Avea doar 5 ani când a instalat primul sistem de operare Windows. La 14 ani a primit titlul de cetățean de onoare al comunei Radovanu din județul Călărași. Ulterior a inventat două aplicații care sprijină buna desfășurare a actului medical. Matricea Românească vă spune povestea lui Alexandru Tălnaci, copilul de geniu care a impresionat România.

 

Când viața te provoacă să evoluezi

Alexandru este un tânăr mai degrabă modest. Nu îi place să se laude, este calculat și are mentalitatea unui învingător. “Sunt un copil simplu de la țară care și-a urmat pasiunea. La vârsta de cinci ani citeam cursiv, iar în clasa I nu mă mai interesau liniuțele și bastonașele“, a spus Alexandru Tălnaci.

 

Din păcate sistemul educațional din România nu sprijină copiii supradotați

 

Când era în clasa I, a primit un diagnostic sever: A.D.H.D. “În ciuda diagnosticului, am avut mereu note mari. Nu am să intru în amănunte, dar după cum știți, copiii cu acest sindrom sunt arătați cu degetul în școală. Părinții mei au luptat foarte mult pentru mine și le sunt foarte recunoscător, ei sunt eroii mei“, a mărturisit Alexandru.

 

2

 

De la instalarea unui Windows, la medalia de aur

Nu a avut profesor de infomatică. Tot ce a învățat s-a datorat ambiției și pasiunii pentru informatică. De la o vârstă fragedă a început să fie un veritabil autodidact. “Aveam doar cinci ani când a venit la noi un vecin ca să ne instaleze sistemul de operare Windows. Curios de fel, am stat lângă el și am urmărit pașii. După instalare, ceva nu a fost ok, și astfel trebuia reinstalat, iar vecinul nu mai avea timpul necesar. Așa că l-am rugat pe tatăl meu să mă lase și pe mine să încerc. Practic de aici a început totul “, a zis Alexandru Tălnaci.

 

În ultimii zece ani informatica a evoluat foarte mult, mă aștept ca în următorii ani să acopere 90% din tehnologizare

 

Cu timpul au început să apară și premiile. În 2017 la vârsta de 13 ani Alexandru a reprezentat România la concursul internațional de informatică Infomatrix cu softul “Bucharest Hospitals” și a obținut medalia de argint. Doi ani mai târziu a revenit la același concurs cu proiectul “Smart Health Monitoring System” și a obținut medalia de aur pentru România, într-un concurs în care erau reprezentate alte 43 de țări.

 

1

 

Două aplicații care ajută sistemul medical

L-am rugat pe Alexandru să ne vorbească despre aceste două aplicații care vin să îmbunătățească sistemul medical românesc. “Prima aplicație se numește Bucharest Hospitals și ajută pacienții să găsească mult mai ușor spitalele din orașul București în funcție de afecțiunea pe care o au. De exemplu, dacă avem o problemă cu ochii, putem căuta un spital care are o secție de oftalmologie, iar aplicația ne va arăta cel mai apropiat spital care deține o astfel de secție. Ideea a venit atunci când i-am văzut pe părinții mei cum se chinuiau să caute un spital și un doctor bun“, a zis Alexandru Tălnaci.

 

Ideile aplicațiilor au venit în urma unei nevoi personale și din dorința de a-i ajuta și pe alții

 

“Cea de-a doua aplicație pe care am creat-o le permite doctorilor să monitorizeze și să gestioneze mult mai ușor starea pacienților. La internare este oferită o brațară inteligentă, care deține istoricul medical al pacientului: alergii, probleme de sănătate, medicații etc. Ideea acestui sistem a venit când am văzut incidentul de la maternitatea Giulești unde au murit mulți copii nevinovați. Cred că dacă exista un astfel de sistem, se putea preveni incendiul“, a zis Alexandru Tălnaci.

 

4

 

Educația prin ochii unui tânăr inventator 

Pe final de intreviu l-am întrebat pe Alexandru cum vede școala românească și ce ar schimba dacă ar avea puterea. “Din păcate, sistemul educațional din România nu sprijină copiii supradotați. Aș moderniza sălile de clasă cu aparatură de ultimă generație și aș susține copiii care vor să exceleze, apoi aș încerca să fac profesorii să fie mult mai apropiați de elevi “, a spus Alexandru Tălnaci la finalul discuției noastre.

 

Când ajungi să descoperi câte lucruri poate face Anamaria rămâi uimit: scrie, predă canto, pictează, cântă jazz, blues, folk și muzică bizantină, iar pe lângă  toate acestea are propriul business. Greu de înțeles cum le poate împăca pe toate. Matricea Românească vă spune povestea acestei surprinzătoare tinere din Sulina.

 

La strana din biserică a învățat să cânte

Deși era pasionată de muzică, Ana nu credea că pote fi admisă la cursurile Conservatorului, așa că s-a înscris la Facultatea de Litere, secția română-italiană. Când era în anul II o întâlnire avea să-i schimbe traseul profesional. “Cântam la strana bisericii din Sulina. Acolo l-am întâlnit pe părintele Iustin Marchiș de la mănăstirea Stavropoleos, care m-a invitat să învăț muzică bizantină. Nici nu știam ce este, dar când am auzit de muzică, am zis că vin“, își amintește Anamaria Maranda.

 

Pot spune că în tot ce fac 99% este muncă și doar 1% este talent

 

Acea întâlnire a făcut-o să se gândească foarte serios să dea admiterea la Conservator. A învățat notația bizantină, a intrat cât putea în spiritul și tehnica acestui gen muzical, iar efortul și-a dat roadele: a intrat la Conservatorul din București, secția Muzică bizantină. Dar Anamaria nu s-a oprit aici, pe lângă muzica bizantină, susține concerte de jazz, blues, și folk. “Dragostea vieții mele este muzica bizantină, deși acum o cânt puțin. Am foarte mulți oameni care vin la concertele mele de jazz și la cele de muzică bizantină, și nu fac nicio diferență. Cred că acum ce se întâmplă cu mine din punct de vedere muzical  este că experimentez o serie de inflexiuni și de valențe vocale care trec cam prin toate zonele“, a spus Anamaria.

 

Caligrafie_B

 

Pasiune  transformată într-un business de succes

Și-a descoperit pasiunea pentru pictură în clasa a VI-a. Profesoara de atunci i-a apreciat talentul și a îndemnat-o să meargă la Liceul de Arte, dar asta nu s-a mai întâmplat. Totuși, Anamaria și-a propus să nu-și uite înclinația, iar la un moment dat s-a născut o idee: s-a apucat să realizeze scrisori caligrafiate. Așa a luat naștere, cu pași mici, ceea ce se va transforma într-o afacere. “Toată lumea avea în minte zicala Ana are mere. Pe mine mă cheamă Ana și m-am gândit să-mi denumesc proiectul Ana scrie frumos. E ceva simplu care poate să-ți ajungă ușor la suflet. Am deschis acest proiect nu cu gândul de a face bani, dar de doi ani de când este oficial pe piață, a devenit un business”, a zis Anamaria Maranda.

 

Cred că artistul trebuie să fie un creator, iar publicul să fie cel care spune că ești artist, nu tu trebuie să te autoproclami

 

Scrie pe diverse materiale, de la hârtia obișnuită până la rame de tablou. Când oamenii au văzut creațiile sale au început să vină primele comenzi. Cererea este uimitor de variată: “Scriu multe invitații la evenimente, inclusiv pe clădiri. Însă am și cereri neobișnuite. Îmi vine în minte momentul în care o prietenă foarte bună mi-a zis că vrea să-și dea demisia, dar a vrut să fie ceva cu stil! Și mi-a cerut să-i scriu demisia sub formă caligrafiată. Au fost și momente mai dramatice, am primit comenzi în care mi se cerea să redactez scrisori de despărțire“, își amintește Anamaria.

Stilul e unic, dar și livrarea este personală: de cele mai multe ori, chiar Anamaria își face timp și livrează aceste scrisori destinatarilor.

 

Caligrafie_D

 

Filozofia din spatele succesului

Anamaria nu se consideră artist. Cu modestie spune că mai are mult până acolo. Crede că un artist adevărat trebuie să fie un creator al frumosului, iar publicul trebuie să fie cel care îl recunoaște pe acel om ca fiind artist adevărat. “Pot spune că în tot ce fac 99% este muncă și doar 1% este talent. Unii se nasc cu 2%, dar asta nu înseamnă că trebuie să muncești mai puțin. Și mai cred cu tărie că arta și spiritualitatea nu se resping, ele se completează una pe alta. Arta poate fi un mijloc prin care sa-L cunoști pe Dumnezeu“, a zis Anamaria.

 

Sunt atentă la clienți și nu îmi place să îi știu nemulțumiți

 

Pe final de interviu am întrebat-o pe Anamaria care sunt principiile pe care și-a clădit afacerea. Ne-a răspuns fără să se gândească prea mult: “Când faci un business și nu ești atent la oamenii care lucrează pentru tine, ajungi să-i exploatezi, iar ei încep atunci să fie nemulțumiți și frustrați. Dacă nu ești atent, vei ajunge să făurești produse slabe din punct de vedere calitativ, și să te axezi doar pe cantitate, iar mie nu îmi place asta. Apoi dialogul cu clienții. Țin mult să comunic cu ei, fie telefonic, fie prin mesaje. Îmi place să petrec timp cu ei și să le prezint diferite produse, să aflu ce își doresc. Sunt atentă la clienți și nu îmi place să îi știu nemulțumiți“.

 

Oare ce le poate trece prin cap unor tineri proaspăt ieșiți de pe băncile facultății de teatru și film? Nici mai mult, nici mai puțin decât un proiect cultural nonconformist. În 2017, Andreea Lăcătuș, împreună cu doi colegi de la secția actorie a UNATC au fondat Asociația înCAP. Obiectivul lor? Să pună artiștii din generația tânără în legătură cu comunitățile care nu au acces la cultură, mai ales cele de la sat.

 

Cutreierând căminele patriei

 

Primele obstacole au fost obținerea finanțării și crearea echipei. Iar apoi Andreea a început să meargă prin comune și sate, ca să vadă sălile disponibile. Așa s-a convins cum căminele culturale de la sat numai culturale nu sunt: ele sunt mai ales folosite pentru nunți și petreceri ocazionale decât pentru eveniment artistic. Dar schimbarea stă să se producă și pentru asta nu e nevoie decât de un catalizator uman.

 

Niciun act cultural nu este de neînțeles, ci contează cum îl faci accesibil pentru publicul către care te duci

 

“Arta contemporană este prezentă în orașele mari, și din păcate comunitățile mici nu au acces la ea”, crede Andreea Lăcătuș. Cu acest gând a pornit primul proiect. Timp de două luni ea și echipa ei au mers o dată la trei zile în comuna Scânteia din județul Ialomița, ca să le ofere sătenilor film, teatru și literatură. Mai exact, au avut: zece proiecții de film, două spectacole de teatru, două întâlniri cu autori contemporani și opt sesiuni de workshop. “Atunci când a venit primul invitat, scriitoarea Lavinia Braniște, erau 60 de oameni în sală. Inițial toți erau foarte distanți, le era frică să pună întrebări, dar treptat oamenii s-au schimbat. Noi am mai fost la ei cu școala de vară, și au fost relații de la egal la egal. Cu comunitatea aceasta vrem să mergem mai departe, miza este să vedem în timp cum putem schimba felul în care oamenii se raportează la cultură”, vorbește încrezătoare Andreea.

 

Nevoile sunt foarte mari în mediul rural, iar cultura este pe ultimul loc în lista priorităților

 

Andreea spune că a intra în contact cu produsele culturale este esențial pentru modul în care tinerii percep lumea. “Nevoile sunt foarte mari în mediul rural, cultura este pe ultimul loc în lista priorităților, dar de fapt pentru publicul tânăr ea e foarte importantă. Ulterior tinerii pleacă în orașe și vor resimți foarte tare discrepanța culturală”, a precizat Andreea Lăcătuș.

 

2

 

Bibliotecă pentru copiii dintr-o zonă minieră

 

Cel de-al doilea proiect a fost și mai îndrăzneț decât primul: Cort de lectură la Petrila. Timp de zece zile, în granițele terenului ce aparține Complexului Minier Petrila, literatura română contemporană a fost la ea acasă. “Pur și simplu am instalat un cort de evenimente între clădirile minei de acolo. Petrila este o zonă minieră în care activitatea s-a oprit acum câțiva ani. Noi am instalat acest cort și l-am transformat într-o bibliotecă, ne-au ajutat editura Humanitas, și prietenii de la Centrul de Teatru Educativ Replica. Am făcut un atelier mixt de povești și de ilustrații în cărbune. Iar eu împreună cu colega mea Simona Constantina am adaptat și regizat câteva lecturi performative. Tema centrală a evenimentului a fost transformarea – la nivel individual și social”, își amintește Andreea.

 

Caut acele modalități prin care să accesibilizez textul și să-i fac pe copii să fie interesați de poveste

 

Andreea Lăcătuș: “Din ce am văzut în comunitățile în care am fost, cred că un produs cultural le dă acestor oameni o altă perspectivă asupra lumii. De cele mai multe ori situația socio-economică e foarte complicată în aceste comunități, iar perspectivele tinerilor sunt induse de adulți. După plecarea noastră ei nu s-au mai întors la vechile obiceiuri de a nu vorbi, și de a nu-și exprima părerea. Din contra, la școală au început să răspundă mai mult, au început să fie mai interesați, să vorbească mai mult“.

 

1

 

Ce au în cap pe viitor?

Și lucrurile nu se opresc aici. Asociația înCAP are în desfășurare un proiect internațional în cooperare cu Bulgaria. “Este vorba despre o rezidență pentru dramaturgi. O să vină un dramaturg din Bulgaria la noi timp de o lună, și un dramaturg din România va pleca o lună în Bulgaria. Ei o să lucreze la piesă, noi ne ocupăm de traducere și de lecturile publice. Mai departe vrem să facem două spectacole de teatru din textele scrise în timpul rezidenței. Vrem să facem și o micro stagiune de teatru independent la Slobozia, pentru publicul larg. Avem în cap și un proiect în care tinerii artiști să stea și să lucreze în comunități rurale. Mi se pare important și pentru artiști să crească înțelegând contextul în care se află, dar e important și pentru comunități deoarece așa se pot dezvolta, mai ales publicul tânăr“, a spus în final Andreea Lăcătuș.

 

Vasile Postolachi a știut de mic ce vrea să fie: profesor. În copilărie îi aduna laolaltă pe colegii de pe strada sa și le ținea o oră de religie. Putea să fie profesor de oraș, însă a ales să fie profesor de religie în satul Rădăuți-Prut, județul Botoșani, în colțul de nord-est al țării. Vasile este un dascăl atipic pentru zilele noastre: caută donații pentru a-și duce în excursii elevii care nu au posibilități, desfășoară programe caritabile și educaționale care implică oameni din România, Republica Moldova și Ucraina.

 

Două țări, aceeași vorbă

Născut într-o familie care număra nu mai puțin de opt copii, profesorul Postolachi își amintește momentele din timpul verii când pe la ora prânzului mergea cu vacile la Prut și stătea de vorbă cu copiii de pe celălalt mal. “Era un sentiment ciudat pentru mine: cum noi, copii din țări diferite vorbeam aceeași limbă. Ulterior am aflat din poveștile bunicii că pe vremuri între satul meu și Basarabia era un pod, iar oamenii se vizitau“, a spus Vasile Postolachi.

 

Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații

 

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Iași, apoi masteratul, iar acum este doctorand. Vasile Postolachi e de părere că ora de religie nu trebuie să fie o simplă predare a unor norme reci și inaplicabile, ci trebuie să fie ceva mai mult. “Eu încerc să merg pe metoda tradițională de predare, încerc să aduc la clasă și istorisiri cu care elevul să rămână pentru întreaga viață. Din proprie experiență vă spun că profesorul joacă un rol foarte important în formarea unui tânăr. Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații. El trebuie să fie un prieten al elevilor, și un ghid pe drumul întortocheat al vieții“.

 

VasileP_3

 

A adus carte românească în bibliotecile din Basarabia

Profesorul din Rădăuți-Prut a socotit că meseria de la catedră trebuie să aibă și o dimensiune socială. Așa a început împreună cu un grup de profesori proiectul “Cartea care unește inimi“. “Proiectul a luant naștere în anul Centenarului Unirii. De fapt în 2014 am trecut Prutul împreună cu doamna directoare și o mână de profesori. Ne-am oprit la prima școală ieșită în cale: Liceul Teoretic Lipcani. Prin acest proiect am adus carte românească în Basarabia și în nordul Bucovinei. Am unit în cadrul unor activități comune românii din aceste teritorii“, a spus Vasile Postolachi pentru Matricea Românească.

 

Dacă elevul s-a deschis câtuși de puțin spre nevoile celuilalt, atunci ora de religie și-a atins scopul

 

Succesul pe care l-a înregistrat proiectul a stârnit interesul mai multor instituții care s-au implicat pe rând. “Cu timpul ni s-au alăturat și alte școli din Republica Moldova, instituții din Ucraina, dar și școli din România. Pe lângă donații de cărți, proiectul și-a propus ca în anul Centenarului să organizeze o excursie care să unească elevi din trei țări: România, Moldova și Ucraina. Am vrut ca elevii să-și cunoască istoria și să consolidăm legăturile frățești dintre noi. Succesul a fost atât de mare, încât anul acesta am organizat cea de-a doua excursie de acest fel. La finalul proiectului elevii au redactat revista Cartea care unește inimi,  în care se regăsesc creații comune“, a zis Vasile Postolachi.

 

Elevi și profesori uniți pentru a aduce bucurie

În timpul săptămânii Școala Altfel, Vasile le-a propus elevilor săi o altă idee, de astă dată pe principiul filantropiei. Săptămâna respectivă trecea de obicei ca un fel de semi-vacanță, sau cel mult câteva zile de școală cu jocuri în clasă.

 

VasileP_2

 

”Mi-a venit în minte un nou proiect: Omul care dăruiește, bucurie-n dar primește. În această activitate nu mi-am luat doar elevii mei, ci și pe cei de la Liceul Teoretic Lipcani cu tot cu profesori. Atât în preajma Crăciunului cât și a Paștelui ne-am implicat voluntar pentru a aduce o bucurie oamenilor cu o situație financiară precară. Elevii, dar și noi profesorii de pe ambele maluri ale Prutului am fost extrem de fericiți să vedem că puținul dăruit cu dragoste a adus o lacrimă de bucurie pe obrazul atâtor oameni“, își amintește Vasile Postolachi.

 

Omenește vorbind a fost greu, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu

 

Puțini știu că toate aceste proiecte s-au realizat cu multă jertfă. Astfel, pentru a-i duce doi ani la rând pe elevi în excursii la care nici nu visau, Vasile Postolachi s-a împrumutat la bancă. Ulterior văzând că banii nu sunt de ajuns, a hotărât să-și doneze bursa primită la doctorat pentru cea de-a doua excursie, iar în paralel a adunat donații de la oameni mărinimoși. L-am întrebat pe profesorul Postolachi cât de greu a fost să strângă aceste donații. “Omenește vorbind a fost greu. Unii au promis, dar nu s-au mai implicat, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu. El a scos oamenii potriviți la locul potrivit“.

 

 

Constantin Ferșeta a fost în viața lui comis voiajor, descărcător camioane de cartofi, muncitor la preparat betoane și la făcut pavele pentru trotuare, până la antreprenor în serie și filantrop. Toate locurile de muncă prin care a trecut și toate meseriile pe care a trebuit să le facă i-au format caracterul pe care prietenii, clienții și colegii îl apreciază azi. El este cel care stă în spatele uneia din cele mai cunoscute platforme educaționale, Kidibot.

 

Modele fiabile pentru tinerii de azi

Constantin Ferșeta este un om care de-a lungul timpului și-a dat seama că nu este satisfacție mai mare decât ajutorul necondiționat oferit celor din jur. Cuprins de frustrarea că adesea sunt prezentate ca modele o mulțime de persoane certate cu cartea, Constantin și-a zis că e momentul să facă ceva. “Am început să rup timp din preocupările de business, ca să-l aloc spre zona ONG. Voiam să schimb ceva. Aici un rol foarte important l-a avut soția mea, ea s-a implicat în multe acțiuni de ajutorare a copiilor cu probleme. Mi-am dat seama că cea mai bună modalitate prin care îi pot ajuta pe copii nu este să le dau lucruri, ci să-i învăț să pescuiască”.

 

Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel

 

În 2006 a făcut un site și fusese invitat să-l prezinte într-un mediu în care existau oameni cu multe resurse financiare. Impresionat de atmosferă, Constantin Ferșeta a exclamat: “Dacă acești oameni s-au adunat ca să le prezint un site, atunci aș putea să-i adun pentru a ne ajuta să facem multe lucruri frumoase pe partea educațională!”. Așa au început să facă videoclipuri cu VIP-uri și să le prezinte poveștile prin care acestea au izbândit în viață. Au organizat apoi evenimente în școli generale, licee, facultăți, orfelinate, toate acestea pentru a-i inspira pe tineri să facă ceva cu viața lor. “Noi făceam tot felul de lucruri faine de prin 2007. Însă din 2011, am zis să facem Asociația StartEvo. Suntem trei fondatori: soția mea, eu și Iulian Crăciun“, a precizat Constantin Ferșeta.

 

Kidibot_2

 

 

Kidibot, roboțelul care îi face pe copii să citească 

Din 2007 până în 2016 au desfășurat numeroase întâlniri cu tinerii, dar la un moment dat a intervenit, firesc, oboseala. Nu era ușor să mobilizezi atâția oameni, și să-i ții permanent capacitați. Atunci au zis că e nevoie de un upgrade. “În acel moment, băiatul meu era în clasa I. Am avut un moment de revelație când am văzut că el, în clasa I, citise 20 de cărți. Am fost foarte curios să văd ce l-a motivat să facă lucrul acesta. Era vorba de presiune social pozitivă. La școală doamna educatoare îi angrenase pe copii într-o competiție de citit cărți, deci presiune social pozitivă”, a zis Constantin Ferșeta.

 

Când am pornit Kidibot am dorit să oferim copiilor șansa la o educație chiar mai bună decât cea pe care ar fi căpătat-o în străinătate

 

Inspirat de acest episod, a făcut un proiect și a aplicat pentru o sponsorizare la o companie din domeniul energiei. A obținut o finanțare de zece mii de euro. Cu acești bani Constantin și echipa au făcut un site și au construit o aplicație de IOS  și Android. “Ne-am propus să-i facem pe copii să citească mai mult. Scopul platformei este să-i facă pe copii să citească, să învețe mai mult, și să facă mai multe fapte bune“, a spus Constantin Ferșeta pentru Matricea Românească. Așa s-a născut platforma educațională Kidibot. Interesul crescut ce apăruse pe parcurs a făcut ca echipa din spate să treacă la un alt nivel, și anume introducerea unor noi domenii. “Până atunci erau doar cărți, ca să dovedești că ai citit o carte trebuie să răspunzi la un chestionar. Dacă aduni minim 70% răspunsuri corecte, considerăm că ai citit cartea. Dacă ai sub 70%, înseamnă că mai trebuie să citești. Pe urmă am început să adăugăm mai multe domenii, precum matematică, fizică, chimie, istorie, geografie, etc.“, a precizat Constantin Ferșeta.

 

Kidibot_3

 

Cum să ne facem copiii să uite de plictiseală?

Inițial au plecat pe acest drum cu trei profesori. Aceștia ofereau echipei datele plauzibile și expertiză în domeniul educației. Priza la public a fost neașteptat de mare. Acum Kidibot adună 2-3 mii de profesori la nivel național și a ajuns la copii din America, Canada, Italia și Republica Moldova. “Obiectivul nostru era să le creăm copiilor obiceiuri bune. Știm că cel mai mare adversar al obiceiurilor bune este plictiseala. Așa că am zis să implementăm o metodă prin care copii să învețe fără să se plictisească. Singura modalitate prin care îi puteam ține pe copii suficient de interesați era crearea unei liste de motivații. Am început cu presiune social pozitivă, apoi am continuat cu patriotismul local, disonanța cognitivă, am acordat diverse premii, și tot așa“, a precizat Constantin Ferșeta

 

Singurul lucru care mă face să merg mai departe este satisfacția că am făcut un bine. Pe parcurs întâmpini foarte multe greutăți, dar per total trebuie să ai un psihic foarte puternic

  

Noro și Kidibot au încă multe lupte de dat. Cea mai dificilă este cu nepăsarea părinților. În urma unor statistici, au descoperit că 35% dintre părinții din România sunt total nemulțumiți de cât citesc și învață copiii lor. Paradoxal, dacă avem în vedere faptul că mulți dintre părinții care compun acest 35% nu fac nimic pentru a-i ajuta pe copii, ci preferă să dea vina pe școală și profesori. “Așa că am decis să vorbim cu părinții din cealaltă parte a spectrului, care sunt undeva pe la 10%. Noi i-am denumit părinți fanatici. Cine sunt acești părinți fanatici? Sunt aceia care luptă din răsputeri pentru ca odraslei lor să nu le lipsească nimic, și care îi sprijină în procesul de educație”.

L-am întrebat la final de interviu pe Constantin ce sfaturi i-ar da unui tânăr, fie antreprenor, fie pasionat de zona ONG. “Întâi de toate trebuie să fie disciplinat. Pentru că cel mai important pentru a avea succes este disciplina. A doua calitate este curajul. Să nu ezite să vorbească cu oamenii și să pună întrebări. Iar în al treilea rând nu ar trebui să-i fie frică să vorbească despre eșecuri. Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel“, a concluzionat Constantin Ferșeta.

 

 

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

 

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

 

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

 

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

 

Articol preot Radu Manuel (3)

 

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

 

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

 

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

 

Articol preot Radu Manuel (1)

 

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

 

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

 

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.

 

Cămine culturale, zone miniere și un iureș de idei ce trec prin cap. Andreea Lăcătuș: ”Cred că dacă vom rezolva problemele majore din comunitățile rurale, atunci locuitorii se vor apleca spre cultură”

3 Decembrie 2019 |
Oare ce le poate trece prin cap unor tineri proaspăt ieșiți de pe băncile facultății de teatru și film? Nici mai mult, nici mai puțin decât un proiect cultural nonconformist. În 2017, Andreea Lăcătuș, împreună cu doi colegi de la secția actorie a...

Un preot din Prahova are în grijă 30 de copii săraci. Pr. Manuel Radu: ”Îmi povesteau profesorii că erau elevi cărora li se făcea rău de foame. Atunci am realizat că trebuie să intervin”

19 Noiembrie 2019 |
Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în...