Martie 2003, orașul Sfântul Gheorghe, zi de muncă. Ciprian era pe acoperișul unei hale. Un pas greșit, iar viața nu a mai fost ca înainte. Au urmat clipe de luptă, recuperare fizică, psihică, ani în care a tras de el pentru a reveni la normal. În ciuda efortului, destinul l-a invitat să ia loc într-un scaun rulant. Prin 2007, era la Fundația Motivation unde coordona o tabără de tenis. Terenul era liber, Ciprian se așează într-un scaun rulant, schimbă câteva mingi și se îndrăgostește pe loc. Cu timpul devine campion național la tenis de câmp. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din toată lumea, iar în prezent este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român.

 

Articolul pe scurt:
  • Destinul ridică mingea la fileu: ”Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri”
  • Primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant: “Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat (…) Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“
  • Misiunea în cadrul Comitetului Paralimpic Român: “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație “

 

1

 

Când viața te provoacă la o partidă

Sportul a fost o prezență constantă în viața lui Ciprian. A practicat handbal vreo trei ani, judo vreo șase, era instructor și lucra cu copii. La 20 de ani termină serviciul militar, continuă să facă sport și decide să lucreze în construcții alături de tatăl său. “Cochetam cu ideea de a fi cât mai independent. Doream să-mi iau o motocicletă, să locuiesc singur, iar aceste dorințe nu se puteau împlini fără bani“, povestește Ciprian Anton pentru Matricea Românească.

 

Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri

 

A lucrat în multe locuri, dar în iarna lui 2002, lucrurile au început să scârțâie. “Abia prin martie 2003 am reușit să găsim ceva. Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri. A venit Salvarea, m-au dus repede la Spitalul din Sfântu Gheorghe, apoi m-au trimis la Brașov, iar în cele din urmă am ajuns la Spitalul Bagdasar din București“, își amintește Ciprian.

 

2

 

Tenisul, dragoste la primul schimb de mingi

A urmat o perioadă extrem de complicată. Recuperare fizică, psihică, ușor au început să-și facă loc anumite complexe, iar doi ani de zile, nu a ieșit din casă. “Mi-am propus să muncesc în fiecare zi acasă, pe saltea. În urma efortului depus mi-am recuperat în totalitate brațul drept. În decembrie 2006, cineva de la Fundația Motivation București, mi-a dat un telefon și m-a invitat la un stagiu de recuperare. Pentru că aveam ceva cunoștințe în ceea ce privește organismul, am început să conduc programul de dimineață și eram alături de cei care făceau recuperare“, spune Ciprian Anton.

 

Când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut

 

Cei de la fundație l-au îndrăgit pe Ciprian și i-au propus să devină instructor. Misiunea nu era deloc ușoară. Trebuia să locuiască într-o casă de tip familial cu alte opt persoane în scaun rulant și să le ajute să-și recapete independența. “În anul 2007, eram într-o tabără organizată de cei de la Motivation, unde instruiam alte cincisprezece persoane. La un moment dat când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut“, a spus Ciprian Anton.

 

3

 

Participă la competiții și devine primul antrenor în scaun rulant

Nici nu trece bine un an, că Ciprian participă la primele competiții peste hotare. Pe plan intern devine multiplu campion, apoi triumfă la Praga. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din întreaga lume. Am fost curios să aflu mentalitatea cu care abordează concursurile și cum a ajuns primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant. “Eram atât de motivat încât doream să arăt oamenilor că merit susținerea lor. Asta punea o presiune enormă pe umerii mei și nu mai jucam relaxat. Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat. Am reușit să inițiez câțiva copii și mă bucur că unul dintre ei joacă tenis la un nivel foarte bun. Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“, a zis Ciprian.

 

Menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească

 

Dar, Ciprian Anton nu este numai un sportiv de mare finețe, ci și scriitor. Împreună cu psihoterapeutul Mariana State, a scris Ghidul persoanelor cu traumatism vertebro-medular. “Făceam recuperare la Techirghiol, iar între timp acumulasem ceva informații din punct de vedere medical. Doamna State m-a îndemnat să le pun pe hârtie. Am lucrat vreo doi ani și am pus totul cap la cap. Rezultatul a fost acest ghid, care se vrea a fi o carte pe înțelesul tuturor. Inițial primele 500 de exemplare le-am oferit gratuit mai multor spitale și fundații“, menționează Ciprian.

 

4

 

România în drum spre jocurile Paralimpice de la Tokyo

Acum este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român. L-am întrebat pe Ciprian care este rolul său în cadrul acestei structuri. “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație. Din pricina pandemiei, Jocurile Paralimpice au fost amânate pentru 23 iulie 2021, însă pregătirea continuă. Vom concura la judo, unde îl avem pe Alex Bologa, număr unu mondial, apoi avem sportivi la tenis de masă, ciclism și înot“, precizează Ciprian.

 

Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor

 

Ciprian nu va renunța la competiții. Speră ca în viitorul apropiat să ne reprezinte în Ungaria și Praga. Cu toții știm că tenisul e un sport scump, cu atât mai mult cu cât ești nevoit să-ți procuri echipamente adaptate. La acest capitol, sportivii de talia lui Ciprian au nevoie de sprijinul nostru. Pasionați de tenis, am pomenit pe final de discuție tripleta Nadal, Djokovici, Federer, pe care am analizat-o puțin.“Nadal mă impresionează cu energia de care dă dovadă, cu rotația pe care o imprimă mingii. Djokovici, mă uimește cu modul lui de gândire, are o putere fantastică de a reveni în meci, iar Federer, pe departe cel mai elegant și calculat sportiv dinte toți.“

 

 

Curaj, pasiune, dăruire, o frântură din bagajul său sufletesc. Este medic rezident pe partea de medicină generală și voluntar în zone ca Ruanda, Irak sau Nepal. Experiența irakiană a fost o adevărată lecție de viață. A înfruntat arșița deșertului, a operat când ecoul bombelor capcană răsuna de zor, iar mirosul de pucioasă îți paraliza nările.  Am stat de vorbă cu medicul Andrei Abrudan despre începuturi, cultura voluntariatului și cum a fost perioada petrecută în taberele de ajutor din Irak.

 

Articolul pe scurt:
  • În compania tatălui, te molipsești de medicină: “Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“
  • Primele emoții pe tărâm irakian: “Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură (…) Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii“
  • Când copilul unui membru ISIS strigă după ajutor: “Copilul fusese rănit de o bombă capcană (…) L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta”

 

1

 

Își dorea să fie pilot, dar a devenit medic

Clujean din fire, Andrei a cunoscut de mic ce înseamnă medicina. Frații Abrudan mergeau aproape zilnic pe teren alături de capul familiei care practica medicina veterinară. ”Pentru că nu avea cu cine să ne lase acasă, tata ne lua cu el peste tot. Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“ povestește medicul Andrei Abrudan pentru Matricea Românescă.

 

Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală

 

În studenție mergea frecvent în SUA pentru a face practică. Procedurile pe care le-a învățat acolo și lumea pe care a întâlnit-o, l-au ajutat să devină profesionistul de azi. Absolvă cu brio, iar acum vrea să se specializeze pe partea de chirurgie oncologică. Când l-am sunat pe Andrei am avut surpriza să aflu că este în Franța pentru un stagiu de un an și jumătate.

 

2

 

Ce alegi când viața te provoacă?

Voluntariatul are un rol important în formarea sa. A trecut prin zone cu risc ridicat, a îndurat temperaturi arzătoare și a îngrijit femei, copii și soldați. Cu un accent domol, ardelenesc, Andrei îmi povestește cum a ajuns în Irak și cum a fost primit.“O colegă de-a mea, medic stomatolog, mersese ca voluntar în taberele de refugiați din Lesbos, Grecia. Într-o zi mi-a dat niște contacte, iar eu am scris medicului respectiv. Acesta mi-a spus că trebuie să intru pe un site unde sunt anumite informații. Mă uit pe site și văd că erau disponibile locuri în Irak și Grecia“, spune Andrei Abrudan.

 

M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel

 

Nu îndrăznesc să rup firul poveștii, așa că ascult mai departe. “Pentru cea de-a doua era o listă foarte mare. Eu aveam programat concediul și se suprapunea cu perioada de voluntariat din Grecia. Am zis să mă duc în Irak. M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel. Nu doream să-i îngrijorez, dar în cele din urmă le-am spus unde mă duc“, spune Andrei.

 

3

 

Primele emoții pe pământ irakian

Cu un rucsac în spate, tânărul se îndrepta către un loc cunoscut doar din poze. “Când am coborât, mi-am pus mâinile în cap. Diferența era enormă! Doamne ce a fost în mintea mea când am ales țara asta? Nimic din ce văzusem pe hartă nu corespundea cu realitatea. Am început să întreb, dar nimeni nu vorbea engleză ca să te poți înțelege. Am întrebat un soldat. Unul dintre ei îmi spune să stau liniștit că mă duce el cu mașina“, deapănă entuziast Andrei.

 

Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște

 

Inspiră adânc, parcă ar retrăi momentele de odinioară. “Ne urcăm în mașină. Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură. Aproape că nu mai zăream orașul. Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii. În cele din urmă ajungem la locul unde eram cazat, o fortăreață. Bat la poartă, nimic. Bat mai tare, apare o tipă din partea organizației. Persoana care m-a adus a cerut o sumă enormă, nu aveam atâția bani. În cele din urmă tipa respectivă a sunat la biroul principal, de acolo au trimis un irakian care a gestionat situația“, spune Andrei Abrudan.

 

4

 

A salvat copilul unor membri ISIS

Tabăra era alcătuită din containere, fiecare reprezenta un anumit departament. Andrei a lucrat pe partea de primiri urgențe. Zilnic veneau oameni cu tot felul de probleme, femei cu arsuri, copii cu traumatisme, etc. “Am tratat un copil care avea tatăl și un frate membri ISIS. Fusese rănit de o bombă capcană, apoi operat de medicii de război, i s-au montat niște proteze externe, iar ulterior s-a infectat. L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm“, povestește Andrei.

 

Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm

 

Echipa a luptat până în pânzele albe pentru acel copil. “O organizație din SUA și a zis că ne ajută să-l trimitem în afara țării pentru o intervenție. Ne-am bucurat cu toții, dar mai era o problemă. Copilul nu avea acte, nici nu știa când era născut. Irakul nu voia să-i facă pașaport, deci transferul a picat. În cele din urmă am reușit cu greu să-l transferăm la o clinică din Kurdistan, unde a fost reoperat. Azi, copilul e bine și umblă“, destăinuie Andrei.

 

5

 

Voluntariatul și crezul lui Andrei

Trăirile pe care le-a experimentat sunt indescriptibile. Irakul a fost o adevărată lecție de viață. L-aș fi ascultat ore în șir, dar finalul discuției bate la ușă. O ultimă curiozitate: De ce ai ales voluntariatul? “Consider că voluntariatul este un act necesar, un act de maturizare. Încurajez lumea să facă voluntariat. Nu trebuie să plece în lumea largă, dar măcar să se implice în comunitatea lor. Eu am o vorbă, când voi muri și voi avea o conversație cu Dumnezeu, mi-ar plăcea ca El să-mi zică: Andrei, nu mi-a părut rău că te-am lăsat pe pământul acesta.“

 

 

Povestea programului Mind Lab în România a început prin 2007-2008. Doamna Monica Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu, pe atunci, aflat la clasele primare, a primit cu brațele deschise ideea înființării unei echipe. Mai trebuia doar un antrenor iscusit care să-și pună amprenta pe activitatea copiilor … și  a apărut profesoara Ana-Maria Lazăr! Munca stăruitoare, pasiunea și dragostea cu care lucrează au dus echipa pe podiumurile naționale și internaționale. Matricea Românescă a stat de vorbă cu doamna Lazăr despre mentalități competiționale, despre valorile și performanțele echipei de Mind Lab pe care o pregătește de peste zece ani.  

 

Articolul pe scurt:
  • Beneficiile Mind Lab în viața elevilor: „În primul rând, acest program le dezvoltă copiilor spiritul de echipă, iar, când suntem astfel interconectați, putem reuși pe toate planurile. De-a lungul timpului am avut elevi care au reușit să-și depășească propria condiție, să scape de temeri și să aibă mai multă încredere în ei.“
  • Performanța în vremea pandemiei: „În acest an, am câștigat primele concursuri, dar competiția regională și cea națională au fost suspendate. Din păcate, nici cea internațională nu va mai avea loc, dar în locul acesteia avem competiția  Accelium unde copiii au șansa să participe într-un număr mai mare de patru elevi.“
  • Munca susținută aduce performanțe pe măsură: „Astfel, am putut beneficia de acest program și am intrat într-o nouă competiție internațională unde, la jumătatea lunii iunie a acestui an, am reușit să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli.“

 

1

 

Când un pedagog dă dovadă de pasiune și nu se teme de muncă

Încă din clasele primare, Ana-Maria și-a dorit să lucreze cu copiii.  A studiat engleza la Facultatea de Limbi Străine, iar, încă din perioada studenției, a început să lucreze ca educatoare. O întâlnire avea să-i aducă înflorire parcursului profesional: „Într-o zi am descoperit programul Mind Lab care m-a adus la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, pe atunci, aflat încă la nivelul de clase primare. Doamna Monica Șerbănescu a primit cu brațele deschise acest program și a crezut în el. Așa am devenit coordonatorul nivelului preșcolar și predau Mind Lab de la grădiniță (Grădinițele Arc-en-Ciel, care reprezintă  nivelul preșcolar al unității de învățământ), până la clasele care pot intra în competiție, de la primar și gimnaziu.“, povestește Ana-Maria Lazăr.

 

2

 

La puțin timp după ce am implementat programul aveam campioni naționali

Mind Lab contribuie la dezvoltarea cognitivă a elevilor, îi ajută să-şi îmbunătățească și capacitatea de gândire, și inteligența emoțională, și abilitățile sociale. „La puțin timp după ce am implementat programul, aveam deja campioni naționali. La început, erau puține echipe la nivel național și putem spune că și pasiunea copiilor școlii noastre a contribuit la răspândirea programului în România; astfel,  pe parcursul anilor,  au început să apară tot mai multe echipe, cu o pregătire din ce în ce mai bună. Practic, ne-am cam crescut propriii competitori. Spre exemplu, la campionatele regionale vin școli din Iași, Cluj, Constanța, Timișoara, Făgăraș etc. Dar, pentru bucuria copiilor de a desfășura aceste jocuri, provocarea  a fost excelentă. Nu doar copiii, ci întreaga școală, părinți, profesori și elevi, partcipau emoținal, dar și fizic, de fiecare dată, la competiții și așteptau cu sufletul la gură întoarcerea echipei de la Olimpiada Internațională, la finalul fiecărui an școlar“, precizează Ana-Maria Lazăr.

 

3

 

Elevii care aduc medalii de peste hotare

Într-o echipă de Mind Lab figurează patru elevi, dar cei care nu sunt selecționați nu rămân deoparte. Ei îi susțin pe cei care concurează și îi sprijină la antrenamente. Componența echipei se schimbă anual, deoarece campionatele sunt dedicate copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani. Cu toate acestea, pregătirea începe  de timpuriu. „Lucrez cu copiii încă de la grădiniță și încerc să le fac cunoștință cu jocurile de olimpiadă. Campionatele le desfășor încă din clasa întâi, chiar dacă nu au vârsta necesară pentru a concura, dar o fac pentru a-i obișnui cu emoțiile prin care vor trece mai târziu, la competiții. Am observat că elevii sunt foarte implicați, la fel și părinții, iar, pe această cale, le mulțumesc pentru încrederea pe care ne-o oferă și pentru spijin!“, spune Ana-Maria.

 

Important este să le transmitem copiilor puterea de a gestiona emoțiile în momentele mai grele

 

Cu o asemenea pregătire, rezultatele nu au întârziat să apară. Copiii au urcat pe podiumurile naționale și internaționale. Au străbătut țări ca Portugalia, Turcia, Italia, Grecia și s-au întors cu medalii. Ana-Maria pune accent pe bucuria de a participa la competiții și nu vânează premiile cu orice preț. „Încercăm să întărim anumite trăsături de caracter ale copiilor. Vreau să le transmit spiritul de echipă care este extrem de important, apoi încrederea în sine. Mergem la concursuri și dăm ce avem mai bun din noi“, menționează Ana-Maria Lazăr. Discuția curge frumos, iar, pe final am întrebat-o pe Ana-Maria ce competiții au în viitorul apropiat. „Acum ar fi urmat competiția regională și cea națională, dar au fost suspendate. Din păcate, nici cea internațională nu va mai avea loc, dar, în locul acesteia, avem competiția Accelium unde apare șansa să participe un număr mai mare de patru elevi.“

 

Nici pandemia nu le poate sta în cale. „Am intrat într-o nouă competiție internațională unde am reușit să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli.”

 

Perioada complicată prin care trece școala în vremea pandemiei nu i-a descurajat pe iubitorii de Mind Lab. Pregătirea s-a mutat în sfera online, iar nivelul de performanță a rămas la cote maxime. „Echipa Mind Lab din Israel a implementat anul trecut un program care se numește Accelium. Acesta este un proiect digital unde se regăsesc toate jocurile. Am putut beneficia de acest program și am intrat într-o nouă competiție internațională unde am reușit, la jumătatea lunii iunie a acestui an, să ne clasăm pe locul 4 din 110 școli“, a povestit bucuroasă profesoara Ana-Maria Lazăr.

 

 

 

Prima întâlnire cu teatrul a fost în timpul liceului. Un rol ludic, o interpretare peste așteptări. După vine în Capitală și spre surprinderea celor care îi văzuseră talentul, nu urmează actoria, ci Facultatea de Istorie. Începe un master în același domeniu, când un prieten drag, care o văzuse pe scenă, îi sugerează să dea la teatru. Acum, Oana Predescu este actrița Teatrului Excelsior, trece cu măiestrie de la Comedia dell’Arte la musical, iar personajul Morticia Addams i-a adus o nominalizarea la Premiile UNITER, pentru cea mai bună actriță în rol principal.

 

Articolul pe scurt:
  • Când un drum devine istorie: “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru“
  • Teatru de acasă vs teatru din sală: “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu“
  • Despre genuri teatrale și întâlniri: “Comedia dell’Arte și musicalul sunt genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală (…) Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația (…) de cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“

 

1

 

Ce-ar fi să faci istorie în teatru

Târgovișteanca Oana Predescu și-a dat întâlnire cu teatrul prin clasa a IX-a, la Colegiul Național Ienăchiță Văcărescu. Coordonatorul trupei era profesorul de muzică, Matei Bogdan, cel care îi încredințase primul rol. “Jucam un rol de compoziție, un bătrân mai exact. Am avut o reprezentație la Teatrul Tony Bulandra, apoi am fost și peste hotare la festivalul de la San Remo“, povestește Oana Predescu pentru Matricea Românească.

 

În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat

 

Reacțiile au fost peste așteptări. Cu un asemenea debut, nimeni nu mai avea dubii în privința viitoarei profesii. “În clasa a XII-a, să dai la teatru mi se părea un vis îndepărtat. Când eram în anul I de master la Facultatea de Istorie, un prieten a văzut înregistrarea cu piesa din liceu și a zis că trebuie să dau la teatru. Am zis că dacă nu voi intra din prima, nu mai încerc. Îmi petreceam ore în șir la Biblioteca Centrală Universitară ca să-mi aleg repertoriul de concurs“, spune Oana.

 

Design fără titlu (3)

 

Munca actorului cu sine însuși

Efortul nu a fost în zadar și a devenit studentă la UNATC. Au urmat ani de muncă și perfecționare, sub ghidajul atent al profesorului Adrian Titieni. Proaspăt ieșită de pe băncile facultății, Oana a început să-și caute un loc în teatru. “Era o perioadă când se eliberaseră locuri. Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior. Eram încrezătoare, nu îmi mai pusesem o miză. Dacă e nevoie de mine voi lua concursul, dacă nu, mai încerc“, a zis Oana Predescu.

 

Am dat o probă la un teatru, dar nu am fost admisă. Apoi, cu același repertoriu am mers la concursul de la Teatrul Excelsior

 

Proba a fost excelentă, tipologia ei venea perfect în trupa tânără de la Excelsior. Cântul, dansul și celelalte aptitudini scenice, au făcut-o să fie dorită în diferite spectacole. De la Commedia dell’Arte, până la musical, Oana a lucrat cu regizori români, dar și străini. Un exemplu este italianul Enrico Bonavera, ucenic al celebrului actor Ferruccio Soleri, apoi coregraful Răzvan Mazilu. “Sunt două genuri care necesită abilități multiple, precum spontaneitate, o anumită pregătire vocală și corporală. Enrico ne-a învățat să căutăm adevărul scenic, actorul trebuie să înțeleagă situația și să aibă o relație autentică cu partenerul de scenă. De cealaltă parte, Răzvan Mazilu m-a învățat să-mi găsesc vocea, amprenta mea față de personajul interpretat“, menționează Oana Predescu.

 

În rolul Morticiei din Famila Addams

În rolul Morticiei din spectacolul Famila Addams

 

Exilul teatrului în vremea pandemiei

Fie că o aduce la viață pe Morticia în musicalul Familia Addams, sau pe Isabela din Arlecchino și pierdutele iubiri, Oana este o profesionistă desăvârșită. Discuția noastră s-a dus inevitabil către situația actorilor în pandemie. “A trebuit să ne adaptăm. Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public. E un salt destul de ciudat, dar e un compromis necesar în aceste vremuri“, spune Oana.

 

Teatrul este o disciplină vie și se bazează foarte mult pe conexiunea dintre actor și public

 

Vremurile tulburi pe care le trăim, nu au oprit teatrul, ci l-au exilat în online. Am întrebat-o pe Oana, ce pierde actul artistic în condițiile de față și cum își imaginează primul spectacol cu public. “Clar nu poate fi același efect ca în sala de teatru. Acolo actorii sunt la câțiva metri de tine, simți atmosfera, este o experiență unică. Nu cred că putem compara un spectacol înregistrat și transmis online, cu unul pe viu. Sigur, dacă sunt spectacole bine făcute, cred că pot transmite ceva și în mediul online. Cred că primul spectacol cu public va fi incredibil. Va fi așa ca o liniște după furtună, un moment înălțător pentru toți. Aștept cu nerăbdare acel moment“, conchide optimistă Oana Predescu.

 

 

La 15 ani, cu un bagaj de vise în spate, o puștoaică lasă Republica Moldova și poposește în România. Face liceul la Galați, apoi ASE-ul și se angajează într-o multinațională. Pasiunea pentru vizual o avea de mică. Unchiul este fotograf artist, iar ea o permanentă sursă de inspirație. Peste ani, microbul se transmite. Astăzi, Tatiana Volontir îmbină armonios economia cu fotografia de portret.

 

Articolul pe scurt:
  • Soarta fotografului pe timp de pandemie: “În această perioadă am avut timp suficient să studiez mai mult și să învăț lucruri noi. Chiar dacă lumea s-a oprit pentru un timp, eu am avut două proiecte și asta m-a uimit, pentru că sunt șanse mici să ai de lucru pe segmentul fotografiei în contextul actual“
  • Ce este special în fotografia de portret?: ”În fotografia de portret este vorba de simțire, de comunicare. Creez un cadru din detaliile pe care le culeg, apoi vizualizez povestea. Mă gândesc ce lumină s-ar potrivi, ce fel de cromatică, ce mediu să aleg“
  • Chimia dintre economie și fotografie: “A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf. Sunt două domenii total diferite, pe parcurs acumulam unele frustrări pentru că trebuia să merg la job și astfel nu mai aveam timp pentru fotografie“

 

Poza nr 1

 

Printre cifre, grafice și obiective

Tatiana a avut tangențe cu arta încă din copilărie. Mânuiește penelul cu tact, a făcut o școală de muzică, cântă la acordeon și la chitară. Face parte din generația care a beneficiat de burse de studiu, așa că a decis să vină în România.“Mi-am petrecut o bună parte a copilăriei la bunici. Adesea, unchiul venea și ne lua cu el prin sat, pe dealuri și ne făcea fotografii. Multă vreme nu am avut un aparat foto, m-am dedicat studiului și nu avem timp de altceva“, povestește Tatiana Volontir pentru Matricea Românească.

 

A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf

 

În ultimul an de studii decide să își cumpere un aparat și se pune strașnic pe fotografiat. “A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf. Sunt două domenii total diferite, pe parcurs acumulam unele frustrări pentru că trebuia să merg la job și astfel nu mai aveam timp pentru fotografie. Așa că mi-am luat o pauză de la muncă și m-am dedicat artei fotografice”, spune Tatiana.

 

Poza nr2

 

Fotografia de portret și taina persoanei

Un artist nu poate lucra mecanic, inspirația este esențială. Tatiana a cântărit mai bine lucrurile și a decis să se întoarcă la multinațională.”Am înțeles că între economie și fotografie, trebuie să existe un echilibru. La început pozam peisaje, dar după mi-am dat seama că acolo nu pot interveni, trebuie doar să aștepți momentul potrivit. Portretul este altceva, acolo trebuie să descopăr trăsături și atitudini de care cei imortalizați nu sunt conștienți“, precizează Tatiana Volontir.

 

Omul cu care lucrez îmi acordă toată încrederea și îmi dă voie să intru în universul lui

 

Fotografia comercială și cea de portret sunt două lucruri diametral opuse. Dacă pentru prima e necesar doar un aparat bun și parametrii tehnici bine definiți, la fotografia de portret lucrurile stau altfel. “În fotografia de portret este vorba de simțire, de comunicare. Creez un cadru din detaliile pe care le culeg, apoi vizualizez povestea. Mă gândesc ce lumină s-ar potrivi, ce fel de cromatică, ce mediu să aleg. Am anumite piese din acest puzzle, omul cu care lucrez îmi acordă toată încrederea și îmi dă voie să intru în universul lui. De acolo, culeg bucățică cu bucățică și compun cadrul“, explică Tatiana.

 

Poza nr 3

 

Despre expoziții și perioada pandemiei

Fotografiile i-au trecut granițele și au ajuns până în Rusia, Republica Moldova și România. Inevitabil, au apărut expozițiile, o perioadă frumoasă încununată cu premii. Ca orice artist fotografic, Tatiana este într-o continuă căutare. “Am două direcții pe care le urmăresc atunci când fotografiez. Prima ține de o descoperire personală cu fiecare fotografie pe care o fac. A doua vizează un permanent proces de învățare legat de tehnica fotografică, culoare, compoziție, geometrie și perspectivă. Mă fascinează universul formelor, pentru că liniile direcționează privitorul către anumite detalii“, lămurește Tatiana.

 

Mă fascinează universul formelor, pentru că liniile direcționează privitorul către anumite detalii

 

Pe final de interviu am fost curios să aflu cum a traversat fotografa Tatiana Volontir această perioadă. “Pe timpul pandemiei am avut timp suficient să studiez mai mult și să învăț lucruri noi. Chiar dacă lumea s-a oprit pentru un timp, eu am avut două proiecte și asta m-a uimit, pentru că sunt șanse mici să ai de lucru pe segmentul fotografiei în contextul actual.”

 

 

 

Dintr-o joacă candidă, Florian a început să scormonească prin podul bunicului patern. Printre lăzile prăfuite de vreme, a descoperit câteva manuale interbelice de pe care nu și-a mai putut dezlipi ochii. La 13 ani, devine camaradul singurului anticar din Craiova. Într-o zi, primește dreptul de a intra în depozitul anticarului. De atunci, pasiunea pentru colecționarea lucrurilor rare, nu a mai cunoscut hotar. Florian Ciobanu deține în prezent o colecție impresionantă de periodice și este un expert al genului. 

 

Articolul pe scurt:
  • O copilărie în compania anticarului: “Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului. Pe vremea aceea, cărțile se vindeau pe sub mână, iar domnul anticar m-a luat cu el în depozit, unde mi-am cumpărat tot ce-mi doream“
  • C. A. Rosetti, pionier al reclamei românești: “În 1857, C. A. Rosetti pune bazele ziarului Românul, o publicație cotidiană în care ultima pagină era plină de reclame (…) Publicația lui Rosetti depășea granițele Bucureștiului și era disponibilă în mai multe regiuni alte țării“
  • Regina Maria, emblema reclamei interbelice: “Cea mai folosită imagine în publicitate, era cea a Reginei Maria. Chipul ei apărea pe diverse produse, de la ciocolată până la pachete de unt“

 

Ciocolată și unt cu chipul Regiei Maria din 1924

Ciocolată și unt cu chipul Reginei Maria din 1924

 

Puștiul de la geamul anticarului

Oltean get-beget, pasiunea lui Florian a început din joacă. Locul cu pricina a fost podul bunicului patern prin care cotrobăia. “Acolo am găsit niște manuale din perioada interbelică pe care le-am luat cu mine la școală. Nu înțelegeam de ce sunt atâtea arhaisme, așa că am întrebat. Nu am o explicație exactă de unde vine această pasiune pentru vechi, dar este undeva în interiorul meu“, a spus Florian Ciobanu pentru Matricea Românească.

 

Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului

 

Drumul lui se intersecta zilnic cu singurul anticar din Bănie. Inevitabil, s-au împrietenit. “Țin minte că la 13 ani, anticarul mă pusese să spăl geamurile magazinului. Pe vremea aceea, cărțile se vindeau pe sub mână, iar domnul anticar m-a luat cu el în depozit, unde mi-am cumpărat tot ce-mi doream. Anticariatul nu mai există astăzi, după revoluție spațiul a fost vândut. Dar, acum vreo 5-6 ani, l-am reîntâlnit pe anticar la parterul unui magazin. E la pensie și dă meditații la șah“, povestește Florian.

 

Poza nr 2

 

Venirea în București și câte ceva despre reclama autohtonă

Într-o zi, un prieten care lucra în București l-a chemat la un interviu. Nu se aștepta să treacă cele trei probe, dar olteanul o făcu’ și pe asta. “După interviu m-am mutat în Capitală, asta era prin 1998. Am ocupat un post de entry level în advertising la o multinațională, iar în 2005, am intrat în acționariatul unei reviste“, a spus Florian Ciobanu.

 

Prima formă de reclamă a fost cea strigată, apoi în 1850, avem reclame tipărite

 

Florian deține o colecție impresionantă de periodice. De la Curierul Românesc din 20 februarie 1830, până la publicații din 1998. Am încercat să facem o radiografie a advertisingului românesc și să scoatem la iveală lucruri mai puțin știute. “Prima formă de reclamă a fost cea strigată, apoi în 1850, avem reclame tipărite. Atunci, reclamele apăreau și în Monitorul Oficial, nu doar în ziare. În 1857, C. A. Rosetti pune bazele ziarului Românul, o publicație cotidiană în care ultima pagină era plină de reclame. Sigur, era vorba de o reclamă primitivă, nu putea rivaliza cu cele de peste hotare. Publicația lui Rosetti depășea granițele Bucureștiului și era disponibilă în mai multe regiuni alte țării“, lămurește Florian.

 

Ziarul lui C. A. Rosetti avea cel mai mare tiraj din epocă, 2000 de exemplare

Ziarul lui C. A. Rosetti avea cel mai mare tiraj din epocă, 2000 de exemplare

 

Maria, regina cu chip de ciocolată și unt

Povestește cu înflăcărare despre marile agenții de publicitate și despre figurile celebre ale reclamei românești. “În 1905, o agenție grandioasă a fost Carol Schulder, apoi în interbelic cred că cea mai mare agenție a fost Rudolf Mosse. Avea birouri în marile orașe ale României și producea orice în materie de publicitate. Cea mai folosită imagine în publicitate era cea a Reginei Maria. Chipul ei apărea pe diverse produse, de la ciocolată până la pachete de unt. La fel ca în zilele noastre, dominau reclamele la produse farmaceutice, la diverse servicii, cărți, restaurante, croitorii“, menționează Florian.

 

Cea mai folosită imagine în publicitate era cea a Reginei Maria

 

Din palmaresul său nu lipsesc expozițiile și premiile de la Festivalul de Publicitate Ad’Or. A vrut să împărtășească pasiunea sa și altor oameni. În urmă cu zece ani, Florian a deschis o pagină pe social media, dedicată reclamei autentice.”În 2010, o prietenă mi-a dat un email prin care eram anunțat că la ICR va avea loc o expoziție cu reclame românești. M-a dus din curiozitate, dar acolo am fost surprins să văd niște printuri A4 care nici măcar nu erau pe carton, iar pe deasupra erau prinse cu bolduri. Așa că am zis să fac o pagină unde să prezint reclamă autentică. Din păcate în România nu avem un muzeu al publicității. Mi-ar plăcea să pot face unul în care să expun toată colecția într-un mod corespunzător“, conchide încrezător Florian Ciobanu.

 

 

Ana-Maria Lazăr, profesoara care câștigă medalii pentru România cu echipa de Mind Lab. „Vreau să le transmit elevilor spiritul de echipă care este extrem de important, apoi încrederea în sine“

23 Iunie 2020 |
Povestea programului Mind Lab în România a început prin 2007-2008. Doamna Monica Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, pe atunci, aflat la clasele primare, a primit cu brațele deschise ideea înființării unei echipe. Mai trebuia...