În data de 26 octombrie 2025, Bucureștiul a trăit un moment cu rezonanță istorică și duhovnicească – sfințirea picturii interioare a Catedralei Naționale a Mântuirii Neamului. Evenimentul a reunit ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, clerici, reprezentanți ai statului și mii de credincioși veniți din toată țara pentru a fi martorii unei etape simbolice din împlinirea celui mai amplu edificiu religios ridicat vreodată în România.

Dacă ridicarea zidurilor a fost un act de credință colectivă – pictura – realizată în tehnica mozaicului, este sufletul vizibil al acestei catedrale. A fost aleasă metoda picturii în mozaic, deoarece are potențialul de a rezista la testul timpului mai bine decât orice alt tip de pictură sacră.

Prin alegerea acestei tehnici, Catedrala Mântuirii Neamului își asigură o durabilitate care depășește generațiile, conferind interiorului o strălucire constantă și o forță spirituală care nu se estompează în timp. Datorită dimensiunii edificiului, în prezent Catedrala Națională deține cel mai mare iconostas ortodox din lume, iar acesta este pictat în străvechea tehnică a mozaicului.

Iconostasul are o suprafață de 406,98 mp, o lungime de 23,8 metri și o înălțime de 17,1 metri, cuprinzând 45 de icoane dispuse în patru registre – o lucrare monumentală, unică în spațiul ortodox.

Mozaicurile Catedralei Naționale – artă, credință și identitate

Mozaicurile Catedralei Naționale, realizate în perioada 2019–2025, constituie un foarte amplu și complex ansamblu de mozaic, acoperind o suprafață de aproximativ 25.000 mp; prin concepția lor iconografică, prin maniera stilistică și prin repertoriul ornamental, mozaicurile valorifică surse de inspirație atât din arta bizantină, cât și din arta românească medievală.

Conform planului iconografic, mozaicurile Catedralei zugrăvesc scene din Vechiul și Noul Testament, evenimente din viața Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare Maria, ale Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul României –, și icoane ale sfinților îngeri, proroci și drepți ai Vechiului Testament, apostoli, ierarhi, martiri și mărturisitori din toate epocile istoriei Bisericii.

Prin această monumentală operă colectivă, pictura mozaicală devine o enciclopedie vizuală a sfințeniei, un discurs teologic în imagini care unește moștenirea bizantină cu specificul spiritual românesc. Programul iconografic a rezultat în urma unei laborioase documentări, urmărindu-se a se reda râvna duhovnicească a celor ce și-au sfințit viața închinând-o lui Dumnezeu și semenilor.

Sfinți ai Răsăritului și ai Apusului – o punte între lumi

Alături de sfinți ai Bisericii universale – cinstiți în Bisericile de limbă greacă, siriacă și slavă –, sunt reprezentați și Părinți latini ai Bisericii nedespărțite, subliniindu-se caracterul latin al Ortodoxiei românești, o punte între Orientul și Occidentul creștin. Această includere simbolică exprimă nu doar universalitatea credinței, ci și identitatea unică a spiritualității românești – o ortodoxie de expresie latină, punte între Bizanț și Roma, între tradiție și deschidere.

De asemenea, pe pereții catedralei sunt reprezentați stâlpii Ortodoxiei românești din toate epocile; nu în ultimul rând, anumite spații din interiorul catedralei sunt dedicate zugrăvirii sfinților mărturisitori din temnițele comuniste.

O lucrare monumentală – între lumină și jertfă

Realizarea mozaicurilor a fost o misiune de amploare, fiind încredințată unei echipe numeroase, coordonate de pictorul Daniel Codrescu; icoanele au fost minuțios realizate, cu foarte multă concentrare asupra detaliilor, din dorința de a crea o lucrare care să dăinuie în timp și să fie o jertfă de credință adusă sfinților iconizați.

În Atelierul de pictură al Catedralei Naționale, peste 200 de pictori bisericești au lucrat sute de metri pătrați de mozaic lunar în ultimul an. Această muncă colectivă a transformat un spațiu rece de construcție într-un sanctuar viu, în care fiecare piatră de mozaic poartă amprenta unei rugăciuni.

Datorită materialității sale specifice, mozaicul imprimă imaginii un caracter extrem de dinamic, care modifică percepția senzorială a privitorului în funcție de momentul zilei sau de modul în care circulă lumina.

Jocul luminii pe suprafețele aurite și colorate produce o senzație de mișcare, o „stare de însuflețire care atrage privirea de la un chip sfânt la altul, intensificând atmosfera mistică din interiorul Catedralei.

Catedrala Națională – cifrele unei capodopere

Realizarea unui metru pătrat de mozaic presupune îmbinarea a aproximativ 10.000 pietricele, aplicate cu un adeziv special pe bază de ciment. Materialele provin din atelierele venețiene Orsoni, recunoscute pentru calitatea superioară a pietrei de mozaic.

Icoana Maicii Domnului Platytera, din absida altarului, cu o înălțime de 16 metri, este cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului în mozaic din România și una dintre cele mai mari din lumea ortodoxă.

Icoana Pantocrator din turla principală a Catedralei măsoară 12 metri în diametru; chipul Mântuitorului are dimensiunea de 4,5 metri și a fost lucrat de pictorița Alina Codrescu, folosindu-se 2.400 kg de piese.

Prin aceste dimensiuni, Catedrala Mântuirii Neamului se înscrie între cele mai impresionante ansambluri mozaicale din lume, o veritabilă simfonie vizuală a credinței.

Sursă foto: basilica.ro

Puțini bucureșteni își mai amintesc astăzi că în spatele numelui unei stații de metrou se află destinul unui inginer de excepție. Costin Georgian a fost unul dintre artizanii metroului bucureștean – un profesionist care a transformat o idee ambițioasă într-o realitate tehnică și urbană, dând capitalei o nouă dimensiune, aceea a orașului subteran.

Un inginer al epocii de pionierat

Costin Georgian s-a născut în 1929, într-o Românie aflată între tradiție și modernitate, într-un timp în care inginerii erau priviți ca adevărați arhitecți ai viitorului. A urmat cursurile Facultății de Construcții Căi Ferate, Drumuri și Poduri din cadrul Institutului Politehnic București, unde s-a remarcat prin seriozitate, precizie și un simț al responsabilității rar întâlnit.

După absolvire, a lucrat în domeniul construcțiilor de infrastructură, participând la numeroase proiecte inginerești din țară. Dar destinul său profesional avea să se lege definitiv de un vis grandios: construirea metroului bucureștean, un proiect fără precedent în România și unul dintre cele mai complexe din Europa de Est.

Nașterea metroului

Anii 70 au fost o perioadă de transformări masive pentru București. Orașul creștea într-un ritm alert, iar transportul de suprafață devenise insuficient. În 1975, s-a luat decizia istorică de a construi prima rețea de metrou din România.

Proiectul era uriaș, iar responsabilitatea extrem de mare. Pentru realizarea lui a fost înființată Întreprinderea Metroul București, o instituție de elită în care au fost cooptați cei mai buni ingineri și proiectanți ai vremii.

Printre ei, Costin Georgian s-a remarcat rapid prin competența tehnică, capacitatea de coordonare și o viziune pragmatică. În timp, avea să devină director general al întreprinderii, omul care răspundea direct de planificarea, execuția și siguranța lucrărilor.

Un vis subteran devenit realitate

Construcția metroului nu a fost o simplă lucrare inginerească, ci și un act de voință colectivă. Inginerii români au fost nevoiți să creeze aproape totul de la zero: de la utilaje și tehnologii, până la sistemele de ventilație, semnalizare și alimentare electrică. Se lucra zi și noapte, adesea în condiții dificile, cu resurse limitate.

Costin Georgian era printre cei care nu cereau niciodată altora mai mult decât făcea el însuși. Era prezent pe șantier, printre muncitori, atent la fiecare detaliu, înțelegând că metroul nu este doar o lucrare de inginerie, ci o promisiune făcută orașului.

La 16 noiembrie 1979, a fost inaugurată prima linie de metrou – M1, Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) – Timpuri noi. A fost un moment istoric – Bucureștiul devenea al patrulea oraș din estul Europei cu o rețea de metrou, după Moscova, Praga și Budapesta.

Ultima zi – destinul unui constructor

După succesul primelor linii, lucrările continuau. În vara anului 1990, după decenii de muncă, Costin Georgian se afla în plină pregătire a inaugurării unui nou tronson – între stațiile Gara de Nord și Dristor. Era o perioadă tensionată, într-o Românie aflată în tranziție, dar Georgian nu renunțase la pasiunea sa: metroul trebuia terminat.

Pe 25 august 1992, chiar în noaptea dinainte inaugurării stației Basarab, Costin Georgian a suferit un infarct fatal. Moartea sa, survenită la finalul unui drum de zeci de ani de muncă neîntreruptă, a fost primită cu profundă tristețe în rândul colegilor și colaboratorilor.

La scurt timp, pentru a-i cinsti memoria, o stație de metrou a fost denumită Costin Georgian, un gest simbolic, dar plin de sens: numele celui care a trăit pentru metrou devenea parte din însăși rețeaua pe care o construise.

Costin Georgian rămâne unul dintre ultimii mari ingineri ai epocii, un profesionist pentru care orașul nu era un spațiu abstract, ci un organism viu, ce merita grijă și structură.

Sursă foto: dollo.ro

Într-o Românie care abia își descoperea destinul modern, Anghel Saligny a transformat știința în artă și a lăsat în urmă nu doar construcții impunătoare, ci și un mod de a gândi – temeinic și vizionar.

Începuturi

Anghel Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854 la Șerbănești, jud. Galați, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Alfred Saligny, de origine franceză, era profesor, iar mama, Paulina, provenea dintr-o familie cu tradiție în educație. Atmosfera familială, dominată de rigoare și curiozitate, i-a modelat caracterul și i-a trezit pasiunea pentru științele exacte.

Încă din adolescență, Anghel s-a remarcat prin mintea sa analitică și neastâmpărul creativ. După studiile la gimnaziul din Focșani, pleacă în Germania, unde urmează cursurile Școlii Tehnice din Potsdam și apoi ale Politehnicii din Charlottenburg (Berlin), printre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei.

Acolo, tânărul Anghel intră în contact cu ideile și tehnologiile care aveau să schimbe lumea industrială a secolului al XIX-lea: oțelul, betonul armat, podurile suspendate, mecanica aplicată.

Saligny însă nu s-a mulțumit să fie un simplu discipol. El a înțeles că ingineria nu este doar aplicarea unor formule, ci un act de creație – o formă de gândire care unește precizia cu imaginația.

Primii pași ai unui inginer vizionar

După terminarea studiilor, Saligny revine în țară, unde intră în serviciul Căilor Ferate Române – o instituție aflată în plină dezvoltare. Aici, la vârsta de doar 25 de ani, participă la construcția podurilor de pe linia ferată Ploiești-Predeal și, ulterior, la linia Fetești-Cernavodă.

Se remarcă prin inovații îndrăznețe, propunând soluții tehnice neutilizate până atunci în România: grinzi metalice cu zăbrele, poduri din oțel, elemente prefabricate. Inginerii străini priveau cu scepticism ideile sale, însă Saligny le susținea cu argumente precise și calcule riguroase. În scurt timp, reputația lui crește, iar tânărul inginer devine un nume respectat în cercurile tehnice europene.

Podul de la Cernavodă – lucrare monumentală

Apogeul carierei sale vine odată cu construcția Podului de la Cernavodă, între 1890 și 1895, o lucrare monumentală care a unit, la propriu și la figurat, Dobrogea cu restul țării. Proiectat integral de Anghel Saligny și executat sub conducerea sa, podul a fost, la data inaugurării, cel mai lung pod din Europa continentală și unul dintre cele mai îndrăznețe din lume.

Cu o lungime totală de 4 km, structura sa de oțel, susținută de arce uriașe și pile masive, reprezenta o performanță inginerească fără precedent. Într-o epocă în care betonul armat abia era experimentat, Saligny a introdus sistemul de grinzi cu console – o soluție revoluționară, pe care marii ingineri occidentali o considerau riscantă.

Legendele lumii spun că, la inaugurare, pentru a demonstra siguranța construcției, Saligny a traversat podul sub trenul inaugural, în barca sa, sub arcada centrală, în timp ce locomotiva trecea pe deasupra. Gestul simbolic al inginerului nu era doar o dovadă de curaj, ci și de încredere absolută în știință – în rigoarea calculelor sale.

Între știință și devotament public

După succesul Podului de la Cernavodă, Anghel Saligny devine o figură de autoritate în domeniul construcțiilor. Este numit director general al Căilor Ferate Române și, ulterior, ministrul al Lucrărilor Publice.

În această perioadă, el coordonează numeroase proiecte majore: extinderea rețelei feroviare, construirea silozurilor de cereale din porturile Galați, Brăila și Constanța – primele din lume realizate integral din beton armat, altă premieră tehnologică semnată de Saligny.

Această inovație – utilizarea betonului armat pentru construcții industriale – a fost o contribuție majoră la dezvoltarea ingineriei moderne. Într-un moment în care majoritatea țărilor abia experimentau materialul, Saligny îl folosea deja la scară largă, cu o precizie și o viziune remarcabile.

În paralel cu activitatea practică, Anghel Saligny a avut un rol esențial în formarea noilor generații de ingineri români. A fost profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București (actuala Universitate Tehnică de Construcții), unde a pus bazele unei școli românești de inginerie civilă.

Ultimii ani și moștenirea sa

Anghel Saligny s-a stins din viață la 17 iunie 1925, la vârsta de 71 de ani. A lăsat în urmă un patrimoniu tehnic și moral impresionant, dar și un model de modestie și devotament. Podul de la Cernavodă – astăzi Podul Regele Carol I – poartă încă semnătura sa, rezistând peste un secol la intemperii și cutremure. Este, poate, cea mai elocventă metaforă a gândirii sale: solidă, elegantă, durabilă.

Sursă foto: constructii.utcluj.ro, acad.ro, grupinfrastructura.ro

Bucureștiul este o lume formată din lumi. Un oraș care s-a născut din sate, s-a ridicat pe temelii medievale, a visat occidental și a trăit răsăritean. Fiecare cartier al său păstrează o poveste, o amprentă de epocă, o bucată de memorie colectivă. A înțelege istoria cartierelor bucureștene înseamnă a înțelege istoria României moderne – o istorie a transformărilor, a contrastelor și a oamenilor care au dat suflet locurilor.

De la târg la oraș – începuturile topografiei bucureștene

Primele mențiuni despre București datează din secolul al XV-lea, pe vremea lui Vlad Țepeș. Era atunci un târg comercial la intersecția drumurilor importante, așezat între Dâmbovița și dealurile domnești. În jurul Curții Domnești s-au format primele mahalale – mici nuclee de locuire, organizate pe meserii sau în jurul bisericilor.

Cuvântul „mahala”, de origine turcească, însemna pur și simplu „cartier” sau „stradă locuită”, fără conotațiile negative pe care le-a căpătat mai târziu. Mahalalele bucureștene erau comunități vii: fiecare avea biserica sa, hanul, fântâna, școala, iar locuitorii se cunoșteau între ei. Acolo s-au născut nume care încă supraviețuiesc pe harta orașului: Mahalaua Olari, Mahalaua Antim, Mahalaua Popa Rusu, Mahalaua Sfântul Gheorghe, Mahalaua Oborului.

Acestea nu erau doar delimitări geografice, ci adevărate microcosmosuri sociale, în care meșteșugarii, negustorii și călugării trăiau laolaltă, formând ceea ce am putea numi „primele cartiere bucureștene”.

Secolul XIX – între Orient și Occident

După 1800, Bucureștiul începe să se transforme radical. Epoca fanariotă apune, iar influența occidentală pătrunde tot mai mult. Apar bulevarde, grădini publice, clădiri cu arhitectură neoclasică și, treptat, un nou tip de organizare urbană.

Cartierele vechilor mahalale încep să se schimbe: casele de pământ sunt înlocuite cu construcții din zid, iar ulițele noroioase devin străzi pavate. Zona centrală – de la Lipscani la Calea Victoriei – se dezvoltă ca nucleu comercial și administrativ, în timp ce spre margini se conturează noi zone de locuire.

Este perioada în care se nasc cartiere precum Cotroceni, în jurul mănăstirii cu același nume, și Dorobanți, la marginea drumului spre Herăstrău, loc preferat de elitele de la 1900. Tot acum se consolidează Oborul, vechiul târg al orașului, care devine un spațiu popular și vibrant, plin de viață, negustori și culoare.

În paralel, Calea Moșilor și Calea Rahovei leagă centrul de periferii, iar orașul începe să capete o structură radială, care se păstrează până astăzi.

Belle Époque-ul bucureștean – orașul se europenizează

Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX aduc perioada de aur a urbanismului bucureștean. Sub influența arhitecților și inginerilor formați la Paris, orașul se modernizează accelerat. Se trasează noi bulevarde – Aviatorilor, Dacia, Regina Elisabeta, Carol I –, se ridică palate, licee, hoteluri și instituții publice care dau orașului un aer occidental.

Cartierele dobândesc identități distincte:

• Cotroceniul devine un cartier aristocratic, cu vile elegante și grădini liniștite;
• Dorobanți și Primăverii se conturează drept zone ale elitei politice și diplomatice;
• Moșilor, Oborul și Vitanul rămân spații populare, unde pulsa inima negustorimii;
• Giuleștiul, Grantul și Grivița devin cartiere muncitorești, odată cu dezvoltarea Căilor Ferate Române.

În această perioadă, Bucureștiul capătă porecla de „Micul Paris”, nu doar pentru arhitectură, ci și pentru ritmul cultural și social al vieții urbane.

Epoca industrializării și cartierele muncitorești

După Al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, Bucureștiul intră într-o nouă etapă de transformare. Planificarea urbană devine centralizată, iar vechile mahalale sunt treptat demolate pentru a face loc blocurilor de locuințe colective.

Cartierele Titan, Berceni, Drumul Taberei, Balta Albă, Pantelimon și Militari sunt construite între anii ’50 și ’80, fiecare cu propriul său ritm și specific. Ele devin orașe în oraș, cu școli, parcuri, cinematografe, piețe și linii de transport proprii. Drumul Taberei, de pildă, a fost conceput ca un experiment urbanistic modern, cu mult spațiu verde și bulevarde aerisite – un contrast cu densitatea altor cartiere.

Această perioadă aduce o schimbare profundă în mentalitatea urbană: trecerea de la comunitatea mică, de mahala, la viața colectivă de bloc. Oamenii pierd din proximitatea socială, dar câștigă acces la infrastructură și servicii moderne.

După 1989 – între memorie și dezvoltare

Căderea comunismului deschide o nouă etapă pentru oraș: una a reconstrucției și, uneori, a haosului urbanistic. Bucureștiul se extinde rapid, iar noi cartiere apar la periferie – Pipera, Apărătorii Patriei, Prelungirea Ghencea, Băneasa Rezidențial –, formând o zonă metropolitană în continuă mișcare.

În același timp, cartierele vechi renasc prin restaurări și revalorizări: Cotroceniul își păstrează farmecul boem, Oborul continuă tradiția negustorească, iar Centrul Vechi devine un pol cultural și turistic.

Tot mai multe inițiative civice și culturale încearcă astăzi să recupereze identitatea cartierelor bucureștene – prin muzee de cartier, festivaluri urbane, tururi istorice și proiecte de memorie colectivă. În spatele fiecărei străzi se ascunde o poveste, un destin, o amintire a celor care au locuit acolo.

Sursă foto: a1.ro

Există în istoria României figuri care, deși nu s-au bucurat de gloria zgomotoasă a contemporanilor lor, au clădit în tăcere punți între epoci. Petrache Poenaru este una dintre aceste personalități – un om al secolului XIX-lea care a privit neobosit spre secolul XX. Inventator, inginer, profesor, reformator și spirit vizionar, el rămâne o dovadă vie a forței intelectuale românești, capabil să transforme o idee într-o revoluție.

De la marginea Oltului la marile centre ale Europei

Petrache Poenaru s-a născut la 10 ianuarie 1799, în satul Benești din județul Vâlcea, într-o familie de mici boieri. Ca în cazul multor spirite geniale ale epocii, începuturile sale au fost modeste, dar marcate de o curiozitate ieșită din comun. A învățat mai întâi la școala din Craiova, unde talentul său a atras atenția dascălilor, apoi la școala domnească de la București.

Tinerețea sa coincide cu o perioadă de efervescență intelectuală în Țările Române, când ideile iluminiate ajungeau, încet, să modeleze gândirea unei noi generații. Poenaru a fost atras de știință, de artă, de literatură – un om complet într-o lume care abia descoperea modernitatea.

Dar destinul i-a oferit o direcție cu totul specială în 1821, când s-a alăturat mișcării revoluționare conduse de Tudor Vladimirescu. În acel moment, tânărul Petrache devine nu doar un participant la istorie, ci și cronicarul ei: este secretarul personal al lui Tudor, scriind proclamații și documente, adesea sub pericolul armelor. Acea experiență i-a deschis ochii asupra nevoii de emancipare a poporului român prin educație, știință și tehnică – un ideal care avea să-i ghideze întreaga viață.

Un român la Paris

După înfrângerea revoluției, Poenaru reușește să plece la studii în străinătate, ajungând în 1826 la Paris, în inima culturii și științei europene. Aici urmează cursurile prestigioasei École Polytechnique, una dintre cele mai renumite instituții tehnice din lume. Într-o vreme când puțini români ajungeau în Occident, Poenaru studiază matematică, fizică, inginerie și desen tehnic, devenind astfel un adevărat om de știință european.

Dar nu doar cunoștințele l-au făcut să se remarce printre colegi, ci și spiritul inventiv. Confruntat cu nevoia practică de a scrie rapid și curat, Petrache Poenaru concepe în 1827 un instrument care va schimba pentru totdeauna felul în care omenirea scrie: stiloul cu rezervor. În denumește modest condei portăreț alimentându-se însuși cu cerneală”, iar invenția sa este brevetată la Paris la 25 mai 1827. Acel document – scris în limba franceză și semnat de autoritățile franceze – îl consacră drept primul român care a obținut un brevet internațional de invenție.

De atunci, imaginea tânărului român care umple filele carnetului cu propria invenția a devenit simbolul spiritului inovator. Poenaru nu a fost un inventator întâmplător, ci un vizionar care a înțeles că progresul nu se naște doar din idei, ci din dorința de a ușura munca omului.

Revenirea acasă și misiunea educațională

După finalizarea studiilor, Petrache Poenaru se întoarce în Țara Românească, animat de dorința de a aplica acasă tot ceea ce a învățat în Occident. Este numit profesor la Școala de la Sfântul Sava din București, unde introduce metode moderne de predare și promovează studiul științelor exacte, considerate atunci domenii exotice.

El nu se limitează la a preda: reformează. A contribuit la întemeierea învățământului politehnic în Principate, la organizarea primelor școli de ingineri hotarnici (topografi) și a fost unul dintre inițiatorii Academiei Române de mai târziu. De asemenea, s-a implicat activ în modernizarea infrastructurii – drumuri, poduri, lucrări publice –, demonstrând că educația și progresul tehnic trebuie să meargă mână în mână.

Petrache Poenaru a avut și un rol important în organizarea sistemului educațional național. A redactat manuale, a propus reforme, a susținut introducerea uniformei școlare și chiar a unei forme moderne de examen. În toate acestea se simte viziunea unui om care privea spre viitor, dorind o Românie modernă, alfabetizată, capabilă să țină pasul cu Europa.

Moștenirea lui Petrache Poenaru

Petrache Poenaru a murit la 2 octombrie 1875, lăsând în urmă o moștenire care transcende granițele timpului. Deși numele său a fost multă vreme umbrit de alte figuri istorice, astăzi el este redescoperit ca un pionier al modernității românești.

Stiloul, acel mic instrument de scris care i-a purtat semnătura, a devenit simbolul cunoașterii, al ideii transmise din generație în generație. Este o ironie frumoasă a istoriei că un român dintr-un sat din Oltenia a reușit să inventeze un obiect folosit în toată lumea, unind printr-un gest simplu – scrisul – culturi și epoci diferite.

Dar adevărata sa moștenire nu se reduce la o invenție. Ea stă în exemplul unui om care a crezut în puterea educației, în știință și în transformarea lumii prin rațiune. Într-un secol frământat de războaie și revoluții, Poenaru a ales să lupte cu armele cunoașterii.

Sursă foto: De la Constantin Lecca – Paul Rezeanu: Constantin Lecca, Editura Arcade, Bucuresti, 2005, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=46214951

De la Constantin Lecca – Scanare din Paul Rezeanu: Constantin Lecca, Editura Arcade, Bucuresti, 2005Scanare din Barbu Theodorescu: Constantin Lecca, Editura Medridiane, Bucuresti, 1969, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=45787371

În istoria artei românești, Cecilia Cuțescu-Storck are un loc aparte. Pictoriță talentată, muralistă de anvergură europeană, profesoară și militantă pentru emanciparea femeilor, ea a fost prima femeie profesor universitar de artă din Europa și una dintre cele mai influente figuri culturale ale primei jumătăți de secol XX.

Viața și opera sa reflectă nu doar talent artistic, ci și o energie extraordinară, o dorință de a moderniza arta românească și de a promova rolul femeii în societate.

Formare

Cecilia s-a născut la 14 martie 1879 la Câineni, jud. Vâlcea, într-o familie cu rădăcini aromânești. Tatăl său a murit devreme, iar educația Ceciliei a fost susținută de mama și bunica ei, femei puternice care i-au transmis convingerea că destinul unei femei poate depăși barierele impuse de societate.

A studiat pictura la Școala de Belle-Arte din București, însă în 1879 pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Demenakademie, avându-i ca profesori pe Fehr și Schmidt. Experiența germană îi deschide noi orizonturi, dar adevărata maturizare artistică o trăiește la Academia Julian din Paris, unde a studiat în perioada 1899-1905 și unde intră în contact cu impresionismul, simbolismul și arta decorativă modernă.

În 1902, lucrarea sa Nud este acceptată la Salonul Champ-de Mars din Paris, unul dintre cele mai exigente saloane ale epocii. În 1905 expune la Anvers și la Salonul de toamnă parizian, iar în 1906 organizează prima sa expoziție personală la Galeria Hessѐle, pe Rue Laffitte, Paris.

Întoarsă definitiv în România în 1906, este cooptată în gruparea „Tinerimea artistică”, unde expune alături de Constantin Brâncuși.

Cariera artistică

La București, Cecilia se afirmă rapid prin lucrări monumentale. În 1916 primește prima comandă de pictură murală – Agricultura, Industria și Comerțul, pentru holul Băncii Marmorosch-Blank. Tot atunci fondează, împreună cu Olga Greceanu și Nina Arbore, „Asociația artistelor plastice”, cunoscută și ca „Grupul celor trei doamne”.

Printre cele mai importante creații se numără:

• Frescele de la Aula Academiei de Studii Economice (1933) – „Istoria comerțului românesc”
• Plafonul Sării mari de recepție a Palatului Republicii (1934) – o apologie a artelor românești
• Lucrări de mari dimensiuni cu tematică alegorică, mitologică și istorică.

Profesor universitar

În 1916 devine profesor la catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie din Europa cu o astfel de funcție universitară. Cariera de profesorat s-a întins pe un sfert de veac, timp în care a format sute de studenți.

Ea însăși povestea cu umor și dârzenie despre câte obstacole a trebuit să depășească pentru a câștiga concursul: „S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuși reușisem. Dar m-am prezentat a treia oară și tot am izbutit să ocup catedra.” Această tenacitate a făcut-o un simbol al drumului deschis femeilor în lumea academică.

Recunoaștere internațională & militantă pentru emanciparea femeilor

Cariera Ceciliei Cuțescu-Storck a avut și o puternică dimensiune internațională:

• 1924, 1928 – reprezintă România la Bienala de la Veneția
• 1929 – primește Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona, pentru tablourile În extaz și Interior; este decorată de guvernul spaniol cu ordinul „Meritul Civil”
• 1931 – expune la Amsterdam, Bruxelles, Haga, Milano și Atena
• 1933 – primește titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare din partea Franței
• 1934 – participă la expoziții la Belgrad, Roma, Varșovia

În 1937 devine președinta Sindicatului de Arte Frumoase, poziție pe care o deține timp de doi ani – o altă premieră pentru o femeie artist.

Cecilia a fost o luptătoare pentru recunoașterea femeilor în artă. Asociațiile și expozițiile organizate de ea și de colegele sale au oferit vizibilitate artiștilor femei într-o epocă în care ele erau marginalizate.

Prietenia ei cu Constantin Brâncuși este emblematică – la Paris vizitau împreună muzee, mergeau cu tramvaiul și împărțeau mese simple cu mămăligă și ouă ochiuri. Legătura lor a rămas una de respect reciproc și solidaritate artistică.

Viața personală

S-a căsătorit cu sculptorul Frederic Storck, formând un cuplu de creatori remarcabili. Reședința lor din București, astăzi Muzeul de Artă Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck, era un salon cultural în care se întâlneau artiști, scriitori și intelectuali ai vremii.

În 1943 publică volumul autobiografic „Fresca unei vieți”, în care povestește formarea sa artistică și lupta pentru recunoaștere. În 1966, cartea apare într-o ediție revizuită sub titlul „O viață dedicată artei”.

La 90 de ani, omagiată de Uniunea Artiștilor Plastici, declara:

„Sunt mândră când mi se admiră pictura, dar mă simt fericită atunci când am prilejul să constat că ea e admirată drept un produs al artelor românești. Atunci știu că am făcut ceva pentru patria mea.”

Recunoaștere și moștenire

• 1957 – primește titlul de Maestru Emerit al Artei
• 1958 – are loc la Sala Dalles o amplă retrospectivă cu peste 400 de lucrări
• 1969 – se stinge din viață la București, pe 29 octombrie

Astăzi, opera ei rămâne reper pentru modernismul românesc și pentru afirmarea femeilor în artă. Muzeul Storck, frescele de la ASE și amintirea sa de pionier al emancipării feminine îi cinstesc memoria.

Sursă foto: moderism.ro – România literară, nr. 11, 1969, p. 27

Puțini oameni ai epocii premoderne pot fi numiți, pe drept cuvânt, „enciclopediști” — spirite universale care au îmbinat politica, arta, știința și filosofia. Unul dintre aceștia a fost Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn al Moldovei, cărturar poliglot, istoric, geograf, filosof, muzicolog, etnograf și diplomat. Opera sa vastă și vizionară îl așază printre cele mai strălucite figuri ale culturii române și europene din epoca preiluministă.

Origini și formarea intelectuală

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 la Silișteni, lângă Vaslui, ca fiu al voievodului Constantin Cantemir. A fost crescut în spirit umanist, învățând greacă, latină și slavonă, iar mai târziu turcă, arabă și persană.

În 1687 a fost trimis la Istanbul ca ostatic de onoare al Porții Imperiul Otoman, unde a stat peste 20 de ani. Aici a studiat la Colegiul Patriarhiei Ecumenice și a intrat în contact cu mari savanți orientali și europeni. A devenit un excelent cunoscător al culturii otomane, fapt care îi va influența decisiv scrierile ulterioare.

Domnia și alianța cu Petru cel Mare

În 1693 a fost numit domn al Moldova pentru o scurtă perioadă (trei săptămâni), dar adevărata domnie a avut loc între 1710 și 1711. În acest răstimp, a încercat să scoată țara de sub dominația otomană și să o alieze cu Rusia țarului Petru cel Mare, prin Tratatul de la Lucești (1711).

Campania antiotomană s-a încheiat cu înfrângerea de la Stănilești, iar Cantemir, împreună cu familia și boierii fideli, s-a refugiat în Rusia. Deși scurtă, domnia sa a fost remarcabilă prin încercarea de a integra Moldova într-o alianță europeană antiotomană.

Consacrarea ca savant

Stabilit la Moscova și apoi la Sankt Petersburg, Cantemir a fost primit ca prinț al Imperiului Rus și consilier al lui Petru cel Mare. Aici și-a desfășurat cea mai mare parte a activității intelectuale, devenind membru al prestigioasei Academia din Berlin (din 1714), primul român primit într-o academie europeană.

În Rusia a continuat să scrie în latină, greacă și rusă, redactând opere de istorie, filosofie, geografie, lingvistică și muzicologie. A murit în 1723, fiind înmormântat la Dmitrievskoe, lângă Moscova (rămășițele i-au fost aduse în 1935 în Biserica Trei Ierarhi din Iași).

Opera științifică și culturală

Activitatea sa științifică este impresionantă ca diversitate și profunzime. Printre lucrările cele mai importante se numără:

• Descriptio Moldaviae (1716) — comandată de Academia din Berlin, este prima descriere geografică, etnografică și politică a Moldova, conținând hărți, date demografice și observații culturale.
• Istoria ieroglifică (1705) — prima lucrare alegorică și satirică de proporții din literatura română, o cronică politică mascată sub forma unei fabule cu animale.
• Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (1714–1716) — istoria ascensiunii și decăderii Imperiul Otoman, lucrare de referință în Europa secolului al XVIII-lea.
• Tratatul Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698) — eseu filosofico-moral despre relația dintre credință și rațiune.
• Tratatul de muzică turcească Cartea științei muzicii — una dintre cele mai vechi lucrări sistematice despre muzica otomană, în care a creat și un alfabet muzical propriu.

Opera sa acoperă domenii extrem de variate: teologie, istorie, filosofie, geografie, lingvistică, drept, etnografie, muzică și artă militară.

Limbi și erudiție

Cantemir stăpânea fluent 11 limbi (română, greacă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană, rusă, germană, franceză și italiană), ceea ce i-a permis să acceseze direct surse orientale și occidentale și să fie un mediator cultural între Est și Vest — o raritate absolută pentru vremea sa.

Moștenire și posteritate

Moștenirea lui Dimitrie Cantemir este dublă:

1. Națională — Este considerat unul dintre întemeietorii culturii române moderne, un precursor al iluminismului și al ideii de stat național.
2. Europeană — A fost unul dintre primii savanți est-europeni recunoscuți de marile academii occidentale, contribuind decisiv la cunoașterea Imperiul Otoman și a Europei de Sud-Est în spațiul savant al Occidentului.

În prezent, numele său este purtat de numeroase instituții educaționale, printre care Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București, licee și colegii din toată țara, precum și de sate și străzi. Dimitrie Cantemir a fost mai mult decât un domnitor: a fost un spirit universal, un vizionar și un punte între Orient și Occident. Într-o epocă dominată de războaie și instabilitate, el a ales să construiască prin cultură și cunoaștere, lăsând în urmă o operă impresionantă care încă inspiră și definește identitatea culturală românească.

Sursă foto: Facebook Dimitrie Cantemir

Inginer, pedagog, vizionar al urbanismului și pionier al energeticii, Dimitrie Leonida a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale României moderne. Prin munca și viziunea sa, Bucureștiul și România  au intrat în epoca modernă a energiei și a tehnicii, el legând numele său de electrificarea țării și de formarea generațiilor de ingineri.

Originile și formarea sa

S-a născut la 23 mai 1883, la Făgăraș, într-o familie numeroasă cu 11 copii. Tatăl său, Atanase Leonida, era ofițer, iar mama sa, Matilda, provenea dintr-o familie de intelectuali germani stabiliți în România. Această combinație de disciplină și cultură a influențat masiv destinul copiilor: între frații și surorile lui se numără figuri celebre precum sculptorița Gheorghe Leonida (autorul capului statuii „Cristos Mântuitorul” din Rio de Janeiro) și artista Florica Leonida.

Dimitrie a studiat la Școala Politehnică din București, unde a obținut diploma de inginer electrician în 1908. Ulterior, și-a continuat pregătirea la Școala Politehnică din Charlottenburg (Berlin), una dintre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei. Aici a luat contact cu cele mai noi idei despre urbanism, electrotehnică și exploatarea hidroenergetică.

Primele inițiative

Încă din perioada studiilor, Leonida a fost pasionat de energia hidroelectrică. Proiectul său de diplomă, prezentat în 1908, viza electrificarea întregii Românii prin valorificarea potențialului hidroenergetic al Carpaților. Această viziune era extraordinar de modernă pentru epocă și anticipa, cu decenii înainte, marile hidrocentrale românești de pe Olt și de la Porțile de fier.

Întors în țară, el a devenit profesor la Politehnica și și-a asumat misiunea de a forma ingineri români la standarde europene. A înființat laboratoare moderne și a introdus metode practice de predare.

Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” – un dar pentru București

În 1909, la doar 26 de ani, Leonida a fondat Muzeul Tehnic din București, primul de acest fel din România și unul dintre puținele existente în Europa acelor vremuri. Muzeul a fost gândit ca o instituție educativă deschisă tuturor, în care publicul să ia contact direct cu invențiile, mașinile și tehnologiile moderne.

Colecția a crescut spectaculos de-a lungul decadelor, incluzând turbine, motoare, locomotive, prototipuri și machete de centrale electrice. Muzeul există și astăzi.

Profesor și formator de generații

Pe lângă munca de cercetător și de vizionar al urbanismului, Leonida a fost un pedagog desăvârșit. La Școala Politehnica din București, unde a predat timp de peste 40 de ani, a format generații întregi de ingineri energeticieni și electrotehnicieni.

Se spune că prelegerile sale erau captivante, iar laboratorul său era unul dintre cele mai moderne din țară. Elevii îl descriau drept exigent, dar pasionat, cu o energie de nestăvilit atunci când vorbea despre rolul științei în progresul națiunii.

De-a lungul vieții, Dimitrie Leonida a elaborat și susținut numeroase proiecte pentru modernizarea României:

• Planul național de electrificarea – un program coerent pentru a aduce electricitatea în sate, orașe, industrie și transport.
• Uzina electrică Grozăvești – a participat la conceperea și extinderea acestei uzine care a alimentat Bucureștiul.
• Rețele de tramvaie electrice – a susținut modernizarea transportului public în București.
• Hidrocentrale – a militat pentru valorificarea apelor de munte prin centrale hidroelectrice, anticipând proiecte mari din a doua jumătate a secolului XX.

Recunoaștere și moștenire

Activitatea sa a fost recunoscută atât în România, cât și în străinătate. A fost membru al unor societăți de profil, a publicat studii și articole, iar după 1948 a continuat să activeze ca profesor și consultant în domeniul energetic.

A murit în 1965, la București, lăsând în urmă o moștenire uriașă – nu doar planuri și instituții, ci și un spirit al modernizării prin știință.

Dimitrie Leonida a fost mai mult decât un inginer, a fost, totodată, și un vizionar al modernității românești. Într-o vreme când România era încă preponderent rurală, el visa la electrificare, la modernizarea transporturilor și la educația tehnică în masă.

Surse foto: Galeria Foto a Muzeului de Istorie Bicaz, ler.is.edu.ro

În inima capitalei, între Bulevardul Regina Elisabeta și Bulevardul Schitu Măgureanu, se găsește Parcul Cișmigiu, cea mai veche grădină publică a Bucureștiului și un reper identitar al orașului.

Puțin știu că, înainte de a fi parc, zona era o întindere mlăștinoasă alimentată de Râul Dâmbovița, cunoscută în documente din secolul al XVII-lea drept „Lacul lui Dura neguțătorul”. Era un loc de pescuit și de adăpat vitele, situat în afara centrului urban de atunci.

Toponimul „Cișmigiu” are o origine otomană: vine din çeşme („fântână”) și cișmegiu („maestrul fântânilor”). În 1779, domnitorul Alexandru Ipsilanti a numit un „Mare Cișmigiu” responsabil de construcția cișmelelor publice ale orașului, una dintre ele fiind ridicată chiar în această zonă. Astfel, termenul a rămas asociat locului până astăzi.

Nașterea unei grădini publice

Ideea de a transforma bălțile insalubre într-o grădină publică apare în epoca Regulamentul Organic, când orașul începea să fie modernizat sub administrație rusă. Guvernatorul Pavel Kiseleff și domnitorul Gheorghe Bibescu au susținut proiectul, dar lucrările au început efectiv abia în 1846, după ce autoritățile locale l-au invitat pe peisagistul german Carl Wilhelm Friedrich Meyer.

Meyer, grădinar al Curții imperiale de la Viena, a fost secondat de horticultorul Franz Hörer și a conceput parcul în stil englezesc, cu alei șerpuitoare, coline artificiale, un lac central cu insule și o bogată varietate de arbori și arbuști exotici. Între 1846 și 1854, terenul a fost asanat, s-au adus zeci de mii de metri cubi de pământ și s-au plantat aproximativ 30.000 de arbori.

Grădina a fost deschisă publicului pentru prima dată în 1847, însă inaugurarea oficială a avut loc în 1854, an considerat „nașterea” Cișmigiului.

Consolidarea și extinderea în epoca modernă

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, parcul a intrat sub administrația municipalității și a fost extins pe parcelele din jur. Au intervenit peisagiști renumiți, precum Wilhelm Knechtel și Friedrich Rebhuhn, care au îmbogățit compoziția vegetală și au creat perspective pitorești.

În această perioadă s-a construit și pavilionul de pe lac, cunoscut mai târziu drept „Monte Carlo”, loc popular pentru muzică de fanfară, plimbări cu barca și serate mondene. Lacul, alimentat printr-un canal din Dâmbovița, devenise un punct central al vieții de loisir: vara se plutea cu barca, iar iarna se patina.

Un moment de mare importanță simbolică a fost anul 1943, când s-a inaugurat „Rotonda Scriitorilor” (numită inițial „Rondul Român”). Pe o alee circulară au fost amplasate 12 busturi de marmură ale unor mari autori români: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu și alții. Acest ansamblu artistic rămâne și astăzi unul dintre cele mai fotografiate și vizitate puncte ale parcului.

De-a lungul secolului XX, Parcul Cișmigiu a fost un spațiu predilect de recreere pentru locuitori și vizitatori: un loc pentru plimbări romantice, picnicuri, lecturi, jocuri de șah sau sporturi de iarnă. În ghidurile turistice interbelice, Cișmigiul era prezentat ca „grădina sufletului bucureștean”.

În jurul parcului s-au ridicat clădiri emblematice precum Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Primăria Capitalei și Grand Hotel du Boulevard, ceea ce i-a consolidat statutul de „salon verde” al centrului orașului.

Parcul Cișmigiu în prezent

Astăzi, Parcul Cișmigiu are circa 16 hectare și este clasat ca monument istoric și parc dendrologic protejat. Vegetația sa matură include arbori vechi de peste 150 de ani, iar lacul, podurile, aleile și mobilierul istoric sunt întreținute și restaurate periodic de autoritățile locale.

Există proiecte de restaurare peisagistică menite să refacă aspectul original al parcului din secolul al XIX-lea, păstrând totodată funcțiunile moderne de loisir. Scopul este ca Cișmigiul să rămână un spațiu viu, dar și o pagină deschisă din istoria orașului.

Sursă foto: blog.travelminit.ro, AGERPRES, seebucharest.ro, gurmicica.blogspot.com

Ziua de 14 septembrie este una dintre cele mai importante sărbători creștine din calendarul ortodox, cunoscută sub denumirea de Înălțarea Sfintei Cruci. Această zi are o semnificație spirituală profundă, marcând nu doar amintirea patimilor și jertfei lui Hristos, ci și biruința credinței asupra păgânismului. În tradiția ortodoxă, sărbătoarea este însoțită de post aspru, chiar dacă nu cade într-o perioadă de post, iar credincioșii participă la slujbe speciale și se închină Sfintei Cruci împodobite cu flori și busuioc.

Originea sărbătorii

Sărbătoarea își are originile în secolul al IV-lea, fiind legată de două evenimente istorice importante:

• În anul 326, Elena (mama lui Constantin cel Mare) a descoperit la Ierusalim, pe Golgota, lemnul Crucii Domnului, împreună cu cele două cruci ale tâlharilor. Minunea recunoașterii a avut loc prin vindecarea unei femei bolnave atunci când a fost atinsă de Crucea Mântuitorului.
• În anul 335 a avut loc sfințirea solemnă a Bisericii Sfântului Mormânt, ridicată de Constantin el Mare pe locurilor Patimilor și Învierii. A doua zi, pe 14 septembrie, patriarhul Macarie I al Ierusalimului a ridicat Crucea în văzul poporului, rostind: „Doamne, miluiește!”, moment considerat prima înălțare oficială a Sfintei Cruci.

Ulterior, ziua de 14 septembrie a fost instituită ca sărbătoare anuală a Înălțării Sfintei Cruci, celebrată în tot Răsăritul creștin, iar mai târziu și în Apus.

Semnificația teologică, practici liturgici și tradiții

Crucea este simbolul central al credinței creștine. Ea reprezintă:

• Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, prin care omenirea a fost izbăvită de păcat și moarte.
• Victoria asupra morții și răului, prin Înviere, făcând din cruce nu doar un instrument al suferinței, ci și al biruinței și mântuirii.
• Semnul apartenenței la credință, purtat de creștini prin semnul crucii și prin cruciulițele binecuvântate.

În această zi, credincioșii sunt chemați să-și amintească de puterea jertfei, de nevoia de răbdare și de asumarea propriei cruci în viață, asemenea Mântuitorului. Aceștia își reînnoiesc chemarea de a-și asuma crucea personală cu credință, conștienți că suferința nu are ultimul cuvânt, ci Învierea.

Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Crucea este nădejdea creștinilor, învierea celor căzuți, toiagul celor neputincioși, mângâierea celor săraci, zdrobirea celor mândri.”

Iar Sfântul Efrem Sirul adăuga: „Prin Cruce, iadul a fost biruit, moartea a fost omorâtă și Adam a fost readus în Rai.”

În toate bisericile ortodoxe, slujba din 14 septembrie are un caracter solemn și specific:

• Se săvârșește Liturghia unită cu slujba de Înălțarea Sfintei Cruci, în cadrul căreia crucea este scoasă din altar, împodobită cu flori și busuioc, și este ridicată solemn de către preot sau episcop în mijlocul bisericii, pentru a fi venerată de credincioși.
• Este zi de post aspru, indiferent de ziua săptămânii în care cade, ca semn de pocăință și amintire a Patimilor Domnului.
• Credincioșii aduc flori, busuioc și mentă, care sunt binecuvântate și apoi împărțite, considerându-se că au puteri tămăduitoare și protectoare.

Sărbătoarea este marcată și în Biserica Romano-Catolică și în cele Orientale, deși poate avea unele diferențe de dată sau accent teologic. Toate aceste tradiții subliniază însă același lucru: Crucea este simbolul universal al mântuirii și al iubirii divine.

Obiceiuri și credințe populare

În tradiția populară românească, ziua de 14 septembrie, cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor, marchează un moment de trecere între vară și toamnă. Unele dintre credințele și obiceiurile populare legat de această zi sunt:

• Se spune că după această zi șerpii și insectele intră în pământ, iar frigul începe să-și facă simțită prezența.
• Este considerată zi de hotar agrar, când nu se mai culeg plante medicinale și nu se mai seamănă, fiind ultima zi de strâns plante cu puteri vindecătoare.
• În unele zone viticole, este sărbătorit începutul culesului viilor, oamenii gustând din primul must și aducând la biserică struguri spre binecuvântare.
• Se aprind focuri ritualice pe dealuri, menite să alunge spiritele rele și să protejeze gospodăriile.

Ziua de 14 septembrie este un moment de adâncă reflecție spirituală și de întărire în credință. Prin bogăția ei de semnificații istorice, teologice și populare, această sărbătoare unește trecutul cu prezentul și cheamă credincioșii la comuniune, pocăință și recunoștință față de jertfa lui Hristos. Crucea, din instrument al morții, devine astfel pom al vieții și emblemă a speranței, aducând lumină și putere celor care cred.

Surse foto: speranta.mmb.ro, basilica.ro

Pe 29 august, creștinii ortodocși cinstesc Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, o sărbătoare marcată prin post aspru, rugăciune și sobrietate. Este o zi aparte în calendarul ortodox, pentru că este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc care se încheie pe 31 august. De la 1 septembrie începe noul an liturgic, un simbol al unui nou ciclu duhovnicesc.

Cine a fost Sf. Ioan Botezătorul?

Ioan, fiul preotului Zaharia și al Elisabetei, rudă a Maicii Domnului, este una dintre figurile centrale ale Noului Testament. Nașterea sa a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, dar pentru că Zaharia nu a crezut, a rămas mut până la botezul copilului.

Prorocul Ioan a crescut în pustiu, ducând o viață aspră, hrănindu-se cu lăcuste și miere sălbatică, îmbrăcat cu haină de păr de cămilă. Predica sa era simplă și puternică: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”. El a pregătit poporul pentru venirea lui Hristos și L-a descoperit lumii ca Mesia atunci când L-a botezat în apele Iordanului.

Nu întâmplător, Ioan este numit „Înaintemergătorul Domnului” și ultimul mare proroc al Vechiului Testament.

Sf. Ioan Botezătorul a avut curajul să-l mustre pe Irod Antipa pentru relația nelegiuită cu Irodiada, soția fratelui său. Acest gest i-a adus întemnițarea în cetatea Maherus.

Evanghelia relatează că, la un ospăț cu prilejul zilei de naștere a lui Irod, Salomeea – fiica Irodiadei – a dansat și l-a încântat pe rege. Îndemnată de mama sa, a cerut drept răsplată capul Sfântului Ioan Botezătorul pe tipsie. În acel moment, profetul a devenit martir pentru adevăr, plătind cu viața demnitatea și verticalitatea morală.

Semificația postului de pe 29 august

Ziua Tăierii capului este una de post strict, cu interdicție la carne, lactate, ouă, pește, ba chiar și la vin și untdelemn.

Postul are o dublă semnificație:

• să nu ne asemănăm cu Irod, care prin ospățul său plin de exces a pricinuit uciderea profetului;
• să ne asemănăm cu Ioan, care a trăit în curăție și înfrânare.

Unii teologi au văzut în această zi o prefigurare a Vinerii Patimilor, motiv pentru care se ține post asemenea vinerilor din tot anul.

O sărbătoare cu sens eshatologic

Tăierea capului nu este doar comemorarea unei crime istorice, ci o sărbătoare cu semnificație profetică.

Alături de Schimbarea la Față (6 august) și Adormirea Maicii Domnului (15 august), marchează dimensiunea eshatologică a vieții creștine. Dacă prin Schimbarea la Față se descoperă chipul de slavă al omului unit cu Hristos, iar prin Adormirea Maicii Domnului se arată trecerea la viața veșnică, prin martiriul Sf. Ioan Botezătorul se arată că cei ce au trăit în pocăință și adevăr vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, aceste trei sărbători sunt rânduite în luna august, ca o „încheiere” a anului bisericesc, prefigurând „cerul nou și pământul nou” din Apocalipsă.

Istoria capului Sfântului Ioan

Tradiția spune că cinstitul cap al Botezătorului a avut o istorie miraculoasă, fiind de trei ori pierdut și de trei ori aflat.

• Prima și a doua aflare se prăznuiesc pe 24 februarie.
• A treia aflare este prăznuită pe 25 mai.

Sfânta Ioana, soția dregătorului lui Irod, l-ar fi luat din curtea Irodiadei și l-ar fi îngropat pe Muntele Eleonului, într-un vas de lut. Ulterior, capul a fost descoperit, mutat și ascuns de mai multe ori, fiind în cele din urmă adus la Constantinopol, unde a fost cinstit de credincioși.

Această istorie arată nu doar prețuirea deosebită pentru proroc, ci și credința în puterea moaștelor sale de a aduce minuni și binecuvântări.

Tradiții și obiceiuri populare

Pe lângă rânduiala bisericii, ziua de 29 august a fost marcată și de credințe populare:

• nu se folosește cuțitul, totul se rupe cu mâna, în amintirea decapitării;
• nu se consumă fructe și legume rotunde (pepene, mere, struguri), care simbolizează capul prorocului;
• se vorbește despre un post „de la cruce până la cruce”, ținut între 29 august și 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci), menit să curețe sufletele celor care au săvârșit păcate grave.

Biserica subliniază însă că aceste practici sunt doar tradiții populare, fără temei în Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție.

Ziua de 29 august nu este o sărbătoare de bucurie, ci una de pocăință și reculegere. Credincioșii sunt îndemnați să participe la Sfânta Liturghie, să postească și să-și îndrepte gândurile către exemplul Botezătorului, care a apărat adevărul chiar cu prețul vieții.

Astfel, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul rămâne o chemare la curaj, demnitate și credință, încheind anul bisericesc cu un mesaj de speranță: lumea aceasta este trecătoare, dar adevărul lui Hristos este veșnic.

Sursă foto: De la Al.Octavian23 – Operă proprie, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=173332406, crestinortodox.ro

În istoria cinematografiei și teatrului românesc, puține nume au reușit să rămână atât de profund gravate în memoria colectivă precum cel al lui Amza Pellea. Cu un zâmbet cald, o privire pătrunzătoare și o forță scenică impresionantă, el a fost în egală măsură eroul istoric care a insuflat mândrie națională și personajul comic care a adus lacrimi de râs multor generații.

Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931, în Băilești, jud. Dolj, într-o familie modestă. Spiritul oltenesc, cu umorul său nativ și vorba spumoasă, i-a marcat întreaga personalitate artistică. A copilărit într-o Românie rurală, plină de povești, personaje pitorești și tradiții, elemente pe care le-a purtat mereu cu el pe scenă și pe ecran.

În tinerețe, a fost atras de sport și chiar a practicat înotul și atletismul, însă teatrul a devenit rapid marea lui pasiune. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (IATC) în 1956, perioadă în care și-a format rigoarea profesională care avea să-l facă celebru.

Primele angajamente le-a avut la Teatrul din Craiova, apoi la Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București. Pe scenă, Amza Pellea putea trece cu naturalețe de la personaje istorice la roluri contemporane, de la dramă la comedie. Avea un talent rar de a stabili o conexiune autentică cu publicul, de parcă fiecare spectacol ar fi fost o conversație directă.

Printre rolurile sale teatrale memorabile se numără interpretările din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, „Tartuffe” de Molière sau „Hamlet” de Shakespeare.

Erou istoric al filmului românesc

În cinematografie, Amza Pellea a intrat în legendă prin interpretarea marilor voievozi români. Cel mai celebru rol al său a fost Mihai Viteazul în filmul omonim regizat de Sergiu Nicolaesccu (1971). Filmul, cu buget impresionant pentru acea vreme și o distribuție internațională, i-a adus lui Pellea nu doar recunoaștere națională, ci și aplauze peste hotare. A surprins în acest rol nu doar curajul și forța militară a domnitorului, ci și dimensiunea sa umană – dragostea de țară, sacrificiul și melancolia.

A mai dat viață altor personaje istorice precum Decebal în „Columna” (1968) și în spectacole de televiziune, consolidând imaginea actorului-patriot.

Nea Mărin – alter ego-ul comic

Dacă Mihai Viteazul l-a consacrat ca actor de dramă, „Nea Mărin” l-a făcut nemuritor în sufletele românilor. Personajul a apărut inițial în scheciuri televizate, inspirat de poveștile oltenilor din satul natal. Cu mustața stufoasă, pălăria oltenească și replicile pline de umor, Nea Mărin a devenit rapid fenomen național.

Succesul a culminat în 1979 cu filmul „Nea Mărin miliardar”, o comedie regizată de Sergiu Nicolaescu, în care Pellea joacă un dublu rol – pe olteanul hâtru și pe un milionar american. Filmul a fost un succes uriaș, rămânând, până astăzi, una dintre cele mai populare comedii românești.

Omul din spatele personajelor

În afara scenei, Amza Pellea era un om cald, generos și modest. Colegii îl descriau ca pe cineva care știe să ridice moralul tuturor și să aducă zâmbet chiar și în zilele grele. Deși foarte cunoscut, nu s-a folosit niciodată de notorietatea sa pentru avantaje personale.

În plan personal, a fost căsătorit cu Domnica Pellea, iar fiica sa, Oana Pellea, a moștenit talentul actoricesc, devenind una dintre cele mai apreciate actrițe române contemporane.

A primit numeroase premii pentru activitatea sa artistică, atât în teatru, cât și în film. Rolurile sale istorice au fost adesea considerate „etalon” pentru generațiile următoare de actori. Postum, a fost distins cu titluri onorifice și comemorat prin festivaluri și evenimente dedicate memoriei sale.

S-a stins din viață pe 12 decembrie 1983, la doar 52 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă și un gol uriaș în cultura română. Înmormântat la cimitirul Bellu din București, mormântul său este și astăzi vizitat de admiratori.

Sursa foto: radiorenasterea.ro, De la Aurel Mihailopol – Cinema Magazine, XI, nr. 4 (124), April 1973, front cover (p. 1), Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=120554787, De la Sursa, Utilizare cinstită, https://ro.wikipedia.org/w/index.php?curid=988985

La Cazanele Dunării, acolo unde apele strălucitoare se strecoară printre stânci înalte și ascuțite, istoria nu se află doar în cărți – se înalță chiar din piatră.

Pe un mal, într-o tăietură albă de marmură, Roma își proclamă victoria prin Tabula Traiana, ridicată acum două milenii de împăratul Traian. Pe celălalt mal, într-o stâncă uriașă, chipul neclintit al regelui dac Decebal privește peste ape, ca un răspuns. Împreună, aceste două monumente creează un dialog tăcut, dar puternic, între cuceritor și apărător, între trecutul imperial și mândria locală, între istorie și natură.

Tabula Traiana – piatra care vorbește despre Roma

Tabula Traiana a fost ridicată la începutul secolului al II-lea, la ordinul împăratului Traian, pentru a comemora drumul săpat de romani în stânca de pe malul Dunării, în timpul campaniei împotriva regelui dac Decebal. Acest drum, cunoscut sub numele de via Traiana, era esențial pentru aprovizionarea și deplasarea trupelor romane spre inima Daciei.

Pleacă, realizată din marmură albă, are aproximativ 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime. Este ornamentată cu un froton triunghiular și frize în relief, în care sunt reprezentate delfini și vulturi, simboluri ale victoriei și puterii Romei. Inscripția, în limba latină, consemnează gloria împăratului și importanța lucrării:

Imp(erator) Caesar divi Nervae f(ilius) Nerva Traianus Aug(ustus) Germ(anicus) pontif(ex) max(imus) trib(unicia) pot(estate) XIII imp(erator) VI p(ater) p(atriae) co(n)s(ul) V montibus excisis anco(n)ibus sublatis via(m) fecit.

Tradusă, această spune că „Împăratul Cezar Nerva Traian, fiul divinului Nerva, August, Germanic, Pontifex Maximus, cu puterea tribunicia pentru a XIII-a oară, împărat pentru a VI-a oară, părinte al patriei, consul pentru a V-a oară, a săpat munții și a ridicat stâlpi, făcând acest drum.”

Locația originală a Tabulei era ceva mai jos față de nivelul actual al Dunării. În anii ’60, construcția barajului Porțile de Fier a ridicat nivelul apei, iar autoritățile au mutat monumentul pe o poziție mai înaltă, păstrându-i orientarea spre râu. Astăzi, vizitatorii pot vedea placa fixată în stâncă, la câțiva metri de luciul apei, accesibilă doar de pe apă.

Cel mai popular mod de a vedea Tabula Traiana este cu o barcă sau un vaporaș turistic, pornind din localități precum Orșova sau Dubova. Călătoria pe Dunăre prin Cazanele Mari și Cazanele Mici este, în sine, o experiență memorabilă – pereți de calcar înalți de peste 200 de metri, păduri care coboară până la apă, peșteri și sculpturi moderne precum chipul lui Decebal.

Pe partea românească a fluviului, Tabula poate fi observată relativ aproape, dar este fixată pe malul sârbesc, în dreptul localității Kladovo. Chiar și de la distanță, frumusețea detaliilor sculptate și încărcătura istorică sunt impresionante.

Chipul lui Decebal – răspunsul peste timp

La doar câteva minute distanță pe malul românesc, stânca prinde formă umană: Chipul lui Decebal, sculptat între 1994 și 2004, domină peisajul cu cei 55 de metri înălțime. Este cea mai mare sculptură în piatră din Europa, realizată de 12 sculptori-alpiniști. Privirea lui Decebal, dură și hotărâtă, pare să răspundă peste ape către monumentul roman.

Această juxtapunere vizuală – împăratul cuceritor și regele apărător – transformă zona într-un dialog peste secole, în care istoria antică se împletește cu memoria modernă. Este aproape imposibil sa privești aceste două monumente fără să simți forța simbolică a întâlnirii lor: două fețe ale aceleiași povești, una scrisă de învingător, cealaltă de urmașii celui învins.

O destinație unde istoria respiră

Într-o singură excursie, călătorul descoperă și tehnica inginerească a Romei și mândria culturală a României contemporane. Tabula Traiana și Chipul lui Decebal nu sunt doar obiective turistice, ci borne ale memoriei colective, păstrate în stânci și ape.

Pentru vizitatori, zona Cazanelor Dunării este o combinație rară de frumusețe naturală și patrimoniu istoric. Într-o lume în care multe vestigii sunt ascunse între zidurile muzeelor, aici istoria se desfășoară sub cerul liber, în bătaia vântului și a valurilor Dunării.

Sursă foto: https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=5080654, Aventurainromania.ro, cazaneledunarii.com

La aproximativ 15 kilometri de centrul Bucureștiului, într-o zonă care odinioară era acoperită de codri de stejari și livezi întinse, se ridică Palatul Mogoșoaia – o capodoperă a stilului brâncovenesc și mator tăcut al unor povești de iubire, ambiție, dramă și renaștere.

Povestea palatului începe în anul 1681, când Constantin Brâncoveanu cumpără moșia Mogoșoaia de la boierul Mogoș, de la care îi rămâne și numele. Pe atunci, domeniul era o zonă retrasă, bogată în vânat și înconjurată de lacuri, perfectă pentru o reședință domnească de vară.

Brâncoveanu, un diplomat abil și unul dintre cei mai cultivați domnitori ai Țării Românești, visa să creeze o locuință pentru fiul său Ștefan – un simbol al prosperității și continuității familiei. În 1698, la doi ani după ce fusese înscăunat, a dat ordin să înceapă lucrările, iar construcția s-a întins până în 1702.

Arhitectura – un dialog între Orient și Occident

Palatul Mogoșoaia este una dintre cele mai rafinate expresii ale stilului brâncovenesc, un stil arhitectural original născut la intersecția drumurilor comerciale și culturale dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală. Planurile îmbină:

• loggii și balcoane cu arcade trilobate, inspirate din Renașterea italiană,
• Detalii florale și motive geometrice sculptate în piatră, cu parfum oriental,
• Simetrie clasică a arhitecturii occidentale, îmblânzită de cărămidă roșiatică locală.

Un detaliu mai puțin cunoscut este faptul că multe dintre elementele decorative au fost realizate de meșteri veniți din Constantinopol și Transilvania, care au lucrat cot la cot cu pietrari și zidari români.

În primii ani, Mogoșoaia a fost scena unor recepții somptuoase. Boieri, diplomați străini și artiști au trecut pragul acestei reședințe, savurând ospitalitatea brâncovenească. Însă destinul palatului s-a schimbat dramatic în 1714, când Brâncoveanu, acuzat de “trădare” de către otomani, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi. Averile familiei au fost confiscate, iar Mogoșoaia a intrat într-o lungă perioadă de declin.

În secolul al XIX-lea, războaiele ruso-turce au adus distrugeri repetate, iar palatul a fost folosit inclusiv ca adăpost militar. Unele fresce au fost pierdute definitiv, iar mobilierul original a de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. dispărut.

Renașterea prin Martha Bibescu

Cea care a redat viața palatului a fost prințesa Martha Bibescu, o figură legendară a Europei interbelice – scriitoare, diplomat de salon, prietenă a lui Marcel Proust și a reginei Maria a României. În 1912, Martha a moștenit domeniul e la soțul său, George Valentin Bibescu, și a început o restaurare minuțioasă, inspirată de documente și schițe vechi.

Martha a reușit să refacă arhitectura și să transforme Mogoșoaia într-un centru cultural vibrant. În saloanele palatului au conversat artiști, scriitori și politicieni din toată Europa, de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. Se spune că unele dintre paginile romanului Izvor, țara sălciilor au fost scrise chiar în grădinile palatului.

Curiozități despre Palatul Mogoșoaia

• Pietre de moară în ziduri – O parte dintre cărămizile folosite provin din vechi construcții monahale, iar meșterii au folosit și pietre de moară în structura zidurilor pentru rezistență.
• Simboluri ascunse –Motivele florale sculptate pe fațade nu sunt doar decorative – unele reprezintă simboluri creștine codificate, menite să protejeze locuința.
• Un tunel secret – Legendele locale vorbesc despre un tunel subteran care ar fi legat palatul de malul opus al lacului, folosit în vremuri de pericol.
• Pasiunea pentru grădini – Grădinile originale au fost inspirate de modelele venețiene, cu alei simetrice și arbori rari aduși din Italia.

Astăzi, Palatul Mogoșoaia găzduiește colecții de artă brâncovenească, expoziții temporare și evenimente culturale. Vizitatorii pot explora curtea interioară, sălile boltite, foișorul de pe malul lacului și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată la intrare – o bijuterie arhitecturală ridicată tot de Brâncoveanu.

Surse foto: conac.sonoro.org, planiada.ro, blog.travelminit.ro, news.ro

Între clădirile moderne și bulevardele pline de viață, în inima Timișoarei, se găsește o construcție care poartă între zidurile sale peste cinci secole de istorie – Castelul Huniade. Cunoscut drept cel mai vechi edificiu din oraș, el este un simbol al rezistenței și al continuității, martor tăcut al transformărilor prin care Banatul a trecut din Evul Mediu până în prezent.

Astăzi, Castelul Huniade găzduiește Muzeul Național al Banatului, fiind unul dintre cele mai vizitate obiective culturale din vestul României.

Clădirea a fost ridicată inițial în secolul al XIV-lea, din ordinul regelui Carol Robert de Anjou, servind drept reședință regală. Între 1441 și 1456, Iancu de Hunedoara, comite de Timiș, a locuit aici împreună cu familia sa, de unde provine și numele actual al castelului. Reconstrucția ordonată de el în 1443 a urmat unui cutremur care avariase grav edificiul. Amplasat pe locul unei fortificații mai vechi, distruse în timpul incursiunilor otomane, noul castel avea un rol strategic: să fie atât reședință nobiliară, cât și bastion defensiv.

Zidurile groase din piatră și cărămidă, turnurile de colț și curtea interioară protejată reflectau atât puterea militară, cât și prestigiul stăpânului. De-a lungul timpului, clădirea a trecut prin perioade de glorie și decădere, fiind reconstruită și adaptată în funcție de nevoile fiecărei epoci. În perioada otomană (1552-1718), a devenit sediul pașei de Timișoara, iar mai târziu a fost transformat în cazarmă și depozit de arsenal. În 1849, clădirea a suferit distrugeri în urma asediului trupelor revoluționare maghiare, fiind refăcută în 1856 în forma apropiată celei actuale.

Arhitectura Castelului Huniade

Deși originile sale sunt legate de stilul gotic târziu, Castelul Huniade a suferit transformări importante în secolele XVIII și XIX, când au fost adăugate elemente neoclasice. Astfel, astăzi se poate observa un amestec unic între severitatea medievală și simetria clasică.

Curtea interioară, cu ziduri masive și bolți impresionante, păstrează atmosfera Evului Mediu, iar subsolurile boltite ascund încă mistere neelucidate, precum existența unor posibile pasaje secrete care ar fi legat castelul de alte părți ale orașului.

În prezent, Castelul Huniade este centrul Muzeului Național al Banatului. Vizitatorii pot descoperi colecții de arheologice, cu artefacte din epoca bronzului și perioada dacică, exponate medievale, precum arme, armuri și documente rare, dar și o impresionantă secțiune de științe naturale, unde se află una dintre cele mai mari colecții de fluturi din România, fosile, minerale și schelete de animale dispărute.

Fiecare sală a muzeului spune o poveste, iar plimbarea prin coridoarele boltite creează senzația unei călătorii în timp.

Curiozități și legende

Istoria Castelului Huniade este presărată cu povești care stârnesc imaginația. Se spune că sub clădire există tuneluri secrete ce duceau spre bastioanele cetății și chiar spre malurile Begăi. În timpul asediului turcesc din 1552, castelul a fost ultimul punct de rezistență al garnizoanei creștine. Iar printre legendele urbane se numără și cea a cavalerului fantomă, care, potrivit martorilor, ar apărea în curtea interioară în nopțile cu lună plină.

Un nou început pentru Castelul Huniade

După aproape două decenii în care a stat închis publicului, Castelul Huniade se pregătește să renască. Autoritățile au anunțat că lucrările de restaurare și consolidare vor fi finalizate în trei ani, în cadrul celui mai amplu proiect de acest fel din istoria monumentului.

În 2007, clădirea a fost închisă din motive de siguranță, după ce degradarea accentuală a pus-o în pericol de prăbușire. În prezent, planul este ca după restaurarea, Castelul Huniade să fie reintegrat în circuitul cultural internațional și să redevină casa completă a Muzeului Național al Banatului.

Pentru locuitorii orașului, Castelul Huniade este mai mult decât o clădire istorică. Este un simbol al identității bănățene și un reper cultural major. El reflectă istoria multiculturală a Timișoarei, influențată de români, maghiari, otomani, austrieci și sârbi. Prin lucrările de restaurare, cel mai vechi monument al Timișoarei are șansa de a-și recăpăta nu doar frumusețea arhitecturală, ci și rolul central în viața culturală a orașului – așa cum a fost vreme de secole.

Sursă foto: owntowntour.com, planiada.ro, ordineazilei.ro, muzeulbanatului.ro

Numele Techirghiol provine din limba turcă (Tekirgöl) și înseamnă „Lacul lui Tekir” – un bătrân orb și olog, care, potrivit legendei, a fost vindecat în mod miraculos de nămolul tămăduitor al lacului, împreună cu măgarul său. Astăzi, această legendă este celebrată printr-un monument chiar în centrul stațiuni. În acest mod, legenda a devenit fundamentul unei tradiții terapeutice ce a rezistat peste un secol.

Primele documentări despre efectele curative ale nămolului datează din 1854. În 1899, Techirghiol a fost declarată stațiune balneară, devenind rapid renumită la nivel internațional. Nămolul sapropelic a fost distins cu medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris în 1924, o recunoaștere a eficienței sale medicale. În anii ’30, cercetările profesorului Saligny și ale Institutului Român de Balneologie au confirmat științific virtuțile „aurului negru”.

Techirghiol nu este doar un loc al trupului, ci și al spiritului. Mănăstirea Sfânta Maria, aflată pe malul lacului, este unul dintre cele mai importante centre spirituale ale Dobrogei. Aici a trăit și s-a nevoit unul dintre cei mai mari duhovnici ai României – părintele Arsenie Papacioc (1914-2011), a cărui chilie se poate vizita și astăzi. Mii de credincioși vin anual în pelerinaj, atrași de forța liniștitoare a locului și de binecuvântările duhovnicului. Într-o sinergie rară, stațiunea oferă vindecare fizică prin nămol și vindecare spirituală prin rugăciunea.

Ce face nămolul de la Techirghiol unic?

Nămolul sapropelic este un sediment organic cu proprietăți antiinflamatorii, detoxifiante și regeneratoare. Bogat în minerale precum calciu, magneziu, sodiu și sulfați, el se formează într-un proces natural, lent, pe fundul lacului, într-un mediu sărat și fără oxigen.

Terapia cu nămol este utilizată cu succes pentru boli reumatice și articulare, afecțiuni ale pielii (psoriazis, eczeme), tulburări neurologice și endocrine și recuperare post-traumatică.

O zi la Techirghiol

Pe malul lacului, turiștii aplică nămolul negru pe piele, îl lasă să se usuce la soare, apoi se scaldă în apa sărată. Efectul este dublu: mineralizarea profundă a pielii și relaxarea musculară.

În prezent, baza modernă de tratament de la Techirghiol oferă terapii combinate: băi calde cu nămol, aerosoli salini, electroterapie și gimnastică medicală, toate integrate într-un cadru profesionist și prietenos.

În plus, turiștii sunt invitați să descopere parcul botanic – unicul de pe litoralul românesc, ce reunește specii rare din Dobrogea și Balcani, să se bucure de o plimbare de seară pe faleza lacului în timp ce admiră apusuri spectaculoase și să se bucure de preparate locale precum borș de pește dobrogean sau plăcinte aromate cu brânză sărată.

Curiozități

• Nămolul de la Techirghiol a fost premiat cu aur la Paris în 1924 pentru calitățile sale terapeutice.
• Lacul Techirghiol nu îngheață iarna, datorită salinității ridicate – peste 90 g/l.
• Este interzisă navigarea cu bărci sau motorizare pe lac, pentru protejarea sedimentelor.
• A fost declarat Monument al Naturii în 1972 și este inclus în siturile Ramsar și Natura 2000.
• În timpul verii, nămolul este extras din lac sub control strict, pentru a fi folosit în scopuri medicale.

Techirghiol este o destinație aparte, locul în care natura, știința și credința se întâlnesc. Fie că mergeți pentru o cură de sănătate, fie pentru a respira aerul tihnit al Dobrogei, Techirghiol oferă o experiență completă – a trupului, a minții și a sufletului.

Sursă foto: statiuneatechirghiol.ro, techir.ro