Din civilizația dacilor au rămas până astăzi doar ruinele unora dintre așezările lor. Practic, romanii au distrus aproape complet fortificațiile, templele și așezările poporului cucerit, iar timpul a trecut nemilos peste toate. Astăzi, unele dintre ruine sunt cunoscute și puse în valoare, în timp ce altele sunt lăsate să subziste aproape la întâmplare. Iată care sunt cele mai importante vestigii vizitabile ale dacilor.

1. Sarmizegetusa Regia (cea Regală), satul Grădiștea Muncelului, jud. Hunedoara

A fost capitala lui Decebal, care a înconjurat-o cu șase cetăți cu rol defensiv poziționate pe munții din jur. A fost centrul religios și politic al Daciei, iar ca așezare strategică era considerată excepțională. Era construită din piatră. Zidurile groase de 3 metri și înalte de 4-5 metri înconjurau o suprafață de aproximativ 3 hectare. După cucerirea romană, a fost distrusă, iar capitala a fost mutată la o distanță de 40 km, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Sarmizegetusa Regia. Sursa: patrimoniu.ro

2. Cetatea Costești, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

A fost construită de Burebista și este cea mai veche dintre cetățile dacice. Este poziționată pe un deal, la altitudinea de circa 500 metri. În vremurile sale de glorie, era sediu de garnizoană, reședință pentru conducătorii militari, avea turnuri de observație și cisterne pentru apă. Potecile te vor duce prin pădure la ruinele celor patru sanctuare antice, considerate comorile ascunse ale Costeștiului.

Turn de locuire la Cetatea Costești. Sursa: patrimoniu.ro

3. Cetatea Blidaru, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

Ingenioasă și foarte eficientă ca arhitectură militară, cetatea Blidaru a fost construită pe o suprafață de 6.000 de metri pătrați, sub forma a două incinte care comunică între ele. Este considerată drept cea mai eficientă dintre cetățile dacice. Datează din secolul I î.Hr. și se găsește la altitudinea de 750 metri. Călătorul care-și propune să o viziteze trebuie să se pregătescă temeinic: la cetate nu se poate ajunge cu mașina, nici măcar cu căruța, iar drumul prin pădure poate fi mai dificil decât s-ar crede.

Ziduri în ruină la Cetatea Blidaru. Sursa: patrimoniu.ro

4. Cetatea Piatra Roșie, Luncani, jud. Hunedoara, în Parcul Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina

Este construită pe un masiv stâncos, accesibil doar pe una dintre cele patru laturi. Turiștii sunt surprinși să descopere aici un monumental drum pavat cu piatră, în trepte, care îi conduce prin pădure. A fost construită în timpul lui Burebista și are suprafața de 12.000 de metri pătrați. Se pare că aici locuiau demnitari daci sau persoane cu un rang social important. Nu se păstrează multe vestigii, dar priveliștea impresionantă care se deschide de pe platoul cetății face să merite efortul de a o vizita.

Panorama de la cetatea Piatra Roșie este impresionantă. Sursa: patrimoniu.ro

5. Templele de la Fețele Albe

Sunt ruinele a două temple situate în vecinătatea Sarmizegetusei Regia. Din tradițiile locale se știe că în perioada în care aici se găsea capitala dacilor, la Fețele Albe era un centru religios, alcătuit din altare și din locuințele celor care întrețineau cultul. Numele locului a lăsat mult loc imaginației localnicilor. Ei cred că denumirea vine de la fecioarele sacrificate în cadrul religiei lui Zamolxis. Mai aproape de adevăr pare a fi că numele provine de la pietrele albe din calcar din care erau construite clădirile antice. Astăzi, Fețele Albe este un loc populat mai ales în preajma Sânzienelor (24 iunie), când se crede că aici se concentrează o mare cantitate de energie supranaturală.

Ruinele și copacii au stabilit o simbioză la Fețele Albe. Sursa: glasul-hd.ro

6. Cetatea din Ardeu, comuna Balșa, jud. Hunedoara

Ruinele care se păstrează reprezintă foarte puțin din așezarea dacică, astfel încât cetatea din Ardeu este de obicei ignorată de turiști. Totuși, în vechime ea era importantă pentru că se afla pe traseul exploatațiilor de aur și deci avea rol strategic. Ea se găsește la doar câțiva kilometri de Geoagiu (Germisara în Antichitate) acolo unde apa geotermală a fost folosită în scopuri terapeutice încă din vremea daco-romanilor.

Urmele Cetății Ardeu. Sursa: clujwebstory.ro

7. Cetatea de la Căpâlna, jud. Alba

Deși mai departe de epicentrul de la Sarmizegetusa, Căpâlna era o cetate importantă. Era reședință a unui nobil bogat, ceea ce se deduce din numeroasele artefacte descoperite în urma săpăturilor arheologice. Astăzi se mai păstrează doar câteva fragmente din zidurile groase de trei metri și rămășițele unui turn de apărare.

O parte din ce se poate astăzi vedea la Cetatea Căpâlna. Sursa: patrimoniu.ro

Colecția de cărți poștale a familiei Mocanu spune o dureroasă și frumoasă poveste de viață. Sunt îngălbenite, dar încă expresive,  deși nu mai puțin de un secol și un an au trecut peste ele.

Cea mai rușinoasă înfrângere din istoria românilor

În septembrie 1917, familia Dumitrescu din Bacău trăia o dramă: fiul lor, Petru Dumitrescu, absolvent de școală militară și candidat pentru ofițer, luptase la Turtucaia, pe teritoriul românesc din sudul Dunării, în prima confruntare importantă a românilor din Primul Război Mondial. Bătălia a durat puțin și s-a sfârșit nefericit pentru noi. A fost numită ulterior cea mai rușinoasă înfrângere a românilor din toată istoria lor, iar motivul eșecului a fost infatuarea comandanților români, combinată cu slaba pregătire și dotare a soldaților.

Bacăul este departe de Dunăre, așa că moldovenii n-au resimțit atunci frica pe care bucureștenii au trăit-o din plin, gândindu-se că vor fi ocupați de trupele germano-bulgare. Dar erau alte motive de îngrijorare. În luptă căzuseră 6.000 de militari și alți 28.000 fuseseră făcuți prizonieri. Iar familia Dumitrescu nu știa nimic despre Petru.

Cărțile poștale erau scrise în franceză

Vestea cea bună a venit puțin timp mai târziu. O carte poștală expediată din Bulgaria a ajuns la familia din Moldova purtând doar câteva rânduri scrise cu cerneală. Petru anunța că este sănătos și că este prizonier al armatei bulgaro-germane, în lagărul de la Sliven. Nu știa la ce să se aștepte mai departe.

Carmen Maria Mocanu, născută în 1953, este nepoata uneia dintre surorile lui Petru Dumitrescu și custodele colecției de cărți poștale. Își amintește ce i s-a povestit despre cum au parcurs străbunicii ei perioada respectivă. „A fost o corespondență lungă, care durat până în 1918. Mama, tata și cele două surori îi scriau disperați. Aproape toate cărțile poștale au câte o rugă către Dumnezeu să nu-l lase, să vină înapoi sănătos.” Mesajele dintre familie și copilul lor erau scrise cu afecțiune, în limba culturală a bătrânei Europe, franceza. „Familia mea era mic burgheză, nu erau oameni avuți, mari proprietari de pământ sau boieri. Dar bunica mea, care era casnică, scria în limba franceză. Soțul ei era șef de gară, iar copii lor avuseseră parte de educație – bunica mea era absolventă de pension, iar fratele ei Petru făcuse o școală militară”, spune Carmen Mocanu, care adaugă că mulți români erau atunci oameni educați și care prețuiau enorm familia. Cărțile poștale au fost păstrate cu grijă mare, pentru că ele conțineau nu doar vești, ci mai ales sentimente și speranțe. Deși sunt din ce în ce mai puțin grăitoare pentru descendenții direcți ai protagoniștilor, ele sunt obiecte vii pentru cine știe să le asculte povestea.

Prizonier în Primul Război, comandant de regiment în Al Doilea

Petru a fost eliberat în anul în care Primul Război Mondial a luat sfârșit. Dar prizonieratul nu l-a descurajat în privința carierei militare. Intrase în război cu gradul de plutonier al Școlii Militare de Artilerie, iar în anii următori a înaintat în grad. În Al Doilea Război Mondial era colonel și a luptat în calitate de comandant al Regimentului Artilerie din Bacău.

După cel de-Al Doilea Război, foarte multe lucruri s-au schimbat în România. Petru Dumitrescu, un om care și-a închinat viața apărării țării sale, nu s-a adaptat la noul regim și la noua configurație teritorială și ideologică a României. Carmen Mocanu își amintește un detaliu: “Eram copil și n-am vorbit niciodată cu fratele bunicii mele despre perioada în care a fost prizonier. Dar țin minte că în bucătăria lor exista o hartă a României Mari. Era afișată pe un dulap, dar pe o latură ascunsă, nu se vedea ușor, pentru că erau deja alte vremuri, iar România Mare nu mai exista. Dar cum scăpase harta aceea nearsă, nu pot să-mi explic”.

Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viață. Mona Șerbănescu a oferit Matricei Românești un interviu din care extragem câteva idei puternice.

• Trecutul este singura garanție a viitorului. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, avem senzația că noi suntem nimeni. Într-o Europă care trece prin disensiunile pe care le știm, noi am putea să ne autodistrugem, gândindu-ne că nu mai avem nicio valoare.
• Fără trecut, noi suntem o frunză-n vânt. Copilului trebuie să-i dai sentimentul apartenenței, pentru că dacă nu-l are, atunci va putea oricine să vină să-i spună cine este și pe unde să o apuce.
• Esențial este ce simți că ești, nu ce ți se spune că ești. Iar dacă simți legătura aceasta de familie, de neam, cu siguranță nu vei putea să te rătăcești irecuperabil în viață.

• Viitorul este clădit pe cunoașterea trecutului și pe valorizarea a ceea ce trecutul ne-a oferit ca lecție.
• Este esențial să înțeleg ce urmează să fac. Și să nu fac un pas fără să am în spate o reflecție.
• Valorizând lecția trecutului, pot să pășesc în viitor. Nu e vorba nicidecum să mă întorc cu spatele la viitor. Din contră, în felul acesta aș putea să spun că am patru ochi: cu doi ochi privesc trecutul pe care îl înțeleg pentru că îl privesc și cu ochiul minții și cu al sufletului, iar cu alți doi ochi limpezi privesc viitorul.

Ce este Matricea? Este formă originară, este locul rădăcinilor, este simbol, este sufletul neamului. Așa au răspuns elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” în ziua de 29 noiembrie 2018, când această întrebare le-a fost adresată cu prilejul lansării numărului 2 al revistei „Matricea Românească”. Prin cuvintele rostite apoi, reprezentanții Asociației Culturale Matricea Românească le-au oferit elevilor un fin ghidaj către reperele esențiale ale formării lor.

Povestea dramatică a ilustratelor vechi de 101 ani

„Astăzi se încheie Zilele Educației Creștin Ortodoxe în liceul nostru”, a spus Mona Șerbănescu, directorul general al instituției, după care le-a arătat copiilor două exemple de dăinuire prin memoria lucrurilor. Primul a fost o ie care pare nouă, dar în realitate este veche de 130 de ani. Albă, brodată pe piept și la mâneci, ea este purtată de unul dintre elevi, care povestește că a fost lucrată de străbunica lui pentru fiul ei. Al doilea este o colecție de cărți poștale din 1917, care conțin o poveste dramatică: au fost trimise între  Bulgaria și România de către o familie de băcăuani care-și avea în lagărul de la Sliven un fiu, căzut prizonier în Primul Război Mondial. Îngrijorările și speranțele lor, cuprinse în cele câteva rânduri ale fiecărei cărți poștale, au traversat suta de ani până la noi, dovedind că oamenii nu mor de tot, dacă amintirea lor nu dispare din sufletul celor rămași.

Cine și cum schimbă România?

Cristina Cazan, brand manager Bulboacă & Asociații, a vorbit apoi despre cum schimbăm România. Și a sugerat că îmbrăcați în ii românești suntem în starea de spirit potrivită pentru o schimbare profundă în bine, pentru o reîmprospătare cu aerul tare al originilor neamului nostru. Ana Nițu, brand & business services officer Bulboacă & Asociații, le-a făcut elevilor o pledoarie pentru a crește, a se educa, apoi a explora lumea și a culege din ea experiențele ziditoare – pentru ca apoi să urmeze întoarcerea acasă, la mediul roditor al unei țări care are nevoie de minți și mâini care să-l lucreze.

Patru idei exprimate de Adrian-Cătălin Bulboacă, partener coordonator Bulboacă & Asociații, președintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească:

• Ceea ce face Liceul „Anastasia Popescu” reflectă însăși esența Matricei Românești, care este esența sufletului românesc: dragostea față de frumos, dragostea față de cultură și de învățare, dragostea de țară și dorința de a face bine;
• Frumosul este esențial în construcția noastră ca oameni;
• Trebuie să cunoaștem lumea, dar în primul rând să ne cunoaștem țara, cu oamenii, locurile, monumentele ei reprezentative;
• Există un dar al povestirii, care se primește de la bunici și părinți și se dezvoltă în școală, iar prin el împărtășim experiențe esențiale și valori definitorii.

Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”. Ancora întregii prelegeri, ca și a discuției care i-a urmat, a fost gândirea Părintelui Stăniloae și apelul la suferința care i-a dublat și autentificat opera.

Un neam încarcerat într-o rețea virtuală

Memoria identității neamului nostru se nivelează, adică se pierde, spune profesorul Adrian Lemeni, iar asta  pare a fi consecința inevitabilă a deprinderilor noastre recente. Mai exact, lumea e din ce în ce mai adâncită în virtual, în starea în care nu exiști decât dacă ești conectat electronic. Beneficiile le calculează fiecare utilizator în parte, dar amenințările nu pot fi sesizate de la prima vedere de către oricine. Ca să le dăm un contur precis acestor primejdii subtile, conferențiarul a propus următoarea structură de ireductibilități:

Un neam nu se reduce la un popor;

Un popor nu se reduce la o populație de comunități;

O comunitate nu se reduce la o rețea.

Prin contragere, un neam nu se reduce la o rețea, oricât de seducătoare și acaparatoare ar fi ea. Dar poate fi absorbit în ea bucată cu bucată, persoană cu persoană, user cu user. Actul de a te conecta printr-o rețea de socializare virtuală cu altcineva te rupe, paradoxal, de restul. Câștigi o legătură, pierzi prezența comunității. Prețul like-ului astfel debândit nu este oare prea mare?

Idei esențiale din expunerea lui Adrian Lemeni

• Sufletul unui neam nu poate fi distrus. Poate fi deturnat, dar nu distrus.
• Când o țară e invadată, sufletul poporului nu poate fi invadat. Cucerirea nu operează în invizibil așa cum este activă în ordinea politică și economică.
• Destinul neamului se împlinește în eshatologie. Părintele Stăniloae: Poporul trebuie să-și asume identitatea colectivă, în perspectivă eshatologică. Intrăm astfel astfel într-un registru mult mai ridicat, în care parcursul poporului în istorie nu valorează în niciun caz cât sugerează indicatorii de performanță economică.
• Marile fapte au prețul lor, de obicei o jertfă pe măsură. Unirea pe care o celebrăm la Centenar a fost plătită cu sânge. Cât din durerea acestei jertfe mai este în mintea și sufletul nostru?
• Viața neamului nu se epuizează cu timpul generației noastre. Din acest motiv, continuitatea cu cei dinainte de noi e strict necesară – și nu este garantată prin simpla descendență biologică. Dar în ce stare trebuie să ne așezăm pentru a stabili continuitatea cu cei care s-au jertfit în istorie pentru binele neamului lor?
• Din Marin Sorescu, citat de Tudor Gheorghe: „Ardealul este starea de spirit în care mă gândesc la țară!”

De cât timp există corul din Finteușu Mare și de ce este asta important?

Adrian Lemeni a povestit despre corul de bărbați din Finteușu Mare, din Maramureș, care există de peste un veac. S-a păstrat din gură în gură solemnitatea dureroasă a momentelor când bărbații mai în vârstă din Finteușu Mare, neputând merge pe front, s-au întrebat: Dar noi ce putem face ca să sprijinim pe frații noștri care luptă în Război? Ideea care le-a venit s-a născut din durerea unei aparente neputințe. Au făcut un cor. Bătrâni pentru război, dar încă în putere pentru a cânta. Iar apoi nu s-au mai oprit o sută de ani. Un secol în care au cântat la Liturghiile de duminică, în serbări și festivaluri, în toate regiunile țării și peste tot în Europa. Este muzică, dar nu este nici pe departe doar atât, este de fapt jertfă, e stare de sacrificiu.

Ca o concluzie la povestea corului, conferențiarul adaugă: „Cum ajungi să fii în duhul lui Avram Iancu? Doar știind lucruri despre el, așa cum le relatează istoricii? Da, este un pas, dar nu este de-ajuns. Trebuie să înțelegi cum și-a trăit viața și de ce și-a trăit-o așa.” Iar apoi, cu umor ardelenesc, Adrian Lemeni adaugă care a fost cel mai scurt discurs ținut de Avram Iancu. Atunci când camarazii săi îl așteptau ca să-și expună cu elocvență solicitările în fața împăratului, marelui român nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are de la cine să aștepte dreptate. Iar atunci s-a întors hotărât către oamenii săi și le-a spus apăsat: „No, hai!”

Cum s-a biruit pe sine Regele Ferdinand înainte de Marele Război

• Când ești în genunchi, ești în stare de jertfă. Se poate să reziști în istorie în stare de îngenunchere, dacă poți să convertești strivirea ta în rezistență.
• Părintele Stăniloae: Forța unui neam nu este indicată de gloria sa militară, nici de teritoriile pe care le-a cucerit.
• Regele Ferdinand, după ce a luat decizia de a intra în război împotriva Germaniei, țara sa natală: Să dea Dumnezeu să biruiască românii, așa cum și eu m-am biruit pe mine!
• Părintele Stăniloae: Când zicem „Doamne-ajută!”, noi nu zicem asta în chip utilitarist, adică să ne asiste Dumnezeu și să primim ce ne trebuie. Ci ne încredințăm lui Dumnezeu. Ne închinăm, adică ne încredințăm Atotputernicului.
• Oamenii fragmentați lăuntric nu pot stabili o unitate cu nimeni. Nu pot fi unificați cu semenii lor dacă în sufletul lor e dezbinare. Știind asta, în ce stare așteptăm sărbătorirea Marii Uniri?

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

Toleranţa şi incluziunea sunt subiectele zilei în România, unde un referendum pentru redefinirea noţiunii de familie se profilează la orizont. În acest timp, “valorile” occidentale sunt împinse în faţă prin cele mai subtile mijloace: bunăoară, un “inofensiv” serial TV pentru copii, Micii Muppets, difuzat de Disney Junior.

În episodul You say potato, I say best friend (“Tu spui cartof, eu spun cel mai bun prieten”), din serialul Muppet Babies (“Micii Muppets”), personajul Gonzo îşi face un prieten (inanimat) denumit Cartof, pe care insistă să îl integreze în toate jocurile pe care le joacă alături de amicii săi. În momentul în care aceştia protestează că noul lor companion, Cartof, nu ştie să facă nimic şi este prea static, Gonzo se retrage din grup şi se distrează numai alături de Cartof-cel-atât-de-diferit. Rezolvarea vine când prietenii realizează că au comis o greşeală şi acceptă să se joace atât cu Gonzo, cât şi cu Cartof. Morala vine din gura unui alt personaj: “Nu e suficient să te tolerăm, Cartof, trebuie să te şi includem!”.

Evident, poate părea paranoic să extrapolezi mesajul unui “inofensiv” show de televiziune pentru copii în lumea reală. Ar putea fi, prea bine, vorba de zeitgeist, şi nu de o campanie premeditată din partea creatorilor. Mutaţi însă replica lui Piggy din mediul steril şi teoretic neideologizat al desenelor animate în viaţa reală, într-un context de muncă, şi veţi avea adevărata dimensiune a problemei.

Nu mai e suficient să tolerăm, trebuie să şi includem – altfel, devenim inamici publici

Dacă luăm replica “Toleranţa nu mai e suficientă, e nevoie de incluziune” la adevărata ei greutate, ajungem la un adevăr simplu: a trecut vremea când toleranţa era acceptabilă. La urma urmei, poţi tolera arborând, în ascuns, sentimente ostile faţă de o chestiune, un grup sau o persoană. De aceea, nu mai e suficient să tolerezi: trebuie să şi incluzi, dacă vrei să dovedeşti că eşti ne-partizan şi îmbrăţişezi viaţa în toate manifestările ei.

Este o ideologie extrem de periculoasă, ce nu doar limitează libertatea conştiinţei indivizilor şi libertatea grupurilor (inclusiv a naţiunii), ci şi impune un stil de viaţă în care valorile personale sau colective devin irelevante. În numele incluziunii, s-ar zice, trebuie să accepţi orice, oricând, alternativa fiind aceea de a deveni inamic public, anti-european, anti-progres.

Viitorul, fără îndoială, aparţine cartoforilor morali.

Foto deschidere: muppet.wikia.com

La Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu se face educaţie nu numai pentru următorul ciclu, ci mai ales pentru următoarea generaţie de români. Povestea acestei nobile instituţii de învăţământ, mai jos.

Motto: “J’ai toujours pensé que l’école, c’était d’abord les professeurs” (Chagrin d’école – Daniel Pennac)

Cu peste douăzeci de ani în urmă, apăreau în peisajul școlii româneşti, mai întâi, Grădinița  Arc-en-Ciel, apoi, când copiii au crescut, Școala Anastasia Popescu, purtând numele celei dintâi profesoare de religie a celor mici.

Formula, cu totul nouă, a acestor unități de învățământ particular, propunea, avant la lettre, așezarea, în prim-planul tuturor activităților și intereselor școlii, a elevului, cu nevoile, talentul, neîmplinirile, ezitările, izbânzile sale, precum și o viziune creștin-ortodoxă în care se oglindea cu discreție, întreaga viață a comunității.

Ca atare, primul impact al acestei viziuni a fost asupra dascălilor si asupra părinților, pe care, trebuie să o spunem, i-a uimit la început curajul programului grădiniței și apoi al școlii, de a aborda predarea a trei limbi străine – franceza, germana și engleza – tuturor copiilor, în programul comun, ca și îndrăzneala de a aduce în sălile de grupă și de clase primare mai mulți profesori, care să predea, fiecare în parte, disciplinele în care era specializat, în timp ce educatoarei și învățătoarei le reveneau doar coordonarea colectivelor de copii și sarcina de a realiza integrarea informațiilor in proiecte multi și transdisciplinare.

Corul „Sfânta Elisabeta”, la Radio România Cultural

Copiii au crescut, au ajuns la vârsta gimnaziului, iar școala a crescut odată cu ei. S-au adunat multe premii la concursuri și olimpiade, proiecte, reviste scrise în și pentru școală, premii naționale și internaționale.

Un Liceu Pedagogic care duce mai departe valorile Şcolii

Părinții întrebau acum dacă nu este cazul să proiectăm liceul. Nu era o decizie ușor de luat, câtă vreme absolvenții clasei a VIII-a strângeau, an de an, buchete din note de 10 la Evaluarea Națională și își propuneau să nu abandoneze studiul limbilor străine, dar să continue aprofundarea, mai cu seamă, a științelor exacte. Liceele glorioase ale Capitalei îi primeau cu brațele deschise, iar părinții și profesorii își făceau un titlu de mândrie din aceste reușite.

Și totuși, unii copii și-ar fi dorit altceva. Mai multă înțelegere din partea profesorilor nou întâlniți. Mai multă căldură. Mai multă empatie. Reveneau la școală, se alintau din nou alături de dascălii care îi știau de mici și, nu de puține ori, se alăturau echipei de profesori pentru proiectele noi, în Școlile de Vară, ori în tabere. Erau cei mai pricepuți voluntari. Puteau fi cei mai buni profesori. Și iată că gândul acesta a prins contur: de ce nu, un liceu pedagogic, care să ducă mai departe valorile școlii – valorile de credință, de respect pentru copii, de grijă pentru tot ce ne înconjoară…

Începând, așadar, din anul școlar 2016-2017, Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu și-a deschis primele clase, întâmpinându-și elevii pe care  i-ar dori viitori dascăli dedicați, iubitori și atenți la nevoile copiilor – viitori învățăcei. Fiecare promoție va purta numele unui dascăl de vocație. Primele clase aduc astfel un omagiu distinsei profesoare Laetitia Leonte, pedagogul – model, care şi-a dedicat întreaga viață valorilor fundamentale pe care le reunesc Biserica, Familia si Școala și profesorului dăruit școlii și elevilor săi, Constantin Nițulescu. Tinerii care împărtăşesc valorile credinței, ale iubirii pentru tradițiile românești, ale respectului pentru creația lui Dumnezeu, sunt așteptați cu bucurie de confrații lor mai mari, care le vor fi călăuze pe parcursul celor patru ani de liceu.

Împreună vor descoperi nu doar literatura și științele, ci și jocurile copilăriei, tainele pedagogiei și ale didacticii, bogăția meșteșugurilor tradiționale, eleganța dansului popular, mlădierea cântului și armoniile pianului, ori ale viorii.  Vor desluși de la înaintașa lor, profesoara Anastasia Popescu, felul în care îi pot apropia pe cei mici de Hristos, vor face cunoștință cu mari pedagogi români, ori de pe alte meleaguri, își vor șlefui expresia în limbile străine pe care, acum, vor avea prilejul să le aprofundeze și să le practice nemijlocit.

Viața de licean este plină de bucurie și de împliniri, când elevul vede că poate dărui deja celor mai mici ca el parte din tot ce știe și are ocazia de a-și pune cunoștințele în practică, dacă antrenează noianul de cunoștințe, care, astfel, nu mai rămân doar la nivel teoretic, ci pot prinde contur, pot deveni viață.

Când, la finalul liceului, vor gândi spre ce carieră se pot îndrepta, unii dintre tineri vor putea alege să înceapă deja să lucreze, chiar în unitatea de învățământ ai cărei absolvenți sunt, la nivelul grădiniței  și al școlii primare, putând astfel fi, din punct de vedere material, deja independenți. Își vor urma studiile, în paralel cu această activitate, care le poate permite suficientă libertate pentru a-și desăvârși propria formare.

Daca vor prefera să fie doar studenți, tot ce au acumulat de-a lungul liceului le va fi de un folos real, mai cu seamă pentru cei care se vor orienta către filologie, ori stiințe socio-umane. Și dacă, în fine, vor prefera o carieră într-o cu totul altă direcție, nu putem ignora beneficiul pe care anii de liceu au a-l aduce la împlinirea fiecăruia ca persoană şi personalitate, ajutându-i în structurarea propriilor valori, în fundamentarea familiei și chiar în parcursul de viitori părinți, cunoscători îndeaproape ai psihologiei copilului.

Ne vom bucura pentru reușita fiecăruia și ii așteptăm an de an, cu inimile deschise, pe cei care clădesc „o școală pentru viitor”!

Prof. Monica Şerbănescu
Preşedinte Fondator – Director General
Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu

Mai multe detalii despre proiectul Şcolii şi Liceului Pedagogic Anastasia Popescu puteţi afla printr-un click pe imaginea de mai jos: