Maya Păduraru, fetița care învis cancerul, iar acum se pregătește pentru Paralimpiadă. ,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”
Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea competența medicilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. Maya avea doar opt ani la aflarea veștii. Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, care s-au soldat cu amputarea piciorului stâng. Acum, Maya este complet refăcută și uimește prin tot ceea ce face. Este olimpică la limba română și engleză, se dă cu snowboardul de aproape doi ani, înoată de patru ani, iar în viitor vrea să devină chirurg ortoped.
Interviul pe scurt:
Când viața îți socate în cale un diagnostic crunt: “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei.”
Pe placa de snowboard cu proteza: “Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă.”
Puterea de a merge mai departe: “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucruri.”
Dacă viața te provocă, lupți
Născută pe meleaguri ieșene, Maya este un copil care debordează de energie, talent, ambiție și muncă. Înainte ca destinul să o provoace la luptă, tânăra visa să devină profesoară de înot. Când nu se preocupa de școală era ba la alergat, ba cu prietenii, citea, cu alte cuvinte, lucruri normale pentru acea vârstă. Prin anul 2016 au început să apară dureri la laba piciorului. A urmat o vizită la medic, care le-a asigurat că nu au de ce să se îngrijoreze. După un timp, durerea a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut din nou pragul medicului. Problema depășea competența doctorilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei”, spune Maya Păduraru.
,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”
Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, iar în cele din urmă amputarea piciorului stâng. Cum a fost acel moment? “La început nu mi-am dat seama cât de mult se va schimba viața mea și nu cred că eram destul de pregătită pentru asta deoarece nu mi s-a spus dinainte. Momentul în care am înțeles cât de diferită sunt a fost când am ajuns acasă și am văzut cum mă tratau ceilalți și cum se uita lumea la mine prin oraș.” Procesul de vindecare a fost grăbit și de psihicul Mayei. “Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea, iar asta a ajutat în lupta cu boala. Starea ta psihică contează foarte mult în procesul de vindecare. Sunt momente în care singura persoană care te poate împinge de la spate ești chiar tu. Momente în care trebuie să te încurajezi singur și să-ți dai motive să lupți pentru că trebuie să ieși învingător.”
Din spital direct pe placa de snowboard
Au urmat optsprezece cure de chimioterapie în urma cărora analizele Mayei începeau să se îmbunătățească. După un timp a revenit la Iași, a început să se recupereze încet, dar sigur. Iubește foarte mult școala, nu degeaba e olimpică la română și engleză, iar momentul când a putut reveni în bancă a fost trăit cu sufletul la gură. “Colegii au fost tot timpul drăguți cu mine și m-au ajutat în toate. La început erau mai grijulii și nu mă lăsau niciodată singură, dar după ce au văzut că mă descurc se comportau cu mine ca și cu un copil normal.” Dragostea pe care a regăsit-o din partea colegilor nu a s-a reflectat și în societate. Obișnuiți să pună etichete și să emită judecăți false, oamenii au stigmatizat-o. “S-a întâmplat să vreau să-mi fac prieteni și când au văzut că nu sunt ca ei m-au evitat, iar chestia asta mă afecta foarte mult înainte. Dar am realizat că pur și simplu ei nu sunt învățați să accepte acest lucru”, lămurește Maya Păduraru.
,,Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă”
Chiar dacă a trecut prin boală Maya nu se menajează. Aleargă, merge cu bicicleta, cu rolele, înoată, iar de ceva ani face și snowboarding. Am fost curios să aflu cum a pornit pasiunea pentru acest sport de iarnă. “Eram la prietena mea Gabriela în Ploiești, când ne-a sunat mama și ne-a spus că a vorbit cu tehnicianul care mi-a făcut proteza. Acesta fusese contactat de paralimpicul la snowboarding Mihăiță Papară, care l-a rugat să vorbească cu câteva fete cu amputație pentru că voia să facă un camp de snowboarding dedicat persoanelor cu dizabilități. Normal că nu am putut refuza și de atunci mi-am dat seama că a doua mea iubire este snowboardingul. Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă, dar după m-am apucat de exerciții fizice acasă, mi-am întărit musculatura, am mai căpătat un pic de încredere în proteză și asta m-a ajutat foarte mult la următoarele campuri”, precizează Maya.
Viitorul sună bine
Se antrenează pe unde și când poate, mânată de un singur gând: participarea la Paralimpiada din 2026. Cu toate acestea, școala este în prim plan pentru că în viitor vrea să devină chirurg ortoped. Maya îmi vorbește despre depășirea limitelor, despre curaj, boală și perseverență, cu o maturitate extrem de rară la copiii de vârsta ei. O întreb ce o motivează să meargă mai departe și ce lecții a tras din câte a trăit până acum. “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucrurile. Consider că o persoană cu dizabilitate înseamnă de multe ori ambiție și determinare. O persoană cu dizabilitate a dat de valorile vieții și vrea să ajungă cât mai departe indiferent de lipsa pe care o are”, conchide Maya Păduraru.