Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor crește într-un mediu sigur și stabil.  

Hai să vedem cum!

Limitele nu sunt întrebări – sunt afirmații clare

Îți amintești momentele când spui: „De ce îți lovești sora?” sau „Nu e bine să sari în pat, nu-i așa?” Crezi că aceste întrebări îi ajută pe copii să înțeleagă ce trebuie să facă? Nu cumva le dăm senzația că pot alege ce să facă, în funcție de cum răspund? Dacă îi pui copilului astfel de întrebări, îl faci să creadă că este loc de negociere. De fapt, ai vrea ca el să înțeleagă că nu este voie să lovească sau să sară în pat. Așadar, de ce nu înlocuim întrebările cu afirmații clare? „Nu lovim pe nimeni” sau „Nu sărim în pat” sunt expresii mult mai eficiente decât un „Nu-i așa?” care doar pune totul la îndoială.

Copiii au nevoie de un mediu sigur, și nu de o mulțime de întrebări

Te-ai întrebat vreodată de ce copiii se simt mai confortabil atunci când au reguli clare? Când le stabilim limite clare, le oferim un cadru sigur, în care ei pot înțelege ce se așteaptă de la ei. Asta le dă încredere și îi ajută să se simtă protejați. Copiii au nevoie ca noi să fim lideri pentru ei, să știe că pot conta pe noi să le oferim un mediu stabil și sigur.

Cerere fermă și clară: acesta este respectul!

Știm că uneori copiii pot fi supărați, dar ce ne dorim cu adevărat să înțeleagă? Că pot lovi pe cineva pentru că sunt furioși? Sau că există alte modalități de a-și exprima emoțiile? Când spui „De ce îți lovești fratele?”, oare nu te întrebi dacă asta nu creează confuzie? Copilul poate înțelege că „da, poate lovi, deși nu e frumos”. Ce-ar fi să spunem în schimb „Nu este acceptabil să îți lovești fratele. Știu că ești supărat, dar te rog să îți exprimi furia altfel.” Asta e o limită clară și fermă, care nu lasă loc de negociere.

Limitele clare sunt pentru siguranța lor

Știi ce simt copiii atunci când nu sunt siguri de regulile din casă? Nesiguranță.

Când spunem „Este exclus să sari în pat”, le oferim un mesaj clar, care nu lasă loc de interpretare. Nu e oare mai bine să fim direcți și fermi pe poziție, decât să lăsăm loc de întrebări? Iar dacă le spunem „Te rog să sari afară, și te rog să nu sari în pat”, le arătăm că le respectăm dorințele de a se juca, dar punem limitele unde trebuie. În felul acesta, copiii înțeleg că regulile nu sunt negociabile.

Limita este despre respect, nu despre indulgență

Ai observat cum uneori, fără să vrem, cedăm în fața comportamentelor nepotrivite ale copiilor? De ce se întâmplă asta? Oare nu e mai important să impunem respect, decât să lăsăm copilul să creadă că „e ok” să lovească? Dacă îi spui „De ce ți-ai lovit fratele?”, copilul poate ajunge să creadă că există un motiv valid pentru comportamentul său. În schimb, spui: „Nu este permis să îți lovești fratele. Te rog să îți exprimi supărarea într-un alt mod!”

Clar, ferm, fără interpretări.

E timpul să concluzionăm:

Este adevărat că dacă suntem hotărâți în stabilirea limitelor, copiii vor înțelege mai clar ce așteptăm de la ei. Limitele nu trebuie să fie întrebări, ci afirmații clare, care nu lasă loc de negociere. Când punem reguli clare, le arătăm copiilor că îi respectăm și că vrem să îi protejăm. Le oferim un cadru sigur și stabil, în care să se poată dezvolta. Nu trebuie să fim indulgenți când vine vorba de comportamente nepotrivite. Trebuie să fim fermi, iubitori, iar acest lucru va crea un mediu de încredere în care copiii vor învăța să se comporte cu respect.

În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă rigidă asupra a ceea ce ar trebui să mâncăm. Pare că discutăm doar în acești termeni, în ultima vreme, despre hrană. O facem cu și spre copiii noștri, frecvent și insistent.

Dar mâncarea este mai mult decât un simplu combustibil pentru corp – este un element profund al existenței noastre!

Ar fi bine să privim mâncarea- măcar din vreme în vreme- dintr-un unghi diferit, mai ales atunci când ne educăm copiii despre relația lor cu aceasta. 

Creativitate

Mâncarea este creativitate: de la culorile vibrante ale fructelor și legumelor până la actul de a combina ingrediente în moduri surprinzătoare, prepararea hranei este o formă de artă. Este o cale de a experimenta și de a ne exprima.

Cultură

Mâncarea este cultură și conectare. Bucatele reflectă istoria și tradițiile popoarelor, devenind un pod către alte lumi. Gândiți-vă la plăcerea de a descoperi gusturi noi într-o călătorie sau de a prepara o rețetă veche alături de familie!

Grijă și iubire

De asemenea, mâncarea este grijă. Preparând un fel de mâncare pentru cineva,  transmitem dragoste și atenție. Ea creează amintiri prețioase: mirosul unei plăcinte proaspete, pocnetul castanelor sau semințelor de dovleac, pe sobă, gustul inconfundabil al tocănițelor mamei tale….Mmmmmm…Toate acestea inspiră dragostea și grija de care ai (sau ai avut) parte.

Sărbătoare

Nu putem ignora faptul că mâncarea este celebrare și confort. De la torturile aniversare la supele calde în zilele reci, ea ne oferă alinare și bucurie. Este, de asemenea, o cale de vindecare – un bol de supă caldă poate fi un medicament simplu, dar puternic. Supa de pui este și pentru suflet, nu-i așa?

În esență, mâncarea este o aventură, o întâlnire cu noi înșine și cu ceilalți. Ea deschide drumul spre grija de sine, spre ideea de prietenie și sentimentul de apartenență. Poate este timpul să ieșim din „căsuțele” pe care scrie ,,sănătos-nesănătos” și să redescoperim dimensiunea profundă a hranei.

Ce este mâncarea? Mâncare este cultura, conectare, grija, amintiri, sărbătoare și Sărbători, confort, plăcere, vindecare, aventură, conectare, grija de sine, prietenie, apartenență.

Să (re)învățăm să vorbim despre mâncare ca despre o sursă de conexiune și iubire. Creăm astfel rădăcini, aduceri aminte pline de emoții, predăm ștafete importante spre fiii și fiicele noastre și întregim ideea minunată de familie.

Tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina

Atunci când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina. De multe ori, chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care alegem să spunem lucrurile lasă urme adânci în sufletul celuilalt. Un ton aspru sau neglijent poate rămâne în mintea celor ce ne ascultă; momente care dor, evocate iar și iar, pun bolovani pe umeri, mai mult decât am fi dorit vreodată. Acele momente pot deveni răni emoționale, greu de vindecat, o amintire a unui gest sau a unui cuvânt spus fără prea mult gând.

,,Tonul face muzica”, iar în viața de părinte, acest adevăr devine și mai profund. În relația cu copiii, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest și fiecare privire contribuie la melodia pe care o compunem noi, părinții, în inima lor.

Vorba dulce mult aduce!

Este esențial să fim atenți nu doar la ceea ce spunem, ci și la cum o spunem. Așa cum ne spune și un vechi proverb, ,,Vorba dulce mult aduce.” Copiii sunt ca niște bureți emoționali, absorbind nu doar cuvintele, ci și tonul, energia și intenția din spatele lor. Vorbele noastre pot fie să-i inspire și să le dea aripi, fie să-i facă să se simtă mici și neînsemnați. Toți cei din jurul nostru, inclusiv copiii noștri, poartă în ei lupte, frici și dorințe pe care, de multe ori, nu le vedem.

În orice conversație, dar mai ales în relația cu cei mici, alege să vorbești cu bunătate. Alege să vorbești cu empatie, cu blândețe și cu căldură. Amintește-ți că vorbele tale au puterea de a vindeca, de a mângâia și de a arăta că îți pasă. La finalul zilei, ceea ce își vor aminti copiii nu vor fi doar cuvintele tale, ci felul în care i-ai făcut să se simtă. Iar pentru un părinte, cel mai frumos dar pe care îl poate oferi este siguranța emoțională și iubirea necondiționată, transmise prin ton, gesturi și atenție.

Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,…haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui mulțumesc”. 

Recunoștința se învață și se exersează.

Chiar așa? Să vedem cum:

Când îi învățăm pe copiii noștri despre recunoștință, trebuie să mergem dincolo de simplul cuvânt „mulțumesc”. Recunoștința nu este doar o expresie verbală, ci un sentiment profund care vine din interior și care aduce o împlinire autentică. Este important să le arătăm copiilor noștri ce înseamnă să simți recunoștința – acea căldură blândă care îți umple inima atunci când vezi gesturile de bunătate din jurul tău.

Când noi facem lucruri bune pentru ceilalți sau le spunem cuvinte care îi bucură, avem ocazia să le vedem reacțiile. Zâmbetele lor, privirile pline de mulțumire sau chiar liniștea plăcută care urmează unui gest apreciat ne împlinesc și mai mult. Conexiunea și acel schimb nevăzut de emoții pozitive, ne face să ne simțim apropiați, ,,în legătură” cu cei din jur. În astfel de momente, parcă întreaga noastră ființă simte căldură – în inimă, în corp – și ne umple de bucurie.

Ai simțit vreodată acest lucru alături de prietenii tăi? Îți amintești cum te-ai simțit atunci? Când cineva face un lucru bun pentru mine, simt că sunt văzut, cunoscut și apreciat. Este o senzație minunată, una care mă face să vibrez de bucurie. Uneori, lucruri mici pot aduce această mare emoție. Uite, mai ții minte când veneam cu brațele pline de lucruri, iar tu m-ai așteptat și mi-ai deschis poarta? M-am simțit foarte recunoscătoare pentru că ți-a păsat de mine și m-ai ajutat. Sau azi, când o doamnă la poștă mi-a spus că am geanta deschisă… ar fi putut să treacă pe lângă mine fără să spună nimic, dar a ales să fie grijulie. Am simțit o recunoștință autentică, iar când i-am spus „mulțumesc”, acel cuvânt era mai mult decât un simplu gest de politețe. Era încărcat de bucurie și de un sentiment profund.

Recunoștința vine din interior și se construiește în timp, cu răbdare și atenție. Așa ne-a spus Bunica Smaranda. Recunoștința nu poate fi impusă prin presiune sau prin crearea sentimentului de vinovăție. Se naște din experiențe care te fac să vibrezi, din momente care te apropie de oameni și îți deschid inima. Este o lecție care începe din copilărie și care crește pe măsură ce creștem și ne maturizăm. Cu fiecare mică poveste, fiecare gest, fiecare discuție, plantăm semințele recunoștinței în sufletele copiilor noștri, ajutându-i să crească frumos, empatici și conectați la cei din jur.

Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? 

În ultimul deceniu, tot mai mulți părinți au îmbrățișat ideea de educație cu blândețe, un stil bazat pe empatie, conectare și respect reciproc. Bun. Foarte bine. Întrebarea este: unde se termină blândețea și unde începe permisivitatea? Cum putem să le oferim copiilor libertate, fără să renunțăm la limitele necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă?

Blândețe

A fi un părinte blând înseamnă să construiești zi de zi o relație în care copilul se simte înțeles și respectat și să impui limite clare, într-un mod empatic și ferm.

Spre exemplu, atunci când copilul refuză să se culce, un părinte blând ar putea spune: „Știu că ți-ai dori să mai stai treaz, însă este timpul să mergem la culcare. Știu că este greu să te oprești din ce faci, dar mâine dimineață te vei simți mult mai bine odihnit. Uite, te ajut să închizi activitatea.” Copilul învață că regulile există pentru a-l proteja și, totodată, că emoțiile lui contează.

Permisivitatea

Pe de altă parte, permisivitatea apare atunci când părintele renunță la limite, din dorința de a evita conflictele sau de teama de a părea prea autoritar. Un părinte permisiv, confruntat cu aceeași situație, ar putea ceda insistențelor copilului și i-ar spune copilului care se revoltă, ridică tonul, începe să plângă, se îmbufnează: „Bine, mai stai cât vrei.”

Poate părea un gest de iubire și înțelegere (oare?), dar în realitate lipsa limitelor creează confuzie și nesiguranță. Cum ar putea copilul să se simtă în siguranță dacă totul depinde de dorințele sale, iar părintele pare lipsit de hotărâre (pentru că așa suntem percepuți)?

Este o diferență esențială între blândețe și permisivitate: cum gestionează adultul regulile? Părintele blând stabilește limite, dar o face cu respect și empatie. ca un adevărat lider. În schimb, părintele permisiv cedează în fața copilului, renunțând la rolul său de ghid. A fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să oferi un echilibru între libertatea copilului de a-și exprima emoțiile și nevoia lui de a învăța să respecte limitele.

Putem să fim blânzi fără să devenim permisivi?

Da, desigur. Totul începe cu stabilirea unor limite clare, comunicate într-un mod cald și respectuos. De exemplu, atunci când copilul insistă să mănânce turta dulce înainte de cină, îi putem spune: „Nu putem mânca acum, însă păstrăm turta dulce pentru desert, să știi!” În același timp, este esențial să validăm emoțiile copilului: „Știu că ești dezamăgit că nu mai putem rămâne în parc. Este greu să te oprești din ce-ți place, nu-i așa?” Valorizarea sentimentelor copilului îl ajută să înțeleagă că dorințele sale sunt importante, dar și că există un context mai larg în care acestea trebuie să se încadreze.

Poate cel mai important lucru este să respectăm regulile pe care le stabilim. Nu putem avea ,,zile și zile”, nu putem avea ,,dublă măsură”. Dacă ora de culcare este la 8 PM, părintele blând menține această regulă, cu fermitate. Consistența este cheia, pentru că îi oferă copilului un sentiment de siguranță.

A fi un părinte blând înseamnă, așadar, să echilibrezi fermitatea cu empatia. Este un proces care cere răbdare (RĂBDARE!) și încrederea că limitele nu sunt o piedică pentru iubire, ci o expresie a acesteia. Permisivitatea, deși poate părea mai ușoară pe moment (și este o alegere ușoară), îl lasă pe copil fără ghidajul de care are nevoie.

Care dintre aceste stiluri îl va pregăti mai bine pe copil pentru viață? Răspunsul este clar: blândețea fermă, care construiește o relație sănătoasă între libertate și responsabilitate.

Mihai, un băiețel de cinci ani cu ochii care sclipesc de încântare și genunchii prăfuiți, se dădea pe tobogan cu o energie nesfârșită. Așa este la 5 ani, energia ta e nesfârșită! De fiecare dată când ajungea jos, chicotea încântat și urca grăbit scările pentru o nouă tură. Vâjjjjjjjjj! În jurul lui, alți copii alergau, râdeau și își chemau părinții să privească. ,,Uite, mami, uite!” Mama lui Mihai, Ana, urmărea zâmbind cum băiatul ei se bucura de fiecare moment.

„Mihai, mai avem zece minute, apoi trebuie să plecăm acasă!”, îl anunțase ea cu blândețe cu ceva timp în urmă. El o privise fugitiv, cu o expresie aceea: ,,am înțeles”, dar minutele trecuseră, și acum, când i-a spus din nou că e timpul să plece, Mihai nici măcar nu s-a mai opri să o privească. „Încă o dată, mami! Doar încă o dată!”, strigă el, fără să încetinească.

Ana oftă ușor. Îi era greu să-l întrerupă, văzând cât de fericit era. Dar era târziu, iar cina trebuia pregătită. În plus, se apropiau orele de culcare, iar Mihai avea nevoie de rutină….. Se apropie de el, încercând să-i atragă atenția. „Mihai, mami, știu că îți place mult aici, dar e timpul să mergem acasă.”

„Nu vreau!” răspunse băiatul, făcând o grimasă.

Ana se aplecă și încercă să îi explice cu răbdare, dar Mihai deja își îndreptase atenția spre o băltoacă de lângă țâșnitoare, în care își dorea să sară. Mama își simți răbdarea încercată, dar mai mult decât atât, începu să se frământe. „Cum să-l abordez, cum să-l fac să înțeleagă fără să plângă sau să se supere? De ce e atât de greu pentru el să plece din parc?”, își spunea Ana în sinea ei, încercând să găsească o soluție.

Trecerea de la o activitate la alta

Iată un moment delicat pentru copii! Oprirea jocului pentru a merge la masă, plecarea din parc sau încheierea unei activități preferate pentru a începe alta poate să îi frustreze, să îi facă să devină rezistenți sau chiar să izbucnească în plâns. Această dificultate nu vine dintr-o simplă dorință de a se opune, ci dintr-un amestec de emoții intense, lipsa unui simț al timpului bine dezvoltat și implicarea profundă pe care o au în prezent. Pentru un copil, a renunța la ceva care îi aduce bucurie înseamnă a se separa, fie și temporar, de o sursă de confort și siguranță. Ei nu înțeleg încă ideea că „mai târziu” este o promisiune concretă. Tot ce știu este că ceea ce îi face fericiți acum trebuie să se oprească, iar asta poate părea definitiv și copleșitor. E tare greu să te desparți de ceea ce îți place!

Momentul prezent

Copiii trăiesc cu intensitate momentul prezent, iar asta îi face să fie complet absorbiți de ceea ce fac. Când cineva le cere să schimbe direcția, pare o întrerupere brutală a ceea ce trăiesc acum. Mai mult decât atât, creierul lor încă învață să proceseze emoții complicate și să le gestioneze, așa că nu este surprinzător că aceste tranziții pot declanșa reacții puternice. Și noi, ca adulți, simțim uneori un disconfort atunci când trebuie să lăsăm ceva familiar sau plăcut, dar avem capacitatea de a raționa și de a vedea imaginea de ansamblu. Pentru copii, această abilitate se construiește treptat, cu sprijin și înțelegere.

Pentru a-i ajuta să facă față mai bine acestor momente, este esențial să le validăm emoțiile. Când li se cere să se oprească, să le spunem „…știu că îți este greu să pleci acum. Îți place foarte mult să te joci aici, nu-i așa?” îi poate face să se simtă înțeleși și mai puțin singuri în această provocare. E important să rămânem calmi și fermi atunci când le spunem ce urmează. Tonul nostru trebuie să transmită siguranță și hotărâre, nu autoritate sau iritare. De exemplu, putem spune simplu: „…e timpul să mergem acasă acum. Știu că este greu să te oprești, dar mâine te vei putea juca din nou.”

Copiii au nevoie de timp pentru a procesa schimbările. Oferindu-le un avertisment – „Mai avem cinci minute de joacă, iar apoi mergem să mâncăm” – îi ajutăm să se pregătească mental pentru ce urmează. Dacă adăugăm un reper concret, cum ar fi „Mai ai două ture cu bicicleta, apoi plecăm”, tranziția devine mai ușor de înțeles. Este la fel de important să le explicăm că separarea nu este definitivă. Uneori, doar să le spunem „te vei putea juca din nou cu jucăria mâine” sau „parcul va fi aici și data viitoare” le oferă o ancoră emoțională, un fel de promisiune liniștitoare.

Ce urmează?

În loc să ne concentrăm pe ceea ce trebuie să se termine, putem îndrepta atenția copilului spre ceea ce urmează. Putem spune: „după ce ajungem acasă, citim povestea ta preferată” sau „când terminăm cina, te poți juca cu puzzle-ul tău.” Această redirecționare ajută copilul să accepte mai ușor schimbarea, deoarece se simte atras spre ceva ce îi face plăcere.

Un exemplu simplu poate ilustra cât de mult contează răbdarea și empatia. Dacă un copil nu vrea să plece din parc, îi poți spune: „Știu că îți este greu să pleci. Te distrezi foarte bine aici, nu-i așa? Mai ai timp pentru două ture de cățărare, iar apoi mergem. Panoul de cocoțat va fi aici și data viitoare.” În loc să se simtă grăbit sau forțat, copilul simte că îi sunt respectate sentimentele și că i se oferă spațiu pentru a se pregăti de plecare.

Tranzițiile sunt dificile, dar cu răbdare, empatie și o abordare calmă, le putem face mai ușor de gestionat. Înțelegerea emoțiilor copiilor, oferirea de explicații clare și crearea unui sentiment de predictibilitate îi ajută să navigheze prin aceste momente cu mai multă încredere. Și, mai presus de toate, îi ajutăm să învețe că separarea de o activitate plăcută nu este o pierdere, ci doar o pauză temporară care poate face loc unor alte momente frumoase.

Ana și Mihai pășesc spre casă discutând planurile serii. Și ce zi grozavă de joacă va fi mâine!

Toți copiii din clasa a IV-a B din Școala Gimnazială Numărul 56 sunt tare fericiți!

Și-au pus hainele de sărbătoare, iile și funda tricoloră, și-au luat sub braț foile albe și culorile și s-au hotărât să își așeze imaginația și gândul bun spre țara lor într-o lucrare aparte: ,,Desenul meu pentru Ziua României, 1 Decembrie!”

Profesorul lor, dascălul Elena Bajdechi, le-a vorbit despre rubrica ,,Desenele lui David” din ,,Matricea Românească”.

DAAAAAAA! (au spus ei în cor) Și noi vrem să desenăm și să colorăm așa cum ne dorim!

Ce idee bună! (și veți vedea ce inspirat au făcut-o!)

Și-au suflecat mânecile cu nerăbdare.

Ce a ieșit? Lucru cu bucurie!

Ce s-a așternut? Gând bun, din inimă, pentru ROMÂNIA!

,, La mulți ani, dragi români de pretutindeni!”,,Hai să dăm mână cu mână, toți cu inima română! 1 Decembrie să unească, toată suflarea românească!” (Alessia)

,, La mulți ani, România!” (Rareș)

,, Mândru că sunt român! La mulți ani, dragă Românie!” (Tudor)

,,Dragă România, îmi doresc ca fiecare om din această țară să aibă dorințele împlinite!” (Ștefan)

,, România, te iubesc!” (Ștefan G.)

,,Tot ce-i românesc nu piere!” (David Ioan)

,, Dragă Românie, te iubesc foarte mult!”,, Români, ajutați-vă unii pe alții!” (Georgiana)

,, România vă împlinește visele! Aveți încredere în România!” (Maia Dorotheea)

,, România, ești o țară foarte frumoasă, să ne ții pe toți uniți!” (David E.)

,, La mulți ani, România!” (Alex)

,, Pentru mine nu doar 1 Decembrie e Ziua României, în fiecare zi e ziua țării mele!” (Iulia)

,, La mulți ani, țara mea!” (Robert)

,, A fi român înseamnă om curajos și puternic!” (Tudor I.)

,, Doresc românilor să se înalțe, să zboare în văzduh, mereu fericiți, niciodată neajutorați sau triști!” (Emilia)

,, La mulți ani, România, te iubesc!” (Raluca)

,, România, La mulți ani!” (Laura)

,, Dragă România, La mulți ani, buni!” (Ariana Maria)

,, România, La mulți ani!” (Mara)

,, La mulți ani, țara mea!” (Zoe)

,, România mea iubită!!!” (Maya)

,, România este locul cel mai frumos din lume! Românii să petreacă în bună înțelegere!” (Diana Maria)

Tot ceea ce copiii au creat și au rostit pe noi ne-a impresionat foarte mult! Am dorit ca și cititorii Matricei Românești să simtă bătăile puternice de inimă pe care noi le-am simțit!

Versurile lui Iosif o să ne emoționeze mereu:

,,Dragă țara mea iubită,

Vreau să te fac fericită!

Pentru când voi crește mare,

Îmi doresc să fie Soare,

Oameni calzi, senini și buni,

Numai tu să poți s-aduni.

Să fim bine pregătiți,

Noi mereu să fim uniți!”

La mulți ani, ROMÂNIA!

Într-o seară liniștită de noiembrie, Ana stătea alături de fiica ei, Irina, pe canapeaua din sufragerie. Ceai și chec și poftă de vorbă!

Irina are 12 ani și este destul de neliniștită în ultima vreme: ,,…ce-i cu prieteniile?….cum să fac să fiu bine într-o prietenie?”. Întrebările acestea apar tot mai des. Mama ei a găsit acum momentul cel bun în care să rostească și să desțelenească:

– Irina, știi, prietenia e ca un drum cu două sensuri, a început Ana cu o voce blândă. Dacă vrei ca prietenii tăi să te trateze cu bunătate și respect, trebuie mai întâi să oferi aceste lucruri. Nu poți aștepta să primești fără să dăruiești. Este un schimb continuu – de grijă, de cuvinte frumoase, de sprijin.

Irina a dat din cap, atentă.

– Dar, să știi, prietenii tăi sunt și ei oameni! Uneori, dacă nu-ți zâmbesc sau nu vorbesc prea mult cu tine într-o zi, nu înseamnă că sunt supărați pe tine. Poate că se confruntă cu ceva ce tu nici nu-ți imaginezi. Este important să ai răbdare și să nu tragi concluzii pripite.

Irina a făcut ochii mici; se străduiește să înțeleagă.

– Mai e ceva foarte important, continuă Ana. Niciodată, dar niciodată să nu te schimbi ca să faci pe plac prietenilor. Prietenia adevărată nu înseamnă să te potrivești cu forța undeva, ci să fii acceptată exact așa cum ești, cu valorile și personalitatea ta. Dacă simți că trebuie să renunți la cine ești ca să fii prietenă cu cineva, atunci poate că acea prietenie nu este pentru tine.

– Deci, dacă o prietenă mă face să mă simt prost pentru cine sunt, nu e o prietenă bună? întrebă Irina, ridicând privirea.

Ana a zâmbit.

– Exact, draga mea. Prietenia trebuie să fie un loc cald, unde să te simți în siguranță. Dacă vreodată simți că nu ești în siguranță într-o prietenie, întreabă-te de ce. Analizează ce se întâmplă și ce te face să te simți așa. Și mai ține minte: prietenii sunt oameni. Ei pot greși, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți la ei imediat. Uneori, merită să le spui cum te-au făcut să te simți și să le dai ocazia să repare lucrurile. Așa cresc prieteniile – prin înțelegere.

Irina a zâmbit timid.

– Dar ce fac dacă o prietenie se termină? a întrebat ea.

Ana a oftat ușor, dar privirea i-a rămas caldă.

– Uneori, draga mea, prieteniile se sfârșesc, și asta e în regulă. Nu toate prieteniile sunt făcute să dureze o viață întreagă. Unele sunt acolo doar pentru o vreme, să ne învețe ceva sau să ne facă să creștem. Și asta nu înseamnă că acea prietenie nu a fost importantă. Tot ce contează este să fii recunoscătoare pentru momentele frumoase și să mergi mai departe.

Irina s-a cuibărit mai aproape de mama ei, simțind că înțelege puțin mai bine ce înseamnă prietenia. Ana i-a mângâiat părul și i-a spus cu blândețe:

– Prietenia este ceva frumos, Irina, dar și un lucru care te învață multe despre tine și despre oameni.

Tot ce vreau e să știi cât de prețioasă este și cât de important e să ai grijă de ea!

–

Scarlett Onica

www.scarlettonica.ro

Filip e un băiat energic de 9 ani, vesel și bun și descurcăreț. A venit acasă azi cu capul plecat și o umbră de vinovăție în priviri. Tatăl lui, care îl aștepta în bucătărie cu o cană de ceai cald, și-a dat seama imediat că ceva nu era în regulă.

– Ce s-a întâmplat, campionule? l-a întrebat tatăl cu voce calmă.

Filip a tras aer în piept și, cu ochii în podea, a murmurat:
– Am împins un coleg azi…

Tatăl a lăsat cana deoparte și s-a așezat la nivelul lui Filip. Fără să se grăbească să-l certe, l-a întrebat:
– Spune-mi mai multe. Ce te-a făcut să reacționezi așa?

Filip a început să povestească, cu vocea tremurândă:
– La ora de sport, am încercat să arunc mingea la coș, dar am ratat de câteva ori. Radu a început să râdă de mine în fața tuturor. Mi-a zis că nu sunt bun la nimic… și… și m-am enervat! L-am împins!

Tatăl a ascultat cu atenție fiecare cuvânt, lăsându-l pe Filip să-și spună povestea fără să-l întrerupă.

Ce e de făcut?

CHIAR.

Ce e de făcut?

Atunci când copiii trăiesc emoții intense – furie, frustrare, tristețe – este firesc să le spunem ce nu este permis: „Nu lovi!”, „Nu jigni!”, „Nu țipa!”. Deși aceste limite sunt esențiale, ele lasă un gol: copilul rămâne cu emoția puternică, dar fără să știe ce să facă cu ea. Este ca și cum le-am lua un instrument din mână fără să le oferim o alternativă.

Așadar, ce putem face?

Să le validăm emoțiile și să le oferim soluții clare și constructive de ales în comportamente!

Validarea emoției

Primul lucru pe care copilul trebuie să-l audă este că e în regulă să aibă emoția pe care o are. Să recunoască și să înțeleagă ce simte este esențial pentru dezvoltarea sa emoțională. Un exemplu ar fi:

„Ești supărat, și asta e în regulă. Oricine se poate simți așa uneori.”

„Te simți frustrat pentru că lucrurile nu au mers cum voiai. Îți înțeleg sentimentul.”

Validarea creează un spațiu sigur, unde copilul nu se simte judecat pentru ceea ce trăiește.

Ghidarea spre alternative sănătoase

După ce recunoaștem emoția, este timpul să-l învățăm ce poate face în loc să aibă un comportament inadecvat. De exemplu:

„Poți fi nervos, dar în loc să lovești, hai să lovim o pernă sau să sărim în sus de câteva ori.”

„Ești trist? Dacă vrei, putem vorbi despre asta sau poți să desenezi cum te simți.”

„Frustrarea e grea. Poți să iei o pauză, să respiri adânc sau să strângi un obiect moale, până te calmezi.”

Încredere și susținere

Copilul trebuie să știe că învățarea acestor comportamente este un proces și că greșelile sunt naturale.

„E greu să te oprești din a lovi, dar te voi ajuta să găsești alte moduri să-ți exprimi supărarea.”

„Împreună vom exersa cum să ne calmăm când ne simțim furioși.”

Un exemplu concret

Un copil îl împinge pe altul pentru că se simte frustrat. În loc să-l certăm doar pentru comportament, putem spune:

„Văd că ești foarte supărat. E în regulă să te simți așa.”

„Dar nu e în regulă să lovești. Asta poate răni pe cineva.”

„Când simți că îți vine să lovești, poți să-mi spui mie sau poți să strângi pumnii sau poți să îți rostești trăirea sau poți să te duci să te liniștești un pic. Hai să încercăm împreună!”

De ce este important să spunem ce putem face?

Fiecare „Nu ai voie!” trebuie să vină la pachet cu un „Poți să încerci asta!”. Astfel, îi ajutăm pe copii să-și dezvolte autocontrolul, să înțeleagă limitele și să găsească soluții adecvate emoțiilor lor. Îi învățăm nu doar să se conformeze regulilor, ci și să devină adulți empatici, responsabili și conștienți de sine.

Să le spunem copiilor ce nu pot face, și mai ales să-i învățăm ce pot face. Emoțiile sunt normale, comportamentele se învață. Haideți să fim alături de copiii noștri, oferindu-le nu doar limite, ci și instrumente pentru viață.

Tata i-a pus lui Filip mâna pe umăr și i-a spus:
– Înțeleg că te-ai simțit foarte supărat și rănit. Nu e ușor să auzi pe cineva spunând lucruri urâte despre tine, mai ales în fața altora.

Filip l-a privit cu ochi plini de lacrimi:
– Dar n-ar fi trebuit să-l împing, nu?

Tatăl a zâmbit blând:
– Nu, să împingi pe cineva nu e o soluție, chiar dacă ești foarte nervos. Dar știi ce? Ești pe cale să înveți ceva foarte important astăzi. Ce ai făcut arată că ai avut o emoție puternică, iar asta e normal. Toți simțim furie sau frustrare uneori. Dar ceea ce contează este ce alegem să facem cu aceste emoții.

– Ce pot să fac data viitoare? a întrebat Filip curios.

Tatăl a luat o foaie de hârtie și a desenat un cerc. În mijloc a scris: Furie. Apoi, a trasat săgeți spre alte cuvinte:

Respiră adânc! 

Vorbește despre ce simți! 

Cere ajutor!

– Uite, Filip. Data viitoare când te simți furios, poți încerca să respiri adânc de câteva ori sau să îmi spui ce te supără. Poți chiar să mergi să arunci o minge în perete sau să numeri până la 10. Te ajut să găsim soluții care să nu rănească pe nimeni.

Filip s-a luminat la față:
– Crezi că o să funcționeze?

– Sigur că da! Este normal să greșim uneori, dar de fiecare dată putem învăța ceva nou. Data viitoare, sunt sigur că vei reuși să alegi un alt mod de a-ți arăta emoțiile.

Cei doi au petrecut restul serii discutând despre cum să răspundă atunci când emoțiile sunt puternice. Tatăl lui Filip știa că drumul spre autocontrol cere timp și răbdare, dar era hotărât să fie alături de el la fiecare pas.

Silviu are 8 ani. Azi intră în casă trântind ușa. Fața lui e înroșită de furie, iar ochii îi sclipesc cu o emoție greu de ascuns. Mama îl privește de pe canapea, lăsând deoparte cartea pe care o citea.

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? întrebă ea, calmă.

— Nimic! răspunse el răstit, dând cu ghiozdanul de podea. NIMIC!!!! Apoi se lăsă pe un scaun, cu mâinile încrucișate.

Mama știa că în spatele furiei se ascundea ceva mai profund. Se apropie încet și se așază lângă el.

— Știi că poți să-mi spui orice, da? Nu sunt aici să te cert; sunt aici să te ascult.

Silviu oftează adânc, iar ochii i se împăienjenesc de lacrimi.

— La școală, colegii mi-au zis că sunt slab… că nu am curaj să fac nimic. M-au provocat să dărâm o bancă. La început nu am vrut… am făcut-o, totuși, ca să nu râdă de mine. Dar, apoi… m-am simțit groaznic.

Lacrimile îi curg acum pe obraji, iar mama îl strânge ușor în brațe.

— Te-ai simțit obligat să faci ceva ce nu voiai, ca să nu fii rănit mai tare, spune ea cu blândețe. Și furia ta… e doar modul tău de a ține tristețea departe.

Silviu își îngropă fața în umărul mamei.

— E în regulă să fii trist, puiule. Și ești foarte curajos că mi-ai spus asta, continuă ea.

În acel moment, Silviu simți cum povara se ridică, iar lacrimile îi spală sufletul. Era înțeles, iar furia nu mai avea nevoie să-l protejeze.

Furia copilului vostru nu este altceva decât un scut, un bodyguard al tristeții sale

Să știți că, de cele mai multe ori, furia copilului vostru nu este altceva decât un scut – un bodyguard al tristeții sale. În spatele unui acces de nervi, al unui „nu vreau” spus cu încăpățânare sau în spatele unei priviri încruntate, poate să se ascundă o durere pe care copilul vostru nu știe încă să o exprime.

Trăim într-o societate care ne-a învățat că e mai acceptabil să fii furios decât să fii trist. În special pentru băieți, furia devine masca unei suferințe mai adânci, pentru că, din păcate, lacrimile încă sunt văzute ca o slăbiciune, chiar și atunci când sunt ale unui copil. E ușor să tolerăm un copil morocănos, poate chiar să glumim despre asta, dar când vedem lacrimi sau auzim suspine, ne grăbim să le „rezolvăm”, să le oprim, să fugim de ele.

Vulnerabilitate?

Ne este greu să le acceptăm vulnerabilitatea. Și nu pentru că nu îi iubim – din contră, pentru că îi iubim atât de mult încât ne doare să-i vedem suferind. Dar tocmai în aceste momente au cea mai mare nevoie de noi. Nu să le spunem să nu mai plângă, nu să îi distragem cu altceva, ci să stăm acolo cu ei, să le validăm emoțiile: „Știu că e greu. Sunt aici cu tine.”

Gândiți-vă la cât de curajos este un copil care își arată suferința. E un act de încredere pură să lase garda jos, să ne invite în lumea lor interioară, în mijlocul furtunii lor. Și cât de frumos este să fim acolo, să fim ancora care îi ajută să treacă prin ea, în loc să le cerem să o ignore.

Poate că e timpul să schimbăm ceva – să fim mai deschiși la lacrimi, la supărare, la toate emoțiile care fac parte din viața noastră de oameni. Să le arătăm copiilor noștri că nu doar furia e acceptată, ci și tristețea, vulnerabilitatea, căderile. Pentru că atunci când copilul vostru se simte în siguranță să-și arate toate emoțiile, înseamnă că se simte în siguranță cu voi – iar asta este cel mai prețios dar pe care îl putem oferi.

Copiii învață ascultând basme! Copiii își dezvoltă imaginația ascultând basme. Copiii sunt inițiați să recunoască valorile umanității ascultând basme!

Copiii desenează cu bucurie imaginându-și lumea de basm!

Acest lucru se întâmplă cu harnicii școlari ai clasei ,,Floare de Măr” din Liceul Teoretic Waldorf București.

Ei așază culoare lângă culoare și știu că acest lucru îi face cu adevărat să savureze fiecare moment al creației.

Doamna profesor pentru învățământ primar, Cristina Hobjilă, descrie pentru Matricea Româneasca ceea ce se întâmplă în clasă în orele de desen. Le-a povestit copiilor despre rubrica ,,Desenele lui David” iar ei și-au dorit să împărtășească și cu noi munca lor, creația lor, mai ales pentru faptul că ei sunt încurajați să picteze, să deseneze, să modeleze zi de zi!

,,Imaginile vii țesute pe marginea poveștilor inspiră copiii să creeze desene ce însoțesc orice text.

În pedagogia Waldorf, dascălul lucrează în același timp cu copiii, desenând la tablă cu cretă, iar ei își întocmesc propriul caiet de epocă, un suport din care învață. Copiii nu au manuale, ci scriu singuri și desenează, completându-și lecțiile. Această abordare permite o înțelegere sufletească ce aduce o altă dimensiune părții academice, fixând și îmbogățind cunoștințele. Culorile permit copiilor să simtă că fac parte din lume, cufundându-se în perceperea calităților lor. Actul de a desena se adresează voinței.

Suflet, mâini și minte acționează împreună pentru cunoașterea lumii.

La clasa I ,,Floare-de-Măr”, foaia albă A3 s-a luminat într-o pată galbenă, așezată blând cu cubul cerat, ca un soare ce luminează (se extinde) și încălzește (are nuanțe diferite de galben și galben-auriu). Pata galbenă, înconjurată de albastru până la marginea foii, inspiră cum cosmosul se leagănă liniștit. În partea de jos, roșul puternic, galbenul și albastrul s-au întâlnit dând naștere culorilor de pământ. Dealurile domoale ce poartă pomii cu roade (întâlnirea galbenului cu albastrul în linii curbe), satele oamenilor, munții îndepărtați cu crestele lor ascuțite încep să creeze peisajul. Urcând pe poteca anevoioasă, cavalerul ajunge la peștera întunecată a balaurului. După o luptă aprigă, cu ajutorul sabiei de lumină a Sfântului Mihail, balaurul este învins. Pe umerii cavalerului flutură mantia roșie a curajului și neînfricării. El poartă o coroană (ca semn al originii sale nobile și cosmice).

În pata galbenă este înfățișat cavalerul și Sfântul Mihail – ei reprezintă personajele bune (primesc un spațiu luminos în jur). Balaurul verde este înfățișat în preajma peșterii întunecate, pe fondul albastru al munților”.

Și copilul tău pictează, desenează, modelează cu bucurie, des?

Vă lăsăm să vă bucurați de creațiile celor mici (și talentați) și vă rugăm să nu uitați: ,,…dragi părinți, să știți că româna și matematica sunt importante, desigur, însă este foarte important să le permiteți copiilor voștri să facă ce le place! Atunci ei simt că fac ceva deosebit pentru ei!” (tânărul David Bulboacă, inițiatorul rubricii ,,Desenele lui David”)

Dragoș are 8 ani. A venit la sfârșit de săptămână la bunicul lui, Melinte. Tare se bucură bunicul că-i e nepotul aproape! Cât Bunica face plăcinta ei vestită cu mac (pe care Dragoș o adoră!), cei doi ies la portiță. Bunicul și nepotul stau pe băncuța din fața casei, la umbra nucului bătrân (câte a auzit nucul acesta…câte și mai câte!). Bunicul, cu chipul său brăzdat de riduri, vorbește cu glas blând, iar cuvintele lui au greutatea anilor trăiți.

„Nepoate,” începu el, „viața e plină de lecții și capcane. De pildă, să știi că lenea distruge ambiția. Când ești leneș, uiți să mai visezi la ce ar putea fi. Nu-ți mai dorești să devii ceva mai bun, să faci mai mult. Lenea e ca un nor gros ce acoperă soarele ambiției și, fără acel soare, totul rămâne în umbră și întunecat.”

Nepotul îl asculta atent, cu ochii mari și curioși. Bunicul își continuă povestea:

„Mai e ceva, să nu uiți: furia distruge înțelepciunea. Când te lași pradă furiei, mintea îți devine tulbure, iar judecata îți scapă printre degete. Ceea ce înainte părea limpede, devine greu de înțeles. Omul înțelept știe să își țină furia în frâu, căci altfel, ea îi acoperă gândirea, ca o furtună care aduce întuneric în miez de zi.”

Bătrânul se opri o clipă, trăgând aer adânc în piept, apoi reluă:

„Și, nepoate, frica distruge visele. Când te temi, nu mai ai curajul să mergi pe drumuri noi, să urmezi chemarea inimii tale. Frica te ține legat, te face să rămâi acolo unde ești, chiar dacă sufletul tău își dorește să zboare. E ca o colivie nevăzută, în care îți ții propriile aripi strânse.”

Nepotul clătină din cap, parcă înțelegând mai bine de ce uneori se simțea prins în propriile gânduri. Bunicul continuă:

„Apoi mai e și mândria, care distruge creșterea spirituală. Dacă te crezi mereu deasupra celorlalți, cum să înveți ceva nou? Cum să înțelegi că fiecare om pe care îl întâlnești are o lecție de dat? Mândria îți închide ușile în față și te face să crezi că ai ajuns deja la capăt, când de fapt, călătoria abia începe.”

Bunicul îl privi pe nepot, care își frământa mâinile, apoi zâmbi cald și adăugă:

„Gelozia distruge pacea. Când îți invidiezi aproapele pentru ce are sau ce este, îți pierzi liniștea sufletească. În loc să te bucuri pentru el, te roade amărăciunea, iar gândurile tale devin ca niște spini care îți înțeapă inima. Gelozia îți fură bucuria și te face să te îndoiești chiar de darurile pe care le ai deja.”

Nepotul dădu din cap încet, ca și cum ar fi simțit și el acei spini de care vorbea bunicul.

„Și nu uita, nepoate,” continuă bătrânul, „îndoiala distruge încrederea. Când nu crezi nici în tine, nici în cei din jur, nimic nu mai pare sigur. Orice pas pe care-l faci devine nesigur, iar fiecare vorbă ți se pare că ascunde un pericol. Încrederea e fundația pe care se construiește orice relație, orice vis, orice dorință de a merge mai departe.”

După ce termină de vorbit, bunicul rămase o clipă în tăcere, iar apoi, cu un zâmbet misterios, îi spuse nepotului:

„Acum hai să ne gândim ,,invers” la toate aceste lucruri, nepoate!”

Nepotul se uită la bunicul confuz, dar apoi începu să înțeleagă: dacă îți cultivi încrederea, vei scăpa de îndoială; dacă îți cauți pacea, vei alunga gelozia; dacă te dedici creșterii spirituale, mândria nu te va mai înlănțui; dacă îți urmezi visele, frica nu te va mai opri; dacă înveți să fii calm, înțelepciunea va rămâne alături de tine; și dacă îți păstrezi ambiția vie, lenea nu va avea nicio putere asupra ta.

Zâmbind larg, bunicul îl bătu pe spate: „Vei înțelege tu mai târziu, nepoate, cum fiecare lecție are două fețe. Dar e important să le cunoști pe amândouă.”

Plăcinta cu mac e gata! Dragoș stă pe laviță lângă bunicii lui iubiți. A primit hrană și pentru trup și pentru suflet!

Maria stătea pe canapeaua din sufragerie, cu o ceașcă de ceai aburindă în mâini; ochii ei arătau îngrijorare. Elena, prietena ei cea mai bună, o privea cu blândețe și înțelegere. Maria îi povestise despre cât de greu îi era uneori să comunice cu copiii ei, să le fie alături atunci când ei aveau nevoie, și să găsească cuvintele potrivite care să le aline inimile mici și frământate.

Elena, mereu atentă la nevoile celor din jur, zâmbea cald și o încuraja pe Maria să-și urmeze inima.

— Știi, Maria, eu știu că ești o mamă minunată. Dar știu și cât de copleșitor poate fi să vrei să faci totul bine pentru ei. Ce este de spus copilului tău? Ce cuvinte îi ogoiesc sufletul, îl fac să știe că este văzut și ascultat?

Maria dădu din cap, cu un mic zâmbet de recunoaștere, dar și de neputință.

— Da, exact asta mă întreb și eu de atâtea ori. Vreau să știe că sunt aici pentru ei, dar parcă nu găsesc mereu cuvintele potrivite.

Elena își întinse mâna și o atinse ușor pe umăr.

— Uite, ce ar fi dacă, atunci când vezi că sunt supărați, să le spui simplu: ,,Oh, e normal să fii supărat că s-a petrecut asta, chiar da!”? E important să le validezi emoțiile. Și poate, când simți că au nevoie de sprijin, ai putea să le spui: ,,Eu sunt aici pentru tine: te ascult, să știi! Sunt aici doar să te ascult sau să te și sfătuiesc, dacă asta vei dori!”

Maria se gândi câteva clipe și aprobă din cap, cu un zâmbet mai larg.

— Da, cred că asta i-ar ajuta… să știe că nu trebuie să facă totul singuri, că sunt acolo pentru ei. Dar ce fac atunci când par pierduți, fără să știe cum să reacționeze?

Elena se lumină și continuă:

— Uneori, doar o mică pauză poate face minuni. Ai putea să le spui: ,,Uite, eu spun să facem o mică pauză: doar stăm acum, atât.” Sau, dacă e ceva ce trebuie să încerce din nou, poate că le-ar prinde bine să audă: ,,Încercăm să o luăm de la capăt?”

Maria zâmbi, imaginându-și cum aceste cuvinte ar putea să-i aline pe copiii ei, să-i ajute să simtă că sunt în siguranță.

— Și dacă greșesc, dacă nu știu ce să facă?

— Oh, Maria, aici este atât de important să nu îi facem să se simtă rușinați. Poți încerca să le spui: ,,Ok, nu-i nimic, acum hai să vedem cum repari greșeala.” E ca și cum le-ai arăta că fiecare greșeală e o ocazie de învățare, nu un capăt de drum.

Maria își simți inima mai ușoară, iar chipul i se lumină.

— Mulțumesc, Elena. Știi, nu m-am gândit niciodată că poate fi atât de simplu și totuși atât de profund.

Elena roti cana de ceai și zâmbi cald.

— Mmmm…, contează atât de mult să știe că nu sunt singuri. Chiar și când e greu, dacă le spui: ,,Eu sunt chiar aici când și dacă ai nevoie de mine” sau ,,Uite, îmi dau seama că nu-i deloc simplu pentru tine, așa este,” își vor da seama că sunt văzuți. Că emoțiile lor nu sunt prea mici, că sunt importante pentru tine.

Maria simți cum lacrimile i se adună în colțurile ochilor, dar erau lacrimi de recunoștință.

— E exact ce aveam nevoie să aud. Mă voi strădui să fac asta, să le spun și: ,,Să știi că nu-i corect, chiar nu e” când simt nedreptatea sau ,,Poți să îmi spui mai multe despre asta?” când par că au ceva greu pe suflet.

Elena îi strânse mâna ușor.

— Ai grijă de tine, Maria, la fel cum ai grijă și de ei. Și amintește-ți că dragostea ta e cea care contează cel mai mult. Cuvintele sunt doar o punte către inima lor.

Maria se simți mai pregătită și încrezătoare. Știa de acum că va putea să le ofere copiilor ei acea căldură de care au atâta nevoie, să le fie alături în momentele lor de îndoială și frământare.

Ana a ajuns în campusul facultății de ieri. E totul nou. Și puțin rece. A crezut că este pregătită pentru tot. Și chiar este! Însăă….

Despachetează lucrurile cu grijă. Într-un colț de bagaj găsește un plic mic. Ah! Miroase ,,a mama”. Chiar îi simte parfumul!

Ce bine! Scrisul mamei, cuvintele mamei… Oare ce scrie?

 Draga mea,
În acest început de octombrie, sunt câteva lucruri importante pe care mi-aș dori să ți le amintești cu inima deschisă și blândețe față de tine însăți.

Prieteniile sunt adevărate comori, dar e esențial să înveți cum să le cântărești cu înțelepciune. Un prieten adevărat este cel care te înalță, care îți aduce lumină și îți face sufletul să zâmbească. E acela care se bucură de reușitele tale, fără urmă de invidie, și care strălucește alături de tine, nu în umbra ta. Dacă nu te simți bine în preajma cuiva, dacă prezența lui te apasă, poate că acel cineva nu este cu adevărat prietenul potrivit pentru tine.

Știu că uneori e tentant să încerci să „te potrivești” într-un grup, să te mulezi pe așteptările lor. Dar oprește-te o clipă și întreabă-te: îți dorești să te potrivești sau să aparții cu adevărat? E o diferență atât de subtilă, dar atât de importantă. A aparține înseamnă să fii tu însăți, autentică și liberă, în mijlocul acelora care te acceptă exact așa cum ești.

Prieteniile au drumuri proprii, ritmuri care uneori sunt line și alteori pline de suișuri și coborâșuri. Sunt perioade de „împreună” și de „nedespartire”, dar și momente de respiro, în care fiecare are nevoie de propriul spațiu. Prieteniile adevărate supraviețuiesc fiecărui anotimp, iar tu trebuie să știi că ele vor rămâne acolo, chiar dacă uneori drumul pare mai anevoios.

La fel de important este să îți cunoști limitele! Învață să spui „nu, mulțumesc” atunci când simți că e prea mult pentru tine. Să ai curajul de a spune „destul” atunci când simți că lucrurile trebuie să se schimbe. Amintește-le cu blândețe prietenilor tăi că prietenia este despre a da, dar și despre a primi, și că respectul este esențial în această ecuație.

Arată-ți limitele cu fermitate, dar și cu blândețe, pentru că prietenii adevărați vor respecta asta. Și, la rândul tău, respectă și tu limitele lor. În felul acesta, legăturile voastre vor deveni mai puternice și, cel mai important, sănătoase pe termen lung.

 Să știi că îți sunt alături mereu, oriunde te va purta acest drum minunat al prieteniilor și al vieții!

Cu drag,
Mama

Ana recitește scrisoare. Mama e acolo, cu gândul lipit de ea. Mama știe și înțelege și o aude, chiar de la sute de kilometri distanță. Mama a așezat vorbele potrivite. Mama i-a dat putere și cuvinte înțelepte.

Ana privește pe geam: roșu și galben, culorile cu care se mândrește octombrie. Undeva, în fața altui geam, mama admiră aceleași culori.

Toamna l-a rugat pe Octombrie să le emoționeze pe amândouă la fel, cu dor.

Liana este mama Mirunei și a Silviei. Ieri am auzit-o când se confesa prietenei ei: se află într-o dilemă care o frământă de ceva timp. Deși tehnologia face parte din viața de zi cu zi, iar ecranele sunt omniprezente în jurul ei (desigur, în jurul tuturor) de la smartphone-uri și tablete până la televizor și calculator, nu știe care este calea cea mai bună pentru copiii săi… Pe de o parte, a auzit teorii care susțin că tehnologia poate stimula creativitatea și oferă acces la informații valoroase. Pe de altă parte, se teme de avertismentele care subliniază riscurile expunerii îndelungate la ecrane, de la izolare socială la probleme de atenție și dezvoltare emoțională.

Întrebări:

Întrebările o copleșesc: ce înseamnă ,,prea mult” în utilizarea ecranelor? Cum poate ea, ca părinte, să stabilească un echilibru sănătos între beneficiile și pericolele tehnologiei? Se întreabă dacă timpul petrecut de copiii ei pe tabletă sau telefon le poate afecta comunicarea cu ea și cu ceilalți membri ai familiei. Mai mult, Liana se teme că, dacă ea însăși folosește ecranele în exces (se mai întâmplă!), contribuie la slăbirea conexiunii emoționale în familie.

Desigur, Liana nu este singură. Eu sunt frământată de aceleași întrebări. Și, bineînțeles, și tu și vărul tău. Prietenul tău cel mai bun discută despre asta zilnic, iar ieri aceleași întrebări și le punea vecinul de la doi.

Teorii peste teorii și experți peste experți.

Îngrijorări. Analize. Comparații

În cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”, doctor Michel Desmurget pune pe tapet multe îngrijorări și multe analize și comparații. Ne lasă să ne informăm și ne determină să ne uităm adânc în noi: să analizăm, să gândim. Să cântărim.

Una dintre concluziile din carte o voi descrie mai jos:

Ecranele năruie cel puțin trei piloni esențiali ai dezvoltării copiilor: interacțiunile umane, limbajul și concentrarea.

Primul pilon afectat? Chiar interacțiunile umane. Pe măsură ce copiii petrec tot mai mult timp în fața ecranelor — fie ele tablete, smartphone-uri, computere sau console de jocuri — comunicarea cu cei din jur scade atât cantitativ, cât și calitativ. Relațiile interpersonale sunt înlocuite de interacțiuni superficiale cu dispozitive tehnologice, iar conexiunea profundă cu membrii familiei suferă. Această tendință nu este limitată doar la copii. Când și adulții se cufundă în „apele” ecranelor, legăturile din familie slăbesc din ambele direcții. Ecranele nu pot oferi acel tip de hrană emoțională de care au nevoie copiii pentru a dezvolta legături puternice și sănătoase cu cei din jur. În loc de interacțiuni pline de sens, care să favorizeze dezvoltarea socială și emoțională, copilul se îndepărtează de mediul familial, iar timpul de calitate devine o raritate.

Al doilea pilon afectat este limbajul. Limbajul este fundamentul comunicării umane și trebuie învățat și practicat în mediul social, prin interacțiuni directe cu cei apropiați. Fiecare cuvânt rostit în prezența părinților, a bunicilor sau a altor persoane dragi este însoțit de o încărcătură emoțională care ajută copilul să îl interiorizeze în mod profund. În schimb, un ecran rece poate doar să ofere oportunități de memorare și repetare mecanică, fără acea dimensiune afectivă esențială. Astfel, limbajul devine golit de sens, lipsit de empatie și de conexiuni reale. Copilul poate învăța să rostească cuvinte, dar pierde esența comunicării afective, aceea care îl ajută să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să comunici cu inima, nu doar cu mintea.

Al treilea pilon afectat este concentrarea. Capacitatea de concentrare este esențială pentru dezvoltarea intelectuală și cognitivă a copiilor. Fără o putere solidă de concentrare, gândirea nu se poate mobiliza eficient în vederea atingerii unui scop. Cufundarea în sfera digitală, cu ritmul ei rapid și stimuli vizuali și auditivi constanți, deteriorează această abilitate crucială. Răbdarea este profund afectată, iar copilul se obișnuiește cu satisfacerea imediată a dorințelor, în loc să își antreneze mintea să rămână concentrată pe o sarcină mai lungă sau mai dificilă. Pe termen lung, această scădere a capacității de concentrare poate avea efecte negative asupra performanței academice și asupra capacității copilului de a gândi critic și de a-și mobiliza resursele cognitive în mod eficient.

O concluzie:

În concluzie, expunerea excesivă la ecrane poate avea un impact devastator asupra dezvoltării copiilor, slăbind pilonii esențiali care susțin interacțiunile umane, dezvoltarea limbajului și puterea de concentrare. Într-o lume în care tehnologia devine din ce în ce mai prezentă, este esențial să ne întoarcem la relațiile umane și la experiențele care hrănesc cu adevărat mintea și sufletul copilului.

Liana este tot neliniștită. (Și cred că și tu). Caută adânc în sine și caută să își îndrume fiicele cât mai corect. Cu răbdare, cu tact, cu echilibru, informată, va reuși.

Articolul de față este inspirat de cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”(Pericolele ecranelor pentru copiii noștri) de dr. Michel Desmurget, Editura For You, București 2021.