Destinul Danielei Corpaci stă sub semnul întâlnirilor. Prima a fost în clasa a VII-a, când, vrăjită de talentul pedagogic al profesorului de matematică, a decis să urmeze același traseu. Timpul a dovedit că nu a fost o dorință de moment, iar în liceu s-a bucurat de ghidajul unui nou dascăl care a călăuzit-o cu precizie pe potecile aritmeticii și calculelor. La orele ei nu ai cum să te plictisești. Se studiază cu zâmbetul pe buze, iar, când clopoțelul sună, copiii se întreabă cum a trecut timpul atât de repede. Dacă nu transmiți cu sufletul, atunci nu faci nimic, spune profesoara Corpaci. Acum predă matematică la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din Capitală și este unul din cei mai îndrăgiți profesori. Provocată la dialog, Daniela Corpaci a povestit despre debutul la catedră, educație în contextul actual și menirea unui dascăl. 

 

Interviul pe scurt:
  • Pedagogia, o moștenire de familie: ,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă. Cred că am moștenit puțin de la tata.“
  • Profesor, părinte, elev, un trio vital pentru educație: ,,Obișnuiesc să spun la ședințele cu părinții că școala nu poate face totul, este nevoie de profesor, părinte și elev; fără acest trio nu putem face educație.”
  • Despre misiunea unui dascăl: ,,Când intri la clasă, îți lași problemele la ușă și te dedici copiilor; cu alte cuvinte, încerci să fii un actor în rol principal, să transferi informația, dar nu într-un mod rigid. Dacă nu transmiți matematica din suflet, atunci nu faci nicio treabă.”

 

Untitled design (1)

 

Un cumul de întâlniri fericite

Povestea Danielei Corpaci începe la Pitești, acolo a debutat în viața de elev. Provine dintr-o familie în care vocația de dascăl era întipărită în genă. ,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă. Cred că am moștenit puțin de la tata; de altfel, una din clasele Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” îi poartă numele: „Profesor Constantin Nițulescu”, povestește Daniela. Ițele destinului i-au scos în cale oameni care au construit-o. Primul din acest șir a apărut în timpul clasei a VII-a. ,,Aveam un profesor de matematică nemaipomenit, care știa să îmbine asprimea cu bucuria, atunci am fost convinsă că o să mă fac profesor de matematică.”

 

,,Bunicul din partea tatălui a fost învățător, iar tata și mama, profesori pe filiera umanistă”

 

Curgerea timpului avea să dovedească faptul că nu a fost o alegere de moment. Anii au trecut fără să bagi de seamă, Daniela ajunsese elevă de liceu și era în fața unei noi întâlniri marcante. ,,În timpul liceului, am dat peste un profesor de matematică care m-a vrăjit. Mă înțelegea din ochi; dânsul știa că vreau să dau la matematică și aveam o legătură nemaipomenită. Pe holul liceului, după ore, ne întâlneam și organizam „o șezătoare” cu exerciții. De fiecare dată, când îi ceream ajutorul mi-l oferea”, spune cu bucurie în glas Daniela Corpaci.

 

Pentru prima dată la catedră

Părăsește urbea natală și vine la București, unde urmează cursurile Facultății de Matematică. La catedră debutează încă din timpul studenției, mai exact în anul cinci. ,,Țin minte că era o școală aproape de Grozăvești, cu un colectiv de profesori nemaipomeniți. Când am intrat la clasă, copiii alergau pe bănci. Eram studentă nu aveam pic de experiență, dar să știți că momentul când intri și mai ales ce la spui, este foarte important. Atunci le-am zis: «Dragii mei, sunt convinsă că așa v-am găsit acum, dar, de data viitoare, sper că nu se va mai întâmpla». Nu credeam că pot fi așa autoritară chiar de la primul contact cu ei, însă, după aceea, nu am mai avut nicio problemă”, spune profesoara Corpaci.

 

,,Când am intrat la clasă, copiii alergau pe bănci. Eram studentă nu aveam pic de experiență”

 

Se acomodează rapid în compania copiilor și pune pasiune în lucrul cu ei. În anul 2004, Daniela a început să colaboreze cu Școala ,,Anastasia Popescu”, devenită, între timp, liceu. ,,Pe atunci, clasele erau în spațiul  Școlii nr. 85, unde predam. Cu timpul, am început să predau și la clasele Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, fiind totodată și dirigenta primei clase de gimnaziu, formate din șapte copii”, precizează Daniela.

 

Untitled design (2)

 

Ora de matematică în vreme de pandemie

Matematica este o știință exactă care necesită concentrare și mult exercițiu suplimentar. În efortul de a cuprinde tainele acestei materii, elevii se confruntă cu diverse nelămuriri, ori curiozități. Am întrebat-o pe Daniela Corpaci cum se desfășoară o oră de matematică în contextul pandemiei. ,,Imediat ce a a fost declarată starea de pandemie, în martie, am trăit o întreagă aventură. Mi-am luat o tablă,  pentru a putea desfășura orele, am avut de muncit mult mai mult, țin minte că mă prindea ora două noaptea și tot mai corectam teme. Faptul că nu mai puteam sta cu elevii mei în pauze a fost trist. Ca profesor, sunt împlinită atunci când copilul vine după mine și mă întreabă ceva; aici este satisfacția de a comunica. Faptul că nu mă puteau avea alături în pauze m-a determinat să dreg cumva situația, așa că am organizat întâlniri pe Zoom, chiar și la opt seara. Am încercat să creez o punte între mine și ei”, lămurește Daniela.

 

,,Nu poți fi profesor dacă nu te dedici sufletește”

 

Conversația noastă ajunge într-un punct delicat: orele online. Cândva, un lucru de neînchipuit, iar acum, o realitate necesară. Experți în pedagogie, profesori, părinți, dar și elevi, toți au fost nevoiți să se adapteze la acest stil de predare. Și totuși rămâne o întrebare: vor dispărea orele clasice, lăsând definitiv locul celor online? „Evident că nu! Copilul are nevoie de apropiere, nu poți fi profesor dacă nu te dedici sufletește. Am dat examene cu cei de clasa a VIII-a și i-am simțit cât de mult își doreau o strângere de mână, un sfat. Trăiam o mare bucurie când o fetiță venea și mă îmbrățișa, dar, din păcate acum nu mai putem face asta”, destăinuie cu îngrijorare profesoara Daniela Corpaci.

 

Pedagogul adevărat pune suflet în tot ceea ce face

Indiferent de vitregiile vremurilor, pedagogul trebuie să rămână acel far ce luminează cărările elevului. Cât timp este la catedră, el trebuie să dovedească o implicare totală; dacă nu, copiii simt și-l vor taxa. ,,Când intri la clasă, îți lași problemele la ușă și te dedici elevilor; cu alte cuvinte, devii un actor în rol principal și transferi informația, dar nu într-un mod rigid. Dacă nu transmiți matematica din suflet, atunci nu faci nicio treabă. Eu am organizat ore de matematică la ceainărie și a fost o experiență minunată pe care am repetat-o cu mai multe generații. Nu cred că poți fi un profesor aspru care transmite doar informații și atât. Obișnuiesc să spun la ședințele cu părinții că școala nu poate face totul, că este nevoie de profesor, părinte și elev!  Fără acest trio nu putem face educație”, conchide Daniela Corpaci.

 

 

De când se știe, Vlad a iubit nespus călătoriile. Într-o zi a aflat că un văr de-al său vinde un aparat de fotografiat, exact ce îi lipsea. Colinda satele României cu aparatul pe umăr și poza tot ce îi ieșea în cale. Ceea ce părea o simplă pasiune avea să devină un mod de a fi. Iubește să fotografieze oameni, să-i cunoască îndeaproape, să le asculte poveștile și să arate lumii că România este o țară specială. Am stat de vorbă cu Vlad Dumitrescu despre pasiunea pentru fotografie, despre o lume pe cale de dispariție și proiectele sale.

 

Interviul pe scurt:
  • Secretul unei fotografii reușite: “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv.”
  • Fotograful din spatele aparatului: “Îmi place să fotografiez oameni. În general când merg prin sate îmi place să cunosc oameni, să le descopăr poveștile și dacă pe drum apare vreun peisaj unde lumina pică foarte bune atunci categoric îl pozez, dar în principiu merg în căutare de oameni.”
  • O Românie pe cale de dispariție: “Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești.”

 

1

 

Călătoriile văzute printr-un obiectiv

S-a născut și a copilărit la oraș, mai precis în Brașov. Obișnuia să călătorească prin țară încă din perioada liceului, apoi a continuat în studenție. Dar, într-o zi un anunț avea să-i schimbe destinul. “La un moment dat, un verișor de-al meu vindea un aparat foto. Soția mea, pe atunci prietena, a insistat să-l cumpăr, dacă tot călătorim atât de mult, ar fi frumos să avem și un aparat cu noi. Odată achiziționat, am început să iau aparatul în excursii și să pozez absolut orice, după aceea a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia”, povestește Vlad Dumitrescu pentru Matricea Românescă.

 

“Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni”

 

A învățat din propriile greșeli, iar pe alocuri a citit și câteva materiale de specialitate. Să faci fotografii nu este atât de complicat pe cât ar părea spune Vlad, trebuie să înveți din greșeli și să fotografiezi ceea ce îți place. “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv”, destăinuie Vlad.

 

2

 

Ghidat de dragostea pentru fotografie

Cu aparatul pe umăr, Vlad a colindat prin diferite zone, de la Maramureș, Ținutul Pădurenilor, până în Bucovina, Delta Dunării, Harghita, iar lista poate continua. Pe unde poposea, tânărul trecea pragul bătrânilor uitați de lume, dar știuți numai de Dumnezeu, și stătea ore în șir la povești. “Am cunoscut niște oameni extraordinari, unii dintre ei au murit din păcate. Eu nu am avut bunici la țară, am crescut la oraș și am descoperit satul românesc destul de târziu. Poate asta a fost un avantaj pentru că m-a atras foarte mult. Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni și să public pozele, însă fără vreun scop anume, doar pentru a arăta România pe care o văd eu. Au început să mă contacteze străini și să mă întrebe dacă nu doresc să-i duc prin locurile unde fac poze, deci să fiu un fel de ghid al fotografilor. Inițial am făcut asta în paralel cu munca, dar în 2017, la începutul anului, terminasem concediul și mai aveam câteva promisiuni de onorat. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am demisionat de la job pentru a mă dedica fotografiei”, a spus Vlad Dumitrescu.

 

“Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni”

 

Decizia nu a fost deloc ușoară, dar cu timpul s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Prin cătune ajunge îndrumat de alți bătrâni, iar toți îl primesc cu brațele deschise și cu o vorbă bună. “Când ajung la ei îi întreb ce fac, apoi încerc să aflu câteva detalii despre ei, și după aceea le povestesc câte ceva despre mine și ceea ce fac. Sunt foarte mulți bătrâni abandonați, care trăiesc la limita subzistenței, unii din păcate au abandonat lupta. Dar, când vezi și oameni veseli la fân, sau copii care se joacă cu bătrâni, îți dai seama că pe lângă clipele triste sunt și moment faine”, menționează Vlad.

 

3

 

Povești culese de prin sate

Dialogul curge frumos, cu un accent duios, tipic ardelenilor, Vlad îmi împărtășește povești și chipuri ale oamenilor pe care i-a întâlnit. “Îmi aduc aminte de doamna Victoria, care stătea undeva singură în vârful unui deal. Am petrecut timp cu ea fără să am aparatul cu mine, o ajutam la treburi. Îmi amintesc odată când am fost la ea, mi-a povestit un episod petrecut iarna. Dânsa era o femeie extrem de mărunțică, și avea casa în formă de pătrat, iar ușa se deschidea într-o curte interioară din care ajungea la grajd. Odată a nins atât de mult încât i-a căzut zăpada de pe casă și i-a blocat ușa. În casă nu avea decât un geam mic care dădea pe partea exterioară și țin minte că mi-a zis: «Noroc că sunt foarte mică și am putut să ies pe geam». A săpat o cărare de jur împrejur ca să ajungă la grajd și să dea de mâncare la animale”, deapănă emoționat Vlad Dumitrescu.

 

“Tinerii pleacă în lume pentru că există o grămadă de tentații pe care nu le întâlnesc la sat”

 

După această mărturie, și după drumurile pe care le-a făcut, l-am întrebat pe Vlad cum arată România și bătrânii ei, prin obiectivul aparatului de fotografiat. ”Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești. Odată cu dispariția acestor oameni, se va întoarce o pagină a istoriei”, conchide cu amar Vlad Dumitrescu.

 

 

Prima întâlnire cu lumea motorsportului s-a produs la patru ani. Pasiunea a fost transmisă pe filieră paternă, iar de-a lungul timpului a devenit un mod de a fi. Cu muncă, devotament și ambiție, Adi a crescut de la an la an. Mărturie stau cele șapte titluri de campion național obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Între curse, cauciucuri încinse și antrenamente, Adi este student la Facultatea de Inginerie Mecanică din cadrul Universității Transilvania și trainer la Academia lui Titi Aur. Oprit la boxe, am stat de vorbă cu pilotul Adi Iliescu despre pasiunea pentru motorsport, competiții și mentalități sportive.

 

Interviul pe scurt:
  • În universul motorsportului de la patru ani:”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului”
  • Pregătiri pentru cursă: “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa”
  • Mentalitatea unui campion: “Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător”

 

1

 

Cu volanul în mână de la patru ani

Abia ce adunase patru primăveri când “microbul“ motorsportului și-a făcut loc în viața lui. Tatăl practică acest sport încă din anii ’90, așa că era inevitabil ca Adi să nu se molipsească. ”Pot spune că este o moștenire de familie, o pasiune pornită de la tata care practică de ceva ani motorsportul. El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune. De mic mă vedeam în lumea sportului pentru că, știi cum e, îți vezi părinții făcând ceva și e clar că încerci să le calci pe urme. Am trăit în lumea motorsportului, iar tot ceea ce fac acum mă face cel mai fericit“, povestește Adi Iliescu pentru Matricea Românească.

 

“El mi-a pus volanul în mână, și tot el mi-a transmis această pasiune”

 

Cu timpul, a prins drag de curse și mașini, așa se face că la doar cinci ani a participat la prima competiție.“Mergeam la karting în Herăstrău, acolo îmi petreceam fiecare după amiază, antrenându-mă cot la cot cu ceilalți copii. Ușor, a venit și primul concurs, cred că era în primul sau al doilea an, unde am obținut un loc trei apoi am luat locul întâi. La carting nu îmi aduc aminte să fi avut premii atât de valoroase pentru că acolo nu puteam să mă susțin financiar, nu îmi permitea vârsta. Am preferat să acumulez experiență, să evoluez, ca mai târziu să trec la volanul unei mașini mari“,  menționează Adi.

 

2

 

Detalii din spatele unei curse

Când vine vorba de participarea la o cursă, programul de pregătire este foarte strict. Mulți ar fi tentați să creadă că în motorsport e suficient să ai o mașină rapidă și puțină baftă, însă Adi e de altă părere. “Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ai în vedere atunci când pregătești o cursă. Da, sigur, majoritatea cred că te pui la volan și gata, nu e chiar așa. Îți trebuie o pregătire fizică, mentală și desigur pregătirea mașinii, sunt foarte multe reglaje pe care trebuie să la faci cu echipa, anumite setări la suspensie, la geometrie, deci treaba e mult mai complexă”, lămurește Adi Iliescu.

 

“Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă”

 

Și că tot veni vorba de mașini, trebuie precizat un lucru. Adi nu a cumpărat o mașină de curse ci a construit una de la zero. “Practic am transformat un morman de fiare într-o mașină competitivă. Bineînțeles nu am fost singur, l-am avut alături pe tata, așa am făcut mașina cu care concurez și în prezent. Este vorba de un Mitsubishi Lancer Evo 7, are un motor de 300 CP, este îmbunătățită la partea de transmisie, la dinamică și suspensie“, a spus Adi.

 

3

 

Despre mentalități și întâmplări de pe circuit

Ingeniozitatea cu care și-a făurit mașina de concurs, pregătirea și sfaturile primite din partea tatălui au dat roade. La cei 23 de ani pe care îi are, Adi se poate mândri cu șapte titluri de campion național, obținute la diferite categorii din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează un concurs și care este cheia succesului. “Nu cred într-un sportiv care se duce la o cursă și care se gândește să termine pe locul doi. Este adevărat că de foarte multe ori ești conștient de anumite impedimente ce pot apărea pe parcursul unei competiții, însă după părerea mea trebuie să te gândești la victorie, așa funcționează o mentalitate de învingător, iar eu așa fac. Indiferent ce probleme aș întâmpina, gândul meu este numai la victorie“, a zis pilotul Adi Iliescu.

 

“După părerea mea trebuie să ai gândul la victorie, așa trebuie să funcționeze o mentalitate de învingător”

 

Iar probleme au fost destule, atât pe plan sportiv, dar și financiar. “Îmi amintesc un episod din 2018. Eram la raliul de la Brașov, și stând de vorbă cu copilotul meu dintr-o dată a început să iasă fum de sub bord. Am început să glumim, să spunem că nu e nimic important, iar la final a luat foc și încercam să-l sting cu piciorul, cu toate acestea, am mers mai departe. Dacă e să vorbesc de partea financiară, vă pot sune că și în prezent ne confruntăm cu probleme. Dar, probleme sunt peste tot, sigur, îmi doresc să am alături de mine un sponsor și să puteam face performanță împreună“, conchide optimist Adi Iliescu.

 

 

Pasiunea pentru citit încolțise din anii adolescenței, când, pe lângă lecturile școlare descoperise literatura science fiction de care nu s-a mai putut despărți. Ulterior, a derulat campania “Citesc deci sunt sexy”, care arăta că adevărata frumusețe a unei femei este dată de bagajul intelectual. Succesul înregistrat i-a dat aripi, iar Rusanda a pus pe picioare un business care îmbină lectura cu partea de fashion, așa a apărut Bookletta. Geanta cu carte a ajuns pe umărul doamnelor și domnișoarelor din  America, Grecia, Africa, Republica Moldova și evident România. Am stat de vorbă cu Rusanda Davideanu, despre începuturile acestei afaceri, despre importanța lecturii și cum se armonizează cultura cu business-ul.

 

Interviul pe scurt:
  • Când te molipsești de lectură: “Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”
  • Cititul te face mai atrăgătoare:“Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă“
  • Bookletta, geanta care te provoacă la citit: “Când am văzut succesul campanei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești”

 

1

 

O copilărie în compania cărților

Rusanda s-a născut în Republica Moldova, într-o lume în care simplitatea zilei, se împletea cu lectura. Pasiunea pentru cărți este puternic înrădăcinată în familie, tatăl cochetează cu scrisul, iar mama este o veritabilă iubitoare de carte. “Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți. Numărasem la un moment dat cam două mii de cărți. Tata, mai și scrie, iar mama iubește foarte mult cărțile, și atunci mi-au cultivat această dragoste pentru lectură. Văzându-i că citesc și că o fac cu plăcere, mi-au sădit în inconștient acest lucru”, povestește Rusanda Davideanu pentru Matricea Românească.

 

“Părinții mei citesc foarte mult, am crescut într-o casă cu foarte multe cărți”

 

Cu toate acestea, o lectură conștientă, trecută prin filtrul propriei rațiuni, a venit în adolescență, perioada marilor căutări. “Țin minte că m-am îndrăgosti cu adevărat de lectură în perioada adolescenței. Nu eram genul de cititor fervent de literatură clasică și nu mă regăseam în literatura școlară. Atunci a fost momentul când am mers către o lectură aleasă de mine, care să fie pe gustul meu, așa m-am oprit la science fiction și am început să citesc fără să mă mai pot opri“, își amintește Rusanda.

 

2

 

Frumusețea vine din interior

La vârsta de 19 ani, tânăra basarabeancă a trecut Prutul și a luat calea Bucureștiului. Orașul era în contrast cu urbea natală, dar nu o deranja. Încă din clasa a XII-a, Rusanda și mama ei organizau escapade culturale de câte un weekend în Capitală. “Trecerea a fost destul de contrastantă, am venit într-un oraș mare, aglomerat, cu puțină natură și fără să cunosc pe nimeni, dar cu toate acestea nu pot spune că am avut probleme de acomodare“, a zis Rusanda Davideanu.

 

“Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață”

 

La o privire mai atentă, Rusanda a observat cu stupoare că femeile pierd prea mult timp la coafor sau la terasă, în încercarea de a deveni mai atrăgătoare. “Împreună cu o prietenă de-a mea am demarat campania “Citesc deci sunt sexy”, prin care încercam să le spunem femeilor că există și altceva în afara de mersul la coafor sau terasă, că pe lume sunt și alte lucruri care te fac să te simți sexy și interesantă. Am promovat ideea că cititul ne face mai interesanți, ne ajută să evoluăm în viață și cumva am asociat lectura cu acest cuvânt, sexy, pentru a crea un scurt circuit“, menționează Rusanda.

 

3

 

Când o idee devine un business de succes

Nimeni nu s-ar fi gândit că o campanie atât de îndrăzneață se va transforma într-un business cultural. “Când am văzut succesul campaniei mi-am zis că asta s-ar putea transforma într-un produs. Într-o seară, ideea a început să nu-mi mai dea pace, mă gândeam la o geantă care să arate ca o vitrină pentru carte, ca oamenii să știe ce citești. Nu prea știam cum să încep aveam doar ideea și un background în PR, atât. Am început să caut, să întreb în stânga și în dreapta, până am găsit o persoană care să-mi deseneze o geantă așa cum aveam în minte”, a zis Rusanda.

 

“Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj”

 

După ce a făurit primul prototip de geantă, urma proba finală, și anume întâlnirea cu clienții. “Am mers la un târg dedicat designerilor români în cadrul căruia se lansau mai multe articole. Reacțiile femeilor care au văzut prima dată Bookleta au fost fantastice și mi-au dat curaj. Totuși era un prototip, nu era făcut din cele mai adecvate materiale, țin minte că mi-a luat opt luni de zile să găsesc un plastic suficient de rezistent pentru viitoarele genți”, a destăinuit Rusanda Davideanu.

 

4

 

Lucrurile începeau să meargă ca pe roate, iar comenzile veneau din America, Africa, Republica Moldova, Asia. O geantă Bookletta nu vine niciodată goală, clientul primește o carte cadou, iar pentru comenzile de peste hotare, sunt incluse cărți în limba engleză. Dar, Rusanda nu s-a oprit aici, și a lansat CooltBox. “Este vorba de un produs care nu exista pe piața autohtonă. Aici vorbim de o cutie cu un abonament lunar  în urma căruia clientul primește la ușă cele mai bune cărți ale lunii, plus cele mai bune articole ale lunii dintr-o gamă largă cum ar fi produsele de make-up spre exemplu” conchide Rusanda Davideanu.

 

 

Povestea echipei AutoVortex începe în anul 2011 printr-o întâmplare neașteptată. Într-o zi, telefonul lui Ionuț începe să sune. La celălalt capăt, directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari, care îl invită să preia o echipă de robotică. Până în acel moment, Ionuț nu construise niciodată un robot, dar în final a acceptat să-i cunoască pe elevi. Calendarul le era potrivnic, deoarece aveau la dispoziție două săptămâni să pună pe picioare un robot competitiv. Și-au trasat drept obiectiv o prezență decentă la concurs, dar ce să vezi, novicii produc surpriza și obțin locul I. De atunci, AutoVortex a câștigat medalii pe bandă rulantă și a participat la concursuri în America, Asia, Australia, Canada, Rusia, iar lista poate continua.

 

Interviul pe scurt:
  • Cum privesc românii robotica: “Din păcate este privită foarte prost. În România progresul și lucrurile se întâmplă doar dacă sunt forțate sau doar dacă trebuie făcute. România are un potențial imens“
  • Emoțiile primului concurs: “Noi nici nu știam că trebuie să avem un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I“
  • Echipa care dă fiori străinilor: ”În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari”

 

1

 

Telefonul care a pus în mișcare lucrurile  

O întâmplare neprevăzută a dus la formarea primei generații AutoVortex. În anul 2011, Ionuț Panea, un simplu asistent universitar la ASE, a primit un telefon de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari. ”Atunci, Școala Americană din Pipera hotărâse să organizeze un campionat de robotică în România. Cum nu erau atât de multe echipe care s-au înscris, organizatorii s-au gândit să introducă în program și doua școli de stat. S-a nimerit ca liceul din Voluntari să aibă profil tehnic și să fie invitat. Directorul, bun prieten cu mine, îmi spune de concurs primiseră un ghid cu care nu știau ce să facă, iar în final mi-a propus să mă ocup de copii”, povestește Ionuț Panea pentru Matricea Românească.

 

“La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm”

 

Problema era că Ionuț nu plămădise până atunci niciun robot, dar în cele din urmă a spus că îi va cunoaște pe copii, cinci la număr. “Erau mai speriați ca mine. Împreună ne-am hotărât să ne apucăm de robot. Aveam doua săptămâni la dispoziție. Am făcut designul robotului, iar antrenamentele aveau loc la Școala Americană. La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm, dar când am văzut atmosfera de la Școala Americană, energia de acolo, efectiv ne-a făcut să tragem tare în cele două săptămâni. Vine ziua concursului și un arbitru american ne întreabă care este numele echipei. Nici nu știam că trebuie să avem un nume, un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I. Eram foarte bucuroși. Nebunia cea mare o aflasem după, echipa câștigătoare reprezenta România la campionatul mondial din SUA“, mărturisește Ionuț.

 

Ionuț Panea coordonatorul echipei AutoVortex

Ionuț Panea coordonatorul echipei AutoVortex

 

Când drumul se bifurcă și trebuie să alegi

Pe tărâm american, echipa AutoVortex a ocupat un loc la mijlocul clasamentului. Odată repatriați aveau în față două variante: ori se mulțumeau că au văzut America și gata, ori mergeau mai departe cu robotica. Au ales-o pe cea din urmă, și  au început să ducă robotul la un alt nivel. L-am întrebat pe Ionuț dacă are vreun criteriu de selecție, și dacă da, în ce constă acesta.“La început nu puneam niciun fel de criteriu, pentru că efectiv aveam nevoie de resurse umane. Am fost pe principiul că dacă eu, un economist, am reușit să coordonez o echipă și să pun la punct un robot, cu pricepere și ambiție poți dezvolta multe lucruri. Ideea era să dăm o șansă tuturor copiilor. Chiar dacă acum vin copii din foarte multe licee din București, nu-i întreb la ce profil sunt, le dau un test bazat mai mult pe sistemul de joc al concursurilor, uneori le mai dau și întrebări bonus, mă interesează să văd cum gândesc“, a spus Ionuț.

 

“Ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii”

 

Hub-ul din curtea Politehnicii freamătă până la ore târzii. Lipsa rigidității specifică mediilor academice, cordialitatea și colaborarea, sunt doar câteva din ingredientele care te fac să-ți dorești să mai revii. “Poate de aceea le place, nu e un formalism, ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii. Copiii nu mai pierd timpul pe internet sau pe jocuri, mulți părinți se miră ce la fac. De fiecare dată ne facem un buget prin care să acoperim o parte din piese, și în același timp să găsim finanțe pentru deplasări. Trebuie să luam și copii mai mici pentru a se acomoda cu concursurile, numai așa se va realiza transferul de generații“, a zis Ionuț Panea.

 

Locul 1 și medaliile de aur de la Campionatul Internațional de Robotics FIRST Russia Championship Krasnoyarsk Siberia 2020

Locul 1 și medalii de aur la Campionatul Internațional de Robotics FIRST Russia Championship Krasnoyarsk Siberia 2020

 

AutoVortex, coșmarul echipelor de peste hotare

Cu o asemenea rețetă nu ne mai miră performanțele obținute. AutoVortex a reprezentat țara la concursuri din Rusia, Asia, Spania, Hong Kong, Africa de Sud, Australia, Canada, Israel, și de cele mai multe ori nu se întorceau cu mâna goală. După toată această înșiruire de țări, am fost curios să aflu unde le-a fost cel mai greu. “Cele mai mari probleme le-am avut în Europa. Ne-am confruntat cu situații de-a dreptul bizare. Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja. În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că  nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari. Aveam o echipă atipică, nu eram o armată de copii tocilari și necomunicativi, ba din contră“, povestește Ionuț.

 

“Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja”

 

Perioada pandemiei le-a cam încurcat planurile. Calendarul competițional a fost dat peste cap, însă, și în aceste condiții au decis să pună umărul la treabă, de această dată cu scop medical. “Am zis să construim un robot medical care să ajute la păstrarea distanței dintre medic și pacient. Aveam câțiva roboți de concurs, am stricat doi dintre ei, am extras piesele și am construit primul robot medical, Sorana. Acesta este gândit să care diverse lucruri de la doctor, sau de la asistentă, către pacient. Am anunțat autoritățile despre invenție, dar nu am primit nici un semn“, a spus pe final Ionuț Panea.

 

 

Iubește nespus poveștile frumoase scăldate în mireasma cafelei proaspăt măcinate. Destinul o poartă în Elveția, unde studiază Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. Între biblioteci, cafenele și săli de lectură, se bucură de întâlniri providențiale, care au clădit omul și scriitorul de azi.  În 2008, după un proces de documentare susținut, Annie aduce în fața cititorilor o primă biografie dedicată omului de televiziune Tudor Vornicu. Isprava a fost cu repetiție, iar cu timpul a publicat mai multe biografii dedicate marilor personalități din diferite domenii. Ultima carte îl are în centru pe regretatul Sebastian Papaiani, actorul care a bucurat sufletele românilor prin devotamentul cu care a slujit scena și filmul. Azi, Bică, cum îl alintau cei dragi, ar fi împlinit 84 de ani. Emoția guvernează întâlnirea cu scriitoarea Annie Muscă, și asta, nu e rău. Am povestit despre debut, despre cum se făurește o biografie, ce presupune această specie literară, și inevitabil, despre anii petrecuți în compania marelui actor. Nu am fost singuri, de acolo de sus, Sebastian ne zâmbea.

 

 Interviul pe scurt:
  • Biografiile marilor români, piese rare în peisajul autohton: ”Cred că biografiile sunt rare în peisajul literar pentru că necesită ani de muncă, de documentare, de interviuri nesfârșite cu tot felul de oameni, cu personajul care poate fi mai mult sau mai puțin capricios (…) Biografia nu este nici pe departe o carte de interviuri, chiar dacă o parte din ea se bazează pe conversații. Biografiile pot fi rare și prin faptul că acestea trebuie să respecte anumite criterii; nu o poți face oricum; nu poți interveni în viața personajului tău, așa cum o poți face într-un roman, de pildă.”
  • O viață între două coperți: “Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu.”
  • Papaiani ne-a făcut să zâmbim din nou: ”În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața.”

 

Alături de regizorul Pantelie Țuțuleasa

Alături de regizorul Pantelie Tuțuleasa

 

O vrânceancă prin bibliotecile elvețiene

S-a născută în Odobești, dar originile o duc în Arva, un sat aflat pe malul stâng al Milcovului. Nu visa că într-o bună zi va făuri biografiile unor mari personalități. Poate asta a fost cheia, să iei viața pas cu pas. Destinul a purtat-o pe Annie prin diferite locuri și i-a scos în cale oameni frumoși. Ajunsă în Elveția, a studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. “Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi. Și aici mă refer la biblioteci, la sălile de lectură și, mai ales, la “saloanele” unde puteai citi presa de peste zi, așezat comod într-un fotoliu. Aș aminti aici una dintre întâlnirile mele binecuvântate din punct de vedere literar și uman, cu profesorul de literatură franceză, înzestrat cu darul scrierii, Raymond Delley“, își amintește Annie Muscă.

 

“Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi”

 

În România anilor 2000, biografiile erau flori rare în peisajul literar, însă peste hotare situația era total diferită.”M-am apucat de scris la câțiva ani buni după revenirea mea din Elveția, deși totul se conturase cumva acolo. Încă din primele mele sejururi la Fribourg, o dată pe săptămână, mai precis duminica după-amiaza, renunțam la o cafea ca să-mi cumpăr de la chioșc o revistă. La început a fost vestita Paris Match, apoi LIRE sau L’Hebdo. De la un timp, nu plecam fără Gala, pe care o cumpăram pentru glamourul ei ce spărgea cu succes monotonia remarcabilă și atrăgătoare a târgului fribourghez. În aceste reviste, căutam reportaje și portrete de oameni de litere, de actori, de capete încoronate“, a spus Annie pentru Matricea Românească.

 

Alături de regizorul Dan Puican

Alături de regizorul Dan Puican

 

Din tainele unui biograf iscusit

Lucrurile s-au legat frumos, iar în 2008, după lungi sesiuni de cercetare și documentare, cititorii au avut în față biografia omului de televiziune Tudor Vornicu.  Ulterior, Dan Mihăescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Dan Puican și mulți alții, au devenit eroii lui Annie. Am decis să intru în chestiuni ce țin de bucătăria unui scriitor, așa că am întrebat care sunt ingredientele unei biografii de calitate. “În primul rând, o biografie de calitate înseamnă din start de la un an de muncă în sus. Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale. Poate că acesta ar trebui să fie ceva mai “tehnic”, mai rece, dar atunci n-ar mai face literatură și nici n-ar mai avea puterea să-l interpreteze pe omul din fața lui, care nicidecum nu poate fi încadrat în anumite tipare. Personajul vine cu bune și rele, cu emoție”, precizează Annie.

 

“Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale”

 

Visuri, dorințe, tristeți, bucurii, toate cuprinse între două coperți. Pare de neimaginat să poți  înmagazina o viață de om, de aceea am întrebat-o pe Annie cum e să fii în rolul celui care prezintă generațiilor viitoare chipul unei personalități ilustre. “În primul rând te încearcă sentimentul de responsabilitate față de viața omului din fața ta. Toate vorbesc: conștiința, respectul, discreția, înțelegerea, răbdarea. Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu“, clarifică scriitoarea Annie Muscă.

 

Cu actorul Sebastian Papaiani

Cu actorul Sebastian Papaiani

 

Când cerul ți-l scoate în cale pe Sebastian Papaiani

Dialogul curge frumos, interlocutorul, de un rafinament excepțional. Fără să băgăm de seamă ajungem în punctul culminant și discutăm despre ultima biografie apărută anul trecut la editura Terra din Focșani. Intitulată ”Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit“, cartea este o invitație de a evada din agitația cotidiană și de a petrece timp de calitate cu Bică. Este o carte de suflet și pentru suflet, cu o documentare extrem de serioasă la care s-a muncit cinci ani de zile. Primii doi, au constat în dialoguri savuroase cu Papaiani, dar după ce a plecat la cer în 2016, Annie a muncit și mai mult, conștientă că are o misiune de dus la capăt. “Sebastian Papaiani ajunsese la vârsta la care dorul de cei plecați îl întorcea adesea în urmă, tocmai acolo, în inima poveștilor trăite odinioară. Nu făcea parte din categoria celor care și-ar fi dorit “cu ardoare” să devină erou de carte, însă, nu o dată mi-a mărturisit cât de mult își dorea ca povestea vieții strămoșilor săi să fie spusă într-o carte. Mi-a vorbit ore în șir, ceasuri din noapte despre părinții săi, mai ales despre tată, motiv pentru care am dedicat tatălui un capitol special. Îl lăsam să-și ducă șirul amintirilor, așa cum îi dicta inima și nu cum îmi arăta lista mea de întrebări, pe care am abandonat-o cu desăvârșire după prima noastră întâlnire“, mărturisește Annie.

 

“Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire”

 

Bică rămâne în memoria publicului prin rolurile cu care ne-a descrețit frunțile. Păcală, plutonierul de miliție Căpșună din seria B.D, Ieremia din Toate Pânzele sus, ori Gogu din Nea Mărin miliardar, sunt doar câteva frânturi din geniul actoricesc de care a dat dovadă puștiul născut în mahalaua cosmopolită a Piteștilor. Annie a avut binecuvântarea să petreacă clipe de calitate alături de Papaiani, iar munca la carte i-a dat posibilitatea să afle câte ceva despre omul din spatele personajelor.“În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața. Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire. E curios cum “un ins care se pregătea să devină octogenar îți furniza optimismul clipelor. Da, ai putea spune că era mai ușor pentru el să privească viața cu neajunsurile ei. Trecuse prin niște etape sumbre “ale vieții care îl căliseră“, destăinuie în final Annie Muscă.