Ce tristă e Antonia azi!

A plâns și încă suspină.

Mama ei este profund neliniștită. Își amintește de momente din copilăria ei în care nu se simțea în apele ei, era mâhnită sau se temea. Și atunci, mama ei îi transmitea că e ceva ce nu e bine. În ea și cu ea. Crescuse cu ideea ca este în regulă să fii fericită, încântată ( și încântătoare), însă NU este în regulă să fii supărată, furioasă, îngrijorată.

Emoții care destabilizează? Ce e de făcut?

Când Antonia se simte la fel cum se simțea mama ei odată, îi transmite ceea ce știe fiicei sale: nu este în regulă să simți și emoții grele.

Când copiii noștri simt emoții ce îi destabilizează, reacțiile noastre- ce sunt construite deja -vin cu pornirea de a stopa:

,,Ah, de ce plângi? Nu trebuie să plângi. Ești urâtă când plângi. Fetițele frumoase sunt vesele mereu.”

,,Nu mai plânge, gata. Hai să îți dau ceva bun să te liniștești.”

,,Ești băiat mare, gata! Băieții buni nu stau supărați!”

,,Chiar nu ai niciun motiv să te simți așa de speriat. Uite, tovarășii tăi nu sunt deloc!”

,,Îți șade bine doar veselă. Nimănui nu-i plac figurile îngrijorate.”

Emoțiile copiilor noștri nu îi fac doar pe ei să se simtă inconfortabil. Ne fac și pe noi, părinții lor, să ne simțim la fel de inconfortabil. Pentru că retrăim momentele din copilăria noastră în care ni s-a spus ca nu e ,,cum trebuie” ceea ce simțim, nu-i așa?

Tot ce nu e roz, să dispară!

Așa că ne grăbim repede-repejor să le facem să dispară, să se evapore, să fie înlocuite cu ceea ce înseamnă bine, pace, strălucire. Le minimizăm și le ascundem sub preș.

Este în regulă oare să spunem: ,,da, e o emoție pe care e bine să o simți” sau ,,este o emoție pe care nu e bine să o simți”?

Emoțiile sunt doar emoții.

Nu sunt emoții bune și emoții rele.

Nu putem avea emoții pe care să le încurajăm și emoții pe care să le excludem.

Fiecare emoție este relevantă pentru o anumită experiență.

Fiecare emoție are drept clar să existe și să ne învăluie într-un anumit moment.

Când ne ignorăm emoțiile, când le punem capac sau le ascundem în dulap, ele nu dispar.

Ele persistă, dospesc, stau în așteptare și pot ieși la suprafață când te aștepți mai puțin, într-un mod total neproductiv, uneori.

Ce e de făcut?

Să ne lăsăm copiii să simtă, să trăiască toată gama de emoții, să îi ajutăm să dezvolte priceperea de a le depăși, de a trece praguri ce li se par de netrecut.

Să încercăm:

,,Să știi că uneori ne simțim furioși, chiar foarte furioși. Și asta e în regulă. Nu e în regulă să lovim și să spargem totul în jur, însă. Ce am putea să facem în schimb?”

,,Te văd tristă azi. Știi de ce te simți așa? Poate dacă povestim puțin despre asta te vei simți mai bine. Sunt aici să ascult!”

Toate emoțiile sunt bune. Ele ne spun ceva important despre noi, mereu.

Să împărtășim cu copiii noștri toate aceste lucruri!

Într-o bună zi, dis-de-dimineață, Maria și Sebastian vorbeau în bucătărie: ba de cumpărături, ba de programul săptămânii, ba de prietenii lor ce aveau să vină curând la ei. Fiica lor cea mică de 3 anișori a intrat tiptil și a început să îi observe, asculte, privească, în timp ce stătea sub masa din bucătărie.

Părinții au descoperit-o după chicoteli și râs cristalin.

A fost un moment foarte drăguț și cald, care a dus la un joc haios de-a prinselea prin casă.

Mai târziu, când părinții și-au amintit de întâmplare, au zâmbit fericiți. Iar apoi și-au dat seamă că fiica lor i-a observat; copiii lor îi observă, îi analizează și înglobează tot ceea ce părinții exprimă verbal și non-verbal.

Ochii lor ne urmăresc

Copiii noștri ne urmăresc. Ei absorb mereu ritmurile vieții noastre. Modul în care relaționăm cu partenerii și prietenii noștri și cu frații lor și chiar cu noi înșine.

Iată ce a spus Maria că și-ar dori atunci când copiii vor vedea și analiza ceea ce se petrece în casa lor:

Îmi doresc ca fiul meu și fiica mea să mă vadă iubindu-i pe alții; îmi doresc să îmi observe generozitatea.

Îmi doresc ca fiica mea și fiul meu să mă vadă iubită și tratată cu generozitate de alții.

Îmi doresc să îmi vadă copiii mei frustrarea ce se așează în mine uneori și întristarea și teama, dar să mă vadă conștientizând acele stări emoționale în timp ce folosesc abilitățile mele de adaptare pentru a le menține într-o zonă sigură.

Vreau ca fiul și fiica mea să mă vadă că sunt plin de compasiune nu numai față de ei, ci și față de soțul meu și față de mine însămi.

Îmi doresc să mă vadă copiii mei când îmi asum lucruri și lucrând din greu, dar și bucurându-mă de viață și odihnindu-mă.

Vreau ca ei să mă vadă când uneori lucrurile nu-mi ies perfect din prima, când sunt blândă cu mine însumi atunci când nu sunt în stare să fac totul și încrezătoare că pot învăța și pot crește de la zi la zi.

Copiii mei vreau să observe că nu toate momentele vieții sunt lapte și miere, că este în regulă să nu fim în cea mai bună formă în fiecare secundă. Vreau să mă vadă spunând DA cu bucurie și spunând NU cu atenție pentru mine și pentru ceilalți. Vreau să învețe, urmărindu-mă, despre limitele sănătoase pentru ei și pentru cei din jur.

Este important pentru mine ca fiul și fiica mea să urmărească uneori un conflict sau o dispută și mai ales este important să mă vadă cum reiau legăturile și cum împac cu iubire ceea ce la un moment dat se clătina și părea neîmpăcat.

Putem oferi modele perfecte?

Cu siguranță-știe și ne spune Maria- nu le putem oferi perfecțiunea copiilor noștri, dar le putem oferi cadou un model pentru cum arată și cum se manifestă relațiile sigure, iubitoare și conectate.

Tu ce ai dori să vadă copilul tău atunci când te privește și te observă în tăcere?

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

-Mama, vreau să îți spun ce am pățit!

-Doar o secundă, mă uit la ceva acum!

-Tata, m-am certat cu Cosmin!

-Acum vorbesc la telefon…

-Mama, nu știu ce decizie să iau…

-Mă uit la fim acum, mai târziu…

-Tata, sunt furios!

-Tu mereu ai un motiv să fii supărat… acum pregătesc niște materiale, nu vezi?

Uneori suntem acolo, în aceeași încăpere cu fiul sau fiica noastră. Lângă ei și totuși departe. Se mai întâmplă.

Copiii nu au nevoie de perfecțiune.

Nu.

Copiii au nevoie de tine, părintele lor, conectat cu ei.

Ce este important?

Este foarte important ca atunci când vorbim cu copiii noștri să avem contact vizual cu ei. A vorbi spre ei, a vorbi cu ei oricum nu înseamnă o conectare completă. Zâmbim cu ochii, încurajăm cu ochii, aprobăm cu ochii, ne minunăm cu ochii. Cu ochii noștri în ochii lor.

Conectați-vă cu mintea și inima, deopotrivă, în discuțiile cu micuții voștri.

Copiii simt când suntem deconectați, când mintea ne zboară în altă parte, când scriem un mesaj în timp ce răspundem, când ne preocupă următorul eveniment atunci când dăm un sfat.

Fiți lângă ei, la nivelul lor, dacă e necesar, arătați-vă cât vă pas cu o atingere pe umăr sau pe mână.

E important să le arătăm că suntem acolo, abordabili când au nevoie de noi, arătându-le că sunt importanți, mai importanți decât știrile, filmulețul de vizionat sau un ecran.

Absența unui părinte prezent

Absența unui părinte prezent creează în copil furie, temeri, îndoieli despre propria persoană, sentiment de singurătate, anxietate. Și de aici până la pierderea autenticității pentru a fi cumva acceptat, este doar un pas.

,,Nu sunt suficient.”

,,Poate nu sunt destul de bun.”

,,Poate că nu merit.”

Se poate instala astfel frica de a fi vertical pentru sine, frica permanentă de a nu dezamăgi, de a nu greși, de a fi singur.

Un copil frustrat și speriat poate oricând alege să își așeze pe chip masca de încrezut, arogant, agresiv, tocmai pentru a masca vulnerabilitatea creată de lipsa conectării sănătoase.

Încurajează empatia în copilul tău, explicându-i cum se simt alți oameni și cum acțiunile lor îi pot afecta pe ceilalți. Arată empatie față de sentimentele și nevoile lui.

Răbdarea este cheia în construirea unei conexiuni puternice cu copilul tău. Înțelege că dezvoltarea lor este un proces și că vor exista momente de provocare și greutate. Răbdare!

În viața lor, copiii noștri vor avea parte de modele securizate și modele nesecurizate.

Prezența noastră constantă îi poate ajuta ca modelele securizate să le fie mereu în raza de vedere.

Să fim acolo când se îndoiesc, când se confesează, să fim acolo când spun lucruri bune și mai puțin bune despre ei și despre alții, să fim acolo când se lovesc, când caută soluții, când au nevoie de un sfat sau nu au nevoie decât să își audă gândurile, să fim acolo când se revoltă și când se bucură, când spun cuvintele potrivite și mai ales pe cele nepotrivite.

Să îi privim, să ne conectă, să ascultăm, să atingem, să oglindim.

Să fim acolo!

Începe școala!

Da, da, chiar începe!

Și din nou copiii noștri vor socializa și vor crește prin interacțiune și se vor șlefui. Școala este despre învățare, formare, programe de pregătire. Însă în egală măsură este despre prietenie, acceptare, apartenență. Oare cine este prietenul meu acum? De ce mă privesc ei așa? Oare de ce nu m-a ales din prima în echipa lui? Ele spun lucruri urâte despre mine? Ea mă apreciază? El mă va mai critica?

Curtea școlii este locul în care copiii noștri se întâlnesc, se descoperă, se oglindesc, se susțin (sau nu) și este locul în care se petrec jocuri de putere și jocuri de rol; este locul în care se învață despre viață.

Și ce tipologii pot întâlni copiii noștri?

Să discutăm puțin cu fiicele și fiii noștri despre aceste tipologii și să lăsăm la îndemâna lor câteva unelte de ajutor:

Să știți că se vor întâlni cu bârfitorii. Acestora le place să vorbească despre alții (și, de obicei, nu de bine…). Desigur, ulterior vor vorbi și despre ai noștri, și nici acum nu o vor face cu bună credință. Spuneți-le copiilor că dacă le vor încredința un secret, acesta nu va sta ,,la secret” pentru mult timp.

Ce e de făcut: îndrumați-vă copiii să schimbe vorba atunci când partenerul de discuție dorește ,,să comenteze” pe cineva. Și, desigur, sugerați-le să nu lase în mâinile și la urechile lor lucruri personale, secrete, întâmplări intime.

Să știți că îi vor întâlni pe critici. Pe cei ce caută problema în orice soluție și neghina în lanul cu grâu. Cei ce subliniază mereu ceea ce nu e bine, cei ce formulează des: ,,da, dar….”, cei ce caută să le arate partenerilor de discuție că nu sunt de ajuns sau sunt mai puțin. Copiii aceștia judecă aproape orice (din păcate) și vor căută să vă facă fiul sau fiica să se îndoiască de sine.

Ce e de făcut: spuneți-le copiilor voștri că opinia unui tip critic este doar o opinie și nu înseamnă finalul, pecetea, concluzia.

Acești copii au ei înșiși stima de sine scăzută și au fost și sunt criticați și ei, la rândul lor. Este bine să le arătăm căldură acestor tineri sau-când sunt prea mult-să îi evităm în interacțiune.

Să știți că îl vor întâlni și pe cel ce dorește să le facă tuturor pe plac ( chiar și atunci când sunt răniți de cei din jur și nu li se întorc cuvintele și faptele bune). Ei sunt prieteni buni, însă în răstimpuri pot profita de anumite situații, se tem de conflict, evită să rostească ceva ferm, transmit jumătăți de adevăr.

Ce e de făcut: îndrumați-i pe copiii voștri să adune mai multe opinii despre anumite lucruri, îndrumați-i să îi întrebe pe acești tineri cum se simt cu adevărat și îndrumați-i să le fie sprijin și suport când aceștia au nevoie.

Inevitabil vor întâlni persecutorul (tipul bully). Persecutorul trece de tiparul clasic: nu este doar tipul cel puternic și fără limită ce necăjește copiii mici. Nu! Persecuția poate fi emoțională, persecuția se poate realiza și în mediul on-line, persecuția este în cuvinte mici, în gesturi și mimică, în puterea de a exclude și evita.

Ce e de făcut: puneți la dispoziția copiilor voștri un set de instrumente care să îi ajute: ce e de spus, de făcut, când e musai să implice adulții responsabili. Îndrumați-vă fiii și fiicele să îi evite pe persecutori, amintiți-le că au puterea de a se îndepărta de ei. Repetați-le că puterea acestora se pierde dacă nu se afișează teamă, frică, supunere, că sunt neputincioși dacă grupul spune STOP!

Îl vor întâlni și pe înfumurat. Pe cel ce are o poveste mai bună, o întâmplare mai bună, o experiență mai bună decât tot ce a rostit fiul sau fiica voastră. Sunt copii cu focus doar pe sine, au nevoie de audiență și -da- creează frustrare în aproape orice conversație.

Ce e de făcut: îndrumați-i pe copiii voștri să nu o ia personal, atenția acestor copii este slabă; chiar dacă nu vor asculta pe deplin niciodată, ei nu sunt prieteni delăsători; au nevoie de susținere și au nevoie să li se spună ,,acum e rândul meu să vorbesc”. Este clar că acele convorbiri importante vor fi purtate cu alte categorii de tovarăși.

Bineînțeles că îl vor întâlni pe cel optimist, bun, încrezător! Pe cel ce dă forță și încredere, pe cel ce crede în tine! Ei vor crede în copiii noștri, în prietenia ce îi leagă, vor vedea binele și vor prețui relația de prietenie.

Ce e de făcut: spuneți-le copiilor: țineți-i aproape pe acești tineri, bucurați-vă de ei, de tot ceea ce oferă relaționarea de calitate și susțineți-vă reciproc în momente bune și mai puțin bune!

Nu e ușor în curtea școlii.

Însă e simplu să povestim cu copiii noștri și să îi pregătim pentru ce ar putea veni spre ei.

Căci pregătim copiii pentru drum și nu drumul pentru copii, așa e?

Măriuca are 4 ani. Și uneori se supără tare. Sau mai puțin tare. Sau foarte tare.

Și chiar nu știe exact să vorbească despre ceea ce simte.

Și asta vine cu o stare iritantă de frustrare și amărăciune.

Tatăl ei se așează lângă ea și îi spune cu blândețe:

-Uite, mai devreme, când te-ai supărat ce simțeai? Simțeai să țipi așa, ca un leu-paraleu?

-Da, da!

-Uneori, când ne supărăm, suntem furioși, știi? Și emoțiile plăcute și cele neplăcute sunt tot ale noastre. Hai să vedem ce e de făcut data viitoare când te simți așa…

În altă zi, mama Măriucăi o ajută:

-Oare acum supărarea e așaaaaaa de mare (și depărtează sugestiv palmele) sau așa (și apropie sugestiv palmele)?

-Cred că așa, stabilește Măriuca, suspină și privește în ochii mamei.

-Hai să vedem ce e de făcut acum, o încurajează părintele ei.

Peste o săptămână, când Măriuca iar dă de greu în exprimarea emoțiilor ce o inundă, părinții folosesc jucării ca sprijin:

-Oare de ce este bufnița tristă? Crezi că pentru că azi nimeni nu s-a jucat cu ea azi? Sau…? Tu ce i-ai spune dacă ai vedea-o așa supărată? Cum crezi că ar ajuta-o cuvintele tale? Hai să vedem cum putem face asta!

În altă zi, tatăl ei începe să spună povești de când era mic el:

-Uite, ți-am zis că atunci când eu eram cam de vârsta ta eram foarte gelos pe verișorul meu? Și asta mă supăra, mă înfuria? Mi se părea, la orice vizită la el acasă, că avea cele mai frumoase jucării pe care nu dorea să le împartă cu mine… Ai simțit și tu vreodată starea asta?

Copiii, în special cei mici, pot fi vulnerabili în fața emoțiilor necunoscute din diverse motive. Este important să înțelegem cum să-i sprijinim și să-i ajutăm să gestioneze aceste emoții.

E important să îi încurajăm să vorbească despre ceea ce simt și să ne asigurăm că înțelegem în mod sincer preocupările și emoțiile lor. Copiii au nevoie de stabilitate și rutină. Un program regulat, care să includă momente de odihnă, joacă și mese poate reduce anxietatea asociată cu necunoscutul. Copiii învață mult din observarea adulților. Demonstrând cum se gestionează emoțiile în mod sănătos și constructiv, vom oferi un model pozitiv pentru ei.

Mereu, mereu, copiii au nevoie de un mediu în care să se simtă în siguranță. Trebuie să știe că pot veni spre noi cu orice problemă și că vom fi acolo pentru a-i sprijini.

Să încurajăm exprimarea artistică: desenul, pictura sau chiar scrierea creativă pot fi modalități eficiente prin care copiii pot exprima emoțiile pe care poate nu le pot articula în cuvinte.

Este o metodă ce mereu e bine să fie ținută la îndemână.

Poate că fiica voastră este azi vulnerabilă. Poate că fiul vostru se simte expus și fără apărare, fără suport.

Când îi abordăm așa (așa cum am povestit mai sus), punem copilul pe un ,,scaun” metaforic și ceea ce el simte, pe altul. Și atunci el poate vedea totul mai clar, poate răsuci faptele pe toate părțile, poate cântări simțiri, emoții, trăiri.

Îi putem ajuta pe copiii noștri să găsească soluții, să se poată depărta singuri de zone cu negură și să se conducă pe ei înșiși spre lumină.

Despre împuternicire, răbdare și atenție

Sebastian are 6 ani și jumătate. Și chiar a fost invitat la prima petrecere în pijama din viața lui. Și vrea să meargă, sunt prietenii lui acolo și va fi veselie. Are pijama nouă și bagajul făcut, însă își frământă mâinile și se tot gândește cum va fi departe de casă, de mama și de tata, departe de patul lui cu mașinuțe și lampa de veghe în formă de lună.

Se ridică și se așază iar pe fotoliu și ar vrea să zică ,,vreau să rămân acasă”. 

Ce să spună și cum să spună?

Carina simte nesiguranța fiului ei. Și deși pare că este atentă la plantele din ghivece, mintea ei se frământă: să îl întreb, să nu îl întreb? Dacă nu vrea să meargă, să accept? Oare o să îi pară rău apoi? Și lui și mie? Ce e de făcut?

În echilibru fragil

Copiii au nevoie să stea uneori în echilibru fragil, în îndoială, să întoarcă o situație pe toate părțile; e important să descopere că pot răzbi prin hățișul de temeri sau că au nevoie de ajutor.

Și noi, părinții? Îi simțim pe copii și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul deloc lin în care își înfruntă fricile. Oare e potrivită așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat?

,,Nu vei merge azi la volei, la judo, la test, la concurs”. ,,E în regulă, te scot eu de aici, văd că nu știi ce să faci, că te temi”.

Hotărârile noastre îi lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o data viitoare, nu-i așa? Și noi nu vom putea fi mereu lângă ei. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate, așa este?

Să nu îi ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să se dea la o parte, să evite decizia?

Eu spun că e important să fim lângă ei trup și suflet. Țineți palma pe umărul lor, spunând ,,…o să fim amândoi acolo, plec doar când ești pregătit, va fi bine”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță.

Copilul învață să înoate când îi dai brânci în apă?

Există și zicala: ,,copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ,,Așa îl faci puternic”.

Celor ce au trăit acest lucru, (copiii de ieri, părinții de azi) nu le-a fost bine atunci, nu le e bine acum.

E bine să știm că nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (poate că unii) i-au făcut față.

Părinte în echilibru- în momentele de panică simțite și exteriorizate de copii

Când copiii sunt agitați și speriați să nu îi copleșim cu panica noastră ce rezultă din faptul că nu știm ce e de făcut. Alinăm și susținem. Ascultăm și oblojim cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Dacă e cazul îi lăsăm să suspine și le dăm umărul nostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei.

Carina s-a așezat lângă fiul ei și i-a spus pe un ton domol:

,,Pot să îți aud chiar acum inima cum bate tare. Și știu că te temi, că te frămânți. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu că este în regulă și, când ești gata, pornim. Eu simt că va fi bine.”

Petrecerea în pijama a fost grozavă. Sebastian s-a gândit cu multă recunoștință la mama lui și a aflat ce este de făcut când temerile nu îți dau pace!

-Uite, mama, cum am aranjat masa!

-Ah, îmi place mult, Andrei!

Fața mamei e plină de lumină și încântare. Zâmbetul ei, tonul ei arată că îi place tot ce a făcut fiul ei: inițiativa lui, creativitatea lui, inițiativa lui. Afecțiunea ei se transmite prin toți porii.

-Hei, tata, uite cum sar!

Bogdan își ia avânt și sare. Prima dată mai stângaci, apoi iar și iar până ce aterizarea iese bine. Tata îl observă de fiecare dată, cu atenția îndreptată spre el; îl încurajează, îl sfătuiește, îl corectează și îl validează. Bogdan e foarte fericit să fie văzut, conectat.

-De data aceasta mă cațăr până sus pe scară, îi spune Adelina mamei ei

Și o face!

Și mama? Ei bine, lasă temerile deoparte și își învăluie fiica în admirație.

-Asta numesc eu echilibru! Asta numesc eu determinare! Bravo!

-Ufff, acum am nevoie de niște echilibru, de armonie, tata!

Valentina a fost agitată toată ziua, iar faptul că tatăl ei o ascultă, o armonizează, îi urmărește expunerea verbală și nonverbală, o oglindește, o ajută enorm.

Armonie.

Afecțiune.

Admirație.

Atenție.

4 ,,A”-uri valoroase

,,A”-uri de aur, de care fiecare copil are nevoie într-o conectare de calitate cu adulții ce îl însoțesc în călătoria cu creștere și înflorire.

Legătura cu ceilalți este fundamentul sănătății noastre mentale și emoționale; suntem creaturi sociale, iar o mare parte a ceea ce devenim este construită prin experiența afecțiunii exprimate.

Cuvintele, atingerile, încântarea răsărită pe fețele noastre, toate transmit un sentiment profund de iubire și apartenență.

Creierul uman se dezvoltă prin relaționările cu ceilalți și are nevoie clară de atenția celorlalți. Desigur, nu vom putea dărui copiilor noștri atenție tot timpul. Atunci când avem disponibilitate însă, atunci când avem timp doar pentru ei, să o facem cu dedicație, să le arătăm că sunt văzuți și apreciați, că atenția noastră le aparține.

Când copiii noștri își asumă riscuri și se angajează cu dedicație în activități și acțiuni la care doar visaseră în trecut, ei bine, este timpul să știe că sunt urmăriți cu admirație. Au nevoie să vadă că îndrăzneala lor, efortul lor de a ieși din zona de confort, încântarea de sine este observată și răsplătită, oglindită și validată. Cu admirație.

Este important să ne susținem copiii să se vadă pe ei înșiși. Este important să le răspundem corect nu doar la ceea ce ei transmit verbal, ci și la ceea ce transmit nonverbal. Să îi ajutăm să se armonizeze cu ei înșiși, cu atenție, blândețe și dedicație.

Și cum ne folosim de cei 4 ,,A”?

Ascultăm cu atenție ce au de spus copiii noștri și arătăm că ne interesează gândurile și sentimentele lor. suntem deschiși și răbdători atunci când vor să discute cu noi.

Găsim activități pe care le putem face împreună și care să le permită să se simtă confortabil, să ne împărtășească lucrurile importante. Fie că este vorba despre jocuri, scotocit, gătit sau plimbări, timpul petrecut împreună poate consolida legătura dintre noi.

Copiii învață multe din ceea ce văd și aud din partea voastră. Să fim un exemplu pozitiv în ceea ce privește comunicarea, empatia și modul în care ne tratăm pe noi și pe ceilalți.

Să descoperim mereu ce îi pasionează pe copiii noștri și să îi încurajăm să-și urmeze interesele. Arătăm mereu interes pentru ceea ce fac și îi ascultăm vorbind despre experiențele lor.

Să nu uităm de rutină! Copiii se simt în siguranță și conectați atunci când au o rutină stabilă. Aceasta poate include timp pentru comunicare, activități împreună și momente de relaxare.

Să îi ajutăm pe copii să își înțeleagă și să-și exprime emoțiile. Să le arătăm că este în regulă să simtă diferite emoții și că putem fi acolo pentru ei în orice situație.

Mereu îmi place ideea de moment special, doar al vostru! Organizați activități speciale sau momente de sărbătoare care să fie unice pentru voi ca familie. Acestea pot consolida legătura dintre voi și pot crea amintiri prețioase.

Conectarea cu copiii noștri implică înțelegere, răbdare și dedicare. Și iar răbdare.

Fiecare copil este unic, așa că este important să ne adaptăm continuu la personalitatea și nevoile individuale ale fiilor și fiicelor noastre.

Ieri, Amalia era foarte obosită. Fiul ei era în vervă și cerea multă atenție. Era peste tot, și sus și jos, și la stânga și la dreapta. Muta lucrurile de colo-colo, făcea experimente în pahare colorate (ce bine, desigur!) și învârtea borcanele cu condimente.

La un moment dat, un pahar a căzut pe podea și s-a spart (în milioane de cioburi, cum îi stă bine unui pahar ce se sparge).

Amalia s-a speriat, a făcut ochii mari, iar glasul i s-a subțiat și a țipat:

– Edi, stai pe loc! Ce este cu tine??? De ce ești atât de agitat?? Vezi ce ai făcut? Of!!!!!!

Tonul mamei e aspru.

Edi, fiul ei, e speriat și încremenit.

Cioburile au fost strânse, băiatul este în siguranță și liniștit, acum.

Amalia respiră ușurată. Ce s-a întâmplat mai devreme? De fapt, nimic.

-Aș vrea să vorbim, spune mama. Uite, mai devreme, am ridicat tonul la tine. Îmi pare rău. A fost o greșeală. Este nevoie să fim atenți când manevrăm obiecte din sticlă. Cioburile ne pot tăia, ne pot pune în pericol, știi? Aș vrea să o luăm de la capăt. Da, m-am necăjit pentru că atenția ta nu a fost la cote înalte, însă asta nu scuză faptul că am ridicat vocea.

Amalia, mama, spune: ÎMI PARE RĂU!

De ce este important ca adulții să spună ,,îmi pare rău” în fața copiilor?

Ei bine, se învață manifestarea empatiei. Când adulții își cer scuze copiilor, le arată că sunt conștienți de sentimentele acestora și îi învață să fie empatici față de ceilalți în situații similare. Copiii își dezvoltă abilitatea de a empatiza cu alții și de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile lor acțiuni.

Desigur, se încurajează comunicarea deschisă. Prin afirmația ,,îmi pare rău”, adulții încurajează comunicarea deschisă și sinceră cu copiii. Acest lucru creează un mediu în care copiii se simt confortabil să-și exprime sentimentele și să discute problemele cu adulții, ceea ce este esențial pentru dezvoltarea lor emoțională și socială.

Părinții modelează comportamentul potrivit. Adulții servesc ca modele pentru comportamentul copiilor lor. Dacă un adult recunoaște și spune ,,îmi pare rău” pentru greșelile sau comportamentul nepotrivit, copiii învață că este normal și important să facă același lucru atunci când greșesc. Să nu uităm, iar și iar: copiii fac ce văd că fac părinții și nu ce le spun părinții să facă!

,,Îmi pare rău” consolidează relația părinte-copil. Copiii se simt respectați și valorizați când adulții recunosc greșelile, consolidând legăturile emoționale dintre ei.

Atunci când adulții își asumă responsabilitatea pentru greșelile lor, copiii învață că eșecurile fac parte din procesul de învățare și dezvoltare. Această atitudine încurajează copiii să fie curajoși și să-și asume riscuri în învățare, știind că au suportul și înțelegerea adulților.

Să ne gândim și la faptul că ,,îmi pare rău” îmbunătățește autocontrolul. În momentul în care adulții recunosc că au greșit, ei demonstrează că sunt capabili să-și controleze comportamentul și să-și exprime regretul. Aceasta poate să-i inspire pe copii să-și dezvolte și ei abilitățile de autocontrol și de gestionare a emoțiilor.

Să fim atenți la ,,dar….”

De ce? Dacă formulăm: ,,Îmi pare rău, dar și tu nu erai atent, dar și tu nu ai ascultat, dar nici tu nu faci din prima…..” atunci pare că împărțim vina. Este nevoie să ne asumăm comportamentul nostru total. Pentru că este al nostru.

Faptul că spunem ,,îmi pare rău” copiilor noștri, nu ne știrbește din autoritate. Nicidecum! ,,Îmi pare rău” arată că suntem noi, cu bune și mai puțin bune, cu putere de asumare și putere de a reechilibra totul.

Amalia și Edi sunt împreună. Ochi în ochi. Își zâmbesc. Fiecare a învățat o lecție benefică, importantă.

De ce?

Pentru că proverbele și zicătorile sunt expresii populare care rezumă în mod concis o idee sau un principiu moral. Și pentru că ele sunt o parte importantă a culturii și tradițiilor unui popor și au fost transmise cu har și cu umor și cu înțelepciune de-a lungul generațiilor.

Și unde este valoarea acestor proverbe și zicători?

Ei bine, în înțelepciune și experiență: ele reflectă chibzuința acumulată de-a lungul timpului prin experiența colectivă a comunității. Ele oferă o învățătură sau un sfat valoros care se bazează pe observațiile și înțelegerea colectivă a vieții.

Bine faci, bine găsești!

Ce ție nu-ți place, altuia nu face!

Cinstea și bunătatea întrec orice frumusețe…

Nu poate fi bun pentru alții ceea ce e rău pentru tine…

Bunătatea dă naștere la bunătate…

De ce?

Multe proverbe și zicători sunt centrate în jurul valorilor morale și etice. Acestea ne învață despre virtuți precum onestitatea, munca asiduă, respectul față de ceilalți sau responsabilitatea personală. Prin urmare, ele joacă un rol important în educarea și formarea caracterului copiilor, viitori adulți responsabili.

Munca e brățară de aur.

Bunul vede bunătatea peste tot, răul-nicăieri.

E om bun ca pâinea caldă.

De vremea bună și de omul b un nimeni nu se satură!

Prin muncă și stăruință, vei ajunge la dorință.

De ce?

Proverbele și zicătorile exprimă în mod concis și memorabil o înțelegere comună asupra unor aspecte ale vieții. Ele sunt formulate într-un mod ușor de reținut și de transmis, copiii simt asta! Permițând oamenilor să transmită în mod eficient înțelegerile și învățămintele culturii lor.

Cu răbdarea treci și marea.

Boii bătrâni fac brazda dreaptă.

Dacă n-ajunge, mai rămâne. 

A împușca doi iepuri dintr-un foc.

A pune carul înaintea boilor.

Din talpa casei nu poți face doage, nici din coadă de câine sită de mătase.

De ce?

Proverbele și zicătorile abordează teme și aspecte ale vieții umane care sunt comune în diferite culturi și societăți. Ele oferă perspectiva asupra unor experiențe și situații umane fundamentale, cum ar fi dragostea, înțelepciunea, prietenia sau perseverența. Și ce valori ar putea fi mai de preț acum, la vârsta copilăriei?

În plus, zicerile sunt, de obicei, pline de umor sau de jocuri de cuvinte. Ele pot aduce zâmbete și bucurie, având un impact pozitiv asupra celor a căror minte absoarbe tot, ca un burete!

A turna gaz pe foc.

Cine se scuză, se acuză.

Ajută-te singur și Domnul te va ajuta.

Apa trece, pietrele rămân.

Are un car cu boi și o sută de nevoi.

Surdul n-aude, dar le potrivește.

Bătrânețe – haine grele.

Bunul gospodar își face vara sanie și iarna car.

Buturuga mică răstoarnă carul mare.

Cine se aseamănă, se adună.

Da! Proverbele și zicătorile sunt aur! Au o valoare semnificativă pentru societate. Așa a fost, așa este și așa va fi! Transmit înțelepciune și învățături morale, reflectă înțelegerea comună și exprimă experiențe umane universale. Ele joacă un rol important în educație, comunicare și conservarea culturii și tradițiilor poporului. Să le vorbim copiilor noștri despre comoara ascunsă în proverbe și zicători! Cât mai des!

Și câte nu ai plănuit pentru copiii tăi!

Veți călători, veți vedea locuri noi, parcuri de distracții, piscuri înalte, plaja și nisipul și valurile, veți vizita grote și veți face scufundări, vă veți plimba prin livezi și câmpuri, veți merge la pescuit și veți decora delicioase salate de fructe, veți prepara înghețată și limonadă…

Și mai ce?

Mergeți în parc, priviți apusul și răsăritul soarelui deasupra mării, mergeți la un cinematograf în aer liber, petreceți o zi într-un parc acvatic, mergeți la grădina zoologică, faceți abonament la biblioteca, faceți un tur al orașului cu un autobuz pentru turiști, mergeți într-o piață de legume și fructe, jucați minigolf și bowling, încercați un nou restaurant, cu meniu specific unei alte țări, mergeți la un curs de bricolaj sau de gătit, faceți un act de caritate, mergeți la o piesă de teatru sau la un concert în aer liber, organizați o drumeție, mergeți la o piscină cu valuri, organizați o seară de admirat cerul și stelele și căutați constelații….

Și câte și mai câte!

Mintea ta nu se oprește din a găsi minuni de împărtășit pentru fiica ta și fiul tău.

Totuși!

Oare așteptările tale sunt aliniate așteptărilor copiilor tăi?

Ai căzut puțin pe gânduri?

Știu, ai depus atât de mult efort pentru ca acest timp minunat al vacanței să se întâmple!

Ai planificat, ai împachetat (oare tot?), ai investit timp și-DA!-ai investit și bani.

Și chiar vrei ca fiul tău să aibă un timp de nota 10! Vrei ca fiica ta se distreze, să îi placă, să se încânte.

Copilul tău să fie recunoscător!

Da, recunoscător pentru ceea ce trăiește și nu morocănos, iritat, mofluz și cu pornire de a se plânge pentru orice, imediat.

Uh! Și când asta nu se întâmplă? Când nu este recunoscător? Ei bine, tu, părintele îți auzi dezamăgirea și frustrarea bătând la ușă…

Armonizarea așteptărilor

Vezi? Nici fiul și nici fiica ta -oricât de mult ai explica- nu poate înțelege pe deplin cât de mult ai lucrat la planul zilelor acestea…

Ei nu au experiența ta de viață. Nu au nici amintirile copilăriei tale când lucrurile parcă nu se petreceau la fel, nu?

Perspectiva lor este limitată. Trăiesc clipa. Momentul. Privesc mult spre ei și spre ce simt acum. Uneori sunt veseli și uneori sunt triști. Și spun asta fără menajamente.

Este important să ne echilibrăm așteptările.

Este important să ne pregătim pentru momente foarte bune și pentru momente mai puțin bune.

Este important să luăm fiecare moment exact așa cum vine: uneori cu fundă aurie strălucitoare și uneori cu hârtie mototolită, împachetat grăbit.

Și ce mai e important?

Comunicarea clară și empatică: este important să-ți exprimi sentimentele și gândurile în mod clar și calm către copii. Evită să te lași prins în emoții puternice (și mai ales în iureșul iscat de copii!), încearcă să comunici într-un mod cald și empatic. Ascultă-i pe copii, încurajează-i să-și exprime sentimentele și grijile, arată-le că îi înțelegi. Comunicarea eficientă ajută la disiparea conflictelor și cu siguranță, astfel, atmosfera de vacanță va fi pe podium!

-Vreau să aflu mai multe, să înțeleg mai bine…. Uneori sunt nesigur pe mine și pe ce anume trebuie să fac. Și-sincer-uneori nu înțeleg bine ce se ascunde în spatele cuvintelor…

Cristian are 16 ani și caută înțelesul vorbelor auzite în jurul lui.

-Ce înseamnă oare ,,în cele din urmă nu ne ridicăm la nivelul scopului stabilit, ci coborâm la nivelul modului nostru de a ne organiza”?

-Expresia acesta poate fi interpretată în mai multe moduri, în funcție de contextul în care este folosită, știi? În general, înseamnă că nu îți atingi întotdeauna potențialul maxim și te mulțumești să acționezi într-un mod limitat sau inadecvat în ceea ce privește atingerea scopurilor tale.

Adică, vezi tu, poate ai obiceiul să nu te străduiești în mod consistent pentru a-ți îndeplini obiectivele sau poate că nu folosești întotdeauna cele mai bune metode și abordări disponibile pentru a-ți organiza și a-ți direcționa eforturile către atingerea scopului tău. În loc să te ridici TU la înălțimea așteptărilor TALE și să acționezi în mod coerent și eficient, te mulțumești cu o abordare mai comodă…

În plus, tot de aici ar fi bine să înțelegi că este important să-ți evaluezi modul de acțiune și să te asiguri că depui eforturile necesare și folosești cele mai potrivite strategii pentru a-ți atinge obiectivele. De asemenea, poate fi o încurajare pentru a-ți depăși limitele și a-ți utiliza în mod eficient resursele și capacitățile pentru a realiza tot ceea ce îți propui.

-Acum parcă lucrurile s-au limpezit!

A doua mea întrebare sună așa: ,,Suntem media oamenilor lângă care stăm… Cum așa? Facem o adunare, apoi o împărțire…și gata?

-Poate că lucrurile sunt puțin mai complexe.

Cuvintele acestea se referă la faptul că adesea suntem influențați și ne împărtășim trăsăturile, comportamentul și valorile cu cei din jurul nostru. Oamenii cu care petrecem timpul și cu care interacționăm regulat au un impact semnificativ asupra vieții noastre și a felului în care ne percepem și acționăm în lume.

Alegerea să petrecem timpul cu anumite persoane și să formăm relații strânse cu ele poate avea o influență puternică asupra felului în care gândim, simțim și acționăm. Ai observat asta?

Dacă ne înconjurăm de oameni pozitivi, motivați și cu o atitudine sănătoasă, este mai mult ca sigur că ne vom manifesta și noi la fel și vom dobândi o viziune optimistă asupra vieții. Pe de altă parte, dacă ne petrecem timpul cu oameni negativi, critici sau pesimiști, este posibil să ne simțim și noi la fel și să adoptăm aceleași atitudini și comportamente. Și asta nu e prea încântător, așa-i?

Aceasta nu înseamnă că suntem doar o reflecție a celor din jurul nostru, dar mediul social în care ne aflăm poate juca un rol semnificativ în dezvoltarea personală și în felul în care ne percepem pe noi înșine. Prin urmare, este important să fim conștienți de influențele pe care le avem în viața noastră și să încercăm să ne înconjurăm de oameni care ne inspiră și ne susțin să devenim cea mai bună versiune a noastră.

Să nu uităm însă că filonul nostru interior este unic, iar experiențele noastre, ceea ce suntem noi, înlăuntru, ne conturează semnificativ.  Nu suntem doar produsul mediului înconjurător, ci și rezultatul propriilor noastre alegeri și eforturi.

-Este prima dată când văd lucrurile așa, spune Cristian.

Și mai am o nedumerire: chiar devenim ceea ce admirăm?

-Se pare că da!

Vezi tu, în timp, oamenii încep să-și modeleze comportamentul, valorile și caracteristicile în funcție de persoanele sau lucrurile pe care le admiră cel mai mult. Noi învățăm și ne dezvoltăm prin intermediul modelelor noastre și prin aspirația de a fi ca ei.

Când admirăm pe cineva, observăm și apreciem calitățile atitudinea, succesul lor. Și gândul ne zboară: să fim asemeni lor! Putem încerca să învățăm și să ne dezvoltăm într-un anumit domeniu sau să adoptăm valorile și principiile care ne atrag la acea persoană sau acel lucru pe care îl admirăm.

Admirăm; și atunci ne creștem potențialul de a ne atinge obiectivele personale. Este important să alegem modele care sunt autentice și sănătoase, care să ne inspire. Să nu ne uită unicitatea și să știm că putem folosi exemplele pe care le admirăm pentru a ne ghida, dar fără a ne pierde identitatea sau autenticitatea noastră.

În cele din urmă, când spunem că devenim ceea ce admirăm nu înseamnă că vom deveni o copie exactă a persoanelor sau lucrurilor pe care le admirăm, ci mai degrabă înseamnă că putem învăța din exemplul lor și ne putem îmbunătăți pe noi înșine pe baza acestor învățăminte.

– Ei, asta numesc eu discuție de calitate!

Cristian are 16 ani și este mulțumit. Și ca el sunt mulți adolescenți ce doresc să afle și să povestească. Fii acolo, lângă ei. Poți face diferența!

,,Nu, nu, nu, nu…….Nu vreau să îmi spăl dinții”, zice Lili în gând.

,,Aaaaa…nu am chef să îmi fac curat în cameră, chiar nu am chef…” se vaită Mihai.

,,Nu doresc să mă culc!”

,,Nu doresc să mă îmbrac!”

,,Nu doresc să strâng jucăriile!”

,,Ah! Probabil, dacă nu doresc, nu am chef, înseamnă că nici măcar nu trebuie să fac, nu-i așa?”

Ce a rostit fiul tău? Dar fiica ta?

Nu vreau? Oh!

Situațiile de negociere nu sunt ușoare

Nu este absolut deloc ușor să ne aflăm ca părinți în aceste situații de negociere, explicând iar și iar (cu calm, așa-i?) de ce este bine să…, este potrivit să…, la ce ne folosește…, cum o să ne ajute….

Este tare greu să îi convingem, să îi determinăm, să-i și condiționăm…

Să schimbăm ceva

Să încercăm să facem lucrurile puțin altfel. Îi ascultăm. Îi validăm. Punem limite clare.

,,Ah, te ascult…nu ai chef de asta…totuși să știi că trebuie să o faci….Uneori trebuie să facem și lucruri pe care nu le vrem. Acum este un astfel de moment.

Da, aud ce îmi spui, spui că nu vrei. Totuși tu trebuie să faci asta, să o duci până la capăt.

Asta numesc eu responsabilitate. Copil responsabil.

Când totul va fi gata, te vei simți chiar bine, vei vedea!”

Se rezolvă imediat totul?

• ar putea să nu iasă din prima.

Asta nu înseamnă însă că metoda nu funcționează, că nu va funcționa niciodată. Înseamnă că fiul sau fiica ta se simte în siguranță să reacționeze în fața ta. Să se exprime.

Tu, părintele, stai ferm. Rămâi puternic. Calm și serios:

,,Acum, te rog, este timpul să faci ce este de făcut!”

Este important să nu îi lăsăm pe copii să confunde ,,nu am chef” cu ,,nu trebuie să”.

Și când totul este gata?

Când și-au dus treaba la bun sfârșit cu adevărat, arată-le că le apreciezi efortul. Mulțumește și arătă apreciere pentru tot ce s-a făcut. Vorbește-le despre lucrul cu bine dus la capăt și despre bucuria de a ști că ești capabil de asta.

Încearcă să le vorbești la nivelul lor, cu ochii în ochii lor. Vino tu spre ei când vorbești sau ajută-i să urce la înălțimea ta. Acest lucru îi liniștește pe copii și îi face mult mai receptivi la ceea ce se rostește.

Când discutăm cu copiii noștri să fim acolo: cu blândețe și fermitate, dar cu glas care sună cald, chiar și atunci când, uneori, ne simțim goliți de răbdare și mai este un pas până să explodăm. Mai ales în momentele de refuz și răzvrătire copiii au nevoie să le fim sprijin și ghid; când vom înțelege și vom interioriza acest lucru, totul va deveni, treptat, mai simplu.

Empatia are un rol major pentru că ne arată disponibilitatea de a  simți probleme, frici și frustrări și de a le oferă copiilor sentimentul că sunt înțeleși și că sunt în siguranță în brațele noastre iubitoare, lângă noi, oricând.

,,Mama, gata am terminat totul de aranjat! Mai știi când mi-ai spus că mă voi simți tare bine? Chiar așa este!”

Doar 24 ore? AZI??? Ziua asta nu e normal să aibă doar 24 ore! Sunt prea puține!

„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de Rai” spune Henry Ward Beecher, iar Raiul este mai aproape de noi prin copiii puri pe care îi avem în preajmă.

„Sufletul se vindeca atunci când ești în preajma copiilor” arată Feodor Dostoievski. Și câtă dreptate are! Orice durere se diminuează când cei mici ne sunt alături.

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar putini dintre ei își mai aduc aminte” rostește Antoine de Saint Exupery prin personajul său: Micul Prinț sună dintr-un clopoțel de argint și ne ajută să visăm la copilăria noastră.

„Noi, cei mari, uitam adesea că am fost copii. Și lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai ales când ne găsim în fața copiilor” ne reamintește Alexandru Vlahuță. Să nu uităm de acele clipe magice!

„Copilăria este tărâmul fericirii. Pentru că, doar atunci, ne mulțumim cu lingouri de nisip.” lasă scris Vasile Ghica. Ce puțin îi trebuie copilului să fie fericit și ce imaginație bogată îi creează lumi cu bucurii nemăsurate!

„Una din cele mai norocoase lucruri ce ți se pot întâmpla în viață este, cred, să ai o copilărie fericită.” Agatha Christie spune adevărul, trebuie să recunoaștem!

„Copilăria este lumea miracolului și a magiei. Copilăria se termină în momentul în care lucrurile încetează să mai fie uluitoare” scrie Eugen Ionescu. Să păstrăm uluirea, curiozitatea, mirarea și miracolul copilului ce trăiește în inimă…

„Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” spune Tom Stoppard. Cât timp copilul din noi aleargă, se bucură, învață, chicotește, vom rămâne fericiți pe tărâmurile copilăriei.

„Totul este ceremonie în grădina sălbatică a copilăriei” anunță Pablo Neruda și nouă ne tresaltă inima de extaz…

,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune” subliniază Francesco Orestano. Apa vie, dătătoare de viață și putere este apa cristalină a copilăriei!

Ce simți tu când te gândești la copilăria ta? Povestește-ne!

Copilaria: raiul tuturor varstelor

Ieri, Adina era veselă și părea că nimic nu îi stă în cale. Azi e mohorâtă. Ce să fac? Cum să o înveselesc iar? Mama ei se frământă.

Ahhhh!-spune mama- și îmi amintesc cum săptămâna trecută a stat închisă în ea, ferecată. Apoi s-a trezit a doua zi și ciripea ca un cintezoi! Aș vrea să pot să știu ce am de făcut, să fie mereu bine….

Sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile.

Peste noi și peste copiii noștri.

Până la urmă viața chiar pare a fi o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin însă exact ca anotimpurile din natură. Parcă e altfel cu anotimpurile vieții.

Cum sunt copiii în anotimpuri?

Sunt zilele de primăvară în care Adina înflorește.

Înflorește și vibrează: verdele îi dă atâta forță încât se simte invincibilă. Nimic nu e stavilă. Are o putere de uriaș.

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină în ele și părul Adinei strălucește. Și sufletul îi strălucește Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă și empatie față de ceilalți. În vară Adinei îi cresc rădăcinile; verile o împuternicesc.

Însă brusc toamna poate veni; când e toamnă, Adinei îi plouă mocnit în suflet, când e toamnă e veșted și poate e suspin. Când e toamnă parcă se împotmolește Adina în zloată și parcă așteaptă să fie mereu îngrijită, salvată, cu poveri coborâte de pe umeri.

Însă într-o zi vine soarele iar. Și poate fi primăvară deodată: iese fata din cocon și umple spațiul de culoare și de idei noi. Și uite-o iar înflorită.

Însă mama știe și faptul că poate chiar atunci troienește iarna. O iarnă cu dureri de neimaginat. Mâna îi rămâne Adinei prinsă în copca de gheață. Își pune cojocul platoșă și stă în solitudine. Claritatea verii parcă se disipează. Crivățul usucă.

Și atunci cei dragi vin lângă Adina cu gând bun: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească forțele lăuntrice, gata să îți dea cheia de la starea de bine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară în care copila va învăța iar, va crește, va izbucni și va izbândi.

Ce află Adina de la mama ei?

Află că e bine să întâmpini iarna cu înțelegere. Află că e bine să îți faci planuri primăvara. Află că e bine să agonisești vara. Află ca e bine să stai cu tine toamna.

Află că e bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

Adina învață că e important să găsim binele din fiecare etapă: tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

Pășind prin fiecare anotimp, cu grijă și atenție, vom afla desigur drumul spre nevoi profunde, valoroase ce au nevoie de îngrijire, atenție și răbdare. Părinți și copii, pe căi line sau pietruite, scăldate în raze de soare, în parfum de fân cosit, pe gheață subțire sau pe frunze căzute.

Un cântecel din copilărie suna așa: ,,împăcare, împăcare, fără nicio supărare…”. Când se așează împăcare? Când? După o ceartă?

Dragi părinți, se întâmplă uneori să vă certați în fața copiilor?

Bineînțeles!

Oameni suntem și lucrurile nu sunt întotdeauna în controlul nostru.

Din când în când este în regulă ca fiul sau fiica ta să vadă o luptă în idei și argumente.

Orice furtună aduce după sine cer curat și orice furtună în relație este o parte naturală, de netăgăduit, a oricărei legături apropiate.

Cu toate acestea, dacă se întâmplă să vă certați în fața copiilor voștri, vă încurajez să faceți tot posibilul pentru a exersa 3 lucruri:

Conflictul este important să fie păstrat în registrul respectului. Ce cuvinte folosiți? Ce ton folosiți? Cum vă folosiți de non verbal?

Copiii sunt ținuți mereu în afara conflictului. Dacă se întâmplă să fie martori, ei nu vor fi introduși în conflict, nu li se va cere să ia partea cuiva și nici nu li se vor pune întrebări referitoare la argumentare.

Împăcarea este important să se realizeze tot în fața copiilor. Lecția împăcării este una extrem de importantă! În viață nu este totul lapte și miere. Există dezacorduri, conflicte și argumentări, există mâhniri, frustrări. Și există împăcare și rearmonizare.

Să discutăm cu copiii noștri despre conflicte!

Capacitatea de a vorbi sincer și deschis despre subiecte delicate, dificile și despre momente provocatoare ne ajută să ne simțim mai în siguranță atunci când acele momente chiar se petrec.

Hai să ne propunem așa:

Data viitoare când există un conflict cu partenerul, rezolvați totul cum este cel mai bine pentru voi doi și -chiar dacă împăcarea nu se petrece în fața copilului-, gândiți-vă la următorul lucru: recreați împăcarea astfel încât cel mic să audă, să vadă, să simtă.

Copiii nu trebuie să se afle chiar în fața voastră, pot fi doar în zonă. Ei aud și observă foarte bine chiar și de la depărtare!

„Știi cum m-am supărat foarte tare ieri când am venit acasă și era haos și dezordine? Îmi pare rău că am strigat. Mă simțeam copleșită. Sunt sigură că în loc să țip, ar fi trebuit să spun ceva de genul: <<Sunt copleșită după ziua de azi și în plus casa e foarte dezordonată. Putem să luăm 10 minute pauză și să așezăm puțin lucrurile pe aici?”

Sau

„Amândoi ne-am simțit foarte obosiți și stresați în ultima vreme. Cred că ieri m-am repezit la tine și tu te-ai repezit la mine. Fără să filtrăm. Să încercăm să luăm puțin timp în fiecare zi pentru a ne reconecta. E o idee bună!”

Ce modelăm în copilul nostru?

În primul rând, cum să rezolve un conflict cu maturitate și respect.

În al doilea rând, cum să-și exprime în mod deschis, sincer, cu respect, sentimentele.

Apoi îi arătăm cum se exersează empatia dar și cum se reglează cineva emoțional.

Desigur, practicăm toate aceste lucruri și pentru noi, adulții. Data viitoare vom evolua, vom crește în urma unui conflict productiv.

Conflictul este foarte bun când ne propunem să învățăm comunicarea armonioasă. Acest lucru se întâmplă doar dacă este bine gestionat: iată de ce părintele trebuie să fie un adevărat maestru al comunicării, zi de zi.