortul de a găsi un loc în sistemul de învățământ privat, destinul a purtat-o pe la diferite școli, până când, într-o zi, a cunoscut-o pe doamna Monica Șerbănescu. A fost dragoste la prima vedere, spune cu emoție în glas doamna Petița, iar, de atunci a rămas în echipa Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”. Pășim în cele ce urmează pe cărările pedagogiei alături de Petrița Vlaicu și discutăm despre debut, viziune și rost.

Interviul pe scurt:

• De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene: ,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu, a fost dragoste la prima vedere“.
• Cheia armoniei în educație: ,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere”.
• Pedagogul, o simplă sursă de informații?: ,,Clar, e mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează”.

De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene

Vrânceancă get-beget, doamna Petrița Vlaicu a îndrăgit pedagogia de când se știe. Rememorează cu bucurie clipele ludice din copilărie când făcea pe învățătoarea alături de sora ei. Dar, cine ar fi crezut că o simplă joacă avea să devină peste ani un mod de a fi! ,,Ulterior, am urmat cursurile Liceului Pedagogic din Focșani, pe care l-am terminat în 1975. Am fost repartizată în satul natal, Vulturu din județul Vrancea, unde am devenit colegă cu învățătoarea mea din clasele mici. Aici am petrecut o bună bucată de vreme, până când m-am mutat cu familia în orașul Focșani. La noua școală am avut parte de un colectiv foarte bun, cu directori și colegi de la care am avut numai de învățat, asta pentru că pedagogul trebuie să se perfecționeze toată viața“, povestește doamna Petrița Vlaicu.

,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare”

Își amintește cu mare bucurie de primele ore la clasă și de comisiile metodice la care smulgea aprecieri pe bandă rulantă. În anul 2000, soțul său a luat calea Bucureștiului din dorința de a găsi un loc de muncă mai bun. Peste un an, băiatul cel mare a venit în Capitală, pentru studii, la fel și mezinul. ,,Prin urmare, ne-am mutat cu toții. Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp, am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu; a fost dragoste la prima vedere! Pe atunci, Grădinița Arc-en-Ciel era pe strada Matei Voievod, iar clasele primare funcționau în parteneriat cu Școala Nr. 85, și țin minte că am primit clasa a II-a“, rememorează doamna Petrița.

O viață afierosită educației

Candoarea și jovialitatea de care dădea dovadă, au cucerit inimile elevilor, dar și ale părinților. În continuare, vrem să aflăm cum a evoluat relația cu elevii de-a lungul anilor. ,,Am știut să glumesc cu ei, dar sunt ca o mamă care își pupă copilul în somn. Câteodată spun că sunt mai dură, mai aspră, însă părinții și-au dat seama că această duritate vine din responsabilitatea pe care o am față de copii. Destinul lor este în mâinile mele, sunt responsabilă de formarea lor. De-a lungul anilor am văzut că, dacă știi să te apropii de ei, ba cu o glumă, ba cu o poveste, atunci le câștigi încrederea. Văd că și tu ești ca părinții lor, nu le ești superior“. Și pentru că tot suntem la capitolul relație pedagog-elev, prin ce mijloace îi putem face pe copii să scape de frica răspunsurilor greșite? ,,Discutând cu ei, apoi cu părinții. Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere. Eu le spun de fiecare dată că a greși e omenește și că nu trebuie să râdem unii de alții pentru că nu știm. Azi poate fi colegul tău cel care dă un răspuns greșit, mâine poți fi tu. Să folosim greșeala ca pe o oportunitate de a evolua“.

,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții”

După cele mărturisite, îndreptăm discuția către ceilalți actori implicați în procesul de educație, mai exact părinții și profesorii. Cum ar trebui să colaboreze cu școala? ,,Vorbim de o relație fundamentală! Ce vă pot spune este că aici, la Liceul ,,Anastasia Popescu”, avem un program extins care ne permite să lucrăm cu elevii când nu au înțeles lecția bine, să discutăm cu ei dacă nu sunt în apele lor, iar toate acestea le comentăm și cu părinții. Suntem privilegiați că avem acele ore de consultații cu părinții, iar prin acestea căutăm să menținem strânsă legătura dintre elevi, părinți și profesori“, spune doamna Petrița Vlaicu.

Despre rostul unui pedagog

Întâlnirea cu un pedagog iscusit te schimbă. Adesea, elevii rămân cu imaginea lui pe retină și vor reveni la ea ori de câte ori le e mai greu. În continuare, vrem să aflăm care este rolul unui pedagog: să ofere un set de informații sau e ceva mai mult? ,,Clar e ceva mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează. Apoi, pedagogul trebuie să realizeze legătura între partea teoretică și cea practică. Eu de fiecare dată când predau ceva încerc să le prezint și latura practică”, afirmă doamna Petrița.

Emoțiile sunt de nedescris când o promoție face pasul mai departe către clasa a V-a. În acele momente, munca pe care ai depus-o își arată roadele. Vrem să aflăm cu ce valori pleacă elevii care au trecut prin mâna doamnei Petrița. ,,Cu respectul față de cei din jur, asta contează cel mai mult. Ei trebuie să învețe să aprecieze munca celor din jur și nu numai, pentru că noi ne punem sufletul pentru formarea lor”, conchide Petrița Vlaicu.

Discutând și cu directoarea Monica Șerbănescu, aflăm că Doamna învățătoare este cea din mâinile și inima căreia au pornit spre viitor generații cu performanțe academice deosebite, însă, așa cum subliniază și Doamna Vlaicu, formarea caracterului acestor copii apare, de fapt, ca scop al școlii, iar dascălii sunt cele mai importante rotițe ale acestui organism complex, cum poate fi considerat Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Doamna Petrița Vlaicu este, indiscutabil, un astfel de model de creator de caracter.

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele protos Iustin Petre, stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Casian din Comuna Târgușor, județul Constanța. Este cel care păstorește cu dragoste această mănăstire. Ne-a vorbit despre post, în general, și despre postul cu apa.

Interviu pe scurt:

Ce este postul?

Postul este un instrument extrem de benefic pentru sănătatea trupească și psihică. Din păcate, noi nu suntem foarte conștienți de eficiența acestuia. Există în Rusia o clinică ce funcționează de 30 de ani, de altfel în această țară se fac studii în această direcție de aproape 100 de ani, care vorbesc despre postul terapeutic, despre postul cu apă. La această clinică au fost tratați doar cu apă timp de o săptămână, două sau chiar timp de 40 de zile, oameni de cele mai diverse afecțiuni fizice și psihice.

Ce găsim în scrierile Sfântului Ioan Casian despre post?

Sunt peste 1000 de pagini care s-au păstrat până la noi, scrise de Sfântul Ioan Casian, în care tratează toate subiectele referitoare la ascetică, mistică, morală creștină, inclusiv problema postului. El citează la un moment dat pe un monah Macarie care ne spune: ,,călugărul așa trebuie să își rânduiască posturile ca și cum ar trăi în trup 100 de ani”.

Practici moderne privitoare la post

,,Acum există o tendință în terapiile moderne ca ceea ce ei numesc post intermitent ca fiind extrem de benefic pentru sănătatea trupului și a minții, fiind promovat foarte mult de americani. Această terapie ne spune că omul ca să fie sănătos trupește și sufletește, trebuie să mănânce într-un interval de 3-4 ore în decursul a 24 de ore”.

Cum trebuie să postim?

În primul rând când te trezești să nu dai buzna peste frigider în bucătărie și să aștepți ceea ce se numește flămânzire.

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Destinul Mihaelei a stat sub semnul apropierii de pedagogie, la început, prin imitație. Adesea, își însoțea mama la ore, în excursii și asista la pregătirea materialului didactic. La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând încă de timpuriu la catedră, unde a sclipit prin tinerețe, siguranță și pasiune. Ulterior, a urmat Facultatea de Matematică și a continuat să încânte din postura de profesor. După terminarea concediului de maternitate, pașii au purtat-o din nou către școală. Dar își dorea altceva. Era în căutarea unui loc unde să îmbine educația cu perspectiva creștin ortodoxă; așa a descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”. După întâlnirea cu doamna director Monica Șerbănescu, a decis să-și continue activitatea ca învățător, preluând prima clasă a școlii în sistem 100% privat. Despre menirea pedagogului, valori în educație, latura neștiută a matematicii și multe altele, aflăm de la profesoara Mihaela Dumitrescu.

Interviul pe scurt:

• Pedagogia, o moștenire genetică?: ,,O vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație.“
• Părinte, profesor, elev, actori în educație: ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o relație continuă (…) În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest lucru dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică.“
• Valorile sădite în sufletele elevilor: ,,Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei, nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Învățând prin imitație

Familia i-a oferit primele modele pe cărările pedagogiei. Mama activa de o bună bucată de vreme în sistemul educațional, iar alte două mătuși erau învățătoare. ,,La mine lucrurile au stat sub semnul imitației pentru că o vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație. Până când cineva nu îți descoperă această latură, până când nu vezi că ești dăruit pentru a te preocupa de  binele celorlalți, nu se realizează acel click“, povestește Mihaela Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație”

La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând la catedră încă de timpuriu. ,,Fiind elevă a acestei instituții, aveam de susținut ore de practică. În mod normal, ele debutau din clasa a XI-a, dar, din fericire pentru mine, am avut niște profesori extraordinari, printre care și profesorul care coordona disciplina didactică. El s-a gândit să ne ofere posibilitatea de a face practica pedagogică mult mai devreme decât se specifica în programă. Prin urmare am debutat la catedră din clasa a X-a“, rememorează Mihaela.

La catedră, tinerețea nu este o piedică

Dacă ai fi închis ochii, puteai să juri că în fața ta stă un profesor cu experiență, dar, când îi deschideai, stupoare! O tânără mărunțică era cea care emana stăpânire de sine, devotament, viziune și perseverență. Părinții au cântărit-o foarte bine, au investit-o cu încredere și au știut că și copiii lor sunt pe mâini bune. Chiar dacă trecerea timpului a făcut, poate, uitat acest episod, încercăm să aflăm dacă el a reverberat în relația din prezent  cu elevii săi. ,,Le spun copiilor că între noi trebuie să existe respect și că eu sunt un ghid pentru ei în această perioadă din viața lor. Eu trebuie să-i ghidez atunci când părinții lor nu sunt lângă ei, să-i pregătesc pentru următorul pas, pentru că formarea lor continuă și după ce nu mai sunt cu mine. Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul, pentru că ele merg împreună.“

,,Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic ,,Anastasia Popescu” a venit din dorința unei așezări într-un mediu care să valorifice la maximum dimensiunea educațională și valorile creștine. ,,După ce a crescut un pic primul meu băiat, urma să mă întorc  în învățământ. Dar îmi doream o școală care să-mi ofere perspectiva creștin ortodoxă. Așa am descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”, așa cum era la acea vreme, și am stat de vorbă cu doamna director Monica Șerbănescu, ale cărei idei  se pliau pe ceea ce îmi doream eu. Am văzut în dânsa un om care poate sprijini modul cum gândeam predarea și atunci mi-am zis că ar fi potrivit să-mi continui activitatea ca învățător la această școală. În 2004, am preluat prima clasă organizată 100%  în sistem privat, care continua, de fapt, activitatea anterioară a claselor, desfășurată, până în acel moment, într-un parteneriat cu o unitate de învățământ public,  explică  Mihaela Dumitrescu.

Rostul pedagogului și actorii din procesul educațional

A format generații de elevi și le-a dăruit ceea ce are mai de preț un pedagog. De aceea, am dori să aflăm în ce constă misiunea unui profesor: sa transmită un set de informații sau ceva mai mult? ,,Profesorul este un ghid, el trebuie să aprindă focul din sufletul copilului, iar acel foc reprezintă învățarea. El trebuie să-l ajute pe copil să-și deschidă ochii și mintea. Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor. În zilele noastre, informația este la un click distanță, dar profesorul trebuie să-l ghideze pe elev pentru a-și organiza informațiile, să știe de unde să le ia pe cele bune, cum să le utilizeze; acesta trebuie să fie profesorul.“

,,Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor”

În continuarea dialogului, îndreptăm discuția către relația care cuprinde părintele, profesorul și elevul. Cum ar trebui să arate ea? ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o conectare continuă cu celelalte. Copilul vine la școală și ar trebui să aducă aici atmosfera pe care o are acasă, desigur dacă vorbim de o atmosferă plăcută, iar ceea ce se întâmplă la școală ar urma să se continue acasă. În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori, copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest aspect dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică“, spune Mihaela Dumitrescu.

Pledoaria matematicii și darurile insuflate elevilor

Când vorbesc de matematică mulți elevi din zilele noastre sunt cuprinși de teamă. Îngroziți adesea de șirul interminabil de formule pe care nu-l înțeleg, fie au note mici, fie lucrează fără tragere de inimă, doar pentru calificative. Este clar că avem de-a face cu o problemă, dar nu cu una de matematică! Dacă aruncăm mreaja întrebărilor mai la adânc, reușim să vedem cum s-a ajuns aici și care ar fi rezolvarea. „În general, această dificultate debutează cam prin clasa a V-a și nu apare deloc întâmplător. Din etapele dezvoltării, știm că până la vârsta de 11-12 ani, copiii se află la stadiul operațiunilor concrete, deci au nevoie de suport intuitiv. Litera și cifra reprezintă ceva abstract. Când începem perioada școlară noi sărim foarte mult peste etape și ajungem direct la cifre și litere fără să avem suportul intuitiv.  Acest lucru începe de la clase mici și merge până în clasa a V-a, când ne dorim ca elevii să obțină rezultate la concursuri. Apoi, părinții vor ca fiii și fiicele lor să ajungă la performanțe cât mai înalte, să învețe cât mai mult și obligă oarecum profesorul să meargă mai repede, iar copiii nu pot duce toți acest ritm, nu pot abstractiza la fel și, de aceea, nu progresează. Copiii nu sunt la același stadiu și, a sări peste niște etape, a crea o ruptură în șirul înțelegerii va duce mai târziu la acea atitudine de respingere a matematicii de care vorbeam. Copilul trebuie să înțeleagă la ce-i folosește ceea ce face la școală. Drumul trebuie să fie dinspre partea practică către cea teoretică. Este o durere pe care o resimt și acum când răsfoiesc manualele de matematică și văd că se pornește de la exercițiu către aplicație, iar asta, doar în cazul fericit că se mai ajunge la partea aplicativă. Învățământul primar mi-a oferit această posibilitate de a mă duce în zona aplicării, dat fiind faptul că pot preda mai multe discipline”, își expune punctul de vedere Mihaela Dumitrescu.

,,Le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei”

Investește pasiune și dăruire în munca sa cu elevii, iar asta se vede în bagajul pe care îl iau cu ei când pășesc mai departe, pe cărările educației ulterioare claselor primare. În continuare, vream să aflăm care sunt valorile pe care dorește să le insufle fiecărei generații. ,,În primul rând, iubirea. Ea este cea care le clădește pe toate. Pornind de la iubire le putem face pe celelalte. De aici vin și  respectul, încrederea, curajul, punctualitatea, consecvența, altruismul, tot ceea ce înseamnă valori care se pot grupa în jurul iubirii. În momentul în care termină  clasa a IV-a câte un colectiv de copii pe care i-am avut sub ochi de când erau micuți, mă gândesc ce să le spun, ce cuvinte dătătoare de speranță să le transmit pentru perioada următoare. Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei; nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Finalul dialogului bate nerăbdător la ușă, dar nu punem punct fără a problematiza un subiect de actualitate: relația dintre pedagogie și tehnologie. Cum să ne raportăm la această realitate pe care o trăim, acum, din plin, în școală? ,,Tehnologia este ceva firesc în progresul științelor, nu ne putem opune, chiar dacă am încerca. Problema se pune în momentul în care tehnologia ajunge să fie mai presus decât rațiunea umană, când ajunge să ne conducă. Particularizând acest aspect la învățământ, deducem că cele două, tehnologia și învățarea, trebuie să fie mână în mână. Tehnologia reprezintă  o modalitate prin care profesorul să poată preda, chiar în condiții speciale, ca cele de acum, ori în situații care se pot oricând ivi mai târziu, în viața unui elev. Grație mijloacelor tehnologice, profesorul reușește  să-și realizeze orele și să ajungă la copii, dar ele nu vor putea înlocui niciodată relația caldă, spiritual-umană, pe care un profesor dedicat o stabilește cu elevii săi, fiindcă își pune sufletul! pentru ei“ conchide Mihaela Dumitrescu.

A simțit chemarea pedagogiei încă din copilărie. Într-un spirit ludic, Nicoleta își aranja păpușile exact cum vedea la școală, apoi începea să le explice pe îndelete lecția. Cu trecerea timpului, lucrurile au început să prindă contur. A urmat cursurile Colegiului Național ,,Elena Cuza“ din București, loc în care s-a lăsat modelată de doamna profesoară Elisabeta Georgescu, iar, mai apoi, a debutat  la catedră. Se întâmpla în anul 1996. Pe atunci, existau doar Grădinițele ,,Arc-en-Ciel” și Clasele ,,Anastasia Popescu”. Aici, șirul întâlnirilor a continuat, iar Nicoleta a găsit un sprijin de nădejde în doamna Monica Șerbănescu, fondatoarea Grădinițelor și a Școlii. Predă cu zâmbetul pe buze, este adepta învățării practice și rămâne mereu  un partener de nădejde în relația cu elevii săi. Astăzi facem cunoștință cu profesoara pentru învățământul primar Nicoleta Nedelescu și povestim despre debutul la catedră, misiunea unui pedagog și relații sănătoase în procesul de învățare.

Interviul pe scurt:

• Emoțiile debutului la catedră: ,,Emoțiile pe care le aveam atunci le am și acum. Le mărturisesc acest lucru și elevilor mei care sunt destul de timizi atunci când trebuie să dea un răspuns în fața clasei. Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine, ca mesajul meu să ajungă acolo unde trebuie și când trebuie.”
• Atuul unui pedagog de succes: ,,Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el, dacă lucrează cu metodele potrivite și desigur, dacă primește din partea copilului și a familiei un răspuns pozitiv la acest dialog.”
• Tehnologie și pedagogie: ,,Tehnologia și pedagogia se pot ajuta reciproc. Desigur nu se poate numai într-un fel, trebuie să facem ca cele două să se întâlnească. Eu consider că atâta timp cât tehnologia este văzută ca un instrument care ajută actul de învățare și nu ca un scop în sine al învățării, atunci lucrurile pot să meargă într-o direcție bună.“

A fost odată ca niciodată…

Așa poate începe povestea de viață a Nicoletei Nedelescu. Când o întrebai ce își dorește să devină când va crește mare, copila răspundea apăsat: învățătoare! Asta simțea că va face pe viitor. Primul model pe acest drum l-a regăsit în doamna învățătoare care reușise să le insufle bucuria de a cunoaște. Când nu era la școală, Nicoleta aranja atent păpușile de acasă, după care începea să le explice pe îndelete lecția învățată la școală. ,,Vedeam profesia de învățător ca fiind ceva foarte important și așa consider și acum. Ulterior, am urmat clasele Colegiului Național ,,Elena Cuza” din Capitală, unde am avut profesori foarte buni. În liceu am trăit niște revelații în raport cu procesul de învățare și cu decizia legată de calea pe care  ar trebui să o urmez. Am avut un model în doamna profesoară Elisabeta Georgescu de la care am învățat că, atunci când studiezi, este foarte important să faci asocieri între lucrurile pe care le înveți. Modelul de învățare de până în liceu nu era bazat pe această perspectivă. Se mergea mai curând pe reținerea informației în mod mecanic. Atunci am înțeles că a învăța înseamnă mai mult decât a reține, este important cum folosești acele informații, ce legături intuiești între ele și asta încerc să le transmit elevilor mei.”, spune Nicoleta Nedelescu pentru Matricea Românească.

,,A învăța înseamnă mai mult decât a reține, este important cum folosești acele informații.”

După absolvirea liceului, a debutat la catedră fără niciun fel de ezitare. Se întâmpla în anul 1996. Pe atunci, existau doar Grădinițele ,,Arc-en-Ciel” și Clasele ,,Anastasia Popescu” aflate într-un parteneriat cu Școala Nr. 85 din București.  ,,Atunci am avut bucuria de a o cunoaște pe doamna Monica Șerbănescu și am aflat de acest parteneriat. Pot spune că am crescut din punct de vedere profesional odată cu liceul și, evident, am avut-o pe doamna Șerbănescu director, dar, mai ales, mentor, în tot ceea ce a urmat în cariera mea.“

Emoțiile în procesul de învățare

Nicoleta nu s-a mulțumit cu jumătăți de măsură. Este pe deplin conștientă că procesul de învățare are un început, dar este fără sfârșit. În acest sens, a urmat cursurile Facultății de Pedagogie din cadrul Universității București, iar, ulterior, a obținut și un master în management și evaluare educațională. Am fost curios să aflu ce sentimente a trăit atunci când a debutat la catedră. ,,Emoțiile pe care le aveam atunci le am și acum. Le mărturisesc acest lucru și elevilor mei care sunt destul de timizi atunci când trebuie să dea un răspuns în fața clasei. Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine, ca mesajul meu să ajungă acolo unde trebuie și când trebuie. Pun suflet în ceea ce fac și de aceea cred ca acest sentiment nu are cum să ne părăsească. Este o emoție care se naște din trăirea și bucuria de a fi alături de copii, pentru că, atunci când sunt în fața lor, trebuie să realizez această conexiune sufletească, or, fără emoție, acest lucru nu este posibil“, afirmă cu tărie Nicoleta.

„Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine”

Relația pe care o are cu elevii este fundamentată pe cordialitate, colaborare și empatie. Nu-i genul de pedagog care să taxeze greșeala, ba din contră, vede în ea o pârghie fantastică de a învăța mai bine lucrurile care sunt mai greu de înțeles. ,,Le transmit faptul că îi iubesc, că îmi sunt dragi, iar teama de greșeală dispare. Greșeala este firească și trebuie să învățăm din ea și le spun destul de des elevilor mei că nu au motiv de frică. Eu am urmat o școală în care modelul evaluării era mai degrabă o armă a profesorului, era privită ca o pedeapsă, ori eu cred în caracterul formativ al evaluării. Încerc să le transmit că evaluarea este o activitate firească în viața noastră și numai așa putem să învățăm, să progresăm. Evaluare ne poate da bucuria lucrului bine stăpânit, este un mod prin care copiii își pot confirma că munca depusă nu a fost în zadar. Sigur, nu este ușor să transmiți acest lucru pentru că în societatea noastră evaluarea și competiția au un statut greu de modificat: evaluarea trebuie să sperie, iar competiția, să primeze. La Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, indiferent de clasă, noi ne străduim  să schimbăm perspectiva aceasta, dar nu este deloc simplu, fiindcă ne confruntăm, nu doar cu programa, ci și cu mentalitatea generală. Totuși, parcă încep să apară semne bune și în privința aceasta.“

Pedagogul între chemare și misiune

Și, pentru că tot am deschis acest subiect, al învățării și, implicit, al evaluării, mergem către un altul și anume relația dintre profesor, părinte și elev. Cum să colaboreze acești actori în procesul de învățare? ,,Trebuie clădit un parteneriat solid între aceste trei elemente, pentru că numai așa lucrurile vor merge într-o direcție bună. Deseori vin în întâmpinarea părinților cu recomandări, observații, bazate pe activitatea și munca pe care o depun copiii lor la școală. Încerc să-i atrag pe părinți către dialog și perseverez, chiar dacă, uneori, unii nu mă înțeleg de la început. Rolul meu, ca profesor, este să deschid această poartă a dialogului. Deci consider că profesorul trebuie să vină către părinte. Profesorul trebuie să aibă o educație și o cultură în acest sens“, lămurește Nicoleta Nedelescu.

,,Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el.”

Cugetând la cele menționate mai sus, vedem că pedagogul este acea punte care face legătură între două limanuri. Ascultând cu cât suflet vorbește Nicoleta Nedelescu, întrebarea următoare vine spontan: Care este menirea unui pedagog? Să transmită un set de informații? ,,Este mai mult de atât! Fiecare copil reprezintă o poveste, iar pedagogul trebuie să cunoască această poveste și să o dezvolte împreună cu familia. Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el, dacă lucrează cu metodele potrivite și, desigur, dacă primește din partea copilului și a familiei un răspuns pozitiv la acest dialog. Menirea unui pedagog este de a fi empatic față de fiecare dintre elevii lui, să-i ajute să-și crească și mai mult aripile pe care le-au primit la naștere.“

Un loc în care lucrurile se petrec altfel decât ne-am aștepta

În clasă, afară, pe teren sau la joacă, în excursii, ori în tabere, Nicoleta Nedelescu știe să creeze situații de învățare. Ca majoritatea pedagogilor dedicați, dorește cu ardoare să le transmită elevilor sentimente care să le consolideze tot ce studiază: ,,Doresc să le insuflu încrederea și bucuria că ceea ce au realizat s-a datorat forțelor proprii. Eu am norocul să lucrez cu copii din clasele primare, vârstă la care entuziasmul și dorința de cunoaștere se află la cote foarte înalte. Îmi doresc să păstrez cât mai mult acest entuziasm, bucuria și curiozitatea pe care o au în această etapă. Este o perioadă pe cât de frumoasă pe atât de importantă în formarea lor“, punctează doamna învățătoare  Nicoleta Nedelescu.

,,Ne preocupăm și de duhul nostru, nu numai de puterea minții.”

Ca membră cu vechime în familia Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”, Nicoleta scoate în evidență faptul că aici domnește un spirit unitar, că este o comunitate strânsă în jurul adevăratelor valori. ,,Oamenii care lucrează aici, părinții și copii lor, au în comun bucuria unor relații frumoase și empatia față de celălalt. Aici credem în continuare că trebuie să rămânem oameni. De aceea consider că lucrurile merg într-o direcție bună, atât pentru elevi cât și pentru profesori, pentru că ne preocupăm și de duhul nostru, nu numai de puterea minții.“

Ticăitul alert al ceasului ne vestește finalul acestui dialog. Nu încheiem fără a dezbate, pe scurt, un subiect care a pus pe jar educația românească în ultima vremea și anume: relația dinte tehnologie și pedagogie. Sunt complementare sau se exclud? ,,Tehnologia și pedagogia se pot ajuta reciproc. Desigur nu se poate numai într-un fel, trebuie să facem ca cele două să se întâlnească. Consider că atâta timp cât tehnologia este văzută ca un instrument care ajută actul de învățare și nu ca un scop în sine al învățării (câtă vreme nu suntem în situația unei specializări, care poate veni în anii liceului, ori ai facultății), atunci lucrurile pot să se ajute reciproc. Relația mea și a claselor mele cu tehnologia a început înainte de pandemie. Am încercat să aduc la ore tehnologia pentru că am simțit din partea elevilor această dorință, dar și pentru multiplele facilități și deschideri pe care eu însămi le-am întrevăzut. Este o realitate că noi, profesorii, ne-am străduit să ne îmbunătățim competențele în utilizarea a cât mai multor mijloace pe care le tot descoperim în această perioadă și pe care, desigur, nu le vom abandona la revenirea deplină în clase, fiindcă sunt, evident, valoroase“, conchide Nicoleta Nedelescu.

Frumusețea icoanei și bucuria cântului și-a dat întâlnirea astăzi la Sala Acvariu din incinta Muzeului Naţional al Țăranului Român, unde a avut loc vernisajul expoziției “Crinii dragostei” organizat de Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București. La eveniment au participat profesori, părinți și elevi, care au putut admira icoane pictate pe sticlă și cruci modelate și pictate manual. Invitatul special al serii a fost interpreta Doina Lavric-Parghel, care a încântat auditoriul cu un minirecital de muzică tradițională. Expoziția “Crinii dragostei” este deschisă până în data de 4 aprilie 2021. 

Doina Lavric-Parghel

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele Claudiu Banu, parohul bisericii ,,Sfântul Mina” din Constanța. Este cel care a inițiat și a coordonat Așezământul pentru copii abandonați și mame aflate în dificultate ,,Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare” din Techirghiol, județul Constanța. Ne-a povestit de unde a început acest proiect, în ce stadiu se află acum și ce urmează în viitor.

Interviu pe scurt:

Cum s-a născut ideea construirii Așezământului pentru copii „Sfântul Cuvios Arsenie” din Techirghiol?

,,Am avut un vis:  Eram înconjurat de mulți copii și m-am trezit tulburat din acel vis. I l-am povestit soției și ea mi-a dat un sfat, să aștept ce se întâmplă în viitorul apropiat. Nu a trecut foarte mult timp și un foarte bun prieten a vrut să mă ajute si mi-a oferit terenul pe care este acest așezământ, să îmi fac o casă. Eu atunci gândindu-mă la acel vis i-am spus că am să primesc acest cadou, dar mai departe o sa-l donez către parohia unde sunt paroh, urmând ca pe acest teren să ridicăm acest centru.”

Cum ați văzut acest așezământ?

,,Când am discutat cu doamna arhitect Toma, am început să creionăm cum o să arate acest așezământ, iar aceasta mi-a adresat o întrebare: Părinte cum vreți să arate? Și am spus simplu, ca un palat.”

Pentru cine a fost construit acest așezământ?

,,Ne adresăm unui număr de 32 de beneficiari, inițial ne-am gândit pentru 50, dar atunci când am venit să proiectăm mobilierul am constatat că vor fi un pic înghesuite și pentru a se simți confortabil, l-am gândit la un număr de 32 de beneficiari. Până în prezent avem înscriși în listele noastre un număr de 18 voluntari.”

Un îndemn pentru cei care vor să facă o faptă bună

,,Pentru cei care doresc să facă bine, adică să facă un așezământ, să hrănească un om sărman, un om în vârstă, să facă bine în general, să o facă, fără teamă, fără să se descurajeze.”

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Predă matematică mereu cu zâmbetul pe buze și este un pedagog cu o dăruire ieșită din comun. Însă relația Mihaelei cu științele exacte nu a debutat în cel mai agreabil mod. În școala generală nu le înțelegea deloc, dar tactul profesorilor pe care i-a întâlnit în viață a făcut minuni. Cufundarea în calcule, cifre și formule a continuat la Universitatea  Politehnică, loc în care și-a descoperit pasiunea pentru pedagogie. Încurajările profesorilor dublate de admirația elevilor au făcut-o să pășească plină de încredere către Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, unde predă de mai bine de șase ani. Am stat de vorbă cu profesoara Mihaela David și am povestit despre debutul la catedră și cum îi face pe elevi să îndrăgească matematica.

Interviul pe scurt:

• Profesorii care ne zidesc: ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită unor dascăli care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și altora tainele matematicii.”
• Menirea unui pedagog în zilele noastre: ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica.“
• Rolul greșelii în procesul de învățare: ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă.“

Când destinul îți scoate în cale profesorii potriviți

Mihaela nu a visat niciodată ca va deveni profesoară, cu atât mai mult, profesoară de matematică. În școala generală avea o relație mai curând rece cu această materie. Pur și simplu nu o înțelegea; dar, cu timpul, tactul pedagogilor pe care i-a întâlnit avea să schimbe lucrurile. ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și eu, altora, tainele matematicii. La un moment dat, am avut de ales între a mă înscrie la un modul pedagogic sau la unul de sport. Ei bine, am optat pentru primul, iar, ulterior, am început să merg la clasele unde se făcea practica pedagogică, într-un liceu cu rezultate modeste. Copiii erau însă foarte ascultători. Mi-am ținut ora pe care trebuia să o predau și, la final, profesoara care asista mi-a zis: „Să știi că ești talentată și explici foarte bine. Ești printre puținii studenți care le-au captat atenția elevilor.”

,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor mei.”

Cu mai mult curaj, după acest episod, Mihaela a început să lucreze cu copiii prietenilor. Evoluția lor, faptul că se îndrăgosteau de matematică și rezultatele remarcabile pe care le obțineau erau încă o dovadă că locul ei era la catedră. Chiar dacă matematica este o știință exactă, iar greșelile de calcul le dau fiori elevilor, Mihaela are o soluție. ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă. În momentul în care nu e sigur pe el, în momentul când nu își dă seama cum se rezolvă o problemă, eu îi încurajez să întrebe”, afirmă Mihaela David.

Pedagogia, o picătură de har

Îmi povestește cât de mult ține ca elevii să vadă latura frumoasă a matematicii, să scape de angoase și să se deschidă în fața cunoașterii. Pornind de la acest lucru, o întreb pe Mihaela David, care este misiunea unui pedagog. ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte, să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica. Dacă pui un elev să memoreze formula ca pe o poezie, atunci e clar și că într-o lună de zile i se va șterge din memorie. Trebuie să-i explici de ce este formula în acest fel și nu în altul; copilul trebuie să-și clarifice cunoștințele, pentru că numai așa va vedea latura practică a matematicii”, lămurește profesoara David.

,,E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” s-a produs în urma unui lanț de întâmplări  neașteptate. Tocmai se afla în concediu pentru fetița sa de nici doi ani, când, deodată, telefonul începe să sune. La celălalt capăt, o bună prietenă  îi solicită ajutorul pentru copilul ei care avea un examen în față și întâmpina dificultăți la matematică. A acceptat pe loc. Cu timpul, munca, devotamentul și exercițiul au făcut adevărate minuni. Copilul a urcat de la o notă sub cinci, la 8,50! „Atunci prietena mea a zis că trebuie să merg să predau la o școală și așa am ajuns să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, cea care m-a primit cu brațele deschise și cu multă încredere. Pentru început, am lucrat cu copiii pentru consolidarea cunoștințelor, în cadrul programului extins pe care îl oferea (și îl oferă) școala, iar evoluția lor a fost semnificativă. Ușor, ușor, am realizat că aici este o altă lume; am preluat, la propunerea doamnei Șerbănescu, o clasă primară, într-un deosebit de interesant proiect pedagogic, împreună cu colega mea, profesoara de limba română. Timpul a trecut, copiii au crescut, eu am început să predau la clasele gimnaziale, iar, anul trecut, am putut avea prima „recoltă” de rezultate la Evaluarea Națională, cu note mari, chiar de 10, în pofida lunilor dificile de lecții online! Anul acesta continui să îi ajut pe elevii noștri să îndrăgească matematica, trecând cu bine prin perioada de readaptare la cursuri, în timpul școlii de vară, apoi toamna, la începutul noului an școlar, cu prezență față în față sau online, în funcție de situația generală care va fixa, cu siguranță, în istorie, anii 2020 și 2021.

 În tot acest timp, am învățat în rând cu elevii mei și, împreună cu toți colegii, am căutat mereu soluții care să sprijine și studiul individual, și legătura cu familia, și menținerea coeziunii clasei, mai cu seamă acolo unde sunt dirigintă. Încrederea și susținerea școlii au fost foarte importante pentru mine”, conchide Mihaela David, care se bucură de toată aprecierea colegilor pentru calitățile sale de bun organizator, pentru seriozitate, perseverență și puterea de a se implica fără preget în bogatele proiecte ale liceului.

Frumusețea artelor vizuale și bucuria cântului și-au dat întâlnire zilele acestea în cadrul proiectului ,,Educația prin cultură”, inițiat de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. În seara zilei de joi, 11 februarie, publicul a putut admira vernisajul expoziției ,,Atelier 2021” semnată de Virgiliu Parghel.

Comuniunea prin artă și duh

În deschidere, doamna profesoară Monica Șerbănescu, directorul Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” din București, a subliniat importanța organizării acestor evenimente pentru  dezvoltarea armonioasă a elevilor: ,,Derulăm acest proiect de mulți ani și considerăm că este important pentru copii să trăiască într-un mediu frumos, cultural, în care esteticul domină. În felul acesta își pot forma un nou orizont în care se pot aduna și în duh.”

Având numeroase expoziții atât în țară cât și în străinătate, Virgiliu Parghel aduce în fața publicului lucrări făurite în diferite etape ale vieții, de la perioada liceului până în prezent. Expoziția surprinde traseul artistic al pictorului și invită la o cunoaștere profundă a omului din spatele picturilor.

Evenimentul s-a încheiat cu un minirecital de muzică tradițională susținut de artista Doina Lavric-Parghel.