De către

Victor Damian

În iunie 1862, într-o seară cu nimic deosebită, două focuri de armă au răsunat în București. Și nu oriunde, ci sub clopotnița Mitropoliei, la ieșirea din incinta Adunării legislative a României. Chiar și asta ar fi fost ușor trecut cu vederea, dacă numele celui ucis de focurile de armă n-ar fi fost atât de sonor: Barbu Catargiu, prim-ministrul Guvernului.

 

Viață personală

S-a născut în 1807. Provenea dintr-o familie bogată, era descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu. A murit în 1862, la 55 de ani, asasinat. S-a căsătorit cu o rusoaică și au avut un singur copil.

Studii

A călătorit mult în străinătate, unde a studiat drept, filozofie, istorie, litere. Cea mai mare parte a studiilor a făcut-o la Paris. A făcut călătorii de documentare în Austria și Anglia.

Opțiuni civice

A refuzat să ia parte la Revoluția pașoptistă. Era conservator, susținea drepturile marii boierimi, care de altfel l-a și susținut în carieră. Rezerva sa față de Revoluție i-a adus mari dușmani: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Eugeniu Carada. A devenit membru al Adunării Obștești la doar 35 de ani, dar ulterior a refuzat să ia parte la Divanurile Ad-Hoc.

Prim-ministru

Fusese director al Departamentului Dreptății, iar apoi ministru de finanțe. Totuși, în 1859, a susținut la tronul Țării Românești pe adversarul lui Cuza. Ulterior, după dubla sa alegere, Al. I. Cuza l-a numit în 1862 pe Barbu Catargiu în funcția de prim-ministru, dar nu datorită vreunei simpatii, ci pentru că B. Catargiu era șeful Partidului Conservator, cel mai bine reprezentat în parlament. El a devenit deci șeful primului guvern pentru cele două principate unificate și recunoscute ca atare de puterile străine. A ocupat însă funcția doar din ianuarie până în iunie.

Plănuita reformă agrară a lui Barbu Catargiu

În contradicție cu mișcările de emancipare a clasei țărănești, Catargiu plănuia o reformă agrară care proteja interesele boierimii. Provenind dintre marii aristocrați munteni, opțiunea sa nu putea fi decât în favoarea lor. Catargiu era liderul conservatorilor și avea o susținere temeinică în Adunarea legislativă, care de altfel era plină de mari proprietari de pământuri. Or, legea agrară gândită de Catargiu intenționa tocmai evitarea împroprietăririi țăranilor cu  pământurile pe care le munciseră până atunci și formarea unor loturi comune pentru ei, cu o suprafață limitată corespunzătoare pentru fiecare familie.

Asasinarea

Situația politică era tensionată, cu marii proprietari apărându-și latifundiile și cu opoziția politică militând pentru drepturile țărănimii. Pe acest fundal, în seara de 20 iunie 1862, după o sesiune parlamentară dificilă, Barbu Catargiu iese din clădirea Adunării. În mod surprinzător, trăsura sa nu este în fața clădirii. Este invitat în trăsura lui Nicolae Bibescu, șeful poliției, un personaj cu o reputație îndoielnică. În lipsă de alternative, Barbu Catargiu urcă în trăsura descoperită a colonelului Bibescu, iar vehiculul a început să coboare Dealul Mitropoliei, spre ceea ce astăzi este Piața Unirii. După doar câteva zeci de metri, trăsura a trecut pe sub clopotnița care închidea incinta. În acele secunde, se aud două focuri de armă. Un glonte l-a lovit în plin pe prim-ministru, omorându-l pe loc. Al doilea glonte îi era destinat lui Bibescu, dar și-a ratat ținta.

 

În Piața Unirii a fost ridicat un grup statuar în amintirea asasinării lui Barbu Catargiu

În Piața Unirii a fost ridicat un grup statuar în amintirea asasinării lui Barbu Catargiu

 

Suspecții și vinovații

Peste 200 de persoane au fost arestate în legătură cu uciderea lui Barbu Catargiu. Circumstanțele făceau ca suspecții să fie în număr foarte mare: adversarii politici ai lui Catargiu erau deosebit de numeroși. În aceste condiții, a fost imposibil să se identifice vinovatul. Cele mai multe bănuieli se îndreaptă spre un personaj numit Gheorghe Bogatti, care avea o condiție socială foarte joasă înainte de asasinat, iar după eveniment a fost promovat de Cuza într-o favorabilă funcție publică, deși aparent nimic nu-l recomanda. Totuși, s-a speculat enorm referitor la complicități, iar lista celor implicați sau bănuiți de implicare este nesfârșită. Ea îl cuprinde chiar și pe Alexandru Ioan Cuza, ale cărui relații politice cu Barbu Catargiu nu au fost cele mai fructuoase.

Moștenire politică

Legea agrară a trecut prin Adunarea legislativă în forma dorită de Catargiu. Totuși, deși a fost votată, ea nu a fost ulterior promulgată de Cuza.

 

 

Mehedinți este un specialist cu o temeinică așezare, cu stagii îndelungate în Franța și Germania, cu o dedicație exemplară față de domeniul său de bază. Dar este un intelectual de viță veche, preocupat de educație, așa încât este autor de manuale și întemeietor de școală pedagogică. Este interesat de bunul mers al lucrurilor în societate, scrie articole de opinie și se impune ca formator, întreține o revistă de larg impact, este membru al Academiei și este un creștin activ.

 

Date personale

S-a născut în 1868, la Soveja, Vrancea. Mama sa nu știa să citească, dar Simion va spune mai târziu că de la ea a dobândit vorbirea frumoasă. Nu mai puțin de 7 frați ai săi au murit în copilărie din cauza vărsatului. Simion a fost unul din cei patru care au supraviețuit. La începutul perioadei adulte a suferit de surmenaj fiziologic. S-a căsătorit la 34 de ani cu fiica unui oier ardelean și au avut un fiu și o fiică. Fiica a devenit soția istoricului C.C. Giurescu, iar fiul a devenit avocat. A murit la vârsta de 96 de ani, la București.

Studii

A făcut seminarul teologic la Roman și București. A făcut în continuare cursuri liceale complete la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Cursuri la Seminarul Normal Superior, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. Aici își consolidează înclinația pentru geografie.

 

Pământul este casa de educație a neamului omenesc (Simion Mehedinți)

 

Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie din București. Continuă studiile de geografie la Paris (École Normale Supérieure) și apoi la Berlin. Virează apoi spre Leipzig, unde face doctoratul în etnografie, cu varianta ”antropogeografie”.

Controversă

A fost uneori acuzat de simpatii legionare. Totuși, este evident că dintre ideile legionare el a fost adept al celor care militau pentru educație și cultul muncii.

Patriot

În vremea studenției a redactat împreună cu Petre P. Negulescu un manifest politic în limba franceză, care a circulat în toată Europa.

 

Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul (Simion Mehedinți)

 

Fusese tipărit în nu mai puțin de 13.000 de exemplare și vorbea despre situația politică și socială a românilor din Transilvania.

Întemeietorul științei geografice la noi

În anul 1900 S. Mehedinți predă primul curs universitar din România dedicat geografiei. Cursul se ținea în cadrul Facultății de Litere din București. Susține teoria dezvoltării prin diferențierea învelișurilor telurice, respectiv litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.

 

Mehedinti_1

 

Academician și ministru

Intră în Academie în 1915 (era din 1908 membru corespondent). Discursul de recepție va avea o temă de antropologie, confirmând deschiderea interdisciplinară a profesorului. Este numit ministru al învățământului în anul 1918 și ocupă acest post timp de 8 luni. În timpul acestui scurt mandat, el a inițiat o reformă profundă a învățământului de la sate. Cariera de politician nu-l tentează mai mult de atât.

Proprietarul Convorbirilor Literare

A fost director al revistei Convorbiri Literare timp de 16 ani și a devenit proprietarul acestei reviste, prin decizia Junimii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a donat revista Academiei Române.

Perioada Istanbul și sărăcia de după Război

Împreună cu ginerele și fiul, în timpul Războiului se stabilește pentru câțiva ani la Istanbul. Scopul oficial era să încerce deschiderea unui centru cultural românesc în Turcia. În acest timp, locuința din România i-a fost rechiziționată, iar biblioteca distrusă.

 

Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ (Simion Mehedinți)

 

Întors în țară, a trăit următorii ani în condiții de sărăcie umilitoare, în condițiile în care ginerele său fusese arestat, iar el fusese exclus din Academie din cauza neafilierii la doctrina comunistă. A fost găzduit de biserica Mavrogheni, în casa parohială. În cele din urmă și-a redobândit casa, dar starea în care ajunsese imobilul îl întristează și mai mult.

Valori personale

În utlima parte a vieții își ordonează astfel valorile în care crede: Armata, Biserica, Școala și Academia. Cât despre preocupările științifice, pe primul loc trece geografia, iar pe următoarele antropogeografia, etnografia și pedagogia.

Idei de bază

  • Pământul este ”casa de educație a neamului omenesc”.
  • Crede în valoarea educativă a științei și în vocația specială a omului de știință, care compensează prin munca sa ”inconștiența și aiureala plebei politice și nepolitice”.
  • Este un pedagog și antropolog credincios. A scris un volum cu titlul Creștinismul românesc, în care face o analiză a sufletului românesc pe firul credinței creștine.

Lucrări de istorie

Insula Șerpilor, Observări asupra Dobrogei; Dacia pontică și Dacia carpatică.

Lucrări de geografie

Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, Eterogenitatea celor patru sfere, Asupra obiectului geografiei. Definiţiunea eiLocul omului în geografie – Antropogeografia, Pământul ca operă a voinţei omeneşti, Asupra unui caz de morfologie geografică.

Lucrări de pedagogie

Altă creştere. Şcoala muncii; Trilogii: ştiinţa – şcoala – viaţa, cu aplicări la poporul român; Poporul – cuvinte către studenţi; Către noua generaţieCreştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

 

 

 

 

 

În 1919 Emil Racoviță trebuia să facă armata, după ce fusese peste 12 ani plecat în Franța. Dar chiar  înainte de a se înrola, a primit o scrisoare din Belgia. Era invitat să facă parte dintr-o aventură unică: o expediție de doi ani în Antarctica, pe o corabie din lemn cu doar 19 oameni în echipaj. Deși aventura era extraordinar de riscantă, Racoviță nu era omul care să dea înapoi. Iar doi ani mai târziu se întorcea în Paris cu mii de probe marine și observații științifice. Dar cine era, de fapt, Emil Racoviță? Iată o schiță de portret.

 

Date personale

S-a născut la Iași în 1868. Familia sa era una dintre cele mai prestigioase din Moldova, având o descendență atestată până în secolul 16. A moștenit de la tatăl său moșia de la Șorănești, Vaslui, pe care mai târziu a folosit-o ca să-și finanțeze activitatea științifică.

Studii la Iași

L-a avut învățător pe Ion Creangă, în Iași. A continuat cu profesori ca Alexandru D. Xenopol (istoric) și Petru Poni (chimist), alături de colegi cum a fost Grigore Antipa.

Studii la Paris

La 18 ani a plecat în Franța, ca să studieze dreptul. După prima licență, urmează la Sorbona studii de științe, cu aprofundare în zoologie. Iar această a doua licență o continuă cu doctoratul, în Laboratorul oceanologic ”Arago” pe care avea să-l facă celebru.

Primul român în Antarctica

În 1897, Racoviță a fost invitat să fie biologul navei Belgica în timpul expediției de doi ani în Antarctica. Cei 19 membri ai echipajului, dintre care doi aveau să moară în timpul călătoriei,  îl aveau ca prim ofițer pe Roald Amundsen, cel care avea să cucerească Polul Sud. Belgica, un vas din lemn de doar 6 metri lățime, a ajuns între ghețurile Antarcticii și a rămas acolo o întreagă iarnă polară. Cercetătorii de la bord au avut timp să preleveze probe, iar Racoviță a făcut chiar scufundări în apa aproape înghețată. S-a întors la Paris cu peste 1500 de probe recoltate și cu sute de pagini de observații științifice. Pe baza lor a scris o carte care a fost de referință pentru studiul balenelor în următorii zeci de ani.

Prime recunoașteri la Paris

Racoviță a dus probele la Laboratorul ”Arago”, iar ca formă de recunoaștere a pasiunii și muncii sale temerare a fost numit codirector la cea mai prestigioasă revistă de biologie  europeană, Archives de Zoologie. Românul avea atunci puțin peste 30 de ani.

Prima peșteră pe care o explorează

În 1904, exploratorul român se găsea în insula Mallorca, pentru cercetări de specialitate. Atunci a intrat într-o peșteră care până atunci nu mai fusese vizitată de oameni de știință. Rezultatul a fost că Racoviță a găsit în această peșteră o creatură care i-a produs o masivă turnură în cariera de cercetător: o vietate fără ochi, cu corp translucid, perfect adaptată la mediul lipsit de orice sursă de lumină al peșterii. Racoviță decide să se dedice studiului vieții din peșteri, având intuiția că în apele din adâncul pământului, mai mult decât în oceanele Terrei, va găsi surse pentru documentarea evoluției biologice.

Începuturile biospeologiei, știința înființată de Racoviță

Pentru cercetarea vieții din peșteri, Racoviță nu avea surse documentare. Astfel că a trebuit să exploreze personal, alături de un colaborator, nenumărate caverne din Pirinei. A publicat în 1907 primele rezultate într-o carte devenită până astăzi fundamentală pentru știința vieții din peșteri: Eseu asupra problemelor biospeologice.

800 de peșteri cercetate

Cercetătorul român a înființat o societate științifică de studiere a peșterilor, la care s-au asociat zeci de cercetători. În următorii 15 ani, ei pătrunseseră în nu mai puțin de 800 de peșteri din întreaga Europă și din nordul Africii, de unde prelevaseră 20 de mii de vietăți pe care ulterior le-au studiat în laborator.

Primul institut de speologie din lume

În 1919, Racoviță este solicitat să se întoarcă în România, la Cluj, în cadrul primei universități cu predare în limba română din Transilvania. El acceptă, dar pune condiția să fie înființat un institut de cercetări științifice. În acest fel, pentru următorii zeci de ani, Emil Racoviță activează în Cluj, ca director al Institutului de Speologie – primul din lume cu această specializare.

Președinte al Academiei Române

Pentru Racoviță începe un lung șir de forme de recunoaștere a meritelor sale științifice. Este membru a nenumărate organisme de cercetare și ocupă funcții administrative și onorifice în România, Franța, Anglia, Belgia, Spania. Este ales în trei ani consecutivi ca președinte al Academiei Române (1926-1929).

Originalitate

În lumea științifică este cunoscut pentru că a formulat definiția speciei, ca o ”colonie izolată de consângeni”. Este unanim recunoscut ca fondator al biospeologiei. A fost primul biolog român care a formulat o teză originală asupra evoluției vieții, teză bazată pe principiul izolării ca premisă a apariției de specii noi. Este unul dintre cei mai vehemenți critici ai indiferenței omului față de mediul în care trăiește și pe care îl afectează prin comportamentul său.

Sfârșitul vieții

A murit în 1947, în condițiile dificile de după Război, când Facultatea de Științe din Cluj se reorganiza după anii în care funcționase la Timișoara. Este înmormântat la Cluj. Are renumele de a fi fost un biolog excepțional, unul dintre marii savanți ai României și ai Europei.

 

 

 

La Spitalul de Recuperare din Cluj, regizorul Cristian Pascariu s-a dus în 2012 împreună cu câțiva prieteni artiști ca să facă ceva ce tuturor li s-a părut neobișnuit: spectacol în spital. Care era scopul? ”Ca să facem bine. Ca să-i înveselim pe pacienți. Ca să-i facem să uite cu totul de boală.” Din 2018 sunt implicați în proiectul Terapie prin Artă 30 de artiști și 70 de voluntari. Iar Cristian crede că anul acesta numărul lor va crește și mai mult. Totul se desfășoară prin Create.Act.Enjoy, companie independentă de teatru, film și eveniment. (Credit foto deschidere: Andra Salaoru.)

 

Ce înseamnă proiectul Terapie prin Artă? Înseamnă momente artistice, ateliere creative, concerte live, instalații artistice, chiar reamenajarea unor spații ale instituției, expoziții foto, proiecții video. În cazul atelierelor creative, pacienții vin într-o anumită sală și lucrează cu trainerii diferite exerciții din teatru, din film, chiar exersează scrierea creativă, compun muzică. ”În ziua de muzică le oferim pacienților instrumente muzicale și cântăm împreună. Uneori iese muzică, alteori ceva mai bizar, dar ce e important este că oamenii se deschid și se relaxează. În momentul ăla uită cu totul de problemele lor. Mai avem o zi de handcraft, în altă zi pictăm împreună cu ei sau construim marionete.”

 

Regizorul Cristian Pascariu este inițiatorul proiectului Terapie prin Artă

Regizorul Cristian Pascariu este cofondatorul proiectului Terapie prin Artă

 

Rudă pentru o zi este numele pe care l-au dat unei forme aparte de împrietenire: artiștii merg la spital sâmbăta și duminica, la pacienții care nu au vizitatori. De ce? Pentru a vorbi cu ei, pentru a le umple golul inevitabil din suflet. Uneori stau 10 minute cu pacienții, iar alteori stau trei ore. Iar alteori legătura devine atât de puternică, încât voluntarii proiectului mai vin și a doua sau a treia zi în vizită la acele persoane.

 

Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital

 

Echipa de terapeuți prin artă le-a oferit pacienților din diferite spitale ocazia de a testa realitatea virtuală. Succesul a fost uluitor, după cum povestește Cristian Pascariu: ”Unii pacienți preferă să aibă o experiență de scufundare sub apă. Virtuală, desigur. Alții vor să viziteze virtual San Francisco sau Israel. Sau să zboare pe deasupra munților. Este fascinant să-i vezi pe oameni transpuși într-o altă lume. Uită de tot.”

Sunt însă în spital și mulți oameni care nu se pot deplasa la atelierele creative. Pentru ei, echipa de voluntari realizează momente artistice în saloane sau pe holuri. Și nu doar pentru pacienți, ci și pentru medicii și asistentele care nu pot părăsi clinicile medicale. ”Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital.”

 

Clovni din echipa proiectului, la Spitalul Militar din Cluj Napoca

Clovni din echipa proiectului, la Spitalul Militar din Cluj Napoca. Credit foto: Andra Salaoru

 

Reacțiile pe care le stârnește trupa de artiști și voluntari le-a depășit mereu așteptările. Când apar pe holuri și în saloane, personajele costumate sunt însoțite de muzică, iar starea de bună dispoziție se instalează rapid. ”Am primit mesaje de la oameni: ați fost la noi acum o săptămână și încă se vorbește în spital despre cum am dansat cu clovnii. O altă doamnă ne-a spus că i-am oferit prima floare pe care a primit-o în ultimii 30 de ani. Oamenii cer să dăm muzica mai tare, uneori se creează chiar o mică petrecere, doamnele dansează cu mimii, o dată chiar am făcut în holul de la Oftalmologie o horă mare, ieșiseră toți din saloane, un domn în vârstă cu baston s-a băgat și el în dans și uitase că merge greu!”

Terapie prin Artă a început în Cluj, dar s-a extins în Râmnicu Vâlcea și în Alba Iulia, adică în total opt spitale. Inițiatorul proiectului spune că în fiecare an se adaugă alte spitale, iar intenția sa este ca proiectul să se extindă în instituțiile de tratament din toată țara.

 

Fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!

 

De ce este aceasta o formă de terapie? Păi, răspunde Cristian, nu e o terapie în sens medical, dar e ceva care crează o stare de spirit favorabilă vindecării. Nu sunt date concrete, nu s-au făcut studii în urma proiectului, dar se vede cu ochiul liber că, prin prezența artiștilor și a voluntarilor din proiect, spitalul nu mai seamănă a spital. ”Am avut acum doi ani o fetiță care era foarte tristă că venise în spital să se opereze. Luni a venit la Atelierele creative. Abia vorbea. Abia scoteam două cuvinte de la ea. Am lăsat-o, nu forțăm niciodată pacienții, dar am integrat-o. Miercuri deja era cea mai activă din grupul respectiv, desena, umbla peste tot, era foarte veselă. Iar sâmbătă când m-am întâlnit din nou cu mama ei mi-a spus: nu știu ce ați făcut, dar fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!”

Cristian Pascariu are totuși o explicație: ”În mintea omului se întâmplă niște lucruri magice. Printr-un moment foarte scurt, dar profund, se poate face un declic. Câteodată se întâmplă, câteodată nu se întâmplă. Dar acel declic îi schimbă cu totul perspectiva pacientului. Iar dacă îți schimbi ca pacient acea perspectivă, nu te mai gândești la momentul de spitalizare, ci la ce vei face după ce ieși din spital, iar astfel înțelegi că boala este doar o etapă.”

 

 

 

”O carte de împrietenire cu arhitectura și cu patrimoniul”, așa descriu autorii volumul acesta care promite să ne arate cum să privești ca să vezi mai mult decât ce se observă la primul contact vizual. Cartea a apărut la Editura ACS (Art Conservation Support) și este alcătuită, la intersecția mai multor arte, din text și desen.

 

Autorii își propun să apuce de ”capetele de ață” ale tematicii arhitecturii și să meargă pe firul lor până ajung la înțelegerea structurii lumii materiale, ”care poate fi plină de mesaje dacă știi să le asculți”.

Cartea se dorește a fi plăcută de parcurs de către copii și de părinții lor, împreună. Ea ascunde și jocuri, așa cum sunt provocările sau exercițiile tipărite cu un font foarte mic și care, pentru a fi descifrate, trebuie citite cu lupa.

 

Alexandra Mihailciuc este autoarea textului

Alexandra Mihailciuc

 

Textul cărții a fost scris de Alexandra Mihailciuc, ilustrațiile sunt realizate de Alexandra Culescu, iar Andrei Tache a pus totul în pagină. Dar întreaga echipă a lucrat simbiotic la realizarea cărții.

De ce este important să ne educăm în ceea ce privește arhitectura, urbanismul și locuirea? Alexandra Mihailciuc răspunde în câteva cuvinte:

  • Eram odată într-o clădire istorică, în pod și mă uitam la șarpantă, structura de lemn. Eu mă uitam mai degrabă la spațiu, nu vedeam prea multe în acel loc. Și atunci a venit la mine un dulgher care a început să-mi explice ce forțe există între toate elementele acelea, uneltele cu care au fost cioplite unele dintre lemne, în funcție de urma de tăietură care era pe ele, din ce esențe era lemnul. Tot ce se desfășura în fața mea era decriptat. Brusc mi-am dat seama cât de mult te poate îmbogăți un lucru dacă știi să te uiți la el. Mie mi se pare că foarte mult din ce este în jurul nostru este limbaj înghețat, care trebuie din nou lăsat să vorbească: de multe ori când mă uit la un obiect am o emoție, simt că omul care a creat obiectul a reușit, peste timp, să-mi transmită ceva.

 

Carte2

 

  • Orașul depinde de modul în care ne raportăm la el, de felul în care ne înțelegem libertățile și obligațiile noastre în spațiul public și semi-public. Și clădirile istorice depind de asta. Dar nouă în general ne lipsește educația prin care știm ce este valoros și de ce. Tocmai de asta patrimoniul este văzut drept un lucru perimat, demodat, deși el are un mare potențial.
  • Nu e o carte metodică și nici nu încearcă să rezolve ceva din problemele domeniului arhitecturii. Aș spune că e o carte plină de gândurile nostre despre formă, textură, materialitate, proporție, sunet, despre felul acesta divers în care percepem spațiul. E despre casă și oraș, deci și despre raportul de vecinătate, despre ce înseamnă atmosferă, despre cum să ne apropiem și să privim obiectele. Mai vorbim și despre ce înseamnă restaurare.
  • Eu simt că meseria de arhitect trece printr-o perioadă de criză. Iar cauza este în modul în care comunică, e prea specializat, prea conceptualizat și prea critic. Și are de-a face cu o generație care nu e școlită în cultura vizuală sau ce înseamnă mediul construit. Acestei generații trebuie să-i arătăm că patrimoniul nu e un termen sterp, abstract.
  • Avea un prieten o vorbă: se pierde numai ceea ce nu-i iubit. Dacă nu există relația asta afectivă n-ai cum să privești spre patrimoniu ca spre ceva valoros.

 

Carte 3

 

  • Problema locuirii pentru mine devine un subiect important atunci când intru într-o scară de bloc, de exemplu. În spațiul acesta semi-public se vede bine calitatea societății. Locuirea, pentru cei mai mulți oameni, începe de la ușa lor. Își concentrează atenția asupra capsulei lor, apartament sau casă, dar ceea ce este comun nu mai pare să intre în sfera preocupărilor lor. Calitatea locuirii este importantă, pentru că ne influențează fie că vrem, fie că nu, și clădește un tip de om, un tip de caracter.
  • Arhitectura este foarte mult despre felul în care materia îl ajută pe om să se clădească mai bine. În centrul preocupării arhitectului este omul, dar arhitectul folosește limbajul materiei ca să ajungă la om.

 

 

 

Petre Guran este istoric specializat în civilizație bizantină. Și-a făcut doctoratul la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. I-am cerut un punct de vedere în urma incendiului de la Catedrala Nôtre Dame, întrucât este unul dintre cei mai buni cunoscători ai locului marilor edificii în cultura europeană.

 

De ce credeți că emoția a fost atât de puternică atunci când televiziunile au difuzat imagini cu incendiul?

Nôtre Dame are semnificații în multe planuri. Trebuie amintit că ea este amplasată pe locul unde probabil din Neolitic s-au ridicat succesive temple religioase. Această insulă dintre cele două brațe ale Senei are deci o semnificație sacră încă de la începuturile umanității. Dar Nôtre Dame este însăși Catedrala Franței, catedrala care a dat tonul artei și dezvoltării cultural-artistice în Europa. Este din prima generație de monumente gotice, are dimensiuni impresionante. Nôtre Dame se leagă și de istoria regală a Franței. Nu este singura, pentru că de exemplu încoronările regale se făceau la Reims, dar Nôtre Dame este catedrala-pandant a palatului regal medieval. Așa cum Sfânta Sofia era pandantul palatului regal de la Constantinopol. Iar prin statuile de pe frontispiciu, din istoria Vechiului Testament, semnifică o continuitate a poporului creștin, noul Israel, cu poporul ales. Deci este din toate punctele de vedere un monument al conștiinței culturale și al spiritualității europene. Și atunci, sigur, ne punem problema cum a fost posibil, cum s-a ajuns la un astfel de accident, cu efecte atât de grave, care să nu poată fi stăpânit chiar prin acțiunea atât de energică a pompierilor.

 

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

 

Ne putem aștepta la o solidarizare a francezilor, poate a europenilor, cu ocazia acestui eveniment nefericit? Deja sunt anunțate donații impresionant de mari.

Toată gama interpretărilor este posibilă. De la semn apocaliptic până la semnul unei renașteri. Vom vedea cum va evolua sentimentul în anii care urmează. Să nu uităm, la catedrală s-a lucrat aproape două sute de ani! Deci restaurarea nu va putea fi făcută foarte repede. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce simbol va fi, al cărei renașteri europene? Pentru că există și varianta în care zidurile  Nôtre Dame se vor desprinde de identitatea lor creștină și vor deveni pur și simplu un monument, așa cum este Parthenonul la Atena. Se vor da multe lupte asupra acestui simbol.

E prea mult să ne așteptăm cu acest prilej la o redefinire a identității europene?

Nôtre Dame este o biserică a Maicii Domnului, înainte de a fi un monument istoric, este un loc de întâlnire a credincioșilor catolici. Așa că va fi de urmărit cum va evolua lupta pentru acest simbol. În moștenirea franceză, lăcașurile de cult sunt proprietatea statului și sunt concesionate spre cult Bisericii Catolice, cel puțin monumentele istorice. Deci sigur, mi-aș dori să existe un sentiment de solidaritate și mi-aș dori să nu se speculeze prea mult pe acest accident. Și este posibil ca donatorii să aibă și ei un cuvânt de spus în privința valorificării monumentului pe viitor.

Cum sunt interpretate astfel de evenimente tragice în istoria credințelor religioase?

De-a lungul timpului, oamenii au citit astfel de evenimente ca profetice. Acum poate suntem noi atât de secularizați încât nu mai citim nimic în accidentele de tipul acesta? Nu-mi dau seama. Spre exemplu, multe legende au circulat în Bizanț despre cum ”îndepărtarea îngerului” marei basilici a Sfintei Sofii a premers cuceririi Constantinopolului în 1453. Ba chiar se vorbea despre ”îndepărtarea harului” de biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu. Acesta este un mecanism al mentalității noastre, de a citi semne și de a căuta prorociri. Dar mie mi-e greu să fac o astfel de apreciere, sunt încă sub impresia imaginilor care au fost foarte dureroase. Îmi rezerv un răgaz să înțeleg și eu ce s-a întâmplat.