Născut în aceeași zi cu celebrul Steve Jobs, nu-i de mirare că succesul îl paște la colț de stradă. În 2008, după o serie de afaceri în domeniul auto și al imobiliarelor, Alexandru pune bazele primei platforme educaționale din România. După 12 ani, Adservio adună cea mai mare comunitate de profesori, elevi și părinți din țară, mai exact un milion și jumătate. Am stat de vorbă cu Alexandru Holicov despre începuturi, educația digitală și soluții pe timp de pandemie.   

Articolul pe scurt:

• În vreme de pandemie, Adservio rămâne în slujba educației smart: “De când a început pandemia, am oferit acces gratuit la platforma noastră. Partenerul nostru Telekom a oferit gratuit cartele sim cu internet tuturor profesorilor și elevilor care nu aveau“
• Când rezultatele vorbesc de la sine: “Acolo unde există Adservio, absentismul a scăzut cu peste 60%, media pe școală a crescut cu peste un punct, iar rezultatele la testările naționale s-au îmbunătățit“
• Despre importanța educației smart: “O țară educată este mai greu de manipulat. Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebuie să ai un sistem de educație smart. Nu poți folosi metodele de acum o sută de ani și să te aștepți la rezultate“

Când o ușă se închide, alta se deschide

Înainte să se arunce în iureșul antreprenorial, Alexandru Holicov a excelat pe câmpul de tenis și a doborât regate pe tabla de șah. Totul mergea strună, era cum se spune în sport, pe val, dar la 16 ani a intervenit ceva. “Atunci am avut o accidentare și nu am mai putut juca. Trebuia să-mi schimb direcția. La 18 ani și jumătate, am început să fac afaceri în domeniul leasingurilor auto, apoi am investit ceva bani în imobiliare“, a spus Alexandru Holicov pentru Matricea Românească.

La 18 ani și jumătate, am început să fac afaceri în domeniul leasingurilor auto, apoi am investit ceva bani în imobiliare

Ajuns la 22 de ani, a decis să schimbe ceva și s-a oprit la educație. Alături de vărul său și încă doi prieteni s-au pus pe treabă. S-au întrecut pe ei înșiși, iar în 2009 Liceul Vasile Alecsandri din Iași, devenea primul beneficiar. “La începutul platformei, profesorul putea să acorde note, să pună absențe, să trimită mesaje, avea acces la orar. Acum, Adservio a devenit o școală digitală“, povestește Alexandru.

Adservio, inovație în educație

Pe parcursul celor 12 ani de la înființare, echipa s-a schimbat. Au apărut noi module, iar asta le-a adus notorietatea pe piață. L-am rugat pe Alexandru să ne spună cum ajută Adservio la managementul școlar. “Spre exemplu, directorul poate avea o imagine de ansamblu asupra școlii pe care o conduce. Mai mult, el poate vedea activitatea, poate comunica cu toți părinții, profesorii și elevii. Modulul pentru profesori le permite acestora să facă lecții online cu elevii, să le trimită teme. Punem la dispoziție o bibliotecă cu peste 1200 de cărți din care profesorii pot recomanda elevilor“, a zis Alexandru Holicov.

Modulul pentru profesori le permite acestora să facă lecții online cu elevii, să le trimită teme

În continuare, Alexandru ne-a vorbit despre cele două pachete pe care Adservio le pune la dispoziție. “Primul se numește Perfect Simplu, prin care oferim traininguri, asistență pe email și pe telefon tuturor profesorilor. Apoi avem partea de manuale video, însoțite de tutoriale online. Prin cel de-a doilea pachet, Mai Mult ca Perfect, dotăm școala cu tablete și internet 4G. Acest lucru se datorează unui parteneriat încheiat în 2016 cu Telekom România“, spune Alexandru Holicov.

Lupta se duce pe mai multe flancuri

Adservio a ajuns rapid unul din concurenții de top în domeniul educației, însă autoritățile închid ochii. ”Școlile care utilizează platforma noastră sunt silite să folosească cataloagele clasice. În momentul în care un profesor a introdus o notă pe platformă, ea se actualizează în timp real. Școlile care utilizează platforma au eliminat toate comisiile, rapoartele, ele se fac în mod automat. Acolo unde există Adservio, absentismul a scăzut cu peste 60%, media pe școală a crescut cu peste un punct, iar rezultatele la testările naționale s-au îmbunătățit”, lămurește Alexandru.

În 12 ani am ajuns în 200 de școli din România, iar de când a început pandemia  numărul  a depășit 1000

Echipa este mereu în căutarea celor mai moderne metode în sfera educațională. “Acum avem webinarii video, mai exact traininguri online pentru directorii și profesorii din România. Un alt proiect este Cafeneaua Educațională, desfășurat în parteneriat cu ARL România, unde oamenii implicați în educație abordează teme de specialitate. Adservio elimină birocrația, aduce digitalizarea, automatizează toate procesele și aduce tehnologia în educație”, specifică Alexandru Holicov.

Adservio sprijină educația și în vremuri de restriște

Pandemia a prins școala românească în offside. Cum să faci educație smart când elevii străbat kilometri până la școală, iar acolo sunt cufundați în penumbra unei cămăruțe. Alexandru și echipa nu au uitat de acești copii și le-au sărit în ajutor. “De când a început pandemia, am oferit acces gratuit la platformă. Partenerul nostru, Telekom, a oferit gratuit cartele sim cu internet tuturor profesorilor și elevilor. Împreună cu mai multe ONG-uri și companii încercăm să adunăm fonduri și echipamente pentru copiii care nu au acces la device-uri“, a precizat Alexandru.

Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebui să ai un sistem de educație smart

Acum, Adservio este prezent în România și Republica Moldova, dar curând va fi disponibil și în Finlanda, Austria, Ungaria şi Germania. Pe final de dialog, Alexandru Holicov subliniază încă odată importanța educației smart. ”O țară educată este mai greu de manipulat. Dacă vrei să faci o țară smart, atunci trebuie să ai un sistem de educație smart. Nu poți folosi metodele de acum o sută de ani și să te aștepți la rezultate. Trebuie să înțelegem că lipsa de digitalizare, îi trimite pe copii înapoi în timp.”

Numai cel care a gustat amărăciunea suferinței poate înțelege greutățile prin care trec cei din jur. Alex Bobeș, un IT-ist din București, oferă transport gratuit persoanelor cu handicap care au o situație financiară precară. Odată cu debutul pandemiei, proiectul a intrat într-o nouă etapă: asigură transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe ruta domiciliu-spital. Am pornit în cursă cu Alex, fondatorul Asociației Taxi Gratis și am vorbit despre începuturi, provocări și planuri de viitor.

Articolul pe scurt:

• Cum ajută Alex Bobeș în plină pandemie: “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital (…) Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“
• Neajunsuri la început de drum: “Îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“
• O lecție de viață predată de oamenii cu handicap: “Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși (…) Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță“

Când faci din suferința un izvor de fapte bune

Un sistem medical orb, care îi condamnă la umilință pe cei bolnavi. Cu asta a avut de-a face Alex când avea grijă de mama lui. Au fost ani de îndelungi pătimiri și griji. “Am avut o perioadă când aveam nevoie de transport pentru mama. Cum nu aveam mașină, singura soluție erau ambulanțele private ale căror servicii erau foarte scumpe“, spune Alex Bobeș pentru Matricea Românească.

Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac

A fost o perioadă determinantă pentru viitor, iar Alex a decis să schimbe ceva. “M-am gândit să ajut alte persoane care se aflau în aceeași situație. Proiectul a debutat în 2013. Am vrut ca faptele mele să conteze, așa că am făcut un site unde am explicat ceea ce vreau să fac. Mi-am promovat ideea și după cum anticipasem au venit primele persoane“, povestește Alex.

Taxi gratis? Greu de crezut pentru unii

Începutul nu a fost deloc ușor. Nu și-a putut permite o mașină adaptată pentru nevoile persoanelor cu handicap. O bună bucată de vreme, Alex a asigurat transportul cu mașina personală. “A fost dificil la început pentru că îi puteam ajuta doar pe cei care aveau cărucioare pliabile. Pe cei care nu aveau asemenea cărucioare, nu reușeam să îi transport. Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate“, ne spune Alex Bobeș.

Am mai avut și oameni cu cârje care beneficiau de ajutor. Efectiv îi luam în brațe și îi așezam pe bancheta din spate

La început oamenii aveau o doză de reticență. Nu le venea să creadă că cineva îi ajută fără să le ia vreun ban, însă transparența de care a dat dovadă Alex a făcut ca îndoiala să dispară. Selectarea beneficiarilor era simplă. “Făceam o selecție verbală pentru că altfel nu puteam. Discutam cu ei la telefon câteva detalii, le ceream informații despre situația lor, astfel încât să îi ajut pe cei care chiar erau într-o situație gravă“, specifică Alex Bobeș.

Cursele cu taxiul, adevărate lecții de viață

Cu timp și fără timp, Alex mergea la job, iar printre picături făcea curse. Acum un an de zile a decis să deschidă Asociația Taxi Gratis. “Doream să dezvolt proiectul pentru că mă loveam de tot felul de impedimente, unul dintre ele era cel financiar. Am susținut proiectul din fonduri proprii. E o luptă grea, nu am oameni care să alerge după finanțare. Cu toate acestea au fost ceva donații de-a lungul timpului și am reușit să achiziționez o mașină adaptată pentru transportul persoanelor cu handicap. Dar în continuare sunt cheltuieli destul de mari“, mărturisește Alex.

Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși

Alex discută foarte mult cu oamenii pe care îi transportă. Un cuvânt bun, o glumă, pot face minuni pentru viețile încercate. Am fost curios să aflu care au fost cele mai emoționante cazuri pe care le-a întâlnit de-a lungul acestor ani. “Au fost foarte multe mame cu handicap, care trebuiau să aibă grijă singure de proprii copii. Ne plângem de multe ori, când ar trebui să fim recunoscători pentru că suntem sănătoși. Catalogăm drept tragedii că stăm izolați sau că nu putem merge în nu știu ce vacanță. Sper ca în viitor să extind proiectul la nivelul întregii țări, pentru că acum acopăr doar Bucureștiul și o parte din Ilfov“, afirmă Alex Bobeș.

Asociația Taxi Gratis și implicarea pe timp de pandemie

Instaurarea pandemiei putea fi un motiv întemeiat pentru a-și opri activitatea, însă nu a făcut-o. Alex nu renunță cu una cu două, iar acum lucrează mai intens. “Avem două proiecte în derulare. Primul constă în transport gratuit pentru medicii din linia întâi pe traseul domiciliu-spital. Lucrăm intens, deoarece în urma unui parteneriat încheiat recent, avem trei mașini dedicate pentru transportul medicilor. Prin cel de-al doilea proiect livrăm hrană la domiciliu persoanelor cu probleme medicale. Ele ne sună, ne oferă lista de cumpărături, iar noi le achiziționăm“, conchide optimist Alex Bobeș.

A crescut în acompaniamentul liedurilor. În 2004, cu un bagaj de vise în mână, tânăra japoneză ajunge în inima Ardealului, unde a urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima. Talentul nativ, dublat de o muncă titanică, o fac să strălucească pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca, unde este colaborator permanent. Din țara samurailor și a cireșilor înfloriți, soprana Ato Sumi Kawara, a stat de vorbă cu noi despre debut, operă și dorul după România.

Articolul pe scurt:

• Imnul național cântat de o japoneză: “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador“

• Japonia-România, un drum inițiatic: “Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“

• Către cititori, cu prețuire: “Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura. După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale (…) Mi-e dor de România!“

Puterea de a merge până la capăt

Ato s-a întâlnit cu muzica încă din primele clipe de viață. Face parte din cercul restrâns de creștini din Japonia, iar duminicile o prindeau de fiecare dată la biserică unde cânta. Pe lângă acestea, tatăl este un mare amator de operă. “Am crescut în compania muzicii clasice pe care o punea tatăl meu. Îmi e greu să spun când a fost prima întâlnire cu muzica. Poate de când m-am născut“, mărturisește Ato Sumi pentru Matricea Românească.

Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile

 

Datorită dificultăților financiare, familia Sumi avea mari bătăi de cap. Cu toate acestea, dragostea pentru muzică a fost mai puternică, iar Ato devine studentă la un conservator privat din Tokyo. “Am studiat un an de zile acolo. Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile. Nu am avut ce face și m-am oprit. Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“, povestește soprana Ato Sumi.

Când o inimă de român bate într-un trup japonez

Decizia de a veni în România, a fost luată împreună cu familia. În 2004, japoneza Ato Sumi Kawara, face primii pași pe pământ românesc, mai exact la Cluj-Napoca. Ajunge la conservator unde are parte de o primă surpriză. “Taxa de studii nu era cea prevăzută. Studenții străini aveau un o taxă specială care era destul de mare. M-am gândit din nou la situația mea economică, dar am decis să merg mai departe. Am făcut un an pregătitor unde am studiat limba română. A fost foarte greu să mă adaptez la o cultură și o limbă nouă, însă pasiunea pentru muzică a fost mare“, a spus Ato.

Deși nu știam cum este în România, am decis să studiez la Cluj-Napoca

O bucurie de nedescris guverna în inima tinerei. Rezultatele din timpul facultății au făcut-o bursieră. Absolvă cu brio cursurile de licență, apoi pe cele de master. Prima apariție pe o scenă românească a venit timpuriu. “Era în anul întâi de conservator. Țin minte că am cântat lieduri românești și am fost extrem de emoționată. Nu era ușor să cânți în românește în fața românilor, dar profesorii m-au lăudat și au spus: Deși nu vorbești limba română așa cum trebuie, cânți foarte bine!“, își amintește emoționată Ato Sumi.

Deșteaptă-te române, nu a sunat niciodată mai bine

Iubește cântul românesc, iar asta s-a văzut când a participat la concursul de romanțe Poveste de toamnă, organizat la Baia Mare. A interpretat Ciobănaș cu 300 de oi. Jurații au fost de-a dreptul vrăjiți și nu au avut încotro, premiul întâi merge la japoneza noastră. Ca și cum nu ar fi deajuns, isprava a continuat, dar la alt nivel. “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador. În ceea ce privește ritmul de lucru, cei de la TNB sunt total diferiți în comparație cu cei din opera clujeană. M-am simțit ca o ardeleancă!“, surâde Ato.

Cred că românii ar trebui să aibă mai multă încredere în ei. Aveți tradiții vechi care în alte țări nu mai există, aveți de ce să fiți mândri!

Când nu este pe scenă, Ato predă limba și cultura japoneză la Centrul Cultural Japonez din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Încearcă să fie un intermediar între România și Japonia. Acum, este în țara natală pentru că nu a reușit să își prelungească permisul de ședere datorită pandemiei. La fel ca la noi și în Japonia instituțiile de cultură stau cu lacătul pe ușă.

Mesaj de suflet din partea sopranei Ato Sumi Kawara pentru cititorii Matricei Românești

“Așa cum au făcut strămoșii noștri de-a lungul secolelor și noi trebuie să depunem tot efortul pentru a păstra cultura. Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura.  După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale. Aștept cu nerăbdare să revin în România, unde vă dau întâlnire la Opera Națională din Cluj-Napoca. Mi-e dor de România!“

Primul concurs a fost la 12 ani. A încins pistele circuitelor naționale și internaționale, de unde a venit cu medalii. În 2017, a fost încoronată sportiva anului. Daria Gănescu este elevă în ultimul an la Liceul Ion Neculce din Capitală și de ceva vreme face senzație în motorsport. Oprită la boxe, Daria a stat de vorbă cu noi despre debut, educație și mentalități sportive.

Articolul pe scurt:

• Pandemia, obstacol în calea unui sportiv: “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat“

•  Pe motor la doar cinci ani: ”Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta”

• Povești de pe circuit : ”Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată”

Și-am încălecat pe-o șa

Întâlnirea Dariei cu motocicleta s-a produs prin mijlocirea tatălui. Conducător al unei echipe de motorsport, acesta a sperat că și fiica lui îi va călca pe urme. “La început, nu s-a lipit nimic de mine. Îmi era frică, în afară de părinți, nimeni nu mă încuraja. Ceilalți aveau ideea că dacă ești fată nu poți să faci niciodată acest sport. Atunci făceam dansuri sportive și echitație, dar după câțiva ani am realizat că nu poți face nimic cu echitația în România“, a spus Daria Gănescu.

Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta!

Prima încălecare pe motor a fost de neuitat, se întâmpla la cinci ani! “Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta! Credeam că e doar un moft de-al tatei“, povestește Daria.

Cu viteză înainte spre podium

Cu un șoc la activ, Daria părea să nu aibă deloc viitor în motorsport. Dar s-a întâmplat ceva. Fetița sfioasă ce altădată nu făcea nici doi metri pe motocicletă, își ia inima în dinți și produce surpriza: câștigă primul său trofeu! “Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina. Pe motocicletă te simți liber “, zice Daria Gănescu.

Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina

Au urmat concursuri naționale și internaționale, încununate cu medalii: argint la Campionatul Balcanic, bronz în Lituania, iar la vecinii bulgari, argint și bronz. Sigur, nu au fost numai victorii pe linie, au fost și înfrângeri. Am rugat-o pe Daria să-mi povestească o întâmplare marcantă din timpul unei curse. “Nu am să uit niciodată prima căzătură. Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată“, mărturisește cu zâmbetul pe buze Daria Gănescu. 

Pilotul dincolo de circuit 

Aflată până acum sub ghidaj patern, Daria lucrează de ceva timp cu un antrenor profesionist. Cu toate că excelează, iar porțile succesul încep să i se deschidă, tânăra spune răspicat: “Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!“. Este olimpică la religie, pictează icoane, vrea să devină medic și să lucreze în cercetare. Am fost curios să aflu cum se desfășoară viața de elev în contextul pandemiei. “E foarte greu! Se pare că profesorii au intrat într-o criză acută. Lucrăm prin intermediul platformelor, trebuie să fii atent ca documentele pe care le trimiți să fie în regulă. Pentru unii colegi ai mei e chiar foarte dificil, pentru că nu au calculator, și nici măcar telefon“, precizează Daria Gănescu.

Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!

Dar sportiv? “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat. Sigur, multe s-au reprogramat în toamnă, dar și atunci este o loterie pentru că nu știm cu evoluează situația“.

George Stan și Florin Manolescu au fondat acum patru ani Academia Testării. Au părăsit corporațiile în care lucrau și s-au apucat să scrie și să predea cursuri. Mai exact, cursuri de testare software.

Ce fac ei este să preia persoane cu un background profesional cât se poate de divers și să-i învețe să verifice calitatea unui program sau a unei aplicații. Asta le deschide cursanților calea către o carieră nouă, respectiv le deschide ușa către industria software fără ca ei să știe neapărat să scrie cod.

Florin și George și-au crescut afacerea și sunt mândri de ea. Ei spun acum că, dacă ar fi puși din nou în situația de acum patru ani, când erau angajați în corporație, ar porni din nou în aventura creării acestui business. Deși simplu n-a fost, a fost suficient de bine încât să nu regrete vremea când viața curgea pentru ei în ritmul corporatist.

Subiecte discutate:

• Ce este testarea software și cât de mult loc este pentru testeri în piața muncii;
• De ce au nevoie de testeri producătorii de software;
• De cât timp ai nevoie ca să construiești un business personal solid;
• Dacă ați fi acum în situația de a renunța la serviciul în corporație și de a înființa un business educațional, ați face-o, chiar dacă e vreme de criză economică?
• În ce fel criza coronavirus poate deveni o oportunitate? Cine poate profita de ea?

Destinul Andreei este de-a dreptul hollywoodian. Și-a petrecut copilăria între spitale, analize și școală. Tratamente peste tratamente, păreri care mai de care, iar la 16 ani boala o silește să ia loc în scaunul cu rotile. Ceea ce pentru mulți părea de neînchipuit, pentru Andreea Nechita a devenit realitate. Absolvă cu brio Facultatea de Medicină din Iaşi, iar în prezent este printre puținii medici rezidenți în scaun cu rotile din România.

Articolul pe scurt:

• Sfaturi de la medicul Andreea Nechita, pe timp de pandemie: “În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

• Dorința de a ajuta din postura de medic: “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină“

• Când viața pune un diagnostic crunt: “În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“

O copilărie printre analize, ace și păreri

Abia ce începuse să guste din savoarea copilăriei, că viața îi scoate în cale un prim hop. “Inițial nu sesizasem că aș avea vreo problemă, dar la un moment dat am început să merg din ce în ce mai greu. Mă împiedicam, urcatul scărilor era dificil, iar aceste lucruri mă diferențiau de ceilalți copii. Nu aveam altă simptomatologie, dar acest legănat era vizibil. În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“, povestește Andreea Nechita pentru Matricea Românească.

Dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina

A continuat să meargă în aceste condiții până la vârsta de 16 ani. Cu un an mai devreme, Andreea mersese până în China, unde a efectuat un transplant cu celule stem. Se așteptau rezultate semnificative. “Din păcate, operația nu a avut rezultatul pe care mi l-aș fi imaginat la vârsta aceea. Când faci efortul de a merge până în China, e normal să aștepți mari îmbunătățiri. La un an după, am avut o operație în urma căreia am suferit complicații. A fost cel mai dificil moment, iar atunci traseul meu s-a schimbat. Cred că dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina.“, spune Andreea.

Când pacientul hotărăște să devină medic

Pe lângă părinți, un resort de putere a fost școala. Andreea nu a vrut în ruptul capului să abandoneze cursurile. “Totul până la școală!“, spune pe un ton cât se poate de serios. “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină. Așa că m-am pus pe învățat suplimentar pentru că trebuia să-i ajung din urmă pe cei care erau mult mai pregătiți“, mărturisește Andreea Nechita.

Atâta timp cât îți dorești ceva cu adevărat, vei reuși. A fost cheia destinului, dacă nu îmi era locul la medicină, cu siguranță nu ajungeam

Cu ambiția până la cer și cu un program susținut de muncă, Andreea a intrat la Facultatea de Medicină, specialitatea dermato-venerologie. Am întrebat-o cum a fost viața de student în condițiile date și ce a contat în alegerea specializării. “Ușor nu a fost. Am trăit șase ani plini, în care nu am știut că sunt sărbători. Am avut sprijinul părinților, apoi colegii cu care m-am înțeles foarte bine. Cu profesorii nu am avut probleme, am avut o relație foarte bună. Am vrut ori endocrinologie, ori dermatologie, pentru că în situația mea nu aveam cum să aleg o specialitate care să implice gărzi și o doză mare de efort fizic“, ne spune medicul rezident Andreea Nechita.

Sfatul medicului Andreea Nechita în vreme de pandemie

Anii studenției s-au scurs cu repeziciune, iar azi este medic rezident în anul III, la Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. Am rugat-o pe Andreea să ne povestească cum a fost reîntoarcerea în spital, de această dată din postura de medic. “A fost cu totul diferit. Nu îmi cunoșteam colegele nici măcar din vedere, era ceva cu totul nou. Mi-a luat o perioadă bună ca să mă integrez, să înțeleg care îmi sunt responsabilitățile, care îmi sunt limitele, cum trebuie să mă comport față de un pacient“, mărturisește emoționată Andreea.

Spălarea mâinilor să se facă cu apă și săpun. Nu e suficient doar o clătire cu apă rece și atât

Și pentru că stau de vorbă cu un medic, nu am putut să nu aduc în discuție problema pandemiei. I-am cerut medicului rezident Andreea Nechita câteva sfaturi dermatologice în lupta cu COVID-19. “Voi începe prin a recomanda oamenilor să stea acasă, de aici pornește totul. Dacă trebuie să plece afară, să fie echipați cu mască și mănuși, apoi când revin acasă, ele trebuiesc aruncate. În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

Îndrăgostită de teatru din copilărie, Ana-Maria Rusu nu s-ar fi gândit că peste ani va ajunge la catedră. După absolvirea Universității ”George Enescu” din Iași, specializarea pedagogie muzicală, Ana-Maria a petrecut primii 11 ani din cariera de profesor în Bârlad. Acolo, lipsa materialului didactic a făcut-o să inoveze și a transformat o banală oră de muzică într-o simfonie de instrumente neconvenționale.

Articolul pe scurt:

• Ce face un profesor de muzică pe timp de pandemie?: “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri“
• Lipsurile te fac să evoluezi: “La Bârlad nu avem un raft să pun o foaie. Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul“
• Ora de muzică, mână în mână cu matematica și geografia: “Colegii mei de la Focșani încearcă să mă implice în orele lor. O lecție de geografie sau formulele la matematică se învață cel mai ușor pe ritmuri de rap“

Nu tu alegi catedra, ea te alege pe tine

Ana-Maria este un produs al județului Vaslui. Cei trei frați și-au petrecut copilăria în cheie muzicală, acompaniați de discurile puse la pickup. “În orașul Bârlad era o școală de muzică foarte bună, iar pentru că era singura școală vocațională din oraș, mama a decis să mă înscrie. Ulterior m-am orientat către liceul de artă, apoi Conservatorul la Iași“, a spus Ana-Maria Rusu pentru Matricea Românească.

Când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă, s-a produs scânteia

Cum fiecare poveste de viață are la un moment dat o cotitură, în cazul Anei-Maria aceasta a venit în timpul facultății. “Aveam posibilitatea de a face modulul pedagogic, nu doream să fiu profesor, dar am zis că tot e gratis… M-am gândit că dacă lucrurile nu merg cum trebuie mă duc profesor, era o variantă de rezervă. Când eram în anul cinci de conservator, doamna la care noi eram repartizați cu modulul s-a îmbolnăvit și a rugat pe unul din noi să-i țină orele timp de o săptămână. M-am oferit, apoi am fost la o școală de cartier. Emoțiile erau mari, elevii percepeau muzica altfel, dar nu știau să se bucure de ea ca artă. Mă simțeam ca un zeu printre ei, iar când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă s-a produs scânteia“, zice entuziasmată Ana-Maria.

Atunci când nu ai de niciunele, inovezi

Energia și setea copiilor după cunoaștere, au făcut-o să se întoarcă în urbea natală și să susțină examenul de titularizare. În anul 2005, Ana-Maria a început să predea la o școală din orașul Bârlad. Acolo, lipsurile erau majore, nici măcar un raft unde să pui o foaie nu exista. În astfel de condiții aveai două căi: ori abandonai, ori inovai. “Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul. Am început să filmez secvențe din clasă și să le postez pe internet. Nu credeam că fac ceva special, socoteam că toți profesorii procedează similar. La început predam clasic, după manual, dar mi-am dat seama că e depășit, așa că am început să adaug joculețe. Asta s-a întâmplat pe parcursul anilor petrecuți la școala din Bârlad“, a spus Ana-Maria Rusu.

Soclul pe care mă ridică lumea azi este clădit din umerii miilor de elevi pe care i-am avut

Sora Anei-Maria, absolventă și ea de conservator și profesoară în Iași avea o pagină de Facebook denumită Mai Multă Educație Muzicală în Școli, pe scurt MEMIS. “Inițial a fost o pagină simplă unde puneam citate. În momentul în care am început să postez fragmente din lecții, mi-am dat seama că ceea ce era acolo reprezenta mai mult decât un exemplu, era o metodă de învățare. Vedeam dacă merge la clasă, aplicam, dacă nu ieșea adaptam și postam din nou pe pagină“, povestește profesoara.

Muzica în familie, antidot împotriva pandemiei

Acum este profesor de Educație muzicală la Școala Gimnazială Anghel Saligny și Colegiul Național Unirea, ambele din Focșani. Chiar dacă a schimbat orașul, percepția copiilor despre muzică era tot aceeași. “La vârstele mici cred că este muzică de mort, așa zic despre muzica clasică, dar majoritatea joculețelor mele sunt pe muzică clasică. Este o audiție muzicală activă, ascultăm piese de la cele mai cunoscute după care îi conduc către genuri mai complicate“, a zis Ana-Maria Rusu.

În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri

Pandemia nu a făcut decât să schimbe regulilor jocului. Chiar dacă îi e greu, Ana-Maria a găsit soluția: muzică în familie, dar cu linguri. “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri. Am o campanie cu copiii de liceu, se numește Cele mai bune lucruri se întâmplă înăuntru, pe melodia Let It Be. Apoi, pe social media am filmulețe cu familia mea care cântă la linguri, iar ulterior vrem să introducem și alte obiecte de bucătărie. Muzica unește și vindecă!”.

Zâmbetul unui copil este neprețuit. Dar ce te faci când afli că în comunitățile rurale cabinetele stomatologice sunt o floare rară? Alina Țiplea și Daniela Staicu sunt zânele care fac minuni pentru copiii de la sate. Cu o echipă de medici voluntari, tinerele readuc surâsul pe chipurile puștilor și le insuflă obiceiuri sănătoase. Matricea Românească le-a provocat pe cele două la un dialog despre începuturi, provocări și proiecte cu miros de fapte bune.

Articolul pe scurt:

• Alături de medicii din linia întâi: “Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite“
• Cabinetul care aduce zâmbete la sate: “Am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“
• Sfaturi pentru deschiderea unui ONG: “Să vezi dacă ideea este deja implementată de un alt ONG. Gândește-te dacă poți avea un impact cu asociația ta, pentru că dacă ai deschis o asociație, dar nu ai impact, atunci nu aduci niciun beneficiu“

Când întâlnirile nasc fapte bune

Ideea unei asociații nu a venit spontan, o vreme a stat la dospit asemeni aluatului de bună calitate. “Am făcut câteva evenimente caritabile în care am strâns tot felul de donații de la prieteni. Cu banii respectivi am încercat să susțin o cauză, dar obiectivul principal era să valorificăm lucruri pe care nu le mai folosim, să le dăm un sens“, spune Alina despre începuturi.

Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze

La puțin timp, cărările Danielei s-au intersectat cu cele ale Alinei. Daniela auzise de acest loc de la o prietenă, așa că nu a stat prea mult pe gânduri și a mers să facă voluntariat după job. Astfel, în 2012 a luat naștere Merci Charity Boutiqe, o ceainărie cu funcționalitate filantropică. “Acolo am cunoscut-o pe Alina. Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze, în principal pentru copiii internați la Institutul Oncologic“, povestește Daniela.

Zânele care readuc zâmbetul pe chipul puștilor

Problemele și lipsurile nu se rezolvă cu una cu două. La institut, fetele au descoperit altceva: copiii aveau nevoie de tratament stomatologic. Nu au stat mult pe gânduri și au făcut un proiect care includea și zona rurală. “Noi mai fusesem în zone rurale cu programul Merci la sat prin care oferim burse copiilor din zonele rurale, ulterior am reușit să renovăm câteva școli. Apoi am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“, spune Alina Țiplea.

Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării

Ca orice proiect de anvergură finanțarea a fost o provocare. Costurile reale le-au depășit pe cele de pe hârtie, dar cu ajutorul Fundației Vodafone o parte din ele au fost acoperite. O altă componentă esențială erau medicii care trebuiau să fie dispuși să lucreze în regim de voluntariat. Cu unii colaborau înainte de a exista varianta mobilă a cabinetului, iar pe parcurs cererile de voluntariat cu început să curgă. “Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării. Am acoperit cât s-a putut pentru că în România sunt 12 mii de sate și oricare dintre acestea sunt potențiale comunități în care să mergem“, lămurește Daniela Staicu.

Atelierul social Merci din strada Matei Voievod

Pe timp de pandemie să ne molipsim doar de bine

Majoritatea nu mai văzuseră un medic stomatolog, iar de periuță de dinți nici nu putea fi vorba. Programul gândit de Alina și Daniela nu vine doar să rezolve o problemă de moment. Vor să formeze obiceiuri sănătoase pe viitor astfel, înainte de fiecare tratament medicii le explică puștilor importanța igienei orale, iar la final toți primesc pastă și periuță. Ce mai urmează? “Am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt. Suntem permanent în căutarea sponsorilor care își pot permite să doneze o mașină care va fi folosită în deplasările de la sate“, a zis Daniela.

Pe viitor am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt

Pandemia în care se găsește acum lumea nu le-a lăsat indiferente pe ambasadoarele faptelor bune. La atelierul social Merci din strada Matei Voievod nr. 15, se croiesc combinezoane pentru medicii din linia întâi. Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite. Acum au strâns donații pentru 47 de combinezoane, iar cine dorește să croiască împreună cu ele o poate face printr-o donație în conturile asociației.

Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în universul silențios. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.

Articolul pe scurt:

• Nevoia de informare pe timp de pandemie:“Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“

• Un auzitor pe tărâmul surzilor: “Am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi“

• Lucrurile frumoase încep jucându-te:”De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor“

Primul cuvânt a fost un semn

Lavinia și-a intrat în rol încă de mică. Pe la doi ani a început să învețe cuvintele de bază din limbajul semnelor pentru a putea comunica cu părinții. “Când m-am născut nu conștientizam că ai mei nu aud. După ce am crescut am priceput că singurul mod prin care pot comunica cu ei era prin limbajul semnelor. Îi ajutam după putință cu tot felul de lucruri precum tradusul știrilor de la televizor. Ulterior am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață“, povestește Lavinia Chițu pentru Matricea Românească.

Nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață

Pașii au purtat-o de la podiumul unde făcea prezentări de modă până la funcția de agent vânzări, iar limbanjul semnelor rămăsese doar în familie. Însă la 24 de ani lucrurile au luat cu totul altă direcție. “De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor. Reacțiile celor care au văzut produsul final au fost fantastice și mulți își doreau muzică în limbajul semnelor. Când am început nici nu aveam echipamentul necesar, dar după ce am câștigat o sponsorizare am investit în calitatea videoclipurilor“, a spus Lavinia.

La intersecția dintre două lumi

Dacă totul începuse ca o joacă, de acum încolo lucurile devin serioase. Case de producții precum Roton sau Global Records o invită să transpună în limbajul semnelor piese ale artiștilor români. Toate în paralel cu sesiuni de public speaking la TEDx Brașov unde a vorbit despre muzica în lumea surzilor.”Orice instrument, orice melodie trebuie accesibilizată pentru ei. Am întâlnit interpreți care deși traduceau corect, nu transmiteau emoție, nu aveau trăire, iar asta presupune să simți muzica“, lămurește Lavina Chițu.

Arta te schimbă, te duce către o lume mai bună, și te scoate din zona lucrurilor mărunte

Gradul mare de accesări a determinat-o ca în 2018 să-și deschidă propriul site unde încarcă videoclipuri muzicale, vloguri, materiale educative, toate în limbajul semnelor. Când nu filmează este în școli normale unde luptă împotriva discriminării. “Doream să organizez o excursie pe propria cheltuială. Aspectul important pe care îl urmăream era să iau 2-3 copii surzi și să-i includ printre cei auzitori, dar din pricina situației actuale am amânat“, își spune oful Lavinia.

Și în vremuri grele Lavinia tace și face

Până să izbucnească pandemia, Lavinia dăduse drumul unei linii vestimentare dedicate atât persoanelor surde cât și celor auzitoare. “L-am denumit Capricornist, iar momentan suntem trei persoane implicate. Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii. Interesul a fost unul neașteptat de ridicat, acum situația de față ne îngreunează activitatea. Cu toate acestea reușim să onorăm comenzile, iar produsele ajung la clienți prin firma de curierat“, lămurește Lavinia Chițu.

Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii

Criza actuală îi pune în mari dificultăți pe freelancerii din România. Aflați în imposibilitatea de a profesa, unii aleg să se reprofileze, iar alții așteaptă momentul când vor putea reintra în pâine. Chiar dacă se descurcă mai greu acum, Lavina nu stă cu mâinile în sân și în mod voluntar a ales să ajute. Cum? Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“. Restul e tăcere.

În copilărie dorea să devină actriță, dar pasiunea pentru profesia de dascăl a învins. Îi place să comunice cu oamenii, iar una din devizele ei este „comunic, deci exist”. Ioana Revnic crede în puterea poveștilor și a pus bazele unui proiect online prin care le citește copiilor aflați în izolare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Ioana Revnic despre școala în vreme de izolare, rolul poveștilor în aceste zile și alte proiecte de suflet.

Articolul pe scurt:

• Despre predare online: „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă“
• Profesoara care spune povești în plină pandemie: „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că mai am câteva cunoștințe plecate în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior ne-am extins pe Facebook și am fost surprinsă să vad câți doritori sunt așa s-a născut o comunitate“
• Bunătate.ro, locul în care elitele primează: „Am zis să fac un site și să pun acolo exemple de povești, de oameni aparte, locuri inedite, cărți bune, informații despre proiecte caritabile și altele“

Întâlniri pe o distanță de cinci mii de kilometri 

Despre autoarea Ioana Revnic sunt multe de spus. Nu poți trece cu vederea traseul inițiatic pe care l-a parcurs pentru redactarea cărții Dresură de lei. Era la Facultatea de Litere din Oradea, Ioana făcea un doctorat și avea drept sarcină redactarea unei lucrări de specialitate. „În cercul nostru, al doctoranzilor care voiau să publice în revista „Familia” din Oradea, s-a ivit ideea realizării unui interviu cu Alex Ștefănescu, care își lansase „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000.” Am fost trimisă să fac acel interviu. Ulterior am stat de vorbă cu cineva din redacție și am început să fac diverse interviuri. Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău“, a spus Ioana Revnic pentru Matricea Românească.

Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău

În urma unor căutări a descoperit că în școlile din America există o materie intitulată „bunătate” (Kindness) prin care copiii sunt învățați să fie oameni buni. La noi nu exista așa ceva, iar Ioana a zis că trebuie să facă ceva în această direcție. „Am făcut un site care să se numească bunatate.ro. Adun acolo povești despre oameni, locuri și idei aparte. Despre proiecte caritabile. Povești care îți arată că binele este o alegere care poate să fie MEREU făcută“, povestește Ioana.

Poveștile ca antidot pe timp de pandemie

De când este în București, Ioana predă la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“. Acolo a avut un opțional de povești dedicat copiilor. „După mai multe întâlniri, o fetiță mi-a dat o diplomă unde eram numită profesoară de povești. În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul Marie Curie. Proiectul Spune-mi o poveste pentru suflet s-a născut pe 1 decembrie 2018 când am fost la așezământul de copii Sfântul Leontie de la Rădăuți. Apoi am spus povești la o școală de hipoacuzici din Suceava, la gimanziul românesc din Ucraina și în parohii din București, Zalău, Belgia“, mărturisește Ioana Revnic.

În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul „Marie Curie”

Extinderea proiectului în zona online a venit odată cu starea de pandemie. „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că am rude plecate și în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior proiectul „Spune-mi o poveste pentru suflet!” s-a extins și am format o comunitate pe Facebook, adică un grup cu acest nume. Am fost surprinsă să vad câți oameni doresc să spună sau să asculte povești“, spune încântată Ioana.

Cursuri online la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”

Mutarea cursurilor în sfera online a fost o provocare. Fire dinamică, Ioana a reușit să se adapteze rapid situației. „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă. Comunicarea actuală nu este una completă, dar în situații de criză trebuie să fim creativi, să ne reconfigurăm resursele și să le folosim cum știm mai bine“, a spus Ioana Revnic.

Porțelan, bijuterii, tablouri, toate fac parte din universul Wagner. Creatoarele acestuia sunt două surori, Irina și Ana Wagner care nu au renunțat să creadă în emoții și povești. Irina este absolventă de Marketing, al unui MBA la Open University, iar în prezent se ocupă de management și de PR. De cealaltă parte, Ana a absolvit Academia de Arte Frumoase, iar din mâinile ei se nasc adevărate opere de artă.

Articolul pe scurt:

• Copilăria în casa de porțelan: “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase “
• La răscruce de drumuri, inovezi: “Pentru a depăși criza din 2008-2010 ne-am poziționat ca marcă up-market. Cu mari sacrificii am făcut un salt calitativ al obiectelor și mărcii, care pe termen lung a fost în favoarea noastră“
• Surorilor Wagner și un meșteșug dus la rang de artă: “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“

O copilărie de porțelan în Transilvania

Surorile Wagner au copilărit la casa bunicilor din Transilvania unde porțelanurile erau la loc de cinste. Supranumit aurul alb, materialul ceramic ce nu lipsea de pe mesele aristocraților își făcea loc în rutina meselor de familie. “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase. Ni se povesteau adesea amintiri din familia germană și maghiară din care provenim, ni se subliniau calitățile umane pentru viață“, povestește Irina Wagner pentru Matricea Românească.

Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele

Din universul transilvan, potecile vieții s-au bifurcat. Irina a lucrat cinci ani în Clubul BNR, mai exact în splendidul parc cu platani din Cotroceni. Totul era cum nu se putea mai bine, însă a intervenit ceva. “Spre finalul contractului am lucrat în departamentul financiar și am primit propunerea de a mă alătura Direcției Financiare BNR ca economist. Perspectiva mă descuraja deoarece era vorba de o muncă de rutină. Eu sunt un om extrem de creativ și mă îndrept mereu către zone în care pot valorifica acest lucru“, a zis Irina Wagner.

Universul Wagner prinde contur

Faptul că Irina activa în domeniul bancar, iar Ana în cel artistic nu a fost un impediment. Încă din timpul facultății, Irina i-a fost aproape surorii sale și îi organiza expoziții și vernisaje. Cele două se simt și se completează perfect, iar asta se vede din brandul pe care l-au creat în 2005. “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Am avut sprijinul familiei și al prietenilor. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“, spune Irina.

Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România

Obiectele făurite la Wagner Arte Frumoase sunt povești înscrise pe porțelan. În realizarea lor se folosește pictura manuală peste glazură, o tehnică ce își are originea în China Antică ajunsă în Europa prin secolul XVIII. Irina și Ana nu s-au rezumat doar la face business, ci și-au asumat misiunea de a educa publicul. ”Ne dorim să aducem arta și artistul în locul cuvenit. La cursurile noastre le explicăm copiilor și adulților meșteșugul acesta al picturii manuale pe porțelan“, detaliază Irina Wagner.

Arta, triumful vieții asupra urâtului

Chiar dacă starea de pandemie nu mai permite organizarea cursurilor, iar ritmul de producție s-a schimbat, povestea merge mai departe. Am provocat-o pe Irina Wagner la un exercițiu de imaginație: o lume fără frumosul din artă. “Eu văd artă în orice. Chiar și o conversație banală poate avea valențe artistice. Privesc ce mă înconjoară cu mult umor și ochi de artist, așadar pentru mine lumea e un loc și mai frumos. Nu-mi pot imagina lumea fără artele frumoase. Arta este triumful vieții asupra urâtului, exprimarea artistică e triumful libertății supreme“, spune plină de optimism Irina Wagner.

Bucureșteancă get beget, Raluca a părăsit pământul natal la 22 de ani pentru a studia opt ani la Paris și unul la Torino. A predat la universități prestigioase precum Sorbona, Evry sau Creteil, însă misiunea ei era alta. Peregrinările printre străini i-au întărit credința și au reaprins dragostea pentru valorile satului românesc. În 2018, Raluca și-a luat inima în dinți și a început să lupte pentru salvarea Bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Vința.

Articolul pe scurt:

• Tradiții Pascale de pe Valea Arieșului: “Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“
• Biserica din garaj și francezii care se roagă în română: “Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română“
• Vința pe calea Învierii: “Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de șase luni“

Lacul de steril înghite totul

Paris, un voiaj către rădăcini

Primul contact cu lumea satului a fost la doi ani și jumătate, când și-a vizitat străbunicii materni din comuna Sibiciul de Jos, în munții Buzăului. “Era o mare bucurie să descopăr tot ceea ce era legat de natură, animale, gospodărie. Nu am mai avut niciun raport cu lumea satului până pe la 13 ani. Atunci profesoara noastră de matematică ne-a dus în Obcinile Bucovinei și am descoperit frumuseți de care nici nu știam“, povestește Raluca Prelipceanu pentru Matricea Românească.

Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie

A urmat plecarea la Paris și un drum inițiatic printre străini. Acolo a văzut mulți români plecați din țară care și-au redescoperit identitatea, dar și cazuri în care au lepădat-o deoarece o vedeau ca pe un balast. Printre străini, Raluca și-a redescoperit credința. ”Am fost pentru prima dată la parohia Saint Sulpice din Paris, o criptă în care atmosfera este similară cu cea din creștinismul primar. Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie. La un moment dat am fost la o parohie de limbă franceză unde slujea părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard. Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română”, a spus Raluca.

Pictura a fost extrasă de pe pereții bisericii

Învierea bisericii din Vința

Reîntoarcerea în țară a adus o întâlnire ce avea să-i schimbe viața. Raluca a însoțit o prietenă restaurator care lucra la refacerea unei biserici pe Valea Arieșului. Mulți specialiști spunea că pictura bisericească din acele locuri este naivă, fără valoare teologică. “Am pus un rămășag: să demonstrez că în acele zone a existat o școală de iconografie. În momentul în care mergeam pe teren găseam greu unde să poposesc. Cineva mi-a recomandat o bătrână văduvă. Soțul dumneaei fusese epitrop la o biserică din apropierea Vinței, așa am descoperit locul“, spune Raluca Prelipceanu.

Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară

Exploatarea de cupru de la Roșia Poieni a contribuit la formarea unor cantități mari de reziduuri care erau depozitate în iazuri de decantare. Peisajul era sfâșietor: grandoarea bisericii de secol XVIII urma să dispară sub amenințarea lacului de steril care era la câțiva metri. “În noaptea de Înviere m-am gândit că ar trebui să-l apelez pe preotul din Vința. Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de trei luni. Au fost implicate trei echipe: una de extragere a picturii frescă, apoi o echipă de extragere a picturii pe lemn și o echipă de constructori care a preluat elementele de lemn și zidărie“, a precizat Raluca Prelipceanu.

În timpul lucrărilor de demontare a bisericii din Vința

Tradiții Pascale pe cale de dispariție

Acum biserica e pe mâini bune și urmează să fie remontată în incinta muzeului ASTRA din Sibiu. Grija față de locașul din Vința m-a făcut să o întreb pe Raluca Prelipceanu ce rol avea biserica în satul de odinioară. “În trecut biserica era constucția principală. Satele concurau între ele care are biserica cea mai frumoasă. Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc, iar în funcție de relația cu Dumnezeu se țesea și relația cu ceilalți săteni“, lămurește Raluca.

Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc

Când aduc în discuție soarta satului românesc, inevitabil apare un oftat. Raluca a luat la pas multe cătune și a constatat cu amărăciune că odată cu moartea bătrânilor dispar și tradițiile. “Pe Valea Arieșului era un obicei în preajma Paștelui legat de bătutul toacei. Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“, amintește Raluca.

“Suntem povestea în care alegem să credem!“ spune apăsat Andrei. Povestea lui începe în satul Motoșeni din județul Bacău. O așezare uitată de lume de unde a reușit să evadeze mânat de modelul matern care și-a depășit condiția. A ajuns speaker pe scena TEDx, a fost realizatorul emisiunii Generația Z, iar cu ceva timp în urmă a fost desemnat Branding Neuroscience Explorer. Matricea Românească l-a provocat pe Andrei Stupu la un dialog despre cultura voluntariatului și valoarea educației.

Articolul pe scurt:

• Educația media în contextul actual: “Când vine vorba de educația media, instrumentele sunt cele prin care verificăm o informație, iar cel mai important este gândirea critică. Să ne punem mereu întrebarea: de ce citesc asta? cum e posibil? etc.“
• Cum te schimbă voluntariatul: ”Te pune în contact cu oameni vulnerabili și înțelegi cât de util poți să fii pentru aceștia. Voluntariatul îți organizează timpul altfel îți dă opțiunea de a sta pe telefon sau a sta de vorbă cu un bătrân bolnav. Astfel de acțiuni aduc beneficii spirituale și emoționale foarte mari”
• Modele care schimbă și inspiră: “De când eram mic am văzut modelul mamei care a dorit să depășească barierele. Când a reușit să devină un profesor respectat am zis că dacă ea și-a ales conștient acest lucru, eu aș putea să fac mai mult”

Motoșeniul, primul pas către voluntariat  

Sătucul băcăuan a fost locul în care a cunoscut voluntariatul. Asociația Libra și Fundația Sprijin Comunitar Bacău făceau școli de vară la care participa și Andrei. Experiența i-a plăcut, iar cu timpul a devenit voluntar în spitale, unde avea grijă de bătrânii de la secția Neurologie. “Făcând asta pe la 13-14 ani, m-a ajutat să îmi dau seama de nevoia de empatie, de responsabilitate. Am rămas în relații cu cei de la Asociația Libra și de la beneficiar am devenit voluntar, de la voluntar am ajuns reprezentantul lor internațional, iar acum sunt board advisor la Libra“, a spus Andrei Stupu pentru Matricea Românească.

Bunătatea nu înseamnă nepărat să oferi lucruri materiale, ci acțiunea continuă de a te preocupa de binele celor din jur

La 14 ani, cu un bagaj de vise și multă determinare, Andrei părăsește Motoșeniul cu o destinație precisă: un liceu bun. Cu fiecare zi vrea să devină cea mai bună versiune a sa, dar asta nu i-a luat din timpul pentru voluntariat. Din contră, a reușit să le îmbine armonios. „Copiii bolnavi de cancer reprezentau o durere atât de mare încât mă feream de ei. Alegeam să întorc privirea și mi-am dat seama de ipocrizia de care dădeam dovadă. Am zis să lupt cu asta așa că m-am implicat și am susținut campania #puneoinimă“, a zis Andrei.

Educația media în lumea știrilor bombă

Andrei este convins că educație este o unealtă primordială de care fiecare dintre noi depinde. Lucrează cu tineri pe partea de educație media, face cursuri de orientare în carieră, așa că l-am întrebat ce reprezintă educația pentru el. “Înțeleg prin educație abilitatea oamenilor de a se proteja, pentru că informația înseamnă putere, înseamnă capacitatea de a discerne. Educația înseamnă să constuiești relații sănătoase cu cei din jur, ne ajută să înțelegem ce este fericirea, care sunt roadele muncii noastre, iar pentru un popor care vrea să se schimbe, educația este principala unealtă“, lămurește Andrei Stupu.

Educația este o unealtă pe care dacă nu o mânuim cum trebuie, riscăm să dăm în altceva

Avalanșa de breaking news-uri pare că mai mult încurcă lucurile decât să le descurce. L-am întrebat pe Andrei cum se pot apăra tinerii de valul dezinformării. “Tinerii interacționează cu media cel mai des prin intermediul platformelor online gen Facebook sau Instagram. Este important să fii alfabetizat media, iar acest lucru înseamnă să înveți să asumi instrumentele de lucru. Când vine vorba de educația media, instrumentele sunt cele prin care verificăm o informație, iar cel mai important este gândirea critică. Să ne punem mereu întrebarea: de ce citesc asta? cum e posibil? etc.“, spune Andrei.

Ziua Mintzii, punte către tinerii de azi

Andrei Stupu are patru mari pasiuni: istoria – relațiile internaționale, biologia, televiziunea și opera lui Saramago. Prin tot ce face încearcă să aducă un suflu nou în ceea ce privește modul de abordare și înțelegere al educației. Este fondatorul unui business educațional, Ziua Mintzii, prin care vrea să inspire și să sprijine noua generație. “M-am canalizat pe servicii de training și consultanță în comunicare. Ziua Mintzii are trei secțiuni: învățare, colaborare și comunitate. Am cursul de storytelling în care vorbesc despre poveștile care ne fac oameni, al doilea curs este despre omul virtuos, iar ultimul este destinat tinerilor și se cheamă Ce fac cu viața mea?“, a zis Andrei Stupu.

Intenția mea de viață este să mă educ și să fiu educator la rândul meu

În ciuda contextului creat de pandemie, Andrei merge mai departe. Evenimentele la care trebuia să participe s-au anulat, dar planurile de viitor nu. “Nu pot să ascund faptul că pe viitor îmi doresc să creez o comunitate în care să îi adun pe tinerii excelenți ai României“, surâde optimist Andrei Stupu.

În sala de antrenament se fac primele mișcări de încălzire. Ușa se deschide timid, iar din spatele ei țâșnește o privire. Grația cu care fetele se mișcă pare din altă lume, Bianca se sperie și  începe să plângă. Părea că nu va mai călca niciodată în sala de balet, dar nu a fost așa. Cu multă ambiție, fetița de atunci avea să devină peste câțiva ani campioană națională la balet. Matricea Românească a stat de vorbă cu balerina Bianca Flueraș despre începuturi, vise și antrenamente pe timp de carantină.    

Articolul pe scurt:

• Ce face o balerină pe timp de pandemie: “În situația de față nu avem ce face. Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot, trebuie să te antrenezi permanent“
• Mentalitatea de concurs: “Pentru mine premiile nu contează absolut deloc. Nu mi se pare că poți juriza arta. Merg la concursuri pentru a transmite emoție publicului, pentru a face oamenii să se simtă bine, să iasă din casă și să uite de tot privindu-ne“
• Când cortina se trage peste o carieră: “Vreau să predau la Liceul de Coregrafie. Îmi place să lucrez cu copiii, iar pe viitor asta vreau să fac. Să văd cum evoluează, cum reușesc să atingă anumite performanțe”

Când baletul nu mai este o joacă

Dorința de a urma baletul nu a fost impusă ci a venit cât mai firesc cu putință. “Când aveam cinci ani am rugat-o pe mama să mă ducă la cursuri de balet. Dorința a venit de la filmele în care fetele făceau balet așa m-am îndrăgostit eu de această artă. De mică mi-a plăcut ideea de a face spor, în special dans“, povestește Bianca Flueraș pentru Matricea Românească.

Trebuie să ai un psihic foarte puternic pentru că de multe ori e foarte ușor să clachezi

Baletul a devenit un lucru serios în clasa a V-a, odată cu intrarea la Liceul de Coregrafie. Atunci a început o muncă asiduuă: câte șase ore de balet pe zi. Spectatorii văd doar rezultatul antrenamentelor, dar ce sacrificii se ascund în spate? “În primul rând trebuie să ai un psihic foarte puternic pentru că de multe ori e foarte ușor să clachezi. În al doilea rând trebuie să urmezi o dietă specială, contează mult. Apoi pentru a te menține în formă exercițiile de la sală nu sunt suficiente, ele trebuie completate cu anumite mișcări făcute acasă“, a precizat Bianca.

Portretul artistului prin ochii unei campioane

Munca și sacrificiile susținute nu aveau cum să nu rodească. Printre numeroasele concursuri la care a participat, cel mai prestigios este titlul de campionă națională la balet. Am fost curios să aflu cum s-a desfășurat competiția și cu ce motivație a pășit pe scenă. “Au fost o grămadă de emoții! În momentul în care sunt pe scenă uit și mă eliberez transmițând publicului ce simt. Pentru mine premiile nu contează absolut deloc. Nu mi se pare că poți juriza arta. Merg la concursuri pentru a transmite emoție publicului, pentru a face oamenii să se simtă bine, să iasă din casă și să uite de tot privindu-ne“, a zis Bianca Flueraș.

Dacă nu îți place să fii pe scenă și să transmiți publicului, atunci nu ai ce căuta în această meserie

Din modul cum vorbește, cum gândește și cum simte, am impresia că stau la taifas cu un artist trecut prin multe. Instinctiv o întreb pe Bianca ce reprezintă pentru ea un artist și cum îl recunoaștem. “Un artist trebuie să fie un profesionist din toate punctele de vedere. De când s-a trezit până când se culcă, el trebuie să fie un profesionist, să știe ce are de făcut și să nu fie distras de anumite lucruri. Cred că artistul este caracterizat de modul lui de gândire care pentru unii poate să fie ceva mic, dar pentru alții poate să conteze enorm și să stârnească aprecieri“, spune Bianca.

Balet în vreme de pandemie

Bianca nu ascunde faptul că la un moment dat a fost tentată să plece din țară. Simte că locul ei este aici în România, și că dacă ar fi plecat fie numai pentru studii nu s-ar mai fi îndurat să se întoarcă. Până să vină valul pandemiei, Bianca putea fi văzută pe scena Operei Naționale din București, dar acum activitatea s-a suspendat și e nevoită stă stea acasă. “În situația de față nu avem ce face. Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot, trebuie să te antrenezi permanent“.

Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot

Bianca îmi spune că activitatea unei balerine se poate întinde până la vârsta de 40 de ani. Iar apoi ce va urma? “Vreau să predau la Liceul de Coregrafie și să-i învăț pe elevii mei ceea ce eu nu am putut învăța de la profesorii pe care i-am avut. Îmi place să lucrez cu copiii, iar pe viitor asta vreau să fac. Să văd cum evoluează, cum reușesc să atingă anumite performanțe“, încheie plină de speranță Bianca Flueraș.

În adolescență dorea să devină medic, însă o întâlnire și câteva vorbe îndrăznețe i-au schimbat destinul. Corina Boboc Giorgescu este astăzi unul dintre tinerii designeri care reușesc cu măiestrie să îmbine artele vizuale, eleganța și confortul. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre arta vestimentară și încercările prin care trec tinerii designeri în această perioadă de criză.

Articolul pe scurt:

• Design în vreme de pandemie: “Situația antreprenorilor este e una dificilă, mai ales pentru cei care nu sunt de mult timp pe piață. Îmi permit să vorbesc și în numele colegilor mei și să vă rugăm să ne susțineți în această perioadă dificilă“
• Când teatrul își deschide cortina : “Atunci când faci o colecție, tu ești regizorul, dar la teatru ai echipa, și trebuie să te încadrezi în anumite norme. La colecție trebuie să îți trasezi singur normele, și asta e cumva mai greu. Trebuie să faci un pas în afară ca să vezi ansamblul“
• O întâlnire care a schimbat tot: “Doamna Doina Levintza a fost ca o școală pentru mine, de la ea am învățat practic, nu doar teoretic. Mă punea să fac tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem. Țin minte că fugeam de la cursuri ca să merg la ea“

Rețeta reușitei: câtă muncă și cât talent?

Șase luni o mai despărțeau pe Corina de admiterea la Universitatea Națională de Arte București. Până atunci nu mai pusese mâna pe cărbunele pentru desen, așa că a căutat îndrumare la profesorii Liceului de Artă din Iași. “A fost o experiență neplăcută, pentru că mă luaseră cam tare”, își amintește Corina. A rămas fidelă visului ei, și a străbătut un drum mai mare: din inima Moldovei până în Capitală. În fiecare weekend făcea naveta Iași-București pentru a primi meditații  la desen. Profesoara Paula Barbu îi  repeta: ”90% e muncă și 10 % e talent”.

Simțul estetic vine din mediul din care provii și de la modelele pe care le ai

Mai târziu, întâlnirile pe care le-a avut în timpul facultății au fost decisive. Așa a fost și cea cu creatoarea de modă Doina Levintza. “Doamna Doina a fost ca o școală pentru mine, de la ea am învățat practic, nu doar teoretic. Mă punea să fac tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem. Țin minte că fugeam de la cursuri ca să merg la Doina, și îmi rugam colegii să-mi semneze foaia de prezență și să nu le zică profesorilor unde mă duc”, a spus Corina Boboc Giorgescu.

De la design la teatru nu e decât un pas

Corina și-a dorit mai mult, așa că, la îndemnul Doinei Levintza, a făcut un masterat la UNATC. “Mai făcusem până atunci cu Doina asistență la costume de film și teatru. La facultatea de teatru am învățat cât de importantă este echipa pentru un artist. Ca scenograf trebuie să colaborezi cu un regizor, cu luminiști, cu actori. Trebuie să întâlnești oameni cu care să rezonezi și să creați împreună”,  a spus Corina pentru Matricea Românească.

Atunci când faci o colecție vestimentară tu ești regizorul

A început rapid să fie cooptată în diferite proiecte teatrale, iar cei care o căutau erau personalități ca Gigi Căciuleanu, dar și regizori tineri. “Sunt două lucruri diferite. Atunci când faci o colecție tu ești regizorul, dar la teatru ai echipa, și trebuie să te încadrezi în anumite norme. La colecție trebuie să îți trasezi singur normele, și asta e cumva mai greu pentru că trebuie să faci un pas în afară ca să vezi ansamblul”, spune Corina Boboc Giorgescu.

Lupta designerilor cu pandemia

Situația de față a făcut-o să se reinventeze. A devenit pe rând fotograf, model, make-up artist, hair stylist, editor de imagine, totul pentru a ține la suprafață propriul business. “A fost o provocare și chiar mai mult. A trebuit să-mi fac curaj să pozez pentru colecția mea. Asta nu înseamnă că sunt singură în tot acest proces. Situația antreprenorilor este e una dificilă, mai ales pentru cei care nu sunt de mult timp pe piață, cum ar fi cei din domeniul vestimentar. Îmi permit să vorbesc și în numele colegilor mei și să vă rugăm să ne susțineți în această perioadă dificilă, să susțineți producția locală, să investiți în piese vestimentare de durată, de calitate, sustenabile“.

În timpul liceului a început să facă voluntariat într-un centru destinat copiilor străzii. Mai târziu, drumurile au dus-o până la Geneva unde a descoperit două proiecte de economie socială. Astăzi, Ana Derumeaux manageriază Bine Boutique, primul charity shop al Crucii Roșii în România. Provocată de Matricea Românească la dialog, Ana a povestit despre ce presupune un astfel de business, rolul venitului într-o structură socială și cum ajută un charity shop în vreme de pandemie.

Articolul pe scurt:

• Cum ajută Bine Boutique pe timp de pandemie: “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să știe foarte bine unde vrea să ajungă și ce problemă socială vrea să rezolve. Apoi trebuie să dezvolte un business profitabil, să-și acopere cheltuielile operaționale, iar profitul să-l investească în cauza aleasă“
• Antreprenoriatul și latura filantropică: “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență.

Geneva și o idee venită la țanc

După terminarea studiilor Ana Derumeaux a început să lucreze în domeniul ONG. Era angajata Crucii Roșii din România, dar după o perioadă de timp a plecat. A rămas totuși voluntar și a lucrat cinci ani de zile în sistemul ONU. “Lucram la Geneva și îmi luasem o săptămână concediu. Ca voluntar al Crucii Roșii am descoperit acolo două proiecte de economie socială care la ei funcționau cu succes. Primul era un serviciu de baby sitting și al doilea un charity shop al Crucii Roșii din Geneva pe care noi l-am adus în țară sub forma Bine Boutique“, a povestit Ana Derumeaux pentru Matricea Românească.

Am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor

Ulterior a câștigat o finanțare nerambursabilă și așa a înființat serviciul de baby sitting Scufița Roșie. Nu este vorba de o agenție de plasat bone, ci de un sprijin acordat persoanelor care nu se pot integra pe piața muncii oferindu-le cursuri de calificare ca bone profesioniste.

“Cu finanțarea obținută prin fondul IKEA pentru Mediu Urban, o finanțare pe trei ani am zis că trebuie să oferim sustenabilitate proiectului. Așa că am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor. Totul pentru a veni în ajutorul persoanelor sinistrate“, a precizat Ana Derumeaux.

Mecanismul unei afaceri sociale

La Bine Boutique ajung cam 5-6% din hainele care se colectează, restul sunt donate către cazurile sociale sau persoanelor sinistrate. “În magazin sunt ținute office, rochii cu dantele, deci haine care nu sunt neapărat utile pentru o persoană sinistrată. Pentru categoriile vulnerabile voluntarii pregătesc haine adecvate situațiilor în care se găsesc acei oameni.

Colectarea hainelor se face prin trei surse: prima ar fi evenimentele pe care le organizează voluntarii, apoi sunt parteneriatele cu anumite companii unde angajații pot dona haine, iar ultima este parteneriatul cu o companie de retail unde am amplasat urne, iar  oamenii lasă acolo haine”, spune Ana Derumeaux.

Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență

Pentru mulți e greu de conceput ca un business să dezvolte o latură socială. Mediul antreprenorial este unul concurențial, așadar unde mai încape filantropia? “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență. Deci voluntarii nu pleacă acasă cu dividende, orice venit care e peste cheltuielile operaționale se duce către proiecte sociale“, lămurește Ana Derumeaux.

Bine Boutique și implicarea pe timp de pandemie

În prezent charity shop-ul Crucii Roșii este închis, dar asta nu înseamnă că activitatea socială a fost sistată. “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“. Ana spune că în condițiile date și colectarea hainelor a fost stopată. “Sursele de colectare sunt indisponibile, deci nu mai colectăm haine. În afară de pachetele cu alimente, cu produse de igienă am oferit și pachete cu haine pentru cazurile sociale, dar din stocul de urgență“, a spus Ana Derumeaux.