Absolventă a Liceului Pedagogic din Focșani, a debutat ca învățătoare la catedra din satul natal. După un timp, a făcut pasul către oraș, iar, din 2002, poposește în Capitală. În efortul de a găsi un loc în sistemul de învățământ privat, destinul a purtat-o pe la diferite școli, până când, într-o zi, a cunoscut-o pe doamna Monica Șerbănescu. A fost dragoste la prima vedere, spune cu emoție în glas doamna Petița, iar, de atunci a rămas în echipa Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”. Pășim în cele ce urmează pe cărările pedagogiei alături de Petrița Vlaicu și discutăm despre debut, viziune și rost.

Interviul pe scurt:

• De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene: ,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu, a fost dragoste la prima vedere“.
• Cheia armoniei în educație: ,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere”.
• Pedagogul, o simplă sursă de informații?: ,,Clar, e mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează”.

De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene

Vrânceancă get-beget, doamna Petrița Vlaicu a îndrăgit pedagogia de când se știe. Rememorează cu bucurie clipele ludice din copilărie când făcea pe învățătoarea alături de sora ei. Dar, cine ar fi crezut că o simplă joacă avea să devină peste ani un mod de a fi! ,,Ulterior, am urmat cursurile Liceului Pedagogic din Focșani, pe care l-am terminat în 1975. Am fost repartizată în satul natal, Vulturu din județul Vrancea, unde am devenit colegă cu învățătoarea mea din clasele mici. Aici am petrecut o bună bucată de vreme, până când m-am mutat cu familia în orașul Focșani. La noua școală am avut parte de un colectiv foarte bun, cu directori și colegi de la care am avut numai de învățat, asta pentru că pedagogul trebuie să se perfecționeze toată viața“, povestește doamna Petrița Vlaicu.

,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare”

Își amintește cu mare bucurie de primele ore la clasă și de comisiile metodice la care smulgea aprecieri pe bandă rulantă. În anul 2000, soțul său a luat calea Bucureștiului din dorința de a găsi un loc de muncă mai bun. Peste un an, băiatul cel mare a venit în Capitală, pentru studii, la fel și mezinul. ,,Prin urmare, ne-am mutat cu toții. Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp, am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu; a fost dragoste la prima vedere! Pe atunci, Grădinița Arc-en-Ciel era pe strada Matei Voievod, iar clasele primare funcționau în parteneriat cu Școala Nr. 85, și țin minte că am primit clasa a II-a“, rememorează doamna Petrița.

O viață afierosită educației

Candoarea și jovialitatea de care dădea dovadă, au cucerit inimile elevilor, dar și ale părinților. În continuare, vrem să aflăm cum a evoluat relația cu elevii de-a lungul anilor. ,,Am știut să glumesc cu ei, dar sunt ca o mamă care își pupă copilul în somn. Câteodată spun că sunt mai dură, mai aspră, însă părinții și-au dat seama că această duritate vine din responsabilitatea pe care o am față de copii. Destinul lor este în mâinile mele, sunt responsabilă de formarea lor. De-a lungul anilor am văzut că, dacă știi să te apropii de ei, ba cu o glumă, ba cu o poveste, atunci le câștigi încrederea. Văd că și tu ești ca părinții lor, nu le ești superior“. Și pentru că tot suntem la capitolul relație pedagog-elev, prin ce mijloace îi putem face pe copii să scape de frica răspunsurilor greșite? ,,Discutând cu ei, apoi cu părinții. Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere. Eu le spun de fiecare dată că a greși e omenește și că nu trebuie să râdem unii de alții pentru că nu știm. Azi poate fi colegul tău cel care dă un răspuns greșit, mâine poți fi tu. Să folosim greșeala ca pe o oportunitate de a evolua“.

,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții”

După cele mărturisite, îndreptăm discuția către ceilalți actori implicați în procesul de educație, mai exact părinții și profesorii. Cum ar trebui să colaboreze cu școala? ,,Vorbim de o relație fundamentală! Ce vă pot spune este că aici, la Liceul ,,Anastasia Popescu”, avem un program extins care ne permite să lucrăm cu elevii când nu au înțeles lecția bine, să discutăm cu ei dacă nu sunt în apele lor, iar toate acestea le comentăm și cu părinții. Suntem privilegiați că avem acele ore de consultații cu părinții, iar prin acestea căutăm să menținem strânsă legătura dintre elevi, părinți și profesori“, spune doamna Petrița Vlaicu.

Despre rostul unui pedagog

Întâlnirea cu un pedagog iscusit te schimbă. Adesea, elevii rămân cu imaginea lui pe retină și vor reveni la ea ori de câte ori le e mai greu. În continuare, vrem să aflăm care este rolul unui pedagog: să ofere un set de informații sau e ceva mai mult? ,,Clar e ceva mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează. Apoi, pedagogul trebuie să realizeze legătura între partea teoretică și cea practică. Eu de fiecare dată când predau ceva încerc să le prezint și latura practică”, afirmă doamna Petrița.

Emoțiile sunt de nedescris când o promoție face pasul mai departe către clasa a V-a. În acele momente, munca pe care ai depus-o își arată roadele. Vrem să aflăm cu ce valori pleacă elevii care au trecut prin mâna doamnei Petrița. ,,Cu respectul față de cei din jur, asta contează cel mai mult. Ei trebuie să învețe să aprecieze munca celor din jur și nu numai, pentru că noi ne punem sufletul pentru formarea lor”, conchide Petrița Vlaicu.

Discutând și cu directoarea Monica Șerbănescu, aflăm că Doamna învățătoare este cea din mâinile și inima căreia au pornit spre viitor generații cu performanțe academice deosebite, însă, așa cum subliniază și Doamna Vlaicu, formarea caracterului acestor copii apare, de fapt, ca scop al școlii, iar dascălii sunt cele mai importante rotițe ale acestui organism complex, cum poate fi considerat Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Doamna Petrița Vlaicu este, indiscutabil, un astfel de model de creator de caracter.

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele protos Iustin Petre, stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Casian din Comuna Târgușor, județul Constanța. Este cel care păstorește cu dragoste această mănăstire. Ne-a vorbit despre post, în general, și despre postul cu apa.

Interviu pe scurt:

Ce este postul?

Postul este un instrument extrem de benefic pentru sănătatea trupească și psihică. Din păcate, noi nu suntem foarte conștienți de eficiența acestuia. Există în Rusia o clinică ce funcționează de 30 de ani, de altfel în această țară se fac studii în această direcție de aproape 100 de ani, care vorbesc despre postul terapeutic, despre postul cu apă. La această clinică au fost tratați doar cu apă timp de o săptămână, două sau chiar timp de 40 de zile, oameni de cele mai diverse afecțiuni fizice și psihice.

Ce găsim în scrierile Sfântului Ioan Casian despre post?

Sunt peste 1000 de pagini care s-au păstrat până la noi, scrise de Sfântul Ioan Casian, în care tratează toate subiectele referitoare la ascetică, mistică, morală creștină, inclusiv problema postului. El citează la un moment dat pe un monah Macarie care ne spune: ,,călugărul așa trebuie să își rânduiască posturile ca și cum ar trăi în trup 100 de ani”.

Practici moderne privitoare la post

,,Acum există o tendință în terapiile moderne ca ceea ce ei numesc post intermitent ca fiind extrem de benefic pentru sănătatea trupului și a minții, fiind promovat foarte mult de americani. Această terapie ne spune că omul ca să fie sănătos trupește și sufletește, trebuie să mănânce într-un interval de 3-4 ore în decursul a 24 de ore”.

Cum trebuie să postim?

În primul rând când te trezești să nu dai buzna peste frigider în bucătărie și să aștepți ceea ce se numește flămânzire.

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Destinul Mihaelei a stat sub semnul apropierii de pedagogie, la început, prin imitație. Adesea, își însoțea mama la ore, în excursii și asista la pregătirea materialului didactic. La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând încă de timpuriu la catedră, unde a sclipit prin tinerețe, siguranță și pasiune. Ulterior, a urmat Facultatea de Matematică și a continuat să încânte din postura de profesor. După terminarea concediului de maternitate, pașii au purtat-o din nou către școală. Dar își dorea altceva. Era în căutarea unui loc unde să îmbine educația cu perspectiva creștin ortodoxă; așa a descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”. După întâlnirea cu doamna director Monica Șerbănescu, a decis să-și continue activitatea ca învățător, preluând prima clasă a școlii în sistem 100% privat. Despre menirea pedagogului, valori în educație, latura neștiută a matematicii și multe altele, aflăm de la profesoara Mihaela Dumitrescu.

Interviul pe scurt:

• Pedagogia, o moștenire genetică?: ,,O vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație.“
• Părinte, profesor, elev, actori în educație: ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o relație continuă (…) În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest lucru dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică.“
• Valorile sădite în sufletele elevilor: ,,Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei, nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Învățând prin imitație

Familia i-a oferit primele modele pe cărările pedagogiei. Mama activa de o bună bucată de vreme în sistemul educațional, iar alte două mătuși erau învățătoare. ,,La mine lucrurile au stat sub semnul imitației pentru că o vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație. Până când cineva nu îți descoperă această latură, până când nu vezi că ești dăruit pentru a te preocupa de  binele celorlalți, nu se realizează acel click“, povestește Mihaela Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație”

La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând la catedră încă de timpuriu. ,,Fiind elevă a acestei instituții, aveam de susținut ore de practică. În mod normal, ele debutau din clasa a XI-a, dar, din fericire pentru mine, am avut niște profesori extraordinari, printre care și profesorul care coordona disciplina didactică. El s-a gândit să ne ofere posibilitatea de a face practica pedagogică mult mai devreme decât se specifica în programă. Prin urmare am debutat la catedră din clasa a X-a“, rememorează Mihaela.

La catedră, tinerețea nu este o piedică

Dacă ai fi închis ochii, puteai să juri că în fața ta stă un profesor cu experiență, dar, când îi deschideai, stupoare! O tânără mărunțică era cea care emana stăpânire de sine, devotament, viziune și perseverență. Părinții au cântărit-o foarte bine, au investit-o cu încredere și au știut că și copiii lor sunt pe mâini bune. Chiar dacă trecerea timpului a făcut, poate, uitat acest episod, încercăm să aflăm dacă el a reverberat în relația din prezent  cu elevii săi. ,,Le spun copiilor că între noi trebuie să existe respect și că eu sunt un ghid pentru ei în această perioadă din viața lor. Eu trebuie să-i ghidez atunci când părinții lor nu sunt lângă ei, să-i pregătesc pentru următorul pas, pentru că formarea lor continuă și după ce nu mai sunt cu mine. Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul, pentru că ele merg împreună.“

,,Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic ,,Anastasia Popescu” a venit din dorința unei așezări într-un mediu care să valorifice la maximum dimensiunea educațională și valorile creștine. ,,După ce a crescut un pic primul meu băiat, urma să mă întorc  în învățământ. Dar îmi doream o școală care să-mi ofere perspectiva creștin ortodoxă. Așa am descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”, așa cum era la acea vreme, și am stat de vorbă cu doamna director Monica Șerbănescu, ale cărei idei  se pliau pe ceea ce îmi doream eu. Am văzut în dânsa un om care poate sprijini modul cum gândeam predarea și atunci mi-am zis că ar fi potrivit să-mi continui activitatea ca învățător la această școală. În 2004, am preluat prima clasă organizată 100%  în sistem privat, care continua, de fapt, activitatea anterioară a claselor, desfășurată, până în acel moment, într-un parteneriat cu o unitate de învățământ public,  explică  Mihaela Dumitrescu.

Rostul pedagogului și actorii din procesul educațional

A format generații de elevi și le-a dăruit ceea ce are mai de preț un pedagog. De aceea, am dori să aflăm în ce constă misiunea unui profesor: sa transmită un set de informații sau ceva mai mult? ,,Profesorul este un ghid, el trebuie să aprindă focul din sufletul copilului, iar acel foc reprezintă învățarea. El trebuie să-l ajute pe copil să-și deschidă ochii și mintea. Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor. În zilele noastre, informația este la un click distanță, dar profesorul trebuie să-l ghideze pe elev pentru a-și organiza informațiile, să știe de unde să le ia pe cele bune, cum să le utilizeze; acesta trebuie să fie profesorul.“

,,Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor”

În continuarea dialogului, îndreptăm discuția către relația care cuprinde părintele, profesorul și elevul. Cum ar trebui să arate ea? ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o conectare continuă cu celelalte. Copilul vine la școală și ar trebui să aducă aici atmosfera pe care o are acasă, desigur dacă vorbim de o atmosferă plăcută, iar ceea ce se întâmplă la școală ar urma să se continue acasă. În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori, copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest aspect dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică“, spune Mihaela Dumitrescu.

Pledoaria matematicii și darurile insuflate elevilor

Când vorbesc de matematică mulți elevi din zilele noastre sunt cuprinși de teamă. Îngroziți adesea de șirul interminabil de formule pe care nu-l înțeleg, fie au note mici, fie lucrează fără tragere de inimă, doar pentru calificative. Este clar că avem de-a face cu o problemă, dar nu cu una de matematică! Dacă aruncăm mreaja întrebărilor mai la adânc, reușim să vedem cum s-a ajuns aici și care ar fi rezolvarea. „În general, această dificultate debutează cam prin clasa a V-a și nu apare deloc întâmplător. Din etapele dezvoltării, știm că până la vârsta de 11-12 ani, copiii se află la stadiul operațiunilor concrete, deci au nevoie de suport intuitiv. Litera și cifra reprezintă ceva abstract. Când începem perioada școlară noi sărim foarte mult peste etape și ajungem direct la cifre și litere fără să avem suportul intuitiv.  Acest lucru începe de la clase mici și merge până în clasa a V-a, când ne dorim ca elevii să obțină rezultate la concursuri. Apoi, părinții vor ca fiii și fiicele lor să ajungă la performanțe cât mai înalte, să învețe cât mai mult și obligă oarecum profesorul să meargă mai repede, iar copiii nu pot duce toți acest ritm, nu pot abstractiza la fel și, de aceea, nu progresează. Copiii nu sunt la același stadiu și, a sări peste niște etape, a crea o ruptură în șirul înțelegerii va duce mai târziu la acea atitudine de respingere a matematicii de care vorbeam. Copilul trebuie să înțeleagă la ce-i folosește ceea ce face la școală. Drumul trebuie să fie dinspre partea practică către cea teoretică. Este o durere pe care o resimt și acum când răsfoiesc manualele de matematică și văd că se pornește de la exercițiu către aplicație, iar asta, doar în cazul fericit că se mai ajunge la partea aplicativă. Învățământul primar mi-a oferit această posibilitate de a mă duce în zona aplicării, dat fiind faptul că pot preda mai multe discipline”, își expune punctul de vedere Mihaela Dumitrescu.

,,Le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei”

Investește pasiune și dăruire în munca sa cu elevii, iar asta se vede în bagajul pe care îl iau cu ei când pășesc mai departe, pe cărările educației ulterioare claselor primare. În continuare, vream să aflăm care sunt valorile pe care dorește să le insufle fiecărei generații. ,,În primul rând, iubirea. Ea este cea care le clădește pe toate. Pornind de la iubire le putem face pe celelalte. De aici vin și  respectul, încrederea, curajul, punctualitatea, consecvența, altruismul, tot ceea ce înseamnă valori care se pot grupa în jurul iubirii. În momentul în care termină  clasa a IV-a câte un colectiv de copii pe care i-am avut sub ochi de când erau micuți, mă gândesc ce să le spun, ce cuvinte dătătoare de speranță să le transmit pentru perioada următoare. Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei; nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Finalul dialogului bate nerăbdător la ușă, dar nu punem punct fără a problematiza un subiect de actualitate: relația dintre pedagogie și tehnologie. Cum să ne raportăm la această realitate pe care o trăim, acum, din plin, în școală? ,,Tehnologia este ceva firesc în progresul științelor, nu ne putem opune, chiar dacă am încerca. Problema se pune în momentul în care tehnologia ajunge să fie mai presus decât rațiunea umană, când ajunge să ne conducă. Particularizând acest aspect la învățământ, deducem că cele două, tehnologia și învățarea, trebuie să fie mână în mână. Tehnologia reprezintă  o modalitate prin care profesorul să poată preda, chiar în condiții speciale, ca cele de acum, ori în situații care se pot oricând ivi mai târziu, în viața unui elev. Grație mijloacelor tehnologice, profesorul reușește  să-și realizeze orele și să ajungă la copii, dar ele nu vor putea înlocui niciodată relația caldă, spiritual-umană, pe care un profesor dedicat o stabilește cu elevii săi, fiindcă își pune sufletul! pentru ei“ conchide Mihaela Dumitrescu.

A simțit chemarea pedagogiei încă din copilărie. Într-un spirit ludic, Nicoleta își aranja păpușile exact cum vedea la școală, apoi începea să le explice pe îndelete lecția. Cu trecerea timpului, lucrurile au început să prindă contur. A urmat cursurile Colegiului Național ,,Elena Cuza“ din București, loc în care s-a lăsat modelată de doamna profesoară Elisabeta Georgescu, iar, mai apoi, a debutat  la catedră. Se întâmpla în anul 1996. Pe atunci, existau doar Grădinițele ,,Arc-en-Ciel” și Clasele ,,Anastasia Popescu”. Aici, șirul întâlnirilor a continuat, iar Nicoleta a găsit un sprijin de nădejde în doamna Monica Șerbănescu, fondatoarea Grădinițelor și a Școlii. Predă cu zâmbetul pe buze, este adepta învățării practice și rămâne mereu  un partener de nădejde în relația cu elevii săi. Astăzi facem cunoștință cu profesoara pentru învățământul primar Nicoleta Nedelescu și povestim despre debutul la catedră, misiunea unui pedagog și relații sănătoase în procesul de învățare.

Interviul pe scurt:

• Emoțiile debutului la catedră: ,,Emoțiile pe care le aveam atunci le am și acum. Le mărturisesc acest lucru și elevilor mei care sunt destul de timizi atunci când trebuie să dea un răspuns în fața clasei. Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine, ca mesajul meu să ajungă acolo unde trebuie și când trebuie.”
• Atuul unui pedagog de succes: ,,Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el, dacă lucrează cu metodele potrivite și desigur, dacă primește din partea copilului și a familiei un răspuns pozitiv la acest dialog.”
• Tehnologie și pedagogie: ,,Tehnologia și pedagogia se pot ajuta reciproc. Desigur nu se poate numai într-un fel, trebuie să facem ca cele două să se întâlnească. Eu consider că atâta timp cât tehnologia este văzută ca un instrument care ajută actul de învățare și nu ca un scop în sine al învățării, atunci lucrurile pot să meargă într-o direcție bună.“

A fost odată ca niciodată…

Așa poate începe povestea de viață a Nicoletei Nedelescu. Când o întrebai ce își dorește să devină când va crește mare, copila răspundea apăsat: învățătoare! Asta simțea că va face pe viitor. Primul model pe acest drum l-a regăsit în doamna învățătoare care reușise să le insufle bucuria de a cunoaște. Când nu era la școală, Nicoleta aranja atent păpușile de acasă, după care începea să le explice pe îndelete lecția învățată la școală. ,,Vedeam profesia de învățător ca fiind ceva foarte important și așa consider și acum. Ulterior, am urmat clasele Colegiului Național ,,Elena Cuza” din Capitală, unde am avut profesori foarte buni. În liceu am trăit niște revelații în raport cu procesul de învățare și cu decizia legată de calea pe care  ar trebui să o urmez. Am avut un model în doamna profesoară Elisabeta Georgescu de la care am învățat că, atunci când studiezi, este foarte important să faci asocieri între lucrurile pe care le înveți. Modelul de învățare de până în liceu nu era bazat pe această perspectivă. Se mergea mai curând pe reținerea informației în mod mecanic. Atunci am înțeles că a învăța înseamnă mai mult decât a reține, este important cum folosești acele informații, ce legături intuiești între ele și asta încerc să le transmit elevilor mei.”, spune Nicoleta Nedelescu pentru Matricea Românească.

,,A învăța înseamnă mai mult decât a reține, este important cum folosești acele informații.”

După absolvirea liceului, a debutat la catedră fără niciun fel de ezitare. Se întâmpla în anul 1996. Pe atunci, existau doar Grădinițele ,,Arc-en-Ciel” și Clasele ,,Anastasia Popescu” aflate într-un parteneriat cu Școala Nr. 85 din București.  ,,Atunci am avut bucuria de a o cunoaște pe doamna Monica Șerbănescu și am aflat de acest parteneriat. Pot spune că am crescut din punct de vedere profesional odată cu liceul și, evident, am avut-o pe doamna Șerbănescu director, dar, mai ales, mentor, în tot ceea ce a urmat în cariera mea.“

Emoțiile în procesul de învățare

Nicoleta nu s-a mulțumit cu jumătăți de măsură. Este pe deplin conștientă că procesul de învățare are un început, dar este fără sfârșit. În acest sens, a urmat cursurile Facultății de Pedagogie din cadrul Universității București, iar, ulterior, a obținut și un master în management și evaluare educațională. Am fost curios să aflu ce sentimente a trăit atunci când a debutat la catedră. ,,Emoțiile pe care le aveam atunci le am și acum. Le mărturisesc acest lucru și elevilor mei care sunt destul de timizi atunci când trebuie să dea un răspuns în fața clasei. Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine, ca mesajul meu să ajungă acolo unde trebuie și când trebuie. Pun suflet în ceea ce fac și de aceea cred ca acest sentiment nu are cum să ne părăsească. Este o emoție care se naște din trăirea și bucuria de a fi alături de copii, pentru că, atunci când sunt în fața lor, trebuie să realizez această conexiune sufletească, or, fără emoție, acest lucru nu este posibil“, afirmă cu tărie Nicoleta.

„Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine”

Relația pe care o are cu elevii este fundamentată pe cordialitate, colaborare și empatie. Nu-i genul de pedagog care să taxeze greșeala, ba din contră, vede în ea o pârghie fantastică de a învăța mai bine lucrurile care sunt mai greu de înțeles. ,,Le transmit faptul că îi iubesc, că îmi sunt dragi, iar teama de greșeală dispare. Greșeala este firească și trebuie să învățăm din ea și le spun destul de des elevilor mei că nu au motiv de frică. Eu am urmat o școală în care modelul evaluării era mai degrabă o armă a profesorului, era privită ca o pedeapsă, ori eu cred în caracterul formativ al evaluării. Încerc să le transmit că evaluarea este o activitate firească în viața noastră și numai așa putem să învățăm, să progresăm. Evaluare ne poate da bucuria lucrului bine stăpânit, este un mod prin care copiii își pot confirma că munca depusă nu a fost în zadar. Sigur, nu este ușor să transmiți acest lucru pentru că în societatea noastră evaluarea și competiția au un statut greu de modificat: evaluarea trebuie să sperie, iar competiția, să primeze. La Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, indiferent de clasă, noi ne străduim  să schimbăm perspectiva aceasta, dar nu este deloc simplu, fiindcă ne confruntăm, nu doar cu programa, ci și cu mentalitatea generală. Totuși, parcă încep să apară semne bune și în privința aceasta.“

Pedagogul între chemare și misiune

Și, pentru că tot am deschis acest subiect, al învățării și, implicit, al evaluării, mergem către un altul și anume relația dintre profesor, părinte și elev. Cum să colaboreze acești actori în procesul de învățare? ,,Trebuie clădit un parteneriat solid între aceste trei elemente, pentru că numai așa lucrurile vor merge într-o direcție bună. Deseori vin în întâmpinarea părinților cu recomandări, observații, bazate pe activitatea și munca pe care o depun copiii lor la școală. Încerc să-i atrag pe părinți către dialog și perseverez, chiar dacă, uneori, unii nu mă înțeleg de la început. Rolul meu, ca profesor, este să deschid această poartă a dialogului. Deci consider că profesorul trebuie să vină către părinte. Profesorul trebuie să aibă o educație și o cultură în acest sens“, lămurește Nicoleta Nedelescu.

,,Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el.”

Cugetând la cele menționate mai sus, vedem că pedagogul este acea punte care face legătură între două limanuri. Ascultând cu cât suflet vorbește Nicoleta Nedelescu, întrebarea următoare vine spontan: Care este menirea unui pedagog? Să transmită un set de informații? ,,Este mai mult de atât! Fiecare copil reprezintă o poveste, iar pedagogul trebuie să cunoască această poveste și să o dezvolte împreună cu familia. Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el, dacă lucrează cu metodele potrivite și, desigur, dacă primește din partea copilului și a familiei un răspuns pozitiv la acest dialog. Menirea unui pedagog este de a fi empatic față de fiecare dintre elevii lui, să-i ajute să-și crească și mai mult aripile pe care le-au primit la naștere.“

Un loc în care lucrurile se petrec altfel decât ne-am aștepta

În clasă, afară, pe teren sau la joacă, în excursii, ori în tabere, Nicoleta Nedelescu știe să creeze situații de învățare. Ca majoritatea pedagogilor dedicați, dorește cu ardoare să le transmită elevilor sentimente care să le consolideze tot ce studiază: ,,Doresc să le insuflu încrederea și bucuria că ceea ce au realizat s-a datorat forțelor proprii. Eu am norocul să lucrez cu copii din clasele primare, vârstă la care entuziasmul și dorința de cunoaștere se află la cote foarte înalte. Îmi doresc să păstrez cât mai mult acest entuziasm, bucuria și curiozitatea pe care o au în această etapă. Este o perioadă pe cât de frumoasă pe atât de importantă în formarea lor“, punctează doamna învățătoare  Nicoleta Nedelescu.

,,Ne preocupăm și de duhul nostru, nu numai de puterea minții.”

Ca membră cu vechime în familia Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”, Nicoleta scoate în evidență faptul că aici domnește un spirit unitar, că este o comunitate strânsă în jurul adevăratelor valori. ,,Oamenii care lucrează aici, părinții și copii lor, au în comun bucuria unor relații frumoase și empatia față de celălalt. Aici credem în continuare că trebuie să rămânem oameni. De aceea consider că lucrurile merg într-o direcție bună, atât pentru elevi cât și pentru profesori, pentru că ne preocupăm și de duhul nostru, nu numai de puterea minții.“

Ticăitul alert al ceasului ne vestește finalul acestui dialog. Nu încheiem fără a dezbate, pe scurt, un subiect care a pus pe jar educația românească în ultima vremea și anume: relația dinte tehnologie și pedagogie. Sunt complementare sau se exclud? ,,Tehnologia și pedagogia se pot ajuta reciproc. Desigur nu se poate numai într-un fel, trebuie să facem ca cele două să se întâlnească. Consider că atâta timp cât tehnologia este văzută ca un instrument care ajută actul de învățare și nu ca un scop în sine al învățării (câtă vreme nu suntem în situația unei specializări, care poate veni în anii liceului, ori ai facultății), atunci lucrurile pot să se ajute reciproc. Relația mea și a claselor mele cu tehnologia a început înainte de pandemie. Am încercat să aduc la ore tehnologia pentru că am simțit din partea elevilor această dorință, dar și pentru multiplele facilități și deschideri pe care eu însămi le-am întrevăzut. Este o realitate că noi, profesorii, ne-am străduit să ne îmbunătățim competențele în utilizarea a cât mai multor mijloace pe care le tot descoperim în această perioadă și pe care, desigur, nu le vom abandona la revenirea deplină în clase, fiindcă sunt, evident, valoroase“, conchide Nicoleta Nedelescu.

Frumusețea icoanei și bucuria cântului și-a dat întâlnirea astăzi la Sala Acvariu din incinta Muzeului Naţional al Țăranului Român, unde a avut loc vernisajul expoziției “Crinii dragostei” organizat de Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București. La eveniment au participat profesori, părinți și elevi, care au putut admira icoane pictate pe sticlă și cruci modelate și pictate manual. Invitatul special al serii a fost interpreta Doina Lavric-Parghel, care a încântat auditoriul cu un minirecital de muzică tradițională. Expoziția “Crinii dragostei” este deschisă până în data de 4 aprilie 2021. 

Doina Lavric-Parghel

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele Claudiu Banu, parohul bisericii ,,Sfântul Mina” din Constanța. Este cel care a inițiat și a coordonat Așezământul pentru copii abandonați și mame aflate în dificultate ,,Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare” din Techirghiol, județul Constanța. Ne-a povestit de unde a început acest proiect, în ce stadiu se află acum și ce urmează în viitor.

Interviu pe scurt:

Cum s-a născut ideea construirii Așezământului pentru copii „Sfântul Cuvios Arsenie” din Techirghiol?

,,Am avut un vis:  Eram înconjurat de mulți copii și m-am trezit tulburat din acel vis. I l-am povestit soției și ea mi-a dat un sfat, să aștept ce se întâmplă în viitorul apropiat. Nu a trecut foarte mult timp și un foarte bun prieten a vrut să mă ajute si mi-a oferit terenul pe care este acest așezământ, să îmi fac o casă. Eu atunci gândindu-mă la acel vis i-am spus că am să primesc acest cadou, dar mai departe o sa-l donez către parohia unde sunt paroh, urmând ca pe acest teren să ridicăm acest centru.”

Cum ați văzut acest așezământ?

,,Când am discutat cu doamna arhitect Toma, am început să creionăm cum o să arate acest așezământ, iar aceasta mi-a adresat o întrebare: Părinte cum vreți să arate? Și am spus simplu, ca un palat.”

Pentru cine a fost construit acest așezământ?

,,Ne adresăm unui număr de 32 de beneficiari, inițial ne-am gândit pentru 50, dar atunci când am venit să proiectăm mobilierul am constatat că vor fi un pic înghesuite și pentru a se simți confortabil, l-am gândit la un număr de 32 de beneficiari. Până în prezent avem înscriși în listele noastre un număr de 18 voluntari.”

Un îndemn pentru cei care vor să facă o faptă bună

,,Pentru cei care doresc să facă bine, adică să facă un așezământ, să hrănească un om sărman, un om în vârstă, să facă bine în general, să o facă, fără teamă, fără să se descurajeze.”

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Predă matematică mereu cu zâmbetul pe buze și este un pedagog cu o dăruire ieșită din comun. Însă relația Mihaelei cu științele exacte nu a debutat în cel mai agreabil mod. În școala generală nu le înțelegea deloc, dar tactul profesorilor pe care i-a întâlnit în viață a făcut minuni. Cufundarea în calcule, cifre și formule a continuat la Universitatea  Politehnică, loc în care și-a descoperit pasiunea pentru pedagogie. Încurajările profesorilor dublate de admirația elevilor au făcut-o să pășească plină de încredere către Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, unde predă de mai bine de șase ani. Am stat de vorbă cu profesoara Mihaela David și am povestit despre debutul la catedră și cum îi face pe elevi să îndrăgească matematica.

Interviul pe scurt:

• Profesorii care ne zidesc: ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită unor dascăli care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și altora tainele matematicii.”
• Menirea unui pedagog în zilele noastre: ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica.“
• Rolul greșelii în procesul de învățare: ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă.“

Când destinul îți scoate în cale profesorii potriviți

Mihaela nu a visat niciodată ca va deveni profesoară, cu atât mai mult, profesoară de matematică. În școala generală avea o relație mai curând rece cu această materie. Pur și simplu nu o înțelegea; dar, cu timpul, tactul pedagogilor pe care i-a întâlnit avea să schimbe lucrurile. ,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor care au reușit să-mi explice frumusețea acestei materii. În facultate, profesorii m-au ținut pe lângă ei și așa am descoperit că pot explica și eu, altora, tainele matematicii. La un moment dat, am avut de ales între a mă înscrie la un modul pedagogic sau la unul de sport. Ei bine, am optat pentru primul, iar, ulterior, am început să merg la clasele unde se făcea practica pedagogică, într-un liceu cu rezultate modeste. Copiii erau însă foarte ascultători. Mi-am ținut ora pe care trebuia să o predau și, la final, profesoara care asista mi-a zis: „Să știi că ești talentată și explici foarte bine. Ești printre puținii studenți care le-au captat atenția elevilor.”

,,Apropierea de matematică s-a produs datorită dascălilor mei.”

Cu mai mult curaj, după acest episod, Mihaela a început să lucreze cu copiii prietenilor. Evoluția lor, faptul că se îndrăgosteau de matematică și rezultatele remarcabile pe care le obțineau erau încă o dovadă că locul ei era la catedră. Chiar dacă matematica este o știință exactă, iar greșelile de calcul le dau fiori elevilor, Mihaela are o soluție. ,,Cu toții învățăm din greșeli. Dacă un copil greșește și i se explică în ce a constat greșeala, atunci el nu o va repeta. Consider că e foarte important ca un copil să întrebe, să fie auzit și să i se răspundă. În momentul în care nu e sigur pe el, în momentul când nu își dă seama cum se rezolvă o problemă, eu îi încurajez să întrebe”, afirmă Mihaela David.

Pedagogia, o picătură de har

Îmi povestește cât de mult ține ca elevii să vadă latura frumoasă a matematicii, să scape de angoase și să se deschidă în fața cunoașterii. Pornind de la acest lucru, o întreb pe Mihaela David, care este misiunea unui pedagog. ,,Cred că pedagogul trebuie să-i dea copilului un pic din harul său. E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți. Eu, totdeauna când încep o lecție, îmi propun să le prezint latura practică a matematicii, cu alte cuvinte, să vadă unde este punctul în care viața lor se intersectează cu matematica. Dacă pui un elev să memoreze formula ca pe o poezie, atunci e clar și că într-o lună de zile i se va șterge din memorie. Trebuie să-i explici de ce este formula în acest fel și nu în altul; copilul trebuie să-și clarifice cunoștințele, pentru că numai așa va vedea latura practică a matematicii”, lămurește profesoara David.

,,E foarte important cum îi explici elevului și ce reușești să-i transmiți”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” s-a produs în urma unui lanț de întâmplări  neașteptate. Tocmai se afla în concediu pentru fetița sa de nici doi ani, când, deodată, telefonul începe să sune. La celălalt capăt, o bună prietenă  îi solicită ajutorul pentru copilul ei care avea un examen în față și întâmpina dificultăți la matematică. A acceptat pe loc. Cu timpul, munca, devotamentul și exercițiul au făcut adevărate minuni. Copilul a urcat de la o notă sub cinci, la 8,50! „Atunci prietena mea a zis că trebuie să merg să predau la o școală și așa am ajuns să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, cea care m-a primit cu brațele deschise și cu multă încredere. Pentru început, am lucrat cu copiii pentru consolidarea cunoștințelor, în cadrul programului extins pe care îl oferea (și îl oferă) școala, iar evoluția lor a fost semnificativă. Ușor, ușor, am realizat că aici este o altă lume; am preluat, la propunerea doamnei Șerbănescu, o clasă primară, într-un deosebit de interesant proiect pedagogic, împreună cu colega mea, profesoara de limba română. Timpul a trecut, copiii au crescut, eu am început să predau la clasele gimnaziale, iar, anul trecut, am putut avea prima „recoltă” de rezultate la Evaluarea Națională, cu note mari, chiar de 10, în pofida lunilor dificile de lecții online! Anul acesta continui să îi ajut pe elevii noștri să îndrăgească matematica, trecând cu bine prin perioada de readaptare la cursuri, în timpul școlii de vară, apoi toamna, la începutul noului an școlar, cu prezență față în față sau online, în funcție de situația generală care va fixa, cu siguranță, în istorie, anii 2020 și 2021.

 În tot acest timp, am învățat în rând cu elevii mei și, împreună cu toți colegii, am căutat mereu soluții care să sprijine și studiul individual, și legătura cu familia, și menținerea coeziunii clasei, mai cu seamă acolo unde sunt dirigintă. Încrederea și susținerea școlii au fost foarte importante pentru mine”, conchide Mihaela David, care se bucură de toată aprecierea colegilor pentru calitățile sale de bun organizator, pentru seriozitate, perseverență și puterea de a se implica fără preget în bogatele proiecte ale liceului.

Frumusețea artelor vizuale și bucuria cântului și-au dat întâlnire zilele acestea în cadrul proiectului ,,Educația prin cultură”, inițiat de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. În seara zilei de joi, 11 februarie, publicul a putut admira vernisajul expoziției ,,Atelier 2021” semnată de Virgiliu Parghel.

Comuniunea prin artă și duh

În deschidere, doamna profesoară Monica Șerbănescu, directorul Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” din București, a subliniat importanța organizării acestor evenimente pentru  dezvoltarea armonioasă a elevilor: ,,Derulăm acest proiect de mulți ani și considerăm că este important pentru copii să trăiască într-un mediu frumos, cultural, în care esteticul domină. În felul acesta își pot forma un nou orizont în care se pot aduna și în duh.”

Având numeroase expoziții atât în țară cât și în străinătate, Virgiliu Parghel aduce în fața publicului lucrări făurite în diferite etape ale vieții, de la perioada liceului până în prezent. Expoziția surprinde traseul artistic al pictorului și invită la o cunoaștere profundă a omului din spatele picturilor.

Evenimentul s-a încheiat cu un minirecital de muzică tradițională susținut de artista Doina Lavric-Parghel.

Motto: „- Ce (mai) faci?

                                                      –  Finalizez ghidul STEM.”

Doamna profesoară Sanda Ghioaldă este absolventă de Liceu Pedagogic și licențiată a Universității din București, specialitatea limba română – limba franceză. După finalizarea studiilor universitare, a preluat și funcția de director al unei școli din Giurgiu, zona sa natală.

Această experiență managerială, alături de expertiza de la catedră au venit să îmbogățească, în anul 2009, buchetul de realizări ale cadrelor didactice din Școala – pe atunci – și Liceul, Pedagogic, acum, „Anastasia Popescu”.

Preocupările Doamnei Sanda Ghioaldă depășesc cu mult predarea disciplinei căreia i s-a consacrat – limba și literatura română – fiindcă este mereu însetată de a cunoaște, nu s-a oprit nicio clipă din învățat și a construit, împreună cu echipa managerială și cu ce didactică, proiecte care au adus copiilor noi orizonturi în parcursul  școlar, cu ecouri pentru formarea lor ulterioară ca adulți „de succes”.

Interviul pe scurt:

• Un debut deloc simplu, dar încununat de succes – cariera de dascăl, de la liceul pedagogic, la funcția de director de școală.
• Proiecte, proiecte și iar proiecte ! –  interesul timpuriu pentru proiecte europene.
• O reîntâlnire sub semnul Providenței – Prietenia – scânteia și motorul unui nou început.
• Rigoare și creativitate – Omul potrivit la locul potrivit.
• Ce facem când ia sfârșit un proiect? – Activitate mereu înnoită și înnoitoare.
• Viitorul școlii va fie el oare online? – Nimic nu va înlocui legătura caldă, emoțională, dintre dascăl și discipol.

Un debut deloc simplu, dar încununat de succes

Ca învățătoare, după absolvirea liceului pedagogic, Sanda Ghioaldă a predat în comunități unde copiii aveau mare nevoie de sprijinul unei învățătoare dedicate și cărora influența sa benefică le-a adus un plus de bine, nu doar pentru copii, ci și pentru familiile pe care le „păstorea”. Cu tenacitate și fără preget, a frecventat în paralel,  și cursurile Universității din București, unde era nevoită să facă o navetă delor ușoară. Examenele luate cu brio, o licență lăudată de Academicianul Eugen Simion, care i-a fost îndrumător al lucrării, totul a concurat pentru preluarea unei catedre de limba română și, apoi, instalarea Sandei Ghioaldă ca director al unei școli gimnaziale din municipiul Giurgiu.

Proiecte, proiecte și iar proiecte !

De îndată ce învățământul românesc s-a deschis către orizonturi europene, Sanda Ghioaldă a fost printre cei dintâi profesori și directori care au depus proiecte pentru a putea cunoaște alte sisteme de învățământ și a lua contact cu tot ce însemna civilizație europeană, devenind astfel un ambasador „avant la lettre” – cu mult înainte de aderarea României –  al simbolului cultural reprezentat de Uniunea Europeană.

Cu întâlniri memorabile, cu aventuri specifice necunoscătorului care bate la porțile Cetății Occidentale, doar cu idealuri în minte și cu apriga dorință de a învăța, anii aceia au fost ziditori pentru managerul care a construit comunitățile de învățare, pornind de la aceste lecții însușite, unde a adăugat talent, creativitate, perseverență, pentru a transforma școala într-o unitate modernă, cu sclipiri europene.

O reîntâlnire sub semnul Providenței

O întrebare se impune de la sine  și, evident, i-am adresat-o Doamnei Sanda Ghioaldă: cum   s-a despărțit de locurile natale, ce a atras-o către zarva și aglomerația bucureșteană? Răspunsul vine senin, fără ezitare: „Cauza este prietenia”!

Cerem lămuriri și aflăm marea poveste a strămutării. Cum bănuiți, la mijloc este tot un proiect, mai bine zis, două. Și anume, unul dedicat celor cinci simțuri, derulat la Giurgiu și unul, adresat comunității deficienților de auz, de la București. Cum se poate lesne ghici, primul era coordonat de Dna Sanda Ghioaldă, iar celălalt, de dna Monica Șerbănescu, nici mai mult nici mai puțin decât fosta profesoară a Sandei, din vremea când se pregătea pentru admiterea la Universitatea bucureșteană. Fiecare cu treburile și grijile aduse de școlile unde trudeau, se auziseră rar în vremea aceea, astfel încât Sanda a descoperit proiectul lucrat de Monica Șerbănescu în paginile revistei Avantaje. A fost o scânteie care a declanșat nu doar finalizarea în câteva acțiuni comune a celor două proiecte dedicate persoanelor cu deficiențe, ci și decizia Doamnei Profesoare Sanda  Ghioaldă de a se alătura echipei Școlii „Anastasia Popescu” din București.

Rigoare și creativitate

„Structural, sunt o persoană foarte organizată – mărturisește Dna Director Sanda Ghioaldă – iar în școala fondată de prietena mea, Mona Șerbănescu, accentul se punea pe creativitatea copiilor, pe relațiile extrem de calde între aceștia și dascăli, pe echipa care să lucreze mereu împreună. Chiar dacă la început mi s-a părut un pic ciudat că aici fiecare era îndemnat să își asume propriile proiecte, să vină cu propuneri și inițiative, ceea ce în școala publică nu era întotdeauna posibil, m-am bucurat de acest nou mediu, în care puteai munci și 20 de ore pe zi, fiindcă îți era drag ce făceai. Rigoarea care mă caracterizează a completat formula de succes a școlii și așa am pus pe picioare, împreună cu prietena mea, Mona Șerbănescu, și cu o întreagă echipă de profesori și elevi un proiect școlar european Comenius, cu tema „Le monde par le theâtre”, care a fost desemnat Star project după finalizarea sa.”

Neastâmpărul unui colectiv dornic să aducă în clase mereu lucruri interesante, care să le ofere copiilor motive de bucurie și împlinire, a fost dovedit, an după an, prin inițiative care se traduc prin obținerea titlului de Școală europeană, apoi prin încă două proiecte Erasmus +, unul, constând în mobilități ale profesorilor în diverse școli și centre educaționale europene, celălalt, adresat elevilor, reprezentat prin activități la clasă după formula STEM (Science, technology, engineering, and mathematics), atât de ofertantă în noul peisaj al școlii secolului XXI.

 Neobosită, Doamna profesoară Sanda Ghioaldă a participat personal la mobilitățile presupuse de proiecte, dar a și lucrat la clasă, cu elevii săi cărora le-a deschis de fiecare dată, calea către succes la examenele de Evaluare Națională, unde notele de 10 au umplut de bucurie și pe copii și pe părinți, așezând școala într-un top permanent al școlilor cu cele mai mari medii la aceste examene.

Ce facem când ia sfârșit un proiect?

Dacă cineva se întreabă ce urmează după finalizarea unui proiect, răspunsul Doamnei Sanda Ghioaldă va fi „un nou proiect!”. Fie că este vorba de un Ghid de activități STEM în limbile franceză și română, fie că se inițiază o serie nouă a Revistei Liceului, ori se pregătește un vernisaj, efervescența rămâne trăsătura majoră a unui mediu de învățare care pune accentul în mod egal pe studiul academic, dar și pe dezvoltarea competențelor copiilor care să poată căpăta autonomie într-o lume viitoare, nu întotdeauna previzibilă.

„Mănușa pe care a aruncat-o școlii răstimpul acesta caracterizat prin trecerea multor activități școlare în mediul online a adus o nouă perspectivă de învățare continuă căreia profesorii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, de la nivelul preșcolar la clasa a XII-a, i-au răspuns cu entuziasm, fiindcă au reușit să își dezvolte, alături de elevi, capacitatea de a lucra și de a crea lecții care să îi atragă pe copii, încă de la cele mai mici vârste.” – ne relatează  Doamna Directoare Sanda Ghioaldă, care a fost mereu un model pentru fiecare, dar, mai cu seamă, un sprijin, atunci când, în noul context s-au desfășurat online vizite de evaluare la nivelul școlii, inspecții de grad la clase, cercuri pedagogice ș.a.m.d.

„Din această perspectivă, soluțiile găsite și implementate s-au dovedit foarte bune, astfel încât predarea a avut succes. De asemenea, începând din luna martie a anului trecut, și întrunirile cadrelor didactice, au devenit mai frecvente, grație tehnologiei”, adaugă domnia sa.

Viitorul școlii va fie el oare online?

Dacă avantajele există, și ele par evidente din cele de mai sus, i-am adresat Doamnei Director Sanda Ghioaldă întrebarea firească: „Va fi viitorul școlii în formula online?”

„Cu siguranță, câștigul din aceste luni trebuie păstrat și îmbogățit, fiindcă și copiii, și dascălii, chiar și părinții, acolo unde au existat soluții suficient de performante pentru a derula cursuri online, au avut de câștigat în anumite direcții. Poate tipul de învățare standard, care domina școala înainte a pierdut teren, însă dascălii s-au înnoit ca viziune și abordare a temelor din programă. Copiii au înțeles că tehnologia nu înseamnă doar joacă și că, de fapt, și joaca poate presupune învățare, că tocmai, învățarea poate fi de mai multe feluri și se poate face diferit, aducând, de fiecare dată, bucuria unei victorii.

Dar nimic nu va înlocui legătura caldă, emoțională, dintre dascăl și discipol, dintre copil și mediul școlar, dintre colegii unei comunități de profesori, oricâte teleconferințe și webinarii s-ar organiza! Sigur, ne-am îmbrățișat virtual, am băut ceaiul fiecare la el acasă, mimând că îl savurăm împreună, ne-am îmbărbătat unii pe alții cu celebrul va fi bine, dar trebuie să mărturisim că de-abia așteptăm să revenim în clase, să auzim zumzetul vocilor copiilor, să îi putem mângâia, când au nevoie de sprijin, nu doar cu privirea, să dezbatem în cancelaria reală, nu în cea virtuală. Viitorul școlii va include, desigur, tehnologia și toate achizițiile de ultimă oră, dar va păstra comoara emoției născute la întâlnirea dintre dascăl și copilul care preia întâi un model, pentru ca, mai apoi, grație acestuia, să absoarbă și învățătura; până la vârste destul de mari, actul predării-învățării se desăvârșește tot prin participare emoțională.”

 Am lăsat în urmă un an, și ce an a fost! În mod normal, trecerile sunt momente prielnice de a evalua ce a mers bine și ce nu, ce am câștigat și ce am pierdut, cât, și cum ne-am schimbat în anul care a trecut. După tumultul lui 2020, nu ai cum să nu rămâi cu ceva. Poare că unii s-au convins de fragilitatea vieții atunci când au pierdut pe cineva drag, poate că alții au învățat că timpul trebuie mai bine drămuit, că bucuriile mici merită mai multă atenție, ori că sănătatea e mai de preț decât toate bogățiile de pe pământ. A trecut un an în care am căzut și ne-am ridicat, am plâns, apoi ne-am bucurat, am luptat cu sinele în strădania de a lăsa  ceva în urma noastră.    

Acum, în fața fiecăruia se deschide un drum pavat cu dorințe și ambiții de tot felul. Să pășim cu nădejde pe cărările noului an, și să nu uităm că lucrurile bune, lucrurile frumoase, își vor găsi loc în viețile noastre.

Vă dorim un An Nou cu sănătate, tihnă și putere. Să aveți un 2021 cu, și de folos!

Ne-am continuat drumul prin Moldova și am avut plăcerea să ajungem la Mănăstirea ,,Alexandru Vlahuță’’ și să-l cunoaștem pe părintele protosinghel Zaharia Curteanu, care ne-a povestit cu ce bucurie sărbătoresc Nașterea Domnului în zona aceea și în special în mănăstirea unde viețuiește.

,,Sfinții părinți întotdeauna au accentuat ideea că Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este, alături de Învierea Sa, cea mai importantă sărbătoarea din anul bisericesc și este mama celorlalte sărbători. Fără Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos nu ar fi fost nici Învierea Domnului, nici sărbătorea Cincizecimii. Este o mare taină modul în care Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să Îl aducă în lume de Domnul Iisus Hristos și lucrul acesta cu greu poate fi înțeles de mintea umană, anume cum un om poată să-L nască pe Dumnezeu.”

,,Eu sunt puțin dezamăgit de modul în care creștinii înțeleg astăzi această sărbătoare, deoarece se poate observa modul extrem de superficial în care noi creștinii înțelegem să trăim sărbătoarea; aceasta nu mai este trăită în adevărata atmosfera duhovnicească, ci pur și simplu este doar o zi importantă în care mulți se gândesc la un eveniment religios, nu se implica sufletește, și nu trăiesc acel moment ca pe unul foarte important pentru ei la nivel personal. Din păcate, a ajuns creștinul de azi să fie pregătit de mass media pentru întâmpinarea unui anumit eveniment religios și nu de calendarul bisericesc sau de trăirea lui personală. Consider ca un Crăciun nu se poate trăi fără copii, simțim lipsa lor care amintește de evenimentul acesta și nu putem vorbi despre Nașterea Domnului fără să ne gândim la atmosferă în care mulți dintre noi am trăit sau poate ni s-a povestit de catre bunicii noștri. Toate tradițiile au scăzut astăzi fiind înlocuite de către noi, creștinii, cu niște obiceiuri mai mult sau mai puțin duhovnicești. Mă refer și la prezența la slujbă, a devenit una de rutină, înainte oamenii se pregăteau zile întregi, așa se petrec și la alte mari sărbători. Crăciunul din nefericire este înțeles că o perioadă în care noi primim cadouri și atât și dacă se poate să fim prezenți la slujba doar ca la un eveniment din viața noastră, dar nu este acel impact al prezenței lui Dumnezeu în inimile noastre”, ne spune părintele.

Mai sunt zone unde tradițiile încă sunt puternice, deoarece sunt susținute de preoți, se implică și au un impact foarte pozitiv asupra comunității. Fie se fac mici concerte de colinde, fie se dau mici cadouri pentru copii. ,,La noi aici vin în fiecare an colindători, avem în sat un profesor de muzică ce are un grup de colindători de 20-30 de copii care cânta la mandolina, având premii internaționale. Ceea ce am putut observa că de la an la an a mai scăzut numărul de copii, nu mai este acest interes pentru datini si sărbători. Lipsa tradițiilor se observă în zilele noastre, ar trebui să ne implicăm mai mult în aceste tradiții.”

,,Trebuie să avem o lucrare mai pronunțată în privința întâlnirii euharistice cu Hristos, nu sunt obișnuiți oamenii pentru astfel de zile atât de importante. Trebuie o pregătire din timp, în zilele de astăzi toți lăsăm pe ultima sută de metri, bineînțeles din diferite motive lumești. Noi clericii trebuie să fim un exemplu pentru ei și să îi îndrumăm.”

,,Călugări fiind, oameni rămânem în esență”

,,Aici în sat avem niște familii care ne sună în fiecare an să venim să îi colindăm, ceea mă bucura și îmi dă speranță că acest spirit al Nașterii Domnului nu s-a terminat in sufletele oamenilor. Acest colind le da o bucurie sufletească și îi propulsează în spiritul Crăciunului.”

Bucuria colindului

,,Bucuria Nașterii Domnului fără un colind autentic nu poate fi deplina. Se promovează la televizor colindele fără Hristos, trebuie accentuat, cine este Hristos, rolul Lui în istoria mântuirii întregului neam.”

,,Vine secularizarea dar trebuie să stăm cât putem cu umărul împotriva ei, că altfel toate sărbătorile vor deveni pur și simplu un eveniment. La evenimente mergi fără să te pregătești sufletește, mergi pentru că trebuie, da bine să fii acolo, dar sărbătoarea religioasă este momentul când și tu te implicat, ești acolo cu sufletul.”

Crăciunul de anul acesta

,,Este trist pentru noi care ne bucurăm de prezența oamenilor, nu știm cum vor decurge lucrurile, dar nu mă aștept la bucuria de altă dată. Omul neimplicându-se fizic, nefiind prezent fizic va există o obișnuită, poate să fie prezent și virtual (online). Pe viitor sigur va fi un impact asupra acestui lucru, se vor obișnui să asculte la televizor sau pe telefon un colind, nu o să mai fie acea trăire sufletească și apropiere duhovnicească. Se va da deoparte prezența fizică, factorul uman. Omul nu se mai implica personal în actul evenimentului religios, acesta va fi pe termen lung o consecință. Oamenii aceia se vedeau după un anumit timp, oamenii se bucurau împreună. Era un moment în care se împăcau între ei dar și în fața lui Dumnezeu. Fără o participare fizică nu putem vorbi de o bucurie și de o trăire deplină. O sărbătoare fără bucurie.”

Sărbătorirea Crăciunului sau sărbătoarea Nașterii Domnului

,,De câțiva ani se pune accentul pe Crăciun, Crăciunul care nu amintește de momentul Nașterii Domnului. Crăciunul este un cuvânt care a luat o altă semnificație. Omul înțelege Crăciunul că momentul în care primește cadouri, deși cadoul acesta îl regăsim în eveniment, este darul pe care Dumnezeu l-a făcut omului, nașterea Pruncului și noi dăruim celorlalți prin ceea ce am primit noi de la Dumnezeu, dar dincolo de dar trebuie să îl vedem pe Dăruitor. Da, bineînțeles se pierde puțin semnificația biblică.”

Cum sărbătoriți Nașterea Domnului la Mănăstirea ,,Alexandru Vlahuță”?

,,Începe cu 2-3 zile înainte, pregătim bucatele, dar liturgic vorbind bucuria începe în momentul în care se dă binecuvântarea pavecerniței care se face atunci seara. După priveghere ne adunăm și cântăm colinde cu toții, pentru mine este important să îl colindăm noi pe Dumnezeu în biserică și după slujba privegherii mergem pe la câteva familii cu colindul. A doua zi majoritatea se împărtășesc și ne bucurăm de prezența creștinilor la slujbă. Eu provin dintr-o familie cu 5 copii și am o nostalgie în privința copiilor și de aceea îi chemăm în ziua Nașterii Domnului să le dăruim câte o mică atenție din partea noastră, urmând bineînțeles o masă festivă în comuniune, unde stăm de vorbă, dăm fiecăruia un mic cadou. Pe toți ne încearcă un sentiment de nostalgie când primim ceva, nu cred că nu ne ducem cu gândul la copilărie, Crăciun fără copilărie nu este Crăciun, fără bucuria aceea de a fi puri. Pentru mine Crăciunul înseamnă sărbătoarea copilăriei, sărbătoarea purității, sărbătoarea întâlnirii cu Hristos.”

Interviu realizat de Andrei Ispas

După absolvirea Universității Naționale de Arte București, traseul profesional al Mariei s-a întâlnit într-o bună zi cu idealurile îndrăznețe ale doamnei profesoare Monica Șerbănescu. Pasiunea pentru artele vizuale s-a îmbinat armonios cu viziunea educațională propusă de Grădinițele „Arc-en-Ciel” și Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. În cele ce urmează, ne lăsăm călăuziți de doamna Șebănescu, și descoperim chipul unui artist care a îndrumat generații întregi de elevi pe cărările frumosului.   

Primii pași pe cărările pedagogiei

Întâlnirea mea cu Roxana (aveam să aflu mai târziu că o cheamă și Maria, numele său de artist plastic fiind MARIA CIOATĂ) – de fapt „Roxi”, cum o strigă din 1991 generații și generații de copii care o așteaptă cu sufletul la gură să vină și să-i „vrăjească”. Așadar, întâlnirea cu „Roxi” stă sub semnul miracolului, fiindcă pornisem proiectul grădiniței și al școlii (1990) și îmi doream alături de mine un plastician, iar ea, aflată în primul său an de studenție la Academia de Arte (devenită ulterior Universitatea Națională de Arte București), s-a arătat persoana potrivită, așa cum timpul avea, cu prisosință, să o dovedească.

Școala a crescut odată cu Roxana, sau ea a crescut odată cu elevii săi? Fiindcă și ea a pornit de la Grădinițele „Arc-en-Ciel”, pentru care a realizat sigla, devenită un adevărat brand, așa cum imaginase și sigla Fundației Preasfânta Fecioară Maria, inițiatoarea unității de învățământ; apoi a crescut împreună cu copiii, a intrat în clasele primare și, apoi, gimnaziale, la înființarea cărora tot ea a creat imaginea care să ne reprezinte. Orele de Arte Plastice cuprindeau de la bun început desenul, pictura, colajul, modelajul în lut, precum și tot felul de proiecte care îi duceau pe copii în timpul și spațiul artistic care să le potențeze interesul și, de ce nu, talentul.

,,Clubul coordonat de Roxana s-a recomandat ca fiind locul din școală unde părinții sunt invitați să lucreze alături de copiii lor”

Îmi amintesc de o primă emisiune la un post de televiziune, undeva, prin 1996, când explicam cât de important este limbajul acesta pentru copii și exemplificam cu orele Mariei Roxana Cioată, care descoperea necontenit „tehnici” fermecate și fermecătoare. Zilele trecute îmi mărturisea că s-a întâlnit cu o fostă elevă (astăzi, studentă la Universitatea de Arte), care a întrebat-o dacă mai are bagheta magică, cea care „vrăjea” creioanele, acuarelele si blocurile de desen. Și da, o mai are și este la fel de eficientă! Dar, fără preget, Roxi s-a angajat de fiecare dată în proiecte uriașe: a realizat designul interior pentru toate participările noastre la târguri ale școlilor și grădinițelor, din 1996, până prin 2010. A gândit și realizat, în bună parte cu mâna ei, costumele primului nostru spectacol după piesa de teatru Vicleim de Mircea Vulcănescu, jucată în anul 1997 în spațiul Auditorium de la Sala Palatului Regal, pe cele pentru spectacolul din 2007, dar și costumele din spectacolul prin care am sărbătorit 20 de ani de la premiera absolută, din decembrie 2017. A pictat clasele și a amenajat interior sediile noastre, încă din anul 1991, până acum, oferind fiecărui nivel de vârstă o viziune potrivită, o poveste frumoasă, muncind cu generozitate și organizând echipe cu colegii și cu copiii pe care îi coordonează și îi inspiră; în anul 2005, a dat un nume Clubului de Arte Plastice pe care îl organizase de ceva timp: „Ușor, ușor, pășim în lumea Artelor”. Activitatea acestuia s-a adăugat celei pe care școala o susține de ceva vreme, mai exact, deschiderea spre artă a copiilor. Merită subliniat faptul că, „avant la lettre”, Clubul coordonat de Roxana s-a recomandat ca fiind locul din școală unde părinții sunt invitați să lucreze alături de copiii lor. Cei mici pot veni chiar cu animalele de companie (de la căței și pisici, la pești și papagali), iar „necuvântătoarele” au devenit subiectul mai multor proiecte succesive.

Când colaborările nasc proiecte frumoase

La orele cu Roxi, copiii cu dificultăți de învățare se transformă, devin atenți și lucrează cu plăcere, nu îi deranjează pe ceilalți. De aceea, în cadrul lecțiilor de Club vin și mulți copii din afara școlii, pentru care orele de Arte sunt o adevărată terapie; pregătită din 2004 și debutând în 2005, a avut loc prima ediție a Concursului de Arte Plastice și Decorative pe care îl girează an de an de atunci colega mea, care reușește să implice personalități în domeniul Artelor, dar și sponsori, care să asigure premiile copiilor.

Consecventă cu viziunea care a insuflat proiectul, a fost creată de la început și există până astăzi, secțiunea Art-café, dedicată părinților, care pot intra în concurs și sunt, de asemenea, premiați. În același an, școala noastră, respectiv o echipă coordonată de Dna Prof. Maria Roxana Olteanu Cioată, a participat la o competiție organizată de UNESCO (noi fiind o școală afiliată, din anul 2000), cu tema „Măști în jurul lumii”, care ne-a adus locul I și o excursie la sediul UNESCO de la Paris, unde a participat și Mara Ivan, eleva noastră de atunci, care, ulterior, a urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, apoi, Universitatea Națională de Arte din București. Implicați în Anul Francofoniei, 2006, am avut bucuria de a fi fost selectați pentru un parteneriat cu două școli canadiene, materializat într-un album ”L’École sans frontière – J’aime le français”, a cărui concepție grafică se datorează de asemenea colegei mele, Roxana; în tot acest timp, începând din anul 1997, an de an, ea a organizat cel puțin două expoziții de icoane pe sticlă, dar și cu mici obiecte din ceramică, lemn, ori piatră, intrate în tradiția școlii fiind expozițiile dedicate Bunei Vestiri – în preajma datei de 25 Martie – și Sărbătorii Nașterii Domnului – în preajma Crăciunului.

,,Începând din anul 1997, an de an, Roxana a organizat cel puțin două expoziții de icoane pe sticlă”

Anii 2007 și 2008 reprezintă debutul seriei de proiecte „Pe urmele artiștilor”, care a început cu Brâncuși, cercetat de copiii călăuziți de Roxi din Hobița, la Târgu Jiu, apoi la Paris, în Atelierul artistului și la Cimitirul Montparnasse, unde mica trupă de căutători a descoperit mormântul marelui sculptor.

În anul 2009, materialul strâns, de la lucrările copiilor, la tabere, excursii de documentare și proiecte, a făcut subiectul unui Album inedit, reprezentativ pentru toată activitatea școlii, urmărită din perspectiva activităților care cultivă Artele Plastice în manieră multi și transdisciplinară. Doi ani mai târziu, apare albumul „O icoană, un copil”, cuprinzând reproduceri ale icoanelor lucrate de copii, însoțite de mici poezii create de ei în română, franceză și engleză. Albumul a primit Înalta Binecuvântare a Părintelui Patriarh Daniel și a însoțit un grup de copii care au expus icoane la Biserica Românească din Nürnberg, la invitația Î.P.S Serafim,  mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Acest nou proiect al Mariei Cioată a oferit copiilor prilejul de a practica limba germană, pe care o studiază la școală, de a cunoaște copiii din comunitatea românească, de a descoperi modelul german de societate, despre care li se vorbise doar, de a vedea cum trăiesc românii din afara țării și cât de mult prețuiesc credința și tradițiile.

Și lucrurile frumoase au continuat

Au urmat alte și alte întâlniri cu arta la ea acasă în Italia, Spania, dar și în localități din țară – Sighișoara, Sibiu, Constanța, zona Horezu, conduse cu dăruire de prof. Maria Roxana Olteanu Cioată, pentru care vacanțele se împart între Școala de Vară din București și călătoriile cu copiii. Proiectul „Art(h)é – Galeria copiilor”, derulat constant după cele două ediții finanțate de Administrația Fondului Cultural Național, în 2011 și 2012, i-a pus pe copii în contact cu meșteșuguri și meșteșugari, fiind un proiect trans-regional, care a implicat multe ore dăruite de „Roxi” pregătirii elevilor. Ediția a II-a s-a finalizat cu un album care imortalizează etape de lucru și momente de implicare a copiilor organizați, adesea, în echipe. Proiectul este construit pe un vis – acela de a oferi copiilor un spațiu permanent în care ei să se poată întâlni și să se cunoască, intrând în contact cu artele, de la cele vizuale, la muzică, artă dramatică, literatură etc. Este „Educația prin Cultură”, pe care dorim să o oferim elevilor noștri.

Proiectul nostru de școală a presupus de la început, ca, încă din anii de grădiniță, copiii să lucreze cu profesori de specialitate, astfel încât cei mici să beneficieze de o îndrumare atentă și competentă și în domeniul artelor plastice. Din nou, pe calea amintirii, revăd o domnișoară care acum și-a finalizat studiile de medicină, fiind, la doi ani neîmpliniți, ajutorul lui „Roxi”, care aranja sala pentru ora de pictură. Cea mică așeza cu grijă pensulele în dreptul fiecărui scăunel. Ca atare, aș afirma că aici este vorba nu numai despre talentul de artist, nu numai de talent pedagogic, ci de o anume generozitate interioară care îi dă Dnei Prof. Maria Roxana Olteanu Cioată posibilitatea de a intra direct și simplu în legătură cu orice copil, adesea, spre uimirea părinților și bunicilor acestora.

,,Maria a avut propriile expoziții, care, pe măsura maturizării sale au devenit tot mai originale și consistente”

Urmărind această lucrare temeinică în școală, oricine poate să creadă că „Roxi”, profesoara, nu i-a mai dat timp Mariei Cioată, artist vizual ceramist, să își dezvolte propria carieră. Nimic mai neadevărat. La intervale corecte, Maria a avut propriile expoziții, care, pe măsura maturizării sale au devenit tot mai originale și consistente, culminând cu cele din ultimii ani – „Zbor spre înălțare” (2016), „Măiastra” (2016), „Căile sufletului” (ianuarie 2017), „Cald/Rece”, împreună cu tatăl său, pictorul Lucian Cioată (decembrie 2017) – dar, mai ales, cu Premiul I Lorenzo Magnificul, obținut la Bienala Internațională de Artă Contemporană de la Florența, obținut în octombrie 2017.

Indiferent de ce vitregii i se ivesc în cale, misiunea pedagogului nu se oprește

Îmbinând dragostea de oameni cu dragostea de muncă, Maria Roxana Olteanu Cioată are o familie minunată, cu artiști pe care i-am numi atipici, pentru că și soțul său, David Olteanu, și fiica ei, Sarah Maria Olteanu, au o modestie perfect armonizată cu a lui „Roxi” și, ceea ce nu poate fi trecut cu vederea, îi sunt alături la toate întâlnirile elevilor cu Arta, o susțin permanent, sunt modele pentru copii chiar prin felul lor de a fi.

Chiar și în acest an 2020, dificil pentru toată lumea, dar, cu deosebire, pentru zonele legate de educație și cultură, grație perseverenței, determinării și dragostei fără rest a profesoarei pentru copii, elevii săi, îi va fi dedicată Sărbătorii Nașterii Domnului o expoziție de icoane pe sticlă, vernisată, conform tradiției, la Biserica Popa Nan, în ultima decadă a lunii decembrie.

Mai mult, după ce anul școlar a debutat cu două expoziții ale unor artiști consacrați, invitați ai Mariei Cioată, Galeria Copiilor „Nicolae Tonitza” din incinta liceului nostru găzduiește, prin grija profesoarei noastre, o altă expoziție inedită, care cuprinde lucrările unor mici artiști debutanți, doi elevi ai Școlii Gimnaziale Vânătorii Mici, Isvorul – Județul Giurgiu.

Profesoara și artistul vizual Maria Roxana Olteanu Cioată are atâtea proiecte, cât să mai crească generațiile anilor ce vin la fel de creative și de responsabile ca cele care au făcut numele și renumele Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” și, de asemenea, proiecte personale, care merg dincolo de zidurile școlii, către oamenii dornici de Bine, de Frumos și de Adevăr.

A studiat vioara de la șapte ani, s-a împrietenit cu Vivaldi, Bach, Mozart, însă, odată cu trecerea timpului, a decis „să pună arcușul în cui”. Primele ore de franceză au avut  loc sub atenta supraveghere a mamei, dar gândul de a deveni pedagog  nu era încă pe listă. La orele ei nu ai cum să te plictisești. Elevii o alintă „Mademoiselle Cristina”, ori chiar, simplu, „Madmoa”;  face parte din echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescuʺ de mai bine de douăzeci de ani. Îi plac provocările și este adepta educației non-formale și a perfecționării permanente. Astăzi, stăm de vorbă cu profesoara Cristina Diana Mariș despre debutul la catedră, educația în sfera digitală și despre cum putem traversa provocările pe care le are de înfruntat învățământul din zile noastre.

Interviul pe scurt:

• Educație prin joc și joacă: ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva firesc, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală.”
• Tuturor le este greu, chiar și părinților: „Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației.”
• Nu există ,,ai greșit!”: „Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta.”  

O copilărie sub semnul notelor muzicale

Pasionată de muzică și de vioară, Cristina Diana a început să ia lecții de instrument încă de la vârsta de șapte ani. Studiul asiduu și orele de audiție, au fost un prim pas către omul de azi. ,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural. Mi-a format un anumit tip de organizare. Nu am excelat în domeniul solisticii, dar am iubit orele de orchestră și de cor. Porneam de la o partitură studiată individual și ajungeam să fim un tot, să trăim emoții extraordinare”, povestește Cristina Diana Mariș pentru Matricea Românească.

,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural”

Primele ore de franceză s-au derulat sub atenta supraveghere a mamei, dar ideea de a deveni profesor era încă departe. Ca orice tânăr dornic să devină independent, și-a luat destinul în propriile mâini și a început să caute un job încă din primul an de studenție. ,,Am avut norocul să o întâlnesc pe doamna Monica Șerbănescu, cea care a fost și este în continuare mentorul meu și de la care am învățat ce înseamnă să fii profesor. Îmi place să lucrez cu copii de toate vârstele. Am mulți elevi pe care i-am ,,crescutʺ de la grădiniță până la liceu”, spune Cristina.

Elevi eliberați de frica greșelii

Când intră la clasă, elevii nu cunosc sentimentul de plictiseală, asta pentru că se învață prin joc și joacă. ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva normal, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală. Dar verbul ,,être“, spre exemplu, nu trebuie scris doar la tablă și învățat pe de rost. El poate fi ortografiat cu creta în curtea școlii, poate fi cântat, poate fi redat prin benzi desenate. Analiza de text se poate face și pe versurile unui cântec sau citind/ jucând o piesă de teatru”, detaliază Cristina Diana Mariș.

,,Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil”

Sentimentul de greșeală sau închistarea dată de un răspuns incorect, nu au ce căuta la orele ei. La începutul fiecărui an școlar, „Mademoiselle” Cristina, le spune deschis copiilor: ,,Vă rog să mă întrerupeți de fiecare dată când nu înțelegeți ceva. Nu vreau doar să bifați participarea la oră. Vreau să întrebați, vreau să vorbiți.” Ba mai mult, pe când asista la o oră de-a unei colege, a observat că nu s-a rostit deloc cuvântul ,,greșit”, iar asta i-a dat de gândit. ,,Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta”, clarifică profesoara Mariș.

Exilul școlii în online și învățarea continuă

Astăzi, se discută peste tot despre cât de greu este să fii profesor, despre lipsa tabletelor, a competențelor digitale etc. Am rugat-o pe Cristina să ne spună cum vede educația pe tărâmul online-ului. ,,Dacă analizăm la nivel macro, sunt foarte mulți factori care contribuie la situația un pic haotică din învățământul actual. Nu are rost să îi enumăr și eu. Consider doar că nu putem să analizăm și să punem în discuție ce ne deranjează fără a veni și cu soluții posibile de rezolvare. Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu! Pentru mine, lucrul cu tehnologia nu este ceva nou, m-am folosit de aceasta cu mult înainte să apară ideea de școală online, predare simultană. Prezentări video, corespondență cu copii din alte țări prin intermediul rețelelor de socializare, teste online, karaoke – sunt doar câteva exemple de lucru cu suport tehnologic, pe care l-am aplicat la clasă înainte de pandemie”, mărturisește Cristina.

,,Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu!”

Dacă această perioadă nu a luat-o pe nepregătite, am fost curios să aflu cum se desfășoară demersul educațional la nivelul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu“. ,,Organizația noastră a susținut, încă din prima zi de școală, și ore online, pentru că au fost părinți care au preferat această variantă pentru copiii lor. Deci multe ore se desfășurau în formula „simultan”, cu o parte din copii în clasă și o parte, acasă. Acum, toată lumea lucrează online. Da, este mai greu, timpul alocat pregătirii lecțiilor este mai lung. Dar îmi plac provocările. Pe lângă tot ce înseamnă școală (ore, pregătire, corectură) învăț și descopăr metode, aplicații noi pe care le folosesc la clasă pentru ca orele să aibă ritm, să nu devină rutină, indiferent că sunt face to face, hibrid sau 100% online”, detaliază Cristina Mariș.

Să ne gândim și la părinți

Profesori, elevi și părinți – toți actorii implicați în educație – sunt puși în fața unei noi forme de învățare. Unii o socotesc incompletă, alții rece și plină de riscuri, însă profesoara Mariș crede în capacitatea de adaptare a elevilor și a profesorilor; mai greu le este părinților. ,,Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației. În definitiv, platformele educaționale care au apărut și la care fiecare școală poate avea acces, sunt unelte care pot ușura munca unui profesor. Gândiți-vă la zecile de caiete, teste luate acasă pentru a fi corectate. Acum le poți avea pe toate în laptopul propriu. Poți urmări mai ușor evoluția copilului de-a lungul timpului. Pentru că un copil nu trebuie să reprezinte doar un nume în grila cu rezultatele obținute la o evaluare la clasă sau la o testare națională, ci o evoluție. Nu spun că este ușor. Spun doar că trebuie să vedem și să ne folosim de beneficiile pe care ni le oferă această perioadă. A, și să nu uităm că meseria de profesor nu implică doar predare-consolidare-evaluare, ci ÎNVĂȚARE CONTINUĂ!”, conchide Cristina Diana Mariș.

În drumul nostru prin Moldova am avut plăcerea să îl cunoaștem pe arhimandritul Iezechiel Ariton, starețul Mănăstirii Florești din județul Vaslui. Am fost primiți cu o căldură sufletească de nedescris și am avut bucuria de a cunoaște o poveste de viață admirabilă.

Ctitoria acestui monument este la 1590. ,,Prima biserică a fost întemeiată de către Cârstea Ghenovici, vornic al Țării de Sus. Biserica a fost făcută din lemn și a populat-o cu maici. Maica Florentina a fost prima stareță a acestui așezământ monahal, de unde își trage denumirea satul Florești. Vornicul Țării Moldovei a dat bisericii un tetraevangheliar de aur care se găsește la Muzeul Național din București. A mai dăruit o Sfântă Evanghelie în foița de aur, are 375 de foi și este la muzeu.”

La doi metri adâncime se găsește fundația vechii biserici. ,,Pe fundația bisericii din jurul anului 1700, au făcut o altă biserică care o dăinuit până la 1820. S-a început acest monument care nu s-a terminat datorită legii secularizării averilor mănăstirești. Biserica are un stil gotic. A fost construit un pod de lemn deasupra și acoperișul. Nu au fost finalizate nici clopotnița și nici casa de lângă. La 1820 au început consecutiv lucrările la aceasta. Catapeteasma este dintr-un păr african, realizată la Viena. Cel mai vechi lucru din această mănăstire este icoana Maicii Domnului care nu se știe în ce an a fost făcută. Se spune că la 1749 Ecaterina Mavrocordat suferea de o boală, mai precis de lepră și s-a  atins de icoana Maicii Domnului și s-a vindecat. Maica Domnului are o salbă unde sunt peste 200 de piese formate din bijuterii, cruci și diferite obiecte ce reprezintă donații ale domnitorilor și ale oamenilor. Aceasta se care se află la muzeul din Vaslui.”

În data de 21 noiembrie 1991 este trimis de la Episcopia Romanului și Hușilor la această mănăstire arhimandritul Iezechiel Ariton, iar în decembrie 1997 vine ieromonahul Ioan Irineu Bocîncă. ,,Când am venit în 1991 la Florești, pe vremea Preasfințitului Eftimie, biserica era ruptă de la jumătate și plină de porumbei, geamurile sparte. După secularizare, biserica a fost dată satului și era înconjurată de un gard, deoarece după acest gard se aflau 60 de bolnavi psihic care stăteau în casa de lângă biserică, fără foc, neavând încălzire. Am stat cu ei trei ani- din 1991 până în 1993, când au fost mutați în altă clădire unde au avut condiții mult mai umane. Aici nu aveau nici un medic. Toți lucrătorii erau din sat de aici.” Hramul acestei biserici este Sfântul Proroc Ilie și la paraclis Adormirea Maicii Domnului, iar în momentul de față sunt șase măicuțe și doi preoți – ,,o familie”, așa cum ne spune părintele.

Ce sentimente aveți? Ce v-a determinat să continuați activitatea aici?

,,Am un sentiment de bucurie, dar nu mai am acel sentiment de luptător pe care l-am avut la început. Pot spune că într-o anumită măsură nebunia m-a făcut să merg mai departe”, ne spune râzând părintele. ,,Gândiți-vă că erau 60 de oameni cu probleme psihice, mi-au creat diferite probleme, de exemplu mi-au aruncat mașina în iaz, m-au bătut. Eu la început, când am venit aici dormeam într-un solar deoarece lumea de atunci nu mă voia în sat, am stat doi ani acolo. În mănăstire trebuie să fii în primul rând în slujba lui Dumnezeu, un ostaș al Său. Să îți placă rugăciunea, să îți placă apropierea de Dumnezeu. Mi-aș dori râvna pe care o aveam la început. Trăim bucuria sufletelor care vin acum, înainte trăiam pentru ceea ce făceam, ziduri, acum trăiesc bucuria dacă zidesc un suflet, dacă atenuez ura şi răutatea dintre două persoane care se urăsc. Mă bucur dacă pot să îl dăruiesc pe Hristos. Vorbim mai puțin de suflet, noi trebuie să dăruim dragoste, bucurie, de multe ori suntem triști. Haideți să intrăm în sufletele oamenilor că degeaba avem o biserică atât de mare dacă este goală.”

,,Noi, biserica, trebuie să fie o flacără mai vie ca oricând. Trebuie să îi apropiem de Hristos, El este lumina lumii. Oricine vine să ne deschidă ușa trebuie să vadă și umanul din noi, ceea ce Dumnezeu ne-a învățat. Am fost generația de sacrificiu, 30 de ani de la revoluție ne-au fost de ajuns, am ridicat ziduri, s-au reînființat mănăstiri. Toate aceste lucruri au fost făcute pentru oameni.”

,,Lucrul bun poate ai senzația că te umilește ca persoană, dar spiritual creștem.”

Viitorul satului românesc

,,Observ că tinerii trec pe lângă mine mă salute și atât! Nu frecventează, nu deschid ușa bisericii să aprindă o lumânare pentru tata sau mama care a trecut la cele veșnice. În zilele de astăzi majoritatea tinerilor caută o viață mai bună în străinătate și nu mai au timp de această trăire spirituală. Trăim aceasta dramă, din păcate.”

Revitalizarea satului

,,Acum cred că cu această ispită (Pandemia), este un moment bun să ne aducem aminte de ceea suntem. Ca să vedem ceea ce suntem trebuie să ne ducem la mormânt și să vedem ce a fost acela sunt și eu, ce sunt eu a fost și acela. Cred că satul românesc nu va avea o dezvoltare în următorii ani, deoarece  tendința oamenilor este de a se așeza în mediul urban. La oraș trăiești ca să muncești, însă la sat muncești ca să trăiești, muncești în grădină ca să îți procuri hrana în gospodărie. Observ însă că mulți de la oraș migrează către sate și vin cu obișnuita de acolo, adică de a cumpăra de la magazine. Din 12 vaci din acest sat, mănăstirea are 6. Nu văd nicio explozie în revitalizarea satului și mai mult în dezvoltarea sa.”

Muzeul (Casa Egumenească)

În anul 2002 au început lucrările de restaurare la Casa Egumenească și au durat până în decembrie 2008. Au fost făcute modificări destul de ample precum demolarea acoperișului, decapare și cămășuirea pereților (exterior, interior) și în 2003 am început construirea paraclisului pentru perioada de iarnă.

,,Aici ne-am dorit să facem un muzeu unde să punem piese care de-a lungul istoriei au fost găsite în mănăstire, astfel le-am adunat aici, gândindu-mă cumva că reușim să facem un muzeu. Acest muzeu este consacrat Preasfințitului Părinte Episcop Iacob Antonovici care este din zona noastră, și care în 1916 a făcut o monografie, cea a mănăstirii Florești și după aceasta monografie am refăcut o parte din biserică, aceasta fiind punctul nostru de plecare.”

Interviu realizat de Andrei Ispas

Matricea Românească a plecat în căutarea tradițiilor și a locurilor magice prin țară. În drumul nostru am avut bucuria să ne întâlnim cu doamna Iulia Maftei din comuna Laza, județul Vaslui. Dansa duce mai departe tradiția iei și așa cum se numește, este un “meșter popular”.

Doamna Iulia Maftei are 49 de ani și este din județul Vaslui, unde a început povestea ,,meșteri populari”, așa cum îi place să o numească. Moștenirea aceasta a dobândit-o de la mama sa, urmând câteva etape de pregătire. ,,M-am născut cu războiul de cusut în casă totul a început din necesitatea de a confecționa hăinuțe, pe vremea aceea nu era ușor să îți cumperi haine. De mică stăteam pe lângă mama și priveam cum prelucra lâna pentru covoare, la un covor se lucrează și o iarnă”.

Cu zâmbetul pe buze ne povestește primele momente în care a confecționat prima ie. Totul a început când fata cea mică a avut nevoie de un costum popular pentru un eveniment muzical. ,,Am luat o pânză mai veche din casă și am început să cos”. S-a întâmplat cu 6 ani în urmă, pe vremea aceea această tradiție nu era atât de dezvoltată în zona aceasta. În urmă cu 4 ani au apărut pe piața acele modele de ii confecționate la mașini automate.

În urmă cu un an a ajuns în zona Moldovei Asociația ,,World Vision Romania’’ care colaborează cu Biserica și se ocupă de dezvoltarea atelierelor la sate, unde doamna Iulia a făcut un curs de țesător manual împreună cu alte 28 de doamne. Patru dintre dânsele au făcut un proiect în urma căruia au primit 10.000 de RON. Cu acești bani și-a cumpărat două mașini de cusut și materie primă, urmând să confecționeze gentuțe stilizate din pânză cusută la război, cu care a mers prin diferite târguri.

„O experiență deosebit de frumoasă a fost momentul în care am văzut gentuța confecționată de mine pe un panou uriaș.”

Primii pași

Se începe prin confecționarea pânzei, dar aceasta pânză se găsește și în comerț. În Moldova iile se pot deosebi prin aceste aspecte geometrice. Ele se croiesc din 4 dreptunghiuri, partea de sus este întotdeauna mai bogată, urmată de șirul galben care desparte încrețul și după, șirurile. Se confecționează în funcție de ce dorește și clientul, bineînțeles respectând modelele de bază. Culorile reprezentative acestei zonei sunt roșu și negru.

„Fiecare simbol reprezintă ceva, se poate spune că fiecare simbol te protejează, de aceea fiecare avea modele specifice zonei. La noi în Moldova reprezentativ este bujorul”, povestește doamna Iulia pentru Matricea Românească

„Ia se îmbracă în zi de sărbătoare, când mergi la biserică, dar și pentru alte evenimente”, ne confirmă dansa. Cele mai multe comenzi le-a primit pentru confecționarea hăinuțelor de copii. ,,Mă bucur de fiecare dată când văd pruncii îmbrăcați cu hăinuțele făcute de mine. Este o satisfacție să știu că hăinuța pe care o poartă la botez este făcută de mine.”

Doamna Iulia Maftei a confecționat peste 35 de ii, dintre acestea foarte multe pentru copii. Nu poate face două la fel, de aceea mereu mai adaugă ceva la fiecare ie pe care o confecționează.

Costumul popular este alcătuit din ie, poale, potă, brâu și bundița. Întreținerea lor este un pic dificilă deoarece necesita spălare manuală. În unele muzee, iile se țin în locuri speciale de conservare.

Elementele care ne ajută să distingem ia originală de cele confecționare la mașină

,,În primul rând, se întoarce țesătura unde se pot observa nodulețele de la cusătura spre deosebire de cele confecționate la mașina unde se folosește pe interior o foiță din plastic transparenta pentru a acoperi cusătura din interior. La gât folosesc o încrețitura unde se vede că nu este o lână autentică, noi le facem cu crețitură. La pânză se mai pot observa diferențe. Cel mai importat la confecționarea iei este să folosești o ață de calitate pentru a putea să o ai o viață întreagă”, ne spune Iulia.

Timpul și procedura

„Cel mai mult am lucrat la prima ie deoarece eram începătoare. Fiecare ie are timpul ei și nu se poate spune o perioadă anume de timp pentru fiecare model, deoarece toate sunt unicate. Poate să dureze o lună, două, în funcție de complexitatea modelului.”

Tot timpul țese manual. Inspirația și-o ia din ii vechi. Înainte cosea o iarnă întreagă la o ie. Foarte rar folosește mașina de cusut. Tot timpul trebuie respectate culorile și planșa, în cazul în care o are. Nu se poate face după bunul plac. „Mie nu îmi place să creez  același model, ci de fiecare dată mă străduiesc să aduc altceva.”

Ce o face să continue această tradiție

Fiind invitată la biblioteca județeană din Vaslui să le vorbească liceenilor despre această tradiție, a observat cu bucurie interesul acestora. Ia poate fi adaptată vremurilor moderne. „Am vrut să le arăt cum pot să distingă o ie adevărată de una făcută la mașină. Le-am povestit cum a început purtarea acestei ii din necesitate, cum regina Maria a ridicat-o la un rang înalt, cum a purtat-o Maria Tănase prin întreaga lume și cum i sa dat valoare iei deoarece aceasta este un veșmânt de sărbătoare, eu așa consider.” Majoritatea liceenilor care au participat la aceste evenimente au dorit să urmeze cursuri în domeniu. „Bucuria din ochii oamenilor m-a făcut să merg mai departe; când văd că omul este mulțumit de lucrul pe care îl fac, mă bucura și mă încărca pozitiv.”

„Acest lucru nu se face pentru bani, dar eu nu renunț, o să muncesc până la bătrânețe.”

Cursuri de formare

Colaborează cu un atelier unde copiii vin să facă diferite activități precum confecționarea măștilor. Unul dintre aceste ateliere este în satul Sauca, unde copiii vin să se intereseze de tradiții, unde vor să învețe să confecționeze o ie. Iulia  își dorește ca după fiecare clipă petrecută cu ei să plece acasă încărcați emoțional și tradițional. Acolo au și un mic muzeu pe care copiii vin și îl vizitează, unde pot vedea ce înseamnă un război de țesut, cum se făceau covoarele și multe alte obiecte tradiționale.

Talent sau muncă?

„Totul se bazează mai ales pe multă muncă, dar și pe talent. Totul trebuie făcut din suflet, nu pentru bani, ca orice lucru tradițional. Dacă este pasiune mai uiți de alte griji și te aprofundezi în lucru.”

Simbolul iei pentru mine

„Este o haină de sărbătoare asemenea unui veșmânt, ia face parte din familia mea. O țes până când nu o să mai pot. Ia este ca o poveste scrisă cu acul, cruciuliță cu cruciuliță. Ai aceeași satisfacție sufletește ca și cum ai scrie o carte.”

Bundița

În zona aceasta se mai găsește și bundița. Este făcută pe o pânză mai groasă (doc) și obligatoriu marginea aceea trebuie făcută din pielea de miel sau împletitura din lână. Se folosește o altă tehnică de coasere. Reprezentative sunt florile de pe ea.

Interviu realizat de Andrei Ispas.