Să zicem că nu ești încă un adevărat colecționar, dar ai primit în dar un obiect de artă valoros. Ce faci cu el? Unde-l așezi și cum îl întreții? Restauratorul Anca Dină ne spune câteva reguli simple ca să păstrăm obiectul în bune condiții și să nu riscăm să-l deteriorăm, iar prin asta să-i afectăm valoarea.

Colecționarul începător poate afla mai multe despre cum se păstrează un obiect de artă dintr-un mic compendiu editat de ACS (Art Conservation Support): Ghidul colecționarului. Ghidul se primește gratuit la Librăria Bizantină din București, la achiziționarea unei cărți din domeniul artei.

Anul 1515. Domnitorul Neagoe Basarab se confruntă cu o situație neplăcută și este provocat să ia o decizie dură. El ține cu greu piept turcilor în sud, dar are probleme mai mari decât ar fi crezut în nord, cu brașovenii. Cum va reacționa domnitorul muntean, cu sabia sau cu diplomația? Va fi puternic și autoritar, sau va ezita să-i pedepsească pe trădători?

Brașovenii erau renumiți pentru talentul lor de negustori. În căutare de noi clienți, voiau să fie primiți în târgurile din Muntenia, unde mărfurile lor erau căutate. Neagoe le permitea accesul, dar voia, în reciprocitate, ca și muntenii să fie respectați de către brașoveni, adică  să le fie plătite prețuri bune pentru grânele pe care țăranii le aveau de vândut. Basarab mai avea în minte și contextul politic și militar: turcii ar fi pus mari probleme Brașovului, ca și țărilor Apusului, dacă n-ar fi fost ținuți la Dunăre de armata Țării Românești. El știa că Brașovul este îndatorat Țării Românești și avea de gând să-i facă să recunoască asta. Astfel că le-a cerut brașovenilor să respecte o listă de prețuri minime pentru grâul și legumele pe care le cumpărau de la munteni.

Ce primejdie ascunde solia de la Brașov?

Prin 1515, un sol a ajuns la curtea domnească de la Târgoviște. Venea din partea judelui și a celor 12 pârgari (senatori) ai Brașovului, cu o solie importantă. Neagoe a aplicat o înțeleaptă strategie: l-a găzduit pe sol într-o luxoasă casă de oaspeți, i-a dat vinuri și mâncăruri potrivite pentru cel care făcuse drum lung, arătându-i astfel multă cinstire. Apoi, a doua zi după ce solul ajunsese la curte, Neagoe l-a primit în sala domnească, îmbrăcat în veșmintele cele mai impunătoare și însoțit de boierii apropiați. Solul a fost impresionat de primire și l-a salutat respectuos pe domn. Apoi a transmis mesajul pe care îl avea de rostit. Mesajul era simplu, Brașovul accepta învoiala propusă de conducerea Țării Munteniei. Mai exact, se arătau bucuroși că au acces în târgurile dintre Carpați și Dunăre și se angajau să respecte prețurile la cereale și alte produse agricole impuse de la Târgoviște.

O carte esențială pentru istoria noastră veche: Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești. Ed. Bonifaciu, 2012. Povestea solului brașovean este relatată pe larg în paginile cărții

Domnitorul i-a mulțumit solului, apoi i-a cerut un răgaz înainte de a da un răspuns la rândul lui. După ce mesagerul s-a retras în casa de oaspeți, voievodul a cerut părerea sfetnicilor, iar aceștia i-au răspuns pe rând: solia venită de la brașoveni este atât de prietenoasă, încât n-ar fi exclus să ascundă o capcană. Neagoe a ascultat, apoi le-a spus să cântărească toate și să-i spună din nou părerea lor a doua zi dimineață, când poate le vor veni în minte unele ”sfaturi mai bune”. El însuși s-a restras în liniște și a meditat. Subiectul era unul important, pentru că viza relațiile cu vecinul cel mai apropiat, pe care te bucuri să-l ai prieten, dar care devine atât de periculos când ți-e dușman. Iar acum domnitorul nu știa dacă să aibă sau nu încredere în solia care îi spunea exact ceea ce urechile sale voiau să audă.

Cel care mă va vinde stă cu mine la masă!

A doua zi, sfetnicii au luat din nou loc pe scaunele din sala domnească, în fața domnitorului. Părerea lor nu se schimbase, mesajul putea ascunde o capcană. Dar le era cu neputință să spună ce fel de vicleșug era la mijloc. Așa că, în lipsă de dovezi despre ce părea primejdios, au acceptat ceea ce era evident, și anume că Brașovul oferea o înțelegere comun avantajoasă. Domnitorul a hotărât ca judelui Brașovului să i se mulțumească pentru bunăvoință. Și apoi să fie trimiși oameni ai stăpânirii de la Târgoviște ca să se asigure că negustorii brașoveni respectă normele de prețuri în târgurile unde cumpărau mărfuri agricole de la munteni. Iar în continuarea zilei, Neagoe a făcut un ospăț impresionant, cu cele mai fine mâncăruri și băuturi, fără să uite însă să le ceară boierilor să nu bea fără măsură, ca să nu vorbească fără a gândi mai întâi. La masă, însuși domnitorul îi turna în pahar oaspetelui brașovean, în timp ce viorile făceau ca totul să fie ca o petrecere de nuntă. Solul a plecat spre casă a doua zi, pe un cal cu frâie bătute cu ținte de argint, darul lui Neagoe Basarab.

La două zile după ce solul a plecat, nu mai puțin de zece boieri din toată Țara Românească au venit la Curte și au cerut să-i vorbească domnitorului. Fiecare în parte, fără să știe unul de altul, au spus același lucru: că un om din Brașov a trecut pe la fiecare dintre ei și le-a promis tot felul de avantaje dacă sunt de acord să-l trădeze pe Neagoe și să sprijine revenirea pe tron a lui Miloș sau Mircea al III-lea, cel care gustase din privilegiile domniei cu doar câțiva ani înainte. Nu mult i-a trebuit voievodului să-și dea seama că solul brașovean pe care-l primise cu onoruri și ospitalitate regală era cel care, după plecarea din Târgoviște, a început a cumpăra fidelitatea boierilor munteni.

Potera domnească și dilema lui Neagoe

Cele mai iscusite străji domnești au pornit în căutarea solului. N-a fost greu să-l găsească, mai ales că oamenii lui furaseră o sută de cai dintr-o herghelie de la munte, ca să-i folosească în planificata misiune de uzurpare a stăpânirii muntene.

Uneltitorul a fost aruncat în turnul Chindiei. Iar acum Neagoe era confruntat cu o dilemă: ce pedeapsă să-i aplice brașoveanului. Dreptatea și calculul politic cereau pedeapsa cu moartea, ca să fie descurajați cei care pe viitor s-ar mai fi putut gândi la o astfel de uneltire. Dar credința creștină, pe care Neagoe o îmbrățișa din toată inima, îi cerea mai degrabă îndurare.

Doamna Despina, soția lui Neagoe, scrie în cartea sa de memorii că în acel ceas ”mila a biruit în fața dreptății”. Domnitorul a stabilit o pedeapsă aspră dușmanului său, dar i-a cruțat viața. Iar apoi a stabilit aspre reguli de comerț pentru toți negustorii brașoveni care aveau să vină pe viitor în Țara Românească.

Deși adesea intransigent, Sfântul Ioan Gură de Aur ne surprinde descriind în nuanțe neașteptat de calde relația lui Dumnezeu cu lumea. Iată trei astfel de fragmente.

1. Din ce materii îl recreează Dumnezeu pe om

Din ce este făcut omul? Din materie organică, am spune, biologia poate oricând să descrie în detaliu fina și în același timp grandioasa alcătuire a ființei umane. Și totuși, nu-i destul ca să descrie miracolul omului de după Hristos. Omul de după Hristos este ca un vas remodelat, este ca o operă reconstruită. Iar succesul noii alcătuiri este dat de schimbarea materiei prime. Iată cum descrie asta Hrisostom:

”Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ și apă și l-a pus în rai. Cel făcut nu a rămas de bună treabă, ci s-a stricat. Ca atare, Dumnezeu nu îl reface din pământ și apă, ci din apă și din Duh, și nu îi mai făgăduiește raiul, ci îi făgăduiește împărăția Cerurilor” (Cele dintâi omilii la Facere).

2. Când și de ce se răzgândește Dumnezeu?

Oare Dumnezeu vorbește întotdeauna serios? Probabil că da. Și Dumnezeu spune oare lucruri pe care apoi le regretă? Probabil că nu, cum ar putea să spună ceva greșit Cel care știe totul? Ei bine, se pare că în iubirea Lui pentru lume încape loc chiar și pentru ca El să accepte că s-a grăbit când a pronunțat un verdict. Așa cum se întâmplă atunci când transmite oamenilor din  Ninive că cetatea va fi distrusă în doar câteva zile: Încă trei zile și Ninive va fi nimicită (Iona 3,5). Iar Sf. Ioan Gură de Aur imaginează un dialog scurt dar clarificator cu Dumnezeu:

Întrebarea imaginară a profetului: Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetății? Răspunsul divin: Ca să nu fac ceea ce prezic.

3. Oare rugăciunile noastre insistente nu-l vor scoate din sărite, până la urmă, pe Dumnezeu?

Care ar fi motivele pentru care Dumnezeu ne ascultă rugăciunile? Oare nu-l supără să fie mereu invocat ca soluție ultimă la orice durere, la orice apăsare, la orice nevoie? Hrisostom crede că neobositele noastre rugăciuni au un efect neașteptat în fața Atotputernicului.

Și totuși Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îți mai și mulțumește când îl rogi. El e singurul datornic care-ți mulțumește când îi ceri și-ți dă ceea ce nu i-ai împrumutat. Dacă te vede cerând cu stăruință, îți dă și ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trândav, amână și El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-i place să fie rugat de noi. (Omilii la Matei)

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

[pullquote]Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”[/pullquote]

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Cum se face o restaurare și care sunt greșelile de care trebuie să se ferească restauratorul? Cum poate un specialist să redea viața unei picturi create acum cinci sute de ani? Anca Dină este restaurator și vorbește despre cât de importantă este meseria ei pentru ca monumentele de artă românești să învingă timpul.

Matricea Românească: Ați lucrat mult timp ca restaurator, la monumente foarte valoroase.

Anca Dină: Eu sunt specialist în conservare pictură murală și am lucrat mult în Bucovina, pe șantierele pe care le coordona Oliviu Boldura, care mi-a fost profesor. Am lucrat la monumentele cele mai cunoscute: Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore. Acolo lucram mai ales vara, pentru că, monumentele fiind neîncălzite, doar vara poate funcționa șantierul în cele mai multe dintre cazuri. A fost o șansă mare pentru mine să pot lucra acolo și am avut noroc de o echipă frumoasă și de o pictură frumoasă, care-ți oferă foarte multe satisfacții.

Ce înseamnă, mai exact, restaurarea picturii murale? Cum se salvează o pictură degradată?

În general, prin restaurare se înțelege că se face ceva nou. Dar nu este așa. Restaurarea picturii murale presupune mai întâi o descărcare a acumulărilor și depunerilor de praf, fum, microorganisme. Adică o curățare. Iar apoi, sau în paralel, o consolidare a stratului suport, a stratului de culoare, pentru că altfel riști, pe măsură ce lucrezi, să pierzi părți importante din ce-ți dorești să salvezi.

Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Aici este diferența între o intervenție de specialitate și o intervenție făcută de cineva bine intenționat care dă cu o cârpă, îndepărtează totul, apoi spune: Uite, ce frumos! Da, dar acolo unde stratul de culoare nu este bine fixat, este foarte ușor să-l îndepărtezi cu totul de pe perete. Și atunci aparenta curățenie pe care o faci duce și la pierderea picturii, practic, a stratului de culoare. Pe de altă parte, consolidarea este importantă, ca să nu ne trezim cu bucăți prăbușite.

Restaurarea trebuie să fie vizibilă sau discretă?

O restaurare este diferită de crearea a ceva nou. Noi conservăm și ajutăm să meargă mai departe opera de artă, dar nu creăm, nu o luăm de la zero. Noi prelungim viața picturii, cu toate cicatricile pe care le-a acumulat până atunci. La final este partea de prezentare estetică, atunci când noi nu punem culoare ton în ton și nu recompunem prin pictură nouă ceea ce s-a pierdut, ci doar punem în valoare acele părți din pictura originală care s-au păstrat. Intervenția trebuie să fie vizibilă de aproape, iar de departe trebuie să creeze imaginea unui fond suport pentru original, fără să deranjeze vizual.

Pictura Voronețului, de exemplu, a fost făcută acum cinci secole și a ajuns până la noi. Restauratorul intervine asupra picturii și o conservă, iar astfel îi prelungește viața. Cu cât? Altfel spus, când va trebui făcută o nouă intervenție, o nouă restaurare?

Materialele care sunt folosite în restaurare au o ”viață”, un fel de garanție. Depinde și cum este păstrat mai departe monumentul. Depinde dacă sunt respectate sau nu condițiile optime, sau dacă eventual este abandonat și se intervine agresiv asupra lui. Și sunt și anumite modificări care apar din cauza condițiilor fizice. Pictura exterioară este expusă ploii și soarelui, de exemplu. Dar nu trebuie să ne sperie intervenția de restaurare.

[pullquote]Ai restaurat un monument, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el pentru o sută de ani![/pullquote]

Mai bine să se intervină mai des și să se oprească o formă incipientă de degradare, decât să spunem gata, l-am restaurat acum, ne mai uităm la el peste o sută de ani. Materia îmbătrânește. Noi conservăm o materie îmbătrânită și îi prelungim viața. Și una este să pui schela și să stai o săptămână, și altceva este să pui schela și să stai acolo doi ani pentru că ai multe de reparat.

Sunt deci restauratori care au funcția de medici de familie pentru un monument.

Ar trebui să fie. E nevoie de monitorizare, mai exact. Ai făcut o restaurare, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el. Te mai duci, vezi dacă este în regulă, dacă intervenția a rezistat, ce măsuri se pot lua ca să protejăm monumentul. Sau poate vezi că într-un loc a apărut o fisură, înseamnă că structura se mișcă, deci e vorba despre o problemă structurală și e mai bine să intervenim acum decât să vedem cum la un posibil cutremur se întâmplă ceva mai rău. Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Nu lucrați cu vopsele?

Nu lucrăm cu vopsele la restaurarea picturii murale. Sunt culori de apă, pentru că intervenția trebuie să fie reversibilă. Mai exact, culori de apă aplicate în ton neutru, așa spune manualul. Ideea este că, dacă pe perete este galben, tu ca restaurator nu pui galben, ci pui un fel de gri ușor colorat spre cald care pune în lumină galbenul original și lasă să se citească lacuna (ceea ce nu mai este din pictura originală). Tonul aplicat prin restaurare trebuie să pună în valoare originalul, nu să ajungă să-l concureze, de asta nu se pune culoare ton în ton. Dar integrarea sau prezentarea estetică depinde și de tehnica în care este realizată pictura. La pictura în ulei este diferit.

Sunteți de părere că patrimoniul cultural al României este bine păstrat și pus în valoare?

Patrimoniul cultural este doar într-o mică măsură conservat sau respectat. Nu e greu să înțelegem asta, trebuie doar să privim în jur. Și vom vedea că puține case sau monumente sunt restaurate așa cum trebuie. Acelea la care proprietarul se gândește că trebuie păstrată și fereastra de lemn așa cum este ea, cele la care imaginea reală se dorește a fi conservată.

Dar această fereastră ipotetică este importantă?

Da, pentru că ea este parte din imaginea inițială. Ea păstrează identitatea casei. La noi se merge mult pe înlocuire. Geamul termopan izolează mai eficient și aparent este mai bine să înlocuim fereastra veche din lemn.

Proprietarul vrea să schimbe, arhitectul vrea să păstreze

Arhitectul restaurator are de multe ori de furcă cu proprietarul. Dar, din păcate, de cele mai multe ori nici nu se apelează la un arhitect restaurator, pentru că, nu-i așa, noi suntem ”pricepuți” la toate și putem decide singuri ce schimbăm și ce păstrăm. Din perspectiva proprietarului, totuși, există și multe situații când el vrea să păstreze, să restaureze elementele originale, dar nu poate, pentru că sunt puțini specialiști și este greu de ajuns la ei, pentru că nu mai există tâmplari care să repare tâmplăria, de exemplu, și tot așa.

Acum, în Bucureștiul pe care îl cunoașteți, există multe case care ar trebui restaurate?

Arhitecții au făcut o astfel de inventariere cu casele care ar trebui și se mai pot păstra. Din păcate, unele dintre cele care sunt pe listele mai vechi de clasificare a monumentelor deja nu mai există fizic sau sunt într-o stare de degradare avansată. Cele câteva case care au fost salvate printr-o restaurare reală ne fac să ne bucurăm. Multe dintre casele restaurate sunt sedii de instituții sau de ambasade, casele particulare sunt puține pentru că este foarte costisitor să le restaurezi.

Partea financiară este cea mai grea piedică?

Partea financiară merge mână-n mână cu partea de educație. Adică întâi să ne dorim să păstrăm și apoi să ne permitem să păstrăm aceste case.

Și care este miza? De ce să ne dorim să păstrăm o casă veche și să nu ne dorim să construim o frumoasă casă nouă?

Miza este că ne pierdem identitatea. Nu este același lucru să trăiești într-un bloc sau într-o casă nouă și prestanța pe care ți-o dă o casă veche, cu istorie, cu o poveste. Casa istorică este o casă care trăiește. Ea te bucură pe tine ca proprietar, îi bucură pe cei care trec pe lângă ea și ne reprezintă pe toți, până la urmă. Și la ce ne trebuie identitatea într-o lume a globalizării? Tocmai în această lume este esențial să ai o imagine bine definită. Orașul tău poate atrage turiști, de exemplu, pentru că este un oraș unic și oferă experiențe pozitive și din punct de vedere vizual.

Ce este Art Conservation Support?

După vreo 12-14 ani în care mi-am petrecut verile pe șantiere, am trecut printr-un moment de răscruce, în care mă gândeam cum pot să continui. Atunci mi-am dat seama că partea de promovare a patrimoniului este aproape total neacoperită. Sunt câteva ONG-uri în acest domeniu, dar ele nu reușesc să acopere nevoia reală, cu atât mai mult cu cât programele școlare amintesc doar tangențial ideea de patrimoniu cultural. Atunci am pornit împreună cu câțiva colegi Art Conservation Support, care este o asociație profesională în care membrii sunt chiar restauratori, istorici de artă, chimiști, adică specialiști din zona conservării patrimoniului. Așa am editat mai multe cărți prin Editura ACS, atât carte de specialitate cât și carte adresată publicului larg, carte turistică. Sunt lucrări care trebuie să existe la monumente, când ajungi acolo ca turist să le poți citi, sau pe care să le poți procura din librării și, dacă nu poți să ajungi într-un anumit loc, să citești măcar despre el. Sunt călătorii într-o carte, așa cum ne place să le spunem.

Prin repetare și transmitere din gură-n gură, unele zicale românești și-au pierdut forma de la început, deși sensul cu care erau folosite s-a păstrat. Iată trei astfel de exemple:

1. A drege busuiocul

”A drege busuiocul” înseamnă a salva ce se mai poate salva, a găsi o cale de scăpare dintr-o situație jenantă sau care produce neajunsuri cuiva. Expresia derivă din exprimarea relativ apropiată ”a drege cu busuiocul”, care face aluzie la practica de a ameliora cu ajutorul unui mănunchi de busuioc gustul vinului ușor alterat. Planta împrumuta din parfumul ei vinului, iar licoarea era mai ușor de consumat. Așadar, busuiocul drege, nu este dres.

2. Cum e turcul, și pistolul

E mult mai ușor de înțeles expresia originară: ”Cum e tocul, așa-i și pistolul”. Firesc, tocul copiază conturul armei pe care o poartă, iar din aspectul tocului îți poți da seama cum arată arma. Expresia se folosește atunci când apreciezi caracterul unei persoane din faptele sale. Sau atunci când sesizezi că o trăsătură negativă se găsește și la tată, și la fiu, ca în mult folosita și nealterata exprimare ”Așchia nu sare departe de trunchi”.

3. Beat turtă

De fapt, la început a fost ”beat curcă”. Deși e greu de dat o explicație privind sensul expresiei, ea trebuie căutată în zona rurală, acolo unde se pare că o curcă e mai ușor de prins în vederea sacrificării dacă i s-a dat să consume alcool. Într-o poveste cunoscută, curca mănâncă vișinele rămase din vișinată, iar rezultatul este că merge derutată, fără nicio direcție, prin curte. În vecinătatea acestei exprimări se găsește și zicala ”Se învârte ca o curcă beată”, referitoare la cel care, în ciuda intențiilor lui, reușește mai degrabă să încurce decât să dea o mână de ajutor.

Din civilizația dacilor au rămas până astăzi doar ruinele unora dintre așezările lor. Practic, romanii au distrus aproape complet fortificațiile, templele și așezările poporului cucerit, iar timpul a trecut nemilos peste toate. Astăzi, unele dintre ruine sunt cunoscute și puse în valoare, în timp ce altele sunt lăsate să subziste aproape la întâmplare. Iată care sunt cele mai importante vestigii vizitabile ale dacilor.

1. Sarmizegetusa Regia (cea Regală), satul Grădiștea Muncelului, jud. Hunedoara

A fost capitala lui Decebal, care a înconjurat-o cu șase cetăți cu rol defensiv poziționate pe munții din jur. A fost centrul religios și politic al Daciei, iar ca așezare strategică era considerată excepțională. Era construită din piatră. Zidurile groase de 3 metri și înalte de 4-5 metri înconjurau o suprafață de aproximativ 3 hectare. După cucerirea romană, a fost distrusă, iar capitala a fost mutată la o distanță de 40 km, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Sarmizegetusa Regia. Sursa: patrimoniu.ro

2. Cetatea Costești, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

A fost construită de Burebista și este cea mai veche dintre cetățile dacice. Este poziționată pe un deal, la altitudinea de circa 500 metri. În vremurile sale de glorie, era sediu de garnizoană, reședință pentru conducătorii militari, avea turnuri de observație și cisterne pentru apă. Potecile te vor duce prin pădure la ruinele celor patru sanctuare antice, considerate comorile ascunse ale Costeștiului.

Turn de locuire la Cetatea Costești. Sursa: patrimoniu.ro

3. Cetatea Blidaru, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

Ingenioasă și foarte eficientă ca arhitectură militară, cetatea Blidaru a fost construită pe o suprafață de 6.000 de metri pătrați, sub forma a două incinte care comunică între ele. Este considerată drept cea mai eficientă dintre cetățile dacice. Datează din secolul I î.Hr. și se găsește la altitudinea de 750 metri. Călătorul care-și propune să o viziteze trebuie să se pregătescă temeinic: la cetate nu se poate ajunge cu mașina, nici măcar cu căruța, iar drumul prin pădure poate fi mai dificil decât s-ar crede.

Ziduri în ruină la Cetatea Blidaru. Sursa: patrimoniu.ro

4. Cetatea Piatra Roșie, Luncani, jud. Hunedoara, în Parcul Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina

Este construită pe un masiv stâncos, accesibil doar pe una dintre cele patru laturi. Turiștii sunt surprinși să descopere aici un monumental drum pavat cu piatră, în trepte, care îi conduce prin pădure. A fost construită în timpul lui Burebista și are suprafața de 12.000 de metri pătrați. Se pare că aici locuiau demnitari daci sau persoane cu un rang social important. Nu se păstrează multe vestigii, dar priveliștea impresionantă care se deschide de pe platoul cetății face să merite efortul de a o vizita.

Panorama de la cetatea Piatra Roșie este impresionantă. Sursa: patrimoniu.ro

5. Templele de la Fețele Albe

Sunt ruinele a două temple situate în vecinătatea Sarmizegetusei Regia. Din tradițiile locale se știe că în perioada în care aici se găsea capitala dacilor, la Fețele Albe era un centru religios, alcătuit din altare și din locuințele celor care întrețineau cultul. Numele locului a lăsat mult loc imaginației localnicilor. Ei cred că denumirea vine de la fecioarele sacrificate în cadrul religiei lui Zamolxis. Mai aproape de adevăr pare a fi că numele provine de la pietrele albe din calcar din care erau construite clădirile antice. Astăzi, Fețele Albe este un loc populat mai ales în preajma Sânzienelor (24 iunie), când se crede că aici se concentrează o mare cantitate de energie supranaturală.

Ruinele și copacii au stabilit o simbioză la Fețele Albe. Sursa: glasul-hd.ro

6. Cetatea din Ardeu, comuna Balșa, jud. Hunedoara

Ruinele care se păstrează reprezintă foarte puțin din așezarea dacică, astfel încât cetatea din Ardeu este de obicei ignorată de turiști. Totuși, în vechime ea era importantă pentru că se afla pe traseul exploatațiilor de aur și deci avea rol strategic. Ea se găsește la doar câțiva kilometri de Geoagiu (Germisara în Antichitate) acolo unde apa geotermală a fost folosită în scopuri terapeutice încă din vremea daco-romanilor.

Urmele Cetății Ardeu. Sursa: clujwebstory.ro

7. Cetatea de la Căpâlna, jud. Alba

Deși mai departe de epicentrul de la Sarmizegetusa, Căpâlna era o cetate importantă. Era reședință a unui nobil bogat, ceea ce se deduce din numeroasele artefacte descoperite în urma săpăturilor arheologice. Astăzi se mai păstrează doar câteva fragmente din zidurile groase de trei metri și rămășițele unui turn de apărare.

O parte din ce se poate astăzi vedea la Cetatea Căpâlna. Sursa: patrimoniu.ro

Colecția de cărți poștale a familiei Mocanu spune o dureroasă și frumoasă poveste de viață. Sunt îngălbenite, dar încă expresive,  deși nu mai puțin de un secol și un an au trecut peste ele.

Cea mai rușinoasă înfrângere din istoria românilor

În septembrie 1917, familia Dumitrescu din Bacău trăia o dramă: fiul lor, Petru Dumitrescu, absolvent de școală militară și candidat pentru ofițer, luptase la Turtucaia, pe teritoriul românesc din sudul Dunării, în prima confruntare importantă a românilor din Primul Război Mondial. Bătălia a durat puțin și s-a sfârșit nefericit pentru noi. A fost numită ulterior cea mai rușinoasă înfrângere a românilor din toată istoria lor, iar motivul eșecului a fost infatuarea comandanților români, combinată cu slaba pregătire și dotare a soldaților.

Bacăul este departe de Dunăre, așa că moldovenii n-au resimțit atunci frica pe care bucureștenii au trăit-o din plin, gândindu-se că vor fi ocupați de trupele germano-bulgare. Dar erau alte motive de îngrijorare. În luptă căzuseră 6.000 de militari și alți 28.000 fuseseră făcuți prizonieri. Iar familia Dumitrescu nu știa nimic despre Petru.

Cărțile poștale erau scrise în franceză

Vestea cea bună a venit puțin timp mai târziu. O carte poștală expediată din Bulgaria a ajuns la familia din Moldova purtând doar câteva rânduri scrise cu cerneală. Petru anunța că este sănătos și că este prizonier al armatei bulgaro-germane, în lagărul de la Sliven. Nu știa la ce să se aștepte mai departe.

Carmen Maria Mocanu, născută în 1953, este nepoata uneia dintre surorile lui Petru Dumitrescu și custodele colecției de cărți poștale. Își amintește ce i s-a povestit despre cum au parcurs străbunicii ei perioada respectivă. „A fost o corespondență lungă, care durat până în 1918. Mama, tata și cele două surori îi scriau disperați. Aproape toate cărțile poștale au câte o rugă către Dumnezeu să nu-l lase, să vină înapoi sănătos.” Mesajele dintre familie și copilul lor erau scrise cu afecțiune, în limba culturală a bătrânei Europe, franceza. „Familia mea era mic burgheză, nu erau oameni avuți, mari proprietari de pământ sau boieri. Dar bunica mea, care era casnică, scria în limba franceză. Soțul ei era șef de gară, iar copii lor avuseseră parte de educație – bunica mea era absolventă de pension, iar fratele ei Petru făcuse o școală militară”, spune Carmen Mocanu, care adaugă că mulți români erau atunci oameni educați și care prețuiau enorm familia. Cărțile poștale au fost păstrate cu grijă mare, pentru că ele conțineau nu doar vești, ci mai ales sentimente și speranțe. Deși sunt din ce în ce mai puțin grăitoare pentru descendenții direcți ai protagoniștilor, ele sunt obiecte vii pentru cine știe să le asculte povestea.

Prizonier în Primul Război, comandant de regiment în Al Doilea

Petru a fost eliberat în anul în care Primul Război Mondial a luat sfârșit. Dar prizonieratul nu l-a descurajat în privința carierei militare. Intrase în război cu gradul de plutonier al Școlii Militare de Artilerie, iar în anii următori a înaintat în grad. În Al Doilea Război Mondial era colonel și a luptat în calitate de comandant al Regimentului Artilerie din Bacău.

După cel de-Al Doilea Război, foarte multe lucruri s-au schimbat în România. Petru Dumitrescu, un om care și-a închinat viața apărării țării sale, nu s-a adaptat la noul regim și la noua configurație teritorială și ideologică a României. Carmen Mocanu își amintește un detaliu: “Eram copil și n-am vorbit niciodată cu fratele bunicii mele despre perioada în care a fost prizonier. Dar țin minte că în bucătăria lor exista o hartă a României Mari. Era afișată pe un dulap, dar pe o latură ascunsă, nu se vedea ușor, pentru că erau deja alte vremuri, iar România Mare nu mai exista. Dar cum scăpase harta aceea nearsă, nu pot să-mi explic”.

Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viață. Mona Șerbănescu a oferit Matricei Românești un interviu din care extragem câteva idei puternice.

• Trecutul este singura garanție a viitorului. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, avem senzația că noi suntem nimeni. Într-o Europă care trece prin disensiunile pe care le știm, noi am putea să ne autodistrugem, gândindu-ne că nu mai avem nicio valoare.
• Fără trecut, noi suntem o frunză-n vânt. Copilului trebuie să-i dai sentimentul apartenenței, pentru că dacă nu-l are, atunci va putea oricine să vină să-i spună cine este și pe unde să o apuce.
• Esențial este ce simți că ești, nu ce ți se spune că ești. Iar dacă simți legătura aceasta de familie, de neam, cu siguranță nu vei putea să te rătăcești irecuperabil în viață.

• Viitorul este clădit pe cunoașterea trecutului și pe valorizarea a ceea ce trecutul ne-a oferit ca lecție.
• Este esențial să înțeleg ce urmează să fac. Și să nu fac un pas fără să am în spate o reflecție.
• Valorizând lecția trecutului, pot să pășesc în viitor. Nu e vorba nicidecum să mă întorc cu spatele la viitor. Din contră, în felul acesta aș putea să spun că am patru ochi: cu doi ochi privesc trecutul pe care îl înțeleg pentru că îl privesc și cu ochiul minții și cu al sufletului, iar cu alți doi ochi limpezi privesc viitorul.

Ce este Matricea? Este formă originară, este locul rădăcinilor, este simbol, este sufletul neamului. Așa au răspuns elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” în ziua de 29 noiembrie 2018, când această întrebare le-a fost adresată cu prilejul lansării numărului 2 al revistei „Matricea Românească”. Prin cuvintele rostite apoi, reprezentanții Asociației Culturale Matricea Românească le-au oferit elevilor un fin ghidaj către reperele esențiale ale formării lor.

Povestea dramatică a ilustratelor vechi de 101 ani

„Astăzi se încheie Zilele Educației Creștin Ortodoxe în liceul nostru”, a spus Mona Șerbănescu, directorul general al instituției, după care le-a arătat copiilor două exemple de dăinuire prin memoria lucrurilor. Primul a fost o ie care pare nouă, dar în realitate este veche de 130 de ani. Albă, brodată pe piept și la mâneci, ea este purtată de unul dintre elevi, care povestește că a fost lucrată de străbunica lui pentru fiul ei. Al doilea este o colecție de cărți poștale din 1917, care conțin o poveste dramatică: au fost trimise între  Bulgaria și România de către o familie de băcăuani care-și avea în lagărul de la Sliven un fiu, căzut prizonier în Primul Război Mondial. Îngrijorările și speranțele lor, cuprinse în cele câteva rânduri ale fiecărei cărți poștale, au traversat suta de ani până la noi, dovedind că oamenii nu mor de tot, dacă amintirea lor nu dispare din sufletul celor rămași.

Cine și cum schimbă România?

Cristina Cazan, brand manager Bulboacă & Asociații, a vorbit apoi despre cum schimbăm România. Și a sugerat că îmbrăcați în ii românești suntem în starea de spirit potrivită pentru o schimbare profundă în bine, pentru o reîmprospătare cu aerul tare al originilor neamului nostru. Ana Nițu, brand & business services officer Bulboacă & Asociații, le-a făcut elevilor o pledoarie pentru a crește, a se educa, apoi a explora lumea și a culege din ea experiențele ziditoare – pentru ca apoi să urmeze întoarcerea acasă, la mediul roditor al unei țări care are nevoie de minți și mâini care să-l lucreze.

Patru idei exprimate de Adrian-Cătălin Bulboacă, partener coordonator Bulboacă & Asociații, președintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească:

• Ceea ce face Liceul „Anastasia Popescu” reflectă însăși esența Matricei Românești, care este esența sufletului românesc: dragostea față de frumos, dragostea față de cultură și de învățare, dragostea de țară și dorința de a face bine;
• Frumosul este esențial în construcția noastră ca oameni;
• Trebuie să cunoaștem lumea, dar în primul rând să ne cunoaștem țara, cu oamenii, locurile, monumentele ei reprezentative;
• Există un dar al povestirii, care se primește de la bunici și părinți și se dezvoltă în școală, iar prin el împărtășim experiențe esențiale și valori definitorii.

Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”. Ancora întregii prelegeri, ca și a discuției care i-a urmat, a fost gândirea Părintelui Stăniloae și apelul la suferința care i-a dublat și autentificat opera.

Un neam încarcerat într-o rețea virtuală

Memoria identității neamului nostru se nivelează, adică se pierde, spune profesorul Adrian Lemeni, iar asta  pare a fi consecința inevitabilă a deprinderilor noastre recente. Mai exact, lumea e din ce în ce mai adâncită în virtual, în starea în care nu exiști decât dacă ești conectat electronic. Beneficiile le calculează fiecare utilizator în parte, dar amenințările nu pot fi sesizate de la prima vedere de către oricine. Ca să le dăm un contur precis acestor primejdii subtile, conferențiarul a propus următoarea structură de ireductibilități:

Un neam nu se reduce la un popor;

Un popor nu se reduce la o populație de comunități;

O comunitate nu se reduce la o rețea.

Prin contragere, un neam nu se reduce la o rețea, oricât de seducătoare și acaparatoare ar fi ea. Dar poate fi absorbit în ea bucată cu bucată, persoană cu persoană, user cu user. Actul de a te conecta printr-o rețea de socializare virtuală cu altcineva te rupe, paradoxal, de restul. Câștigi o legătură, pierzi prezența comunității. Prețul like-ului astfel debândit nu este oare prea mare?

Idei esențiale din expunerea lui Adrian Lemeni

• Sufletul unui neam nu poate fi distrus. Poate fi deturnat, dar nu distrus.
• Când o țară e invadată, sufletul poporului nu poate fi invadat. Cucerirea nu operează în invizibil așa cum este activă în ordinea politică și economică.
• Destinul neamului se împlinește în eshatologie. Părintele Stăniloae: Poporul trebuie să-și asume identitatea colectivă, în perspectivă eshatologică. Intrăm astfel astfel într-un registru mult mai ridicat, în care parcursul poporului în istorie nu valorează în niciun caz cât sugerează indicatorii de performanță economică.
• Marile fapte au prețul lor, de obicei o jertfă pe măsură. Unirea pe care o celebrăm la Centenar a fost plătită cu sânge. Cât din durerea acestei jertfe mai este în mintea și sufletul nostru?
• Viața neamului nu se epuizează cu timpul generației noastre. Din acest motiv, continuitatea cu cei dinainte de noi e strict necesară – și nu este garantată prin simpla descendență biologică. Dar în ce stare trebuie să ne așezăm pentru a stabili continuitatea cu cei care s-au jertfit în istorie pentru binele neamului lor?
• Din Marin Sorescu, citat de Tudor Gheorghe: „Ardealul este starea de spirit în care mă gândesc la țară!”

De cât timp există corul din Finteușu Mare și de ce este asta important?

Adrian Lemeni a povestit despre corul de bărbați din Finteușu Mare, din Maramureș, care există de peste un veac. S-a păstrat din gură în gură solemnitatea dureroasă a momentelor când bărbații mai în vârstă din Finteușu Mare, neputând merge pe front, s-au întrebat: Dar noi ce putem face ca să sprijinim pe frații noștri care luptă în Război? Ideea care le-a venit s-a născut din durerea unei aparente neputințe. Au făcut un cor. Bătrâni pentru război, dar încă în putere pentru a cânta. Iar apoi nu s-au mai oprit o sută de ani. Un secol în care au cântat la Liturghiile de duminică, în serbări și festivaluri, în toate regiunile țării și peste tot în Europa. Este muzică, dar nu este nici pe departe doar atât, este de fapt jertfă, e stare de sacrificiu.

Ca o concluzie la povestea corului, conferențiarul adaugă: „Cum ajungi să fii în duhul lui Avram Iancu? Doar știind lucruri despre el, așa cum le relatează istoricii? Da, este un pas, dar nu este de-ajuns. Trebuie să înțelegi cum și-a trăit viața și de ce și-a trăit-o așa.” Iar apoi, cu umor ardelenesc, Adrian Lemeni adaugă care a fost cel mai scurt discurs ținut de Avram Iancu. Atunci când camarazii săi îl așteptau ca să-și expună cu elocvență solicitările în fața împăratului, marelui român nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are de la cine să aștepte dreptate. Iar atunci s-a întors hotărât către oamenii săi și le-a spus apăsat: „No, hai!”

Cum s-a biruit pe sine Regele Ferdinand înainte de Marele Război

• Când ești în genunchi, ești în stare de jertfă. Se poate să reziști în istorie în stare de îngenunchere, dacă poți să convertești strivirea ta în rezistență.
• Părintele Stăniloae: Forța unui neam nu este indicată de gloria sa militară, nici de teritoriile pe care le-a cucerit.
• Regele Ferdinand, după ce a luat decizia de a intra în război împotriva Germaniei, țara sa natală: Să dea Dumnezeu să biruiască românii, așa cum și eu m-am biruit pe mine!
• Părintele Stăniloae: Când zicem „Doamne-ajută!”, noi nu zicem asta în chip utilitarist, adică să ne asiste Dumnezeu și să primim ce ne trebuie. Ci ne încredințăm lui Dumnezeu. Ne închinăm, adică ne încredințăm Atotputernicului.
• Oamenii fragmentați lăuntric nu pot stabili o unitate cu nimeni. Nu pot fi unificați cu semenii lor dacă în sufletul lor e dezbinare. Știind asta, în ce stare așteptăm sărbătorirea Marii Uniri?

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

Toleranţa şi incluziunea sunt subiectele zilei în România, unde un referendum pentru redefinirea noţiunii de familie se profilează la orizont. În acest timp, “valorile” occidentale sunt împinse în faţă prin cele mai subtile mijloace: bunăoară, un “inofensiv” serial TV pentru copii, Micii Muppets, difuzat de Disney Junior.

În episodul You say potato, I say best friend (“Tu spui cartof, eu spun cel mai bun prieten”), din serialul Muppet Babies (“Micii Muppets”), personajul Gonzo îşi face un prieten (inanimat) denumit Cartof, pe care insistă să îl integreze în toate jocurile pe care le joacă alături de amicii săi. În momentul în care aceştia protestează că noul lor companion, Cartof, nu ştie să facă nimic şi este prea static, Gonzo se retrage din grup şi se distrează numai alături de Cartof-cel-atât-de-diferit. Rezolvarea vine când prietenii realizează că au comis o greşeală şi acceptă să se joace atât cu Gonzo, cât şi cu Cartof. Morala vine din gura unui alt personaj: “Nu e suficient să te tolerăm, Cartof, trebuie să te şi includem!”.

Evident, poate părea paranoic să extrapolezi mesajul unui “inofensiv” show de televiziune pentru copii în lumea reală. Ar putea fi, prea bine, vorba de zeitgeist, şi nu de o campanie premeditată din partea creatorilor. Mutaţi însă replica lui Piggy din mediul steril şi teoretic neideologizat al desenelor animate în viaţa reală, într-un context de muncă, şi veţi avea adevărata dimensiune a problemei.

Nu mai e suficient să tolerăm, trebuie să şi includem – altfel, devenim inamici publici

Dacă luăm replica “Toleranţa nu mai e suficientă, e nevoie de incluziune” la adevărata ei greutate, ajungem la un adevăr simplu: a trecut vremea când toleranţa era acceptabilă. La urma urmei, poţi tolera arborând, în ascuns, sentimente ostile faţă de o chestiune, un grup sau o persoană. De aceea, nu mai e suficient să tolerezi: trebuie să şi incluzi, dacă vrei să dovedeşti că eşti ne-partizan şi îmbrăţişezi viaţa în toate manifestările ei.

Este o ideologie extrem de periculoasă, ce nu doar limitează libertatea conştiinţei indivizilor şi libertatea grupurilor (inclusiv a naţiunii), ci şi impune un stil de viaţă în care valorile personale sau colective devin irelevante. În numele incluziunii, s-ar zice, trebuie să accepţi orice, oricând, alternativa fiind aceea de a deveni inamic public, anti-european, anti-progres.

Viitorul, fără îndoială, aparţine cartoforilor morali.

Foto deschidere: muppet.wikia.com