În peisajul bogat al tradițiilor românești, puține ritualuri păstrează, cu atâta forță, legătura dintre om, comunitate și timp precum colindatul de ceată bărbătească. Practicat astăzi în numeroase sate din România, acest obicei de Crăciun este un liant între generații, un spectacol al solidarității comunitare și o mărturie vie a unei culturi care continuă să pulseze și să inspire.

„Ritualul colindatul de ceată bărbătească rămâne, în prezent, una dintre cele mai vii şi reprezentative expresii ale tradiției românești de Crăciun. Statutul său este recunoscut şi oficial — din 2013 este înscris de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.”

 

Ritual la granița dintre sacru și precreștin

Colindatul de ceată bărbătească este atestat documentar în secolul al XVII-lea, dar originile sale sunt cu mult mai vechi, răsfrângându-se până în straturile precreștine ale culturii europene. Antropologii remarcă faptul că structura cetei – cu alegerea unui conducător și simbolica sa „sacrificare” la finalul ritualului – amintește de vechile Saturnalii romane și de rituri solstițiale. Odată cu creștinarea spațiului românesc, colindatul s-a suprapus firesc peste sărbătoarea Nașterii Domnului, păstrând însă fascinația duală a unui ceremonial în care sacrul și profanul conviețuiesc armonios.

Harta unei tradiții vii

Deși colindatul bărbătesc se regăsește în toate regiunile țării, el este deosebit de puternic în zonele subcarpatice, transcarpatice și în arealul sud-estic marcat de transhumanță. De la Almașu Mare (Alba) până la Bixad (Satu Mare), de la Monor (Bistrița-Năsăud) la Șicula (Arad), de la Dăișoara (Brașov) la Tufești (Brăila), numeroase comunități păstrează cu sfințenie structura tradițională a cetei și repertoriul colindelor.

În Ajunul Crăciunului, sau în zorii zilei de 25 decembrie, ceata, formată exclusiv din bărbați tineri necăsătoriți, pornește prin sat cu colindele pregătite la repetițiile din săptămânile anterioare. Fiecare casă primește vizita colindătorilor, iar gazdele oferă ritualic colaci, vin și, mai nou, bani.

Ritualul este minuțios structurat:

• Fereastra și pragul casei devin spații sacralizate;
• Intrarea și ieșirea cetei sunt momente ceremoniale;
• Zorile anunță încheierea colindatului, marcate prin interpretarea „Colindei de Zori” pe ulița satului sau în mijlocul comunității, după caz la biserica din sat unde ciclul se înceheie, pornirea fiind tot de la biserică primind binecuvântarea preotului.

În unele regiuni, colindatul este completat cu dansuri ceremoniale.

Colindele – poeme arhaice care păstrează memoria lumii

Textele colindelor bărbătești sunt adevărate relicve poetice. Aici regăsim cosmogonii, vânători mitice, metamorfoze, mese rituale cu sfinții sau confruntări cu monștri – toate articulate într-o narațiune cu rol augural. Refrene precum „Lerui Ler”, „Flori dalbe” sau „Seara lui Crăciun” sunt ecouri ale unor formule străvechi, transmise oral din generație în generație.

Colindele sunt cântate fie la unison, fie antifonic, iar în unele zone sunt însoțite de instrumente: fluier, cimpoi, clarinet, taragot, vioară sau tobe mici.

De la colind la cântec de Crăciun: privirea doamnei Sabinei Ispas asupra transformării unui ritual

Studiile doamnei Sabina Ispas, folcloristă și membră titulară a Academiei Române, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, reprezintă una dintre cele mai solide contribuții la înțelegerea colindului ca act ritualic în cultura tradițională românească. În lucrări precum Flori dalbe de măr. Din poezia obiceiurilor de iarnă (1987) și Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol (2007), doamna Ispas argumentează că colindele nu constituie simple producții poetice sau muzicale, ci forme sacre de comunicare simbolică, integrate în structura calendarului creștin tradițional.

Pentru autoare, colindatul este un ritual complet, cu un timp sacru bine delimitat — intervalul 23 decembrie–7 ianuarie — și cu o structură socială stabilă, articulată prin cete, roluri și trasee precise. În această logică, colindul nu poate fi disociat de contextul comunitar în care este practicat, întrucât funcția sa principală este sacralizarea spațiului domestic și restaurarea ordinii simbolice a comunității.

Transformările socio-culturale din ultimele decenii — urbanizarea, mobilitatea populației, mediatizarea intensă a sărbătorilor — au modificat însă funcțiile colindelor, conducând la ceea ce doamna Ispas numește „de-ritualizarea” lor. În acest proces, colindele sunt tot mai des reinterpretate în forme artistice sau comerciale, fiind convertite în „cântece de Crăciun” moderne, decuplate de structura ritualică originară. Citez – „Acum, mai ales, televiziunile, filmele și marile magazine prin tot jocul comercial au făcut ca tradiția Crăciunului să devină imaginea unei pseudobucurii. Lumea vrea să se simtă bine, să se distreze, să primească daruri, fără să se gândească de ce se întâmplă aceasta și care este semnificația. În plus, pentru că s-a pierdut sensul de adâncime al colindatului, s-au dezvoltat ceea ce numim cântecele de Crăciun, inclusiv concertele pe care ni le oferă cântăreții de muzică populară și pop. Dar acestea nu sunt colinde, ci cântece de Crăciun.”

„Adaug, spunând eu, că este o manifestare firească a dinamicii culturale moderne — cu riscul, totuși, ca sensurile sacre și identitare ale colindatului tradițional să devină opace pentru noile generații.”

Totodată un aspect esențial în studiile lui Ioan Bocșa și Grigore Sanda este analiza transferului colindelor din spațiul ritual în cel al spectacolului. Odată cu interpretarea scenică, înregistrările profesionale, aranjamentele corale sau orchestrale, colindul se transformă dintr-un act comunitar cu funcție sacră într-un produs cultural destinat consumului urban și mediatic. Bocșa descrie această transformare drept o formă de „popularizare formală”, întrucât menține structura muzicală, dar pierde contextul socio-ritual care făcea colindatul un moment de comunicare comunitară și sacralizare a spațiului domestic.  Totodată, cei doi autori evidențiază că acest proces are și efecte pozitive: crește vizibilitatea repertoriului tradițional, favorizează conservarea unor variante rare și stimulează interesul public pentru patrimoniul imaterial. Cu toate acestea, Bocșa și Sanda insistă că înțelegerea colindului în sensul său autentic presupune cunoașterea cadrului originar — structura cetelor, regulile colindatului, temporalitatea sacră și rolul comunității în reînnoirea simbolică a lumii. Analizele lor oferă astfel un cadru teoretic solid pentru distincția necesară dintre colindul ritual și colindul artistic standardizat, subliniind relevanța ambelor forme în dinamica contemporană a patrimoniului cultural românesc.

Funcțiile colindatului – mai mult decât un simplu obicei de sărbători

Dincolo de frumusețea lui, ritualul îndeplinește funcții profunde:

• vestirea sărbătorii,
• urarea și transmiterea binelui,
• consolidarea identității comunitare,
• inițierea tinerilor în structuri sociale tradiționale,
• spectacolul și celebrarea apartenenței,
• funcția patrimonială, prin continuitatea pe care o asigură.

În prezent, însă, tradiția se confruntă cu provocări majore care pun în pericol caracterul său ritualic și autentic. Una dintre acestea este uniformizarea repertoriului sub influența mass-media și a culturii de consum. După cum notează un raport de la Institutul Național al Patrimoniului, „pe măsură ce colindatul devine mediatizat și spectaculizat, repertoriul tinde să se standardizeze, iar variantele locale riscă să se piardă” . Această uniformizare diminuează diversitatea culturală care caracteriza odinioară colindatul tradițional. O altă problemă o reprezintă înlocuirea colindelor autentice cu variante moderne. Conform unui articol de analiză din Doxologia, „în multe comunități urbane sau semi-urbane, colindele tradiționale sunt adaptate pentru spectacole sau înregistrări, ceea ce reduce accentul pe dimensiunea ritualică și comunitară”. Un risc asociat acestor transformări este pierderea semnificației ritualice. Într-un reportaj de teren realizat de Ziarul Lumina, se subliniază că „dacă cetele nu mai respectă traseul tradițional și regulile de colindat, iar colindele devin simple momente de spectacol, se pierde legătura profundă cu comunitatea și valorile sărbătorii”.

În ciuda acestor provocări, există factori care asigură supraviețuirea colindatului autentic. Recunoașterea internațională prin UNESCO și eforturile comunităților locale au dus la menținerea tradiției în multe sate, unde cetele continuă să se formeze și să meargă din casă în casă, păstrând repertoriul și structura ritualică. Totodată, articole recente evidențiază că reinterpretările sau modernizările pot fi pozitive dacă respectă rădăcinile tradiționale și semnificațiile originale, oferind o punte între vechi și nou.

Tipurile de cete / variante tradiționale: bâta/bățul, turca, steagul etc.

Documentarea locală — mai ales din Ţara Făgărașului și zone în Transilvania — menționează diverse tipuri de cete, identificate după accesoriile sau semnele lor distinctive:

• Ceata cu bâtă sau băț: un tip de ceată care folosește ca element simbolic o bâtă sau bețe împodobite — recuzită care poate avea un caracter arhaic‑ritua, semn al tăriei și al protecției

• 

• Ceata cu turca (sau de „turcaşi”): aici element central e o mască, adesea reprezentând o capră sau altă formă zoomorfă, care joacă rolul unei fiinţe mitice, venerabile sau sacrificabile. Turca este „îmbrăcată/împodobită” de feciori, iar ceata merge cu ea pe la case unde prinde viață și adună în jurul ei veselie, teamă, farmec și poveste.

• 

• Ceata cu steag: un alt tip — ceata are un steag ca semn identitar/ritual, pe care îl poartă sau îl arborează la poarta gazdei. Steagul are o valoare simbolică — de identitate, de apartenenţă la ceată, de reprezentare a grupului.

• 

Unele surse spun explicit că, în zona Făgărașului, există aceste trei tipuri de cete — „în funcție de accesoriile pe care le folosesc în timpul colindului: cu bâtă, cu turcă (mască) și cu steag”.

Colindatul de ceată bărbătească la Dăișoara: între tradiție și continuitate

În satul Dăișoara, județul Brașov, colindatul de ceată bărbătească este un ritual viu, transmis din strămoși și păstrat cu mare grijă până în prezent. Obiceiul se desfășoară anual, începând cu 6 decembrie, când cetele de feciori se adună pentru a-și desemna funcțiile, a stabili detaliile organizatorice și a pregăti repertoriul muzical. Fiecare ceată își alege conducători precum „primar” sau  „casier”, iar tinerii stabilesc împreună detaliile organizatorice, aleg muzicanții de stradă, data în care vor aduce lemne pentru încălzirea Căminului Cultural, unde se va organiza balul feciorilor pe 26 decembrie, ce și la ce feciori se mănâncă acasă în noaptea de colindat, etc.

Tinerețea în ritual

În trecut, la Dăișoara o ceată număra doar cinci feciori, dintre care doar unul fără armată făcută. Astăzi, când tinerii sunt mai puțini și mai răsfirați prin orașele țării, intrarea în ceată se face de la 16-17 ani și în funcție de disponibilitate tinerii rămân în ceată până la căsătorie, uneori până la 32 de ani. Dincolo de reguli și funcții, ceata este un dans al vieții, o legătură între generații, între trecut și prezent.

Înainte de Crăciun, fiecare fecior își alege simbolic o fată care îi împodobește/gătește bățul și vrâsta cu iederă verde și flori (în trecut erau folosite florile care se puneau în piept la nunți) — un gest care odinioară însemna alegerea viitoarei mirese. Astăzi, gestul continuă să fie simbolic, dar încă poartă emoția și frumusețea unei tradiții care leagă tinerii și comunitate. În dimineața zilei de 25 decembrie, când feciorii și fetele se adună la Căminul Cultural din sat, fetele aduc căciulile cu vrâste și bețele împodobite, iar băieții oferă, la rândul lor, o ciocolată, în sen de prețuire pentru munca depusă, iar schimbul acesta simplu aduce continuitate unei bucăți de tradiție.

Colindatul: o lume întreagă într-o noapte

Pe 25 decembrie, prima zi de Crăciun, ceata pornește de la Căminul Cultural, însoțită de muzicanți — toba, saxofonul și acordeonul transformă pașii într-o melodie care răsună prin ulițele satului. Strigăturile tradiționale umplu aerul rece al dimineții:

„Pe ulița mândrii-n sus toate lămpile s-au stins, / Numai la mândruța mea arde lampa ca o stea.”

„Cât îi țara și Ardealul / Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel / Parcă-i tras printr-un inel!”

Prima oprire este la biserică, unde feciorii primesc binecuvântarea preotului, apoi urmează jocul din fața școlii unde în fața părinților, a bunicilor și a sătenilor, ceata joacă o sârbă, o învârtită și o hațegană. Prima casă colindată este casa parohială, apoi la autoritățile locale, primarul și vice-primarul. După aceste momente se pornește din „grui” din capul satului din casă în casă, oriunde poarta este descuiată și sătenii își doresc să fie colindați. Fiecare casă devine un mic univers de sărbătoare, iar întreaga comunitate se reunește în jurul muzicii și jocului, într-un dans al tradiției și al timpului care se reînnoiește. Fata din casă este jucată de către primarul cetei, alături de ceilalți feciori și fete care se încing la joc în curțile și casele oamenilor. De obicei, colindatul întregului sat se întinde până în zorii dimineții de 26 decembrie.

Ritualul purificării și al înnoirii

Dimineața, după ce colindul ajunge și la ultima casă din sat, feciorii se adună și-și spală fața cu apă rece la izvorul de la Oarda — un ritual de purificare, simbol al curățirii sufletului și al începutului unui nou ciclu, după o noapte în care s-a mâncat, jucat și cântat. Aici fetele îi așteaptă pe feciori cu „ștergare” (reg. pentru prosoape). Apoi urmează ultima colindare în biserică, înainte ca seara să înceapă balul feciorilor, un moment de bucurie, muzică și socializare, care adună satul întreg.

Semnificația adâncă

Colindatul de ceată bărbătească nu este doar un obicei — este un cântec al vieții și al timpului, o ceremonie prin care satul întreg respiră împreună, renunțând la grijile zilei și primind energia noului an. Prin băț, turcă, steag, vrâsta împodobită și muzica ce răsună în zăpadă, feciorii dau viață renovării simbolice a lumii, așa cum a făcut-o generație după generație.

Chiar și astăzi, în acest colț de lume, la Dăișoara, tradiția supraviețuiește. Ea este mai mult decât un obicei — este pulsul comunității, emoția tinereții și magia Crăciunului, care se împletesc într-un ritual ce leagă trecutul de prezent și aduce speranță în sufletele celor care îl trăiesc.

VĂ AȘTEPTĂM LA BALUL FECIORILOR!

Răsărit de soare, azi pe Stația Internațională

„Dacă așezi altfel literele cuvântului „ROMÂNIA”, vei descoperi, printre altele, expresia: „OM ÎN RAI”!!!

De fapt, asta înseamnă ROMÂNIA! Să nu uitaţi niciodată!” – Nicolae Steinhardt

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!!!🇷🇴

În data de 26 octombrie 2025, Bucureștiul a trăit un moment cu rezonanță istorică și duhovnicească – sfințirea picturii interioare a Catedralei Naționale a Mântuirii Neamului. Evenimentul a reunit ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, clerici, reprezentanți ai statului și mii de credincioși veniți din toată țara pentru a fi martorii unei etape simbolice din împlinirea celui mai amplu edificiu religios ridicat vreodată în România.

Dacă ridicarea zidurilor a fost un act de credință colectivă – pictura – realizată în tehnica mozaicului, este sufletul vizibil al acestei catedrale. A fost aleasă metoda picturii în mozaic, deoarece are potențialul de a rezista la testul timpului mai bine decât orice alt tip de pictură sacră.

Prin alegerea acestei tehnici, Catedrala Mântuirii Neamului își asigură o durabilitate care depășește generațiile, conferind interiorului o strălucire constantă și o forță spirituală care nu se estompează în timp. Datorită dimensiunii edificiului, în prezent Catedrala Națională deține cel mai mare iconostas ortodox din lume, iar acesta este pictat în străvechea tehnică a mozaicului.

Iconostasul are o suprafață de 406,98 mp, o lungime de 23,8 metri și o înălțime de 17,1 metri, cuprinzând 45 de icoane dispuse în patru registre – o lucrare monumentală, unică în spațiul ortodox.

Mozaicurile Catedralei Naționale – artă, credință și identitate

Mozaicurile Catedralei Naționale, realizate în perioada 2019–2025, constituie un foarte amplu și complex ansamblu de mozaic, acoperind o suprafață de aproximativ 25.000 mp; prin concepția lor iconografică, prin maniera stilistică și prin repertoriul ornamental, mozaicurile valorifică surse de inspirație atât din arta bizantină, cât și din arta românească medievală.

Conform planului iconografic, mozaicurile Catedralei zugrăvesc scene din Vechiul și Noul Testament, evenimente din viața Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare Maria, ale Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul României –, și icoane ale sfinților îngeri, proroci și drepți ai Vechiului Testament, apostoli, ierarhi, martiri și mărturisitori din toate epocile istoriei Bisericii.

Prin această monumentală operă colectivă, pictura mozaicală devine o enciclopedie vizuală a sfințeniei, un discurs teologic în imagini care unește moștenirea bizantină cu specificul spiritual românesc. Programul iconografic a rezultat în urma unei laborioase documentări, urmărindu-se a se reda râvna duhovnicească a celor ce și-au sfințit viața închinând-o lui Dumnezeu și semenilor.

Sfinți ai Răsăritului și ai Apusului – o punte între lumi

Alături de sfinți ai Bisericii universale – cinstiți în Bisericile de limbă greacă, siriacă și slavă –, sunt reprezentați și Părinți latini ai Bisericii nedespărțite, subliniindu-se caracterul latin al Ortodoxiei românești, o punte între Orientul și Occidentul creștin. Această includere simbolică exprimă nu doar universalitatea credinței, ci și identitatea unică a spiritualității românești – o ortodoxie de expresie latină, punte între Bizanț și Roma, între tradiție și deschidere.

De asemenea, pe pereții catedralei sunt reprezentați stâlpii Ortodoxiei românești din toate epocile; nu în ultimul rând, anumite spații din interiorul catedralei sunt dedicate zugrăvirii sfinților mărturisitori din temnițele comuniste.

O lucrare monumentală – între lumină și jertfă

Realizarea mozaicurilor a fost o misiune de amploare, fiind încredințată unei echipe numeroase, coordonate de pictorul Daniel Codrescu; icoanele au fost minuțios realizate, cu foarte multă concentrare asupra detaliilor, din dorința de a crea o lucrare care să dăinuie în timp și să fie o jertfă de credință adusă sfinților iconizați.

În Atelierul de pictură al Catedralei Naționale, peste 200 de pictori bisericești au lucrat sute de metri pătrați de mozaic lunar în ultimul an. Această muncă colectivă a transformat un spațiu rece de construcție într-un sanctuar viu, în care fiecare piatră de mozaic poartă amprenta unei rugăciuni.

Datorită materialității sale specifice, mozaicul imprimă imaginii un caracter extrem de dinamic, care modifică percepția senzorială a privitorului în funcție de momentul zilei sau de modul în care circulă lumina.

Jocul luminii pe suprafețele aurite și colorate produce o senzație de mișcare, o „stare de însuflețire care atrage privirea de la un chip sfânt la altul, intensificând atmosfera mistică din interiorul Catedralei.

Catedrala Națională – cifrele unei capodopere

Realizarea unui metru pătrat de mozaic presupune îmbinarea a aproximativ 10.000 pietricele, aplicate cu un adeziv special pe bază de ciment. Materialele provin din atelierele venețiene Orsoni, recunoscute pentru calitatea superioară a pietrei de mozaic.

Icoana Maicii Domnului Platytera, din absida altarului, cu o înălțime de 16 metri, este cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului în mozaic din România și una dintre cele mai mari din lumea ortodoxă.

Icoana Pantocrator din turla principală a Catedralei măsoară 12 metri în diametru; chipul Mântuitorului are dimensiunea de 4,5 metri și a fost lucrat de pictorița Alina Codrescu, folosindu-se 2.400 kg de piese.

Prin aceste dimensiuni, Catedrala Mântuirii Neamului se înscrie între cele mai impresionante ansambluri mozaicale din lume, o veritabilă simfonie vizuală a credinței.

Sursă foto: basilica.ro

Între clădirile moderne și bulevardele pline de viață, în inima Timișoarei, se găsește o construcție care poartă între zidurile sale peste cinci secole de istorie – Castelul Huniade. Cunoscut drept cel mai vechi edificiu din oraș, el este un simbol al rezistenței și al continuității, martor tăcut al transformărilor prin care Banatul a trecut din Evul Mediu până în prezent.

Astăzi, Castelul Huniade găzduiește Muzeul Național al Banatului, fiind unul dintre cele mai vizitate obiective culturale din vestul României.

Clădirea a fost ridicată inițial în secolul al XIV-lea, din ordinul regelui Carol Robert de Anjou, servind drept reședință regală. Între 1441 și 1456, Iancu de Hunedoara, comite de Timiș, a locuit aici împreună cu familia sa, de unde provine și numele actual al castelului. Reconstrucția ordonată de el în 1443 a urmat unui cutremur care avariase grav edificiul. Amplasat pe locul unei fortificații mai vechi, distruse în timpul incursiunilor otomane, noul castel avea un rol strategic: să fie atât reședință nobiliară, cât și bastion defensiv.

Zidurile groase din piatră și cărămidă, turnurile de colț și curtea interioară protejată reflectau atât puterea militară, cât și prestigiul stăpânului. De-a lungul timpului, clădirea a trecut prin perioade de glorie și decădere, fiind reconstruită și adaptată în funcție de nevoile fiecărei epoci. În perioada otomană (1552-1718), a devenit sediul pașei de Timișoara, iar mai târziu a fost transformat în cazarmă și depozit de arsenal. În 1849, clădirea a suferit distrugeri în urma asediului trupelor revoluționare maghiare, fiind refăcută în 1856 în forma apropiată celei actuale.

Arhitectura Castelului Huniade

Deși originile sale sunt legate de stilul gotic târziu, Castelul Huniade a suferit transformări importante în secolele XVIII și XIX, când au fost adăugate elemente neoclasice. Astfel, astăzi se poate observa un amestec unic între severitatea medievală și simetria clasică.

Curtea interioară, cu ziduri masive și bolți impresionante, păstrează atmosfera Evului Mediu, iar subsolurile boltite ascund încă mistere neelucidate, precum existența unor posibile pasaje secrete care ar fi legat castelul de alte părți ale orașului.

În prezent, Castelul Huniade este centrul Muzeului Național al Banatului. Vizitatorii pot descoperi colecții de arheologice, cu artefacte din epoca bronzului și perioada dacică, exponate medievale, precum arme, armuri și documente rare, dar și o impresionantă secțiune de științe naturale, unde se află una dintre cele mai mari colecții de fluturi din România, fosile, minerale și schelete de animale dispărute.

Fiecare sală a muzeului spune o poveste, iar plimbarea prin coridoarele boltite creează senzația unei călătorii în timp.

Curiozități și legende

Istoria Castelului Huniade este presărată cu povești care stârnesc imaginația. Se spune că sub clădire există tuneluri secrete ce duceau spre bastioanele cetății și chiar spre malurile Begăi. În timpul asediului turcesc din 1552, castelul a fost ultimul punct de rezistență al garnizoanei creștine. Iar printre legendele urbane se numără și cea a cavalerului fantomă, care, potrivit martorilor, ar apărea în curtea interioară în nopțile cu lună plină.

Un nou început pentru Castelul Huniade

După aproape două decenii în care a stat închis publicului, Castelul Huniade se pregătește să renască. Autoritățile au anunțat că lucrările de restaurare și consolidare vor fi finalizate în trei ani, în cadrul celui mai amplu proiect de acest fel din istoria monumentului.

În 2007, clădirea a fost închisă din motive de siguranță, după ce degradarea accentuală a pus-o în pericol de prăbușire. În prezent, planul este ca după restaurarea, Castelul Huniade să fie reintegrat în circuitul cultural internațional și să redevină casa completă a Muzeului Național al Banatului.

Pentru locuitorii orașului, Castelul Huniade este mai mult decât o clădire istorică. Este un simbol al identității bănățene și un reper cultural major. El reflectă istoria multiculturală a Timișoarei, influențată de români, maghiari, otomani, austrieci și sârbi. Prin lucrările de restaurare, cel mai vechi monument al Timișoarei are șansa de a-și recăpăta nu doar frumusețea arhitecturală, ci și rolul central în viața culturală a orașului – așa cum a fost vreme de secole.

Sursă foto: owntowntour.com, planiada.ro, ordineazilei.ro, muzeulbanatului.ro

În inima Carpaților Meridionali, șerpuind printre crestele Munților Parâng, se află Transalpina – cel mai înalt drum rutier din România. Cunoscut și sub numele de „Drumul Regelui”, Transalpina nu este doar o realizare impresionantă de inginerie, ci și o expresie vie a legăturii dintre om și munte, dintre trecutul istoric și prezentul turistic al țării. Este un loc în care cultura, natura și aventura se împletesc armonios, oferind călătorului o experiență de neuitat.

Traseul spectaculos al Transalpinei

Transalpina, oficial DN67C, leagă orașul Novaci din județul Gorj de Sebeș, în județul Alba, urmând un traseu montan spectaculos ce trece prin stațiunea Rânca, Obârșia Lotrului, Lacul Oașa și localitatea Șugag, traversând astfel județele Gorj, Vâlcea și Alba. Pe o distanță de aproape 150 de kilometri, drumul urcă până la altitudinea de 2.145 de metri în Pasul Urdele, oferind priveliști alpine spectaculoase și un aer pur. Spre deosebire de Transfăgărășan, care trece prin tuneluri și este flancat de versanți abrupți, Transalpina se desfășoară mai mult pe culmile munților, oferind o panoramă deschisă în toate direcțiile.

Istorie veche – Drumul Regelui și decăderea sa în comunism

Istoria Transalpinei este la fel de captivantă ca și peisajele sale. Deși exactitatea datelor istorice este încă dezbătută, se crede că traseul actual are rădăcini adânci în trecut. Unii istorici afirmă că drumul a fost folosit încă din antichitate de către romani, ca rută strategică între sudul și centrul Daciei. În Evul Mediu, păstorii din Mărginimile Sibiului foloseau această trecătoare pentru transhumanță, mutându-și turmele între pășunile de vară și iarnă. Totuși, forma sa modernă a fost conturată în perioada interbelică, în timpul domniei Regelui Carol al II-lea. Între 1934 și 1939, armata română, cu sprijinul tehnic german, a reabilitat traseul într-un context strategic, dar și simbolic – de întărire a legăturii dintre provinciile istorice.

Numele de „Drumul Regelui” vine chiar din acea perioadă, când Carol al II-lea a inaugurat drumul, iar familia regală l-a parcurs într-o coloană oficială, marcând importanța acestui proiect. În perioada comunistă, însă, Transalpina a fost aproape uitată, rămânând o potecă montană greu accesibilă și puțin cunoscută. Abia după anul 2008, au început ample lucrări de reabilitare, iar în prezent, drumul este complet asfaltat și redeschis traficului turistic – deși, din motive de siguranță, rămâne închis pe timpul iernii.

O experiență aparte

Transalpina nu înseamnă doar asfaltul care leagă două regiuni. Este o călătorie în sine, o experiență care trece dincolo de simpla traversare a unui munte. De-a lungul drumului, călătorul descoperă locuri care par desprinse dintr-o lume neatinsă: stațiunea Rânca, aflată la o altitudine de peste 1.600 de metri, este poarta de intrare în munte, oferind posibilități de cazare, schi și drumeții. De aici, drumul urcă vertiginos spre Pasul Urdele, unde priveliștea este de o frumusețe aproape ireală – vântul care suflă neîncetat, cerul care pare la un pas distanță și liniștea care învăluie totul.

Mai departe, la nord, Transalpina se domolește treptat și întâlnește Lacul Oașa – un lac de acumulare înconjurat de păduri dese și munți tăcuți. Zona este ideală pentru un popas liniștit, pentru  fotografii sau pur și simplu pentru contemplare. Pe traseu se mai regăsesc Obârșia Lotrului – nod rutier spre alte atracții montane, precum Voineasa și Vidra, dar și porțiuni care coboară lin spre Valea Sebeșului, unde peisajul devine tot mai domol și rural, dar nu mai puțin pitoresc.

Drumul este deschis în general între lunile iunie și octombrie, în funcție de condițiile meteorologice. Chiar și vara, vremea pe Transalpina poate fi imprevizibilă – în doar câteva minute, cerul senin poate fi acoperit de ceața densă sau de o ploaie rece. Din acest motiv, călătoria trebuie planificată cu grijă. Este important ca mașina să fie bine echipată, rezervorul plin și hainele potrivite pentru orice schimbare de temperatură. Nu există benzinării pe traseu, iar semnalul telefonic poate lipsi în anumite porțiuni.

Transalpina este mai mult decât o rută spectaculoasă – este și un simbol al continuității, al frumuseții sălbatice, al unei culturi care învață să trăiască în armonie cu muntele. Cei care o descoperă pentru prima dată rămân aproape mereu cu dorința de a reveni.

Sursă foto: brasovdaytrips.ro, blog.stayhere.ro, ultimatedrives.net

Muzeul Național de Artă al României în parteneriat cu Fundația Bonte organizează, în perioada 20 mai – 22 iulie 2025, concursul pentru acordarea Bursei Bonte pentru cercetarea patrimoniului artistic al MNAR.

Aflată la cea de-a treia ediție, bursa se adresează cetățenilor cu studii doctorale în curs sau finalizate, având o tematică specifică de istoria și teoria artei, estetică și studii interdisciplinare. Bursa în valoare de o mie de euro brut lunar, timp de un an, va fi atribuită prin concurs unui proiect dedicat cercetării patrimoniului artistic al MNAR.

Dosarele pot fi depuse în perioada 20 mai – 18 iunie 2025, urmând ca rezultatele să fie afișate în data de 11 iulie 2025. Ulterior, vor avea loc interviurile la sediului muzeului sau online, în perioada 14-18 iulie 2025. În data de 22 iulie 2025, câștigătorul Bursei Bonte pentru cercetarea patrimoniului aristic mobil al MNAR va fi anunțat pe site-ul muzeului. Bursa va fi acordată în intervalul 1 septembrie 2025 – 31 august 2026.

Această bursă face parte din instrumentele strategice concepute de MNAR pentru a susține cercetarea de specialitate din România în cadrul muzeului. Aceasta oferă câștigătorului posibilitatea de a avea acces, cu asistență de specialitate, la petrimoniul artistic și documentar pe care muzeul îl deține, de a beneficia de informațiile cu caracter științific și de a folosit gratuit, în lucrări științifice, imagini ale operelor cercetate.

Bursa Bonte se alătură Bursei Micaela Eleutheriade, oferite de MNAR în sprijinirea cercetării artistice și teoretice în artele vizuale. Fundația Bonte a fost înființată de Alain Bonte, om de afaceri de origine franceză. Fundația colaborează cu MNAR din 2017, sprijinind revenirea în Galeria Națională a două importante opere de artă. Alain Bonte face parte din conducerea Asociației Prietenii Muzeului Națională de Artă al României și a fost decorat cu Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Comandor de către Președintele României, Klaus-Werner Iohannis, pentru contribuțiile aduse promovării intereselor economice și culturale ale României în Portugalia și în spațiul european.

Călin Stegerean, directorul general interimar al MNAR a declarat: “Printre posibilitățile de colaborare pe care le-am identificat cu președintele Fundației Bonte, domnul Alain Bonte, este acordarea unei burse de studiu celor care își propun să cerceteze pe durata unui an patrimoniul artistic al Muzeului Național de Artă al României. Îi mulțumesc pentru consecvența cu care a urmărit realizarea acestui proiect aflat acum la a treia ediție, la fel cum îi mulțumesc doamnei Marina Bundar, directoarea Fundației Bonte, care a sprijinit derularea în cele mai bune condiții a tuturor etapelor proiectelui.”

Alain Bonte, președintele Fundației Bonte, a adăugat: “Una dintre cele mai mari bogății ale Muzeului Național de Artă al României o reprezintă lucrările valoroase care încă nu au fost expuse publicului. Oferim împreună cu directorul general Călin Stegerean și echipa proiectului o posibilitate excepțională ca acest patrimoniu să intre în circuitul de cercetare la care sunt invitați toți profesioniștii. Prin Bursa Bonte, ne dorim să sprijinim cercetarea acestui patrimoniu nevăzut, să aducem în lumina creații uitate sau necunoscute și să oferim specialiștilor instrumentele necesare pentru a le reda locul cuvenit în conștiința culturală. Este un angajament ferm pentru memorie, cunoaștere și redescoperire.”

Muzeul Național de Artă al României – arta la loc de cinste, în centrul Bucureștiului

Situat în fostul Palat Regal de pe Calea Victoriei, MNAR este cea mai importantă instituție muzeală dedicată artelor plastice din țară. Fondat în 1948, muzeul adăpostește un patrimoniu vast, ce cuprinde peste 100.000 de lucrări, reunind capodopere ale artei românești și europene.

MNAR este structurat în trei galerii majore: Galeria Națională, care prezintă evoluția artei românești din secolul al XIV-lea până în contemporaneitate; Galeria de Artă Europeană, cu lucrări semnate de artiști precum El Greco, Rubens sau Bruegel; și Galeria de Artă Decorativă, care evidențiază obiecte de o rafinată valoare artistică și istorică.

Printre cele mai valoroase exponate se numără picturi ale marilor maeștri români – Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian și Nicolae Tonitza – dar și sculpturi semnate de Constantin Brâncuși.

Pe lângă expozițiile permanente, MNAR organizează frecvent expoziții temporare, ateliere educative, ghidaje tematice și evenimente culturale menite să apropie publicul larg de universul artei.

Muzeul nu este doar un spațiu de conservare, ci și un loc al întâlnirii cu frumosul, al reflecției și al dialogului între trecut și prezent. Prin misiunea sa, MNAR contribuie esențial la păstrarea și promovarea identității culturale românești, fiind un reper al patrimoniului artistic național.

Sursă foto: mnar.ro

În perioada 24 februarie – 18 martie 2025, Muzeul Palatului Principilor Transilvaniei din Alba Iulia găzduiește expoziția „Mărțișoare cu istorie, 1879-1940”, oferind vizitatorilor ocazia de a descoperi îndeaproape tradiția mărțișorului de-a lungul decadelor.

În cadrul expoziției, vizitatorii vor putea admira mărțișoare cu care românii au contribuit la finanțarea apărării navale și aeriene a țării, cele din perioada Regalității interbelice, cu chipul suveranilor României, precum și unele de inspirație folclorică Art-Nouveau. Toate acestea alcătuiesc o colecție privată de excepție, pusă la dispoziție de cpt. Anghel Georgian, prezentată pentru prima dată în această formulă. Membru al Asociației Filateliștilor Tomis Constanța și colecționar pasionat, Anghel Georgian a expus atât în România, cât și în străinătate, fiind un obișnuit al muzeelor din toată țara. Acesta deține cele mai vechi mărțișoare datate din România, iar o parte dintre acestea vor fi expuse.

Vernisajul va avea loc luni, cu participarea colecționarului. Acesta va prezenta publicului, de asemenea, și volumul “Mărțișoarele Flotei Naționale Române 1913-Colecția Anghel Georgian”, un album fotodocumentar realizat de Centrul Cultural Județean Constanța Teodor T. Burada, care explorează ampla manifestare națională din 1913 pentru susținerea flotei române.

Organizatorii au transmis și un mesaj vizitatorilor – “Fie că evocă folclorul și tradițiile, fie că ilustrează istoria României interbelice, Regalitatea sau Apărarea țării, aceste mărunte, dar prețioase mărturii ale altor vremi combină funcția de protecție cu cea estetică, la care se adaugă cea de utilitate publică. Cum anume? Vă invităm să descoperiți vizitând expoziția începând de luni, 24 februarie, până în 18 martie, inclusiv.”

O fereastră spre trecut

Muzeul Palatului Principilor Transilvaniei este una dintre cele mai valoroase instituții culturale din România, situată în Alba Iulia, un oraș cu o moștenire istorică deosebită. Clădirea care găzduiește muzeul este un monument remarcabil al epocii medievale și renascentiste, având o importanță deosebită pentru istoria Transilvaniei.

Construit în secolele XVI-XVII, Palatul Principilor a fost reședința conducătorilor Transilvaniei, inclusiv a unor figuri marcante precum Mihai Viteazul. Clădirea a fost martoră unor evenimente semnificative din istoria regiunii, servind nu doar ca locuință domnească, ci și ca centru administrativ și politic.

De-a lungul timpului, palatul a suferit numeroase transformări. Inițial construit în stil renascentist, el a fost extins și modificat de-a lungul secolelor, îmbinând elemente arhitecturale gotice, baroce și neoclasice. În perioada habsburgică, a fost utilizat ca spațiu militar, iar în secolul XX a fost afectat de lipsa lucrărilor de restructurare, deteriorându-se considerabil.

În prezent, datorită unui amplu proces de restaurare, Palatul Principilor Transilvaniei și-a recăpătat o parte din strălucirea sa de odinioară și a fost transformat într-un muzeu de referință pentru patrimoniul cultural al României.

Recent inaugurat, Muzeul are ca scop conservarea, valorificarea și promovarea patrimoniului istoric și cultural al Transilvaniei. Colecțiile sale include artefacte de mare valoare, documente, obiecte de artă și exponate care reflectă diverse etape istorice prin care a trecut palatul. În sălile sale, vizitatorii pot admira fresce originale, elemente arhitecturale renascentiste și obiecte de mobilier istoric. În cadrul acestuia se organizează expoziții temporare, dedicate unor teme variate, de la istoria medievală a Transilvaniei, până la tradițiile locale. În plus, vizitatorii pot descoperi și colecții de documente și artefacte, care oferă informații despre perioada în care Alba Iulia a fost un centru politic și cultural important al regiunii. Muzeul organizează frecvent și evenimente culturale, ateliere educaționale și conferințe, toate având scopul de a aduce mai aproape de public istoria fascinantă a acestui loc.

Un proiect la care s-a lucrat intens în ultimii ani a fost restaurarea corpului E al Palatului, care a permis redeschiderea unor săli impresionante pentru vizitare. Lucrările au inclus conservarea frescelor, refacerea elementelor arhitecturale originale și modernizarea spațiilor interioare, astfel încât acestea să poată găzdui în condiții optime expoziții și evenimente culturale.

Această restaurare este doar un prim pas în recuperarea completă a edificiului. Autoritățile locale și specialiștii în patrimoniu continuă să lucreze la reabilitatea întregului ansamblu, cu scopul de a reda publicului un monument istoric de excepție.

Sursă foto: palatulprincipilor.ro, alba24.ro

În 2027, județul Harghita va purta prestigiosul titlu de Regiune Gastronomică a Europei, conform deciziei oficiale a Institutului Internațional de Gastronomie, Cultură, Arte și Turism (IGCAT). Această distincție recunoaște excelența gastronomică a regiunii și angajamentul său față de promovarea turismului sustenabil și a valorilor culturale locale.

În perioada 6-11 octombrie 2024, un juriu internațional de experți din partea IGCAT a vizitat județul Harghita pentru a evalua patrimoniul gastronomic local, inițiativele comunitatea și eforturile orientate către turismul sustenabil. Dr. Diane Dodd, președinta IGCAT și fondatoarea World Region of Gastronomy Award, a subliniat valorile culturale din Harghita, armonia naturală a peisajului și colaborarea strânsă dintre comunitățile locale.

Ceremonia oficială de acordare a titlului a avut loc în data de 6 februarie 2025, în județul Harghita. La momentul înmânării premiului, au fost evidențiate ospitalitatea localnicilor, moștenirea gastronomică și multiculturalismul specific județului. Această recunoaștere internațională oferă județului o vizibilitate sporită și creează oportunități pentru promovarea ofertei gastronomice bogate și diverse, conform reprezentanților județului.

Consorțiul care a coordonat candidatura județului Harghita își propune să creeze un ecosistem alimentar sustenabil, care să sprijine economia locală, să protejeze valorile culturale și să îmbogățească diversitatea gastronomică europeană. Sub sloganul „Gustă județul Harghita!”, planificările pentru programele și evenimentele gastronomice ce vor avea loc în 2027 au început deja. De exemplu, la ediția de primăvară a Târgului de Turism al României, programată între 20 și 23 februarie 2025, standul Visit Harghita va include o bucătărie demonstrativă ca punct de atracție.

Obținerea titlului de Regiune Gastronomică a Europei reprezintă o oportunitate majoră pentru județul Harghita de a-și promova patrimoniul gastronomic și cultural pe plan internațional. Este de așteptat ca această recunoaștere să atragă un număr crescut de turiști în regiune, contribuind astfel la dezvoltarea turismului și a economiei locale. De asemenea, titlul încurajează păstrarea și protejarea alimentelor, băuturilor și produselor agricole locale, precum și valorile culturale și naturale specifice zonei.

Descoperă Harghita!

Harghita este un județ situat în inima României, cunoscut pentru peisajele montane spectaculoase, apele minerale, pădurile bogate și ospitalitatea locuitorilor. Cultura gastronomică a județului Harghita este un amestec fascinant de influențe secuiești, maghiare și transilvănene, păstrată cu grijă generație după generație. Bucătăria locală se bazează pe ingrediente naturale, adesea provenite din fermele mici sau culese din flora spontană a regiunii.

Județul este renumit pentru preparatele sale rustice, cu arome bogate și ingrediente locale. Printre deliciile tradiționale se numără: supa de găluște cu lapte (tejbegríz leves), kurtos kalacs (cozonacul secuiesc), szekely gulyás (gulașul secuiesc), brânza de burduf și cașcavalul afumat – brânzeturi maturate și afumate în coajă de brad, ciorba de cartofi cu tarhon și palinca de afine sau zmeură.

Curiozități despre Harghita

Este cel mai împădurit județ din România, având peste 60% din suprafață acoperită de păduri, ceea ce explică bogăția sa în ciuperci sălbatice, fructe de pădure și vânat. Este considerat ținutul urșilor, în jud. Harghita aflându-se cea mai mare populație de urși bruni din Europa. Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România, se află în Harghita și este o atracție turistică importantă. În apropiere, se găsește și tinovul Mohoș, o mlaștină unică cu plante rare. Harghita este unul dintre cele mai curate județe din România, datorită aerului montan și abundenței izvoarelor minerale.

Festivalurile gastronomice din Harghita sunt faimoase, printre cele mai cunoscute fiind Festivalul Secuiesc al Cartofului și Zilele Kürtőskalács. În Harghita există tradiția de a bea apă minerală direct de la sursă, multe sate având izvoare naturale cu apă carbogazoasă naturală, folosită atât pentru băut, cât și pentru prepararea mâncărurilor.

Pentru 2027, autoritățile locale și comunitatea gastronomică pregătesc o serie de evenimente, precum târguri gastronomice internaționale pentru promovarea produselor tradiționale, demonstrații culinare și ateliere de gătit cu bucătari locali și internaționali, tururi gastronomice în fermele și stânele din Harghita și festivaluri ale vinului și pălincii pentru degustarea băuturilor autentice.

Sursă foto: Facebook Visit Harghita – Cabana Madarasi Menedékház, Facebook Visit Harghita – István Kósa, Facebook Visit Harghita – Péter András, Facebook Visit Harghita –  Kolozsi Robi

În perioada interbelică, România cunoștea o efervescență culturală și socială deosebită, iar acest lucru se reflecta și în obiceiurile culinare și în preferințele în materie de băuturi. Una dintre băuturile care s-a bucurat de o popularitate aparte în acea vremea a fost șvarțul, un tip de cafea neagră tare, inspirată din tradițiile germane și austriece.

Șvarțul era servit în cafenelele de lux din marile orașe, precum București, Iași, Cluj sau Timișoara, unde intelectualii, politicienii și artiștii vremii își dădeau întâlnire pentru a discuta idei și a savura o ceașcă de cafea intensă.

Dar ce este șvarțul?

Șvarțul este o cafea neagră preparată prin fierberea îndelungată a cafelei măcinate fin, rezultând o băutură extrem de concentrată și foarte aromată. Spre deosebire de alte tipuri de cafea, aceasta era consumată fără zahăr sau lapte, păstrându-și astfel tăria și gustul autentic.

Un elemente definitoriu al șvarțului era modul în care era servit – în cești mici, de porțelan, adesea însoțit de un pahar cu apă rece, pentru a potența savoarea cafelei. Se spunea că un șvarț bine făcut trebuia să fie atât de tare încât lingurița să stea vertical în ceașcă.

Cafenelele din perioada interbelică erau adevărate centre culturale, unde scriitori celebri, jurnaliști, actori și oameni politici dezbăteau teme ale epocii. Printre cele mai renumite locuri unde se servea șvarțul se numărau Capșa, Corso și Oteteleșteanu în București, locuri frecventate de personalități precum Mihail Sebastian, Mircea Eliade sau Tudor Arghezi.

Băutura simboliza rafinamentul și era considerată o alegere potrivită pentru cei care doreau să își mențină concentrarea ore în șir. În funcție de gusturi, băutura se consuma adesea alături de un pahar de coniac sau de lichior fin.

După Al Doilea Război Mondial, odată cu schimbările politice și economice din România, tradiția cafenelelor boeme a început să se piardă. Cafeaua de tip șvarț a fost treptat înlocuită de alternative mai accesibile, precum cafeaua turcească sau nechezolul, un surogat de cafea popular în perioada comunistă. Cu toate acestea, în anumite cercuri, mai ales în Transilvania, șvarțul continuă să fie apreciat de cunoscători.

În ultimii ani, datorită interesului crescut pentru istoria gastronomiei românești, șvarțul a început să revină în atenția pasionaților de cafea. Unele cafenele artizanale din București și Cluj au reintrodus această rețetă pe meniurile lor, încercând să recreeze atmosfera rafinată a epocii interbelice.

Pe lista mâncărurilor și băuturilor care au fost extrem de populare în trecut, dar care astăzi sunt aproape uitate sau foarte rar consumate, se mai găsesc:

Hidromelul

O băutură fermentată obținută din miere și apă, hidromelul a fost una dintre cele mai populare băuturi alcoolice din Europa medievală. În România, era consumat în special în zonele rurale, fiind considerat un elixir al sănătății. Odată cu răspândirea vinului și a berii, hidromelul a dispărut aproape complet din obiceiurile de consum.

Mămăliga fiartă în lapte

Astăzi, mămăliga este asociată cu brânză și smântână, însă în trecut, mai ales în perioada interbelică și în anii imediat următori, era frecvent fiartă direct în lapte și servită ca un fel de terci dulce și sărat, mai ales la micul dejun.

Icre negre de sturion

Până în prima jumătatea a secolului XX, România era una dintre cei mai mari producători de icre negre din Europa, datorită capturilor de sturioni din Dunăre. Erau considerate un produs de lux și servite în restaurante de elită. Supra pescuitul și interdicțiile privind capturarea sturionilor au făcut ca acest produs să devină extrem de rar.

Supa de migdale

În Evul Mediu și până în perioada interbelică, supa de migdale era o delicatesă servită în casele artistocrației românești. Aceasta era preparată din migdale măcinate, lapte și condimente, având o textură cremoasă și un gust delicat.

Berea de secară

Înainte ca berile de grâu și orz să domine piața, berea de secară era o băutură frecvent consumată în regiunile din nordul României, în special în Bucovina și Moldova. Avea un gust ușor acrișor și un conținut mai ridicat de nutrienți.

Cvasul

Această băutură fermentată obținută din pâine neagră era foarte populară în trecut, mai ales în Moldova și Basarabia. Avea un conținut redus de alcool și un gust ușor acrișor, fiind considerată revigorantă și sănătoasă. Astăzi, cvasul este mai rar întâlnit în România, dar încă este consumat în țări precum Rusia și Ucraina.

Deși nu mai sunt populare astăzi, toate aceste preparate și băuturi fac parte din patrimoniul culinar al României, reflectând obiceiurile și gusturile din vremurile de altă dată.

Sursă foto: www.capsa.ro, www.viabucuresti.ro, www.mesagerulneamt.ro

România a obținut o nouă recunoaștere la nivel european în domeniul viticol, odată cu înregistrarea denumirii “Jidvei” ca Denumire de Origine Protejată (DOP) de către Comisia Europeană. Această certificare atestă unicitatea și calitatea vinurilor produse în regiunea Jidvei, confirmând faptul că acestea sunt obținute din struguri calificați și vinificați în această zonă specifică a județului Alba.

Denumirea de Origine Protejată (DOP) este un sistem de certificare europeană care garantează că un produs agricol sau alimentar este originar dintr-o anumită regiune și că toate etapele de producție au loc în acea zonă. Acest statut conferă produsului o protecție specială pe piața europeană, împiedicând folosirea neautorizată a denumirii de către producătorii din alte regiuni.

Prin obținerea statutului DOP, vinurile Jidvei sunt acum recunoscute oficiale ca produse cu caracteristici distincte, influențate de solul, clima și tehnicile tradiționale de vinificație din regiunea Târnave.

Vinurile care poartă denumirea Jidvei includ o varietate largă de sortimente: albe, rose, roșii, spumante, semi-spumate și licoroase. Strugurii din care sunt produse aceste vinuri provin dintr-o zonă cu condiții climatice unice, situată în partea central-vestică a României. Solurile calcaroase, altitudinea moderată și expunerea la soare favorizează acumularea de arome intense în struguri, ceea ce conferă vinurilor o prospețime și o complexitate aparte.

Regiunea Jidvei este renumită mai ales pentru vinurile albe de calitatea superioară, obținute din soiuri precum Fetească Regală, Fetească Albă, Sauvignon Blanc, Riesling de Rhin și Muscat Ottonel. De asemenea, producătorii din zonă au investit semnificativ în tehnologie și inovare, păstrând în același timp metodele tradiționale de vinificație care au consacrat acest brand.

Pe lângă vinurile Jidvei, România mai deține numeroase produse agricole și alimentare cu indicație geografică protejată la nivel european. Printre acestea, se numără:

Salamul de Sibiu (IGP – Indicație Geografică Protejată)

Unul dintre cele mai cunoscute produse românești, Salamul de Sibiu, a obținut certificarea IGP în 2016. Acesta este produs după o rețetă tradițională veche de peste 100 de ani și este realizat din carne de porc atent selecționată, uscată și maturată timp de câteva luni.

Magiunul de Topoloveni (IGP)

Acest magiun tradițional din prune, fără adaos de zahăr sau conservanți, a fost primul produs românesc care a obținut recunoaștere la nivel european, în 2011. Produsul este cunoscut pentru gustul său natural, obținut prin fierbere lentă, fără îndulcitori sau alte adaosuri artificiale.

Cârnații de Pleșcoi (IGP)

Acești cârnați tradiționali din județul Buzău sunt realizați din carne de oaie și condimente naturale, fiind recunoscuți pentru gustul lor autentic și procesul de afumare tradițional.

Telemeaua de Ibănești (DOP)

Un alt produs românesc care se bucură de protecție europeană este Telemeaua de Ibănești, un tip de brânză produs în județul Mureș, din lapte de vacă, și maturată după metode specifice regiunii.

Novacul afumat din Țara Bârsei (IGP)

Acest sortiment de pește provine din zona Țării Bârsei și este apreciat pentru aroma sa unică, rezultată din afumarea tradițională cu semn de esență tare.

Obținerea statutului de DOP pentru vinurile Jidvei reprezintă un pas important în promovarea vinurilor românești pe piața internațională. Această certificare nu doar că asigură protecția împotriva falsificărilor, dar și contribuie la consolidarea reputației României ca producător de vinuri de calitate. În plus, recunoașterea produselor tradiționale românești la nivel european sprijină producătorii locali, încurajează dezvoltarea economică a regiunilor și promovează patrimoniul gastronomic al țării. Acest proces face parte dintr-un efort mai amplu de a aduce produsele autentice românești pe mesele consumatorilor din întrega Europă.

În viitor, este de așteptat ca și alte produse românești să obțină astfel de certificări, consolidând astfel locul României pe harta gastronomică a Europei.

Sursă foto: www.primariajidvei.ro, www.jidvei.ro

Muzeul Satului Bănățean din Timișoara va înregistra marca “Țăranul Smart” la OSIM, într-un demers cultural menit să promoveze comportamentul sustenabil și inteligent al țăranului bănățean, anunță AGERPRES. Prin această acțiune, instituția culturală dorește să sublinieze valorile tradiționale ale satului românesc și să le transmită din generație în generație, într-un context în care concept precum economic circular și risipa alimentară devin tot mai relevante în societatea contemporană.

Țăranul smart, un exemplu de sustenabilitate

Mărca Țăranul Smart face referire la comportamentul țăranului bănățean tradițional, care a învățat să trăiască în armonie cu natura, să drămuiască resursele și să valorifice fiecare element din gospodăria sa. Camelia Burghele, etnolog și antropolog cultural la Muzeul Satului Bănățean, subliniază faptul că țăranul bănățean a fost întotdeauna un exemplu de eficiență și sustenabilitate, începând de la utilizarea materialelor uzate pentru a crea obiecte utile, până la conservarea alimentelor pentru întreaga familie pe parcursul anului.

Un exemplu emblematic în acest sens este șpaisul (cămara de alimente) din fiecare gospodărie, care reprezenta un loc valoros pentru întreaga comunitate. În perioada specifică sacrificării porcului de Ignat, întreaga familie se implica activ în procesul de conservare a cărnii, astfel proviziile să fie suficiente pentru întregul an. Acest comportament orientat spre economie și atent la resurse face ca țăranul bănățean să fie considerat astăzi țăranul smart – o persoană care își administrează resursele în mod eficient, fără a face risipă.

Cultura puținului

Într-o eră globalizată, în care risipa alimentară și consumul excesiv sunt teme tot mai discutate, țăranul smart devine un simbol al culturii puținului. Această cultură a puținului nu înseamnă doar economisire, ci și o modalitate de a trăi în mod echilibrat, valorificând fiecare resursă disponibilă. Camelia Burghele afirmă că, spre deosebire de stilul de viață modern, unde risipa este adesea o realitate, în satul tradițional bănățean nu există conceptul de aruncat. “Totul este reutilizat sau dat mai departe, iar acest comportament ar trebui să fie exemplu pentru noi, cei din societatea urbană”, a explicat Burghele pentru AGERPRES.

Acest comportament inteligent al țăranului bănățean, care respectă resursele naturale și valorifică fiecare element, este în perfectă concordanță cu principiile sustenabilității și economiei circulare promovate astăzi pe plan european și global. În acest context, Muzeul Satului Bănățean își propune să transforme țăranul smart într-un simbol cultural recunoscut la nivel european, care să evidențieze importanța comportamentului responsabil față de natură și resurse.

Borco Ilin, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean, a explicat pentru AGERPRES faptul că țăranul smart reprezintă o marcă identitară pentru Banat, un concept care reflectă nu doar valorile tradiționale ale regiunii, ci și spiritul de adaptare și inovație al țăranului bănățean. Acesta consideră că rolul muzeului este să fie păstrătorul patrimoniului imaterial și să ajute la reconstituirea memoriei colective a satului tradițional.

“Este esențial să găsim un nume adecvat pentru acest loc, pentru această cultură a puținului, care a fost transformată într-un adevărat stil de viață de țăranul bănățean. Țăranul Smart este o denumire care reflectă perfect această inteligență a celui care a învățat să facă mai mult cu mai puțin, să conserve și să aprecieze ceea ce are”, a afirmat Borco Ilin.

Multiculturalitate

Un alt aspect semnificativ al Muzeului Satului Bănățean este promovarea multiculturalității regiunii Banat, un loc unde etniile au conviețuit pacific și au împărtășit din tradițiile lor. MSB reflectă această diversitate prin colecțiile sale, care includ gospodării specifice diverselor grupuri etnice, cum ar fi slovacii, nemții, sârbii și maghiarii, dar și prin Aleea etniilor, un loc emblematic care reunește tradițiile fiecărei comunități.

Astfel, Muzeul Satului Bănățean îmbină atât conservarea valorilor tradiționale, cât și promovarea unui comportament sustenabil, în conformitate cu tendințele actuale de protejare a mediului și reducere a risipei. Țăranul Smart devine astfel nu doar un concept local, ci un model de urmat pentru întreaga Europă.

Sursă foto: www.muzeulsatuluibanatean.ro

Un grup de 16 meșteri și artiști populari au primit, în noiembrie 2024, titlul onorific de “Tezaur uman viu”, acordat de către Ministerul Culturii în semn de recunoaștere pentru contribuția lor esențială la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al României. Aceștia sunt:

Amorțitu Elena, din Botoșani

Domeniu: prelucrarea fibrelor și firelor textile – in, cânepă, bumbac, lână, păr

Corlățean Jucan Elena, din Suceava

Domeniu: port – realizare piese (confecționat, cusut mașini tradiționale)

Cosmi Floarea, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea pielor și blănurilor – opincărit

Erhan Aristotel, din Suceava

Domeniu: prelucrare lemn – construcții buciume de lemn

Pop Mihail, din Cluj

Domeniu: spiritualitate – dansator

Tantan Mărioara, din Gorj

Domeniu: țesere covoare oltenești

Țaran Liviu Răduțu, din Suceava

Domeniu: spiritualitate – interpret de muzică instrumentală

Lepădatu Iordan, din Vâlcea

Domeniu: prelucrare lemn – rudărit

Negură Margareta, din Suceava

Domeniu: cojocărit

Căldărar Traian, din Sibiu

Domeniu: prelucrarea metalelor

Manoli Constantin, din Vâlcea

Domeniu: prelucrarea lemnului – realizarea mobilierului gospodăresc

Filep Elisabeta, din Cluj

Domeniu: portul tradițional din Sic (Câmpia Transilvaniei)

Lițu Florin, din Suceava

Domeniu: spritualitate – semnale și cântat ritual din bucium

Marin Vasile, din jud. Argeș

Domeniu: prelucrarea materialelor – fierărit

Sava Nicolae, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea lemnului – confecționarea instrumentelor muzicale din lemn

Ilinca Alexandru, din Vâlcea

Domeniu: prelucrare piei și blănuri – opincărit

Titlul onorific “Tezaur Uman Viu” este o recunoaștere oferită de Ministerul Culturii din România persoanelor care excelează în păstrarea, transmiterea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al țării. Acest program face parte dintr-o inițiativă globală a UNESCO care urmărește să conserve patrimoniul viu al umanității, punând în valoare oameni ce dețin cunoștințe, tehnici și practici unice.

Obiectivele districției “Tezaur Uman Viu” sunt:

• Păstrarea patrimoniului cultural, prin promovarea tradițiilor și meșteșugurilor vechi care riscă să fie uitate.
• Transmiterea cunoștințelor, prin sprijinirea artiștilor și meșteșugarilor care instruiesc noi generații, asigurând continuitatea tradițiilor.
• Recunoașterea publică, prin aprecierea contribuției la identiatea culturală a comunităților și a României.

Pentru a primi distrincția de “Tezaur Uman Viu”, persoanele trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

• Să cunoască în detaliu un meșteșug, un obicei sau o formă de expresie culturală specifică.
• Să exceleze în păstrarea autenticității tradiției.
• Să contribuie la transmiterea cunoștințelor către generațiile următoare.

Prin acordarea acestui titlu, România, prin Ministerul Culturii, contribuie la conservarea diversității culturale. Laureații devin ambsadori ai patrimoniului cultural românesc, participând la expoziții, târguri și evenimente internaționale. Pe lângă recunoașterea publică, deținătorii titlului primesc sprijin pentru promovarea activității lor, facilități pentru organizarea de ateliere și ocazia de a participa la evenimente culturale de anvergură.

Inițiativa a fost lansată în 2010, perioadă în care a avut impact semnificativ asupra păstrării tradițiilor românești. Anual, noi persoane primesc această distracție, consolidând identitatea culturală a României.

Sursă foto: cultura.ro, svnews.ro, basilica.ro

Toți copiii din clasa a IV-a B din Școala Gimnazială Numărul 56 sunt tare fericiți!

Și-au pus hainele de sărbătoare, iile și funda tricoloră, și-au luat sub braț foile albe și culorile și s-au hotărât să își așeze imaginația și gândul bun spre țara lor într-o lucrare aparte: ,,Desenul meu pentru Ziua României, 1 Decembrie!”

Profesorul lor, dascălul Elena Bajdechi, le-a vorbit despre rubrica ,,Desenele lui David” din ,,Matricea Românească”.

DAAAAAAA! (au spus ei în cor) Și noi vrem să desenăm și să colorăm așa cum ne dorim!

Ce idee bună! (și veți vedea ce inspirat au făcut-o!)

Și-au suflecat mânecile cu nerăbdare.

Ce a ieșit? Lucru cu bucurie!

Ce s-a așternut? Gând bun, din inimă, pentru ROMÂNIA!

,, La mulți ani, dragi români de pretutindeni!”,,Hai să dăm mână cu mână, toți cu inima română! 1 Decembrie să unească, toată suflarea românească!” (Alessia)

,, La mulți ani, România!” (Rareș)

,, Mândru că sunt român! La mulți ani, dragă Românie!” (Tudor)

,,Dragă România, îmi doresc ca fiecare om din această țară să aibă dorințele împlinite!” (Ștefan)

,, România, te iubesc!” (Ștefan G.)

,,Tot ce-i românesc nu piere!” (David Ioan)

,, Dragă Românie, te iubesc foarte mult!”,, Români, ajutați-vă unii pe alții!” (Georgiana)

,, România vă împlinește visele! Aveți încredere în România!” (Maia Dorotheea)

,, România, ești o țară foarte frumoasă, să ne ții pe toți uniți!” (David E.)

,, La mulți ani, România!” (Alex)

,, Pentru mine nu doar 1 Decembrie e Ziua României, în fiecare zi e ziua țării mele!” (Iulia)

,, La mulți ani, țara mea!” (Robert)

,, A fi român înseamnă om curajos și puternic!” (Tudor I.)

,, Doresc românilor să se înalțe, să zboare în văzduh, mereu fericiți, niciodată neajutorați sau triști!” (Emilia)

,, La mulți ani, România, te iubesc!” (Raluca)

,, România, La mulți ani!” (Laura)

,, Dragă România, La mulți ani, buni!” (Ariana Maria)

,, România, La mulți ani!” (Mara)

,, La mulți ani, țara mea!” (Zoe)

,, România mea iubită!!!” (Maya)

,, România este locul cel mai frumos din lume! Românii să petreacă în bună înțelegere!” (Diana Maria)

Tot ceea ce copiii au creat și au rostit pe noi ne-a impresionat foarte mult! Am dorit ca și cititorii Matricei Românești să simtă bătăile puternice de inimă pe care noi le-am simțit!

Versurile lui Iosif o să ne emoționeze mereu:

,,Dragă țara mea iubită,

Vreau să te fac fericită!

Pentru când voi crește mare,

Îmi doresc să fie Soare,

Oameni calzi, senini și buni,

Numai tu să poți s-aduni.

Să fim bine pregătiți,

Noi mereu să fim uniți!”

La mulți ani, ROMÂNIA!

Via Transilvanica este un traseu de lungă distanță unic în România, care traversează diverse regiuni geografice și culturale ale țării, oferind călătorilor o experiență autentică de explorare a naturii, istoriei și tradițiilor. Lansată în 2018 de către ONG-ul Tășuleasa Social, această potecă de peste 1.400 km leagă Drobeta-Turnu Severin, pe malul Dunării, de Putna, în Bucovina, trecând prin 10 județe. Ideea s-a inspirat din trasee similare din Europa, precum Camino de Santiago din Spania sau Pacific Crest Trail din SUA.

Un traseu pentru toți

Via Transilvanica este gândită ca un traseu accesibil tuturor categoriilor de aventurieri, indiferent dacă sunt pasionați de drumeții, ciclism montan sau pur și simplu iubitori ai călătoriilor. Drumul este împărțit pe segmente marcate, fiecare cu o lungime de aproximativ 20-25 km, astfel încât să fie parcurse cu ușurință într-o zi. Pe parcurs, traseul este dotat cu borne sculptate și indicatoare care facilitează orientarea.

Traseul oferă oportunități diverse: de la explorarea Munților Carpați, cu peisaje sălbatice, până la plimbări prin sate pitorești unde tradițiile și meșteșugurile se păstrează încă vii. Fiecare etapă aduce o nouă poveste, fie ca este despre natura sălbatică, moștenirea culturală sau ospitalitatea localnicilor.

Via Transilvania parcurge numeroase regiuni:

• Banat – Pornind din Drobeta-Turnu Severin, traseul străbate locuri încărcate de istorie romană și peisaje cu dealuri.
• Oltenia de Nord – Aici, călătorii descoperă pădurile dense și dealurile, dar și tradițiile pastorale.
• Transilvania de Sud – Trece prin vechiile sate săsești și bisericile fortificate, oferind o incursiune în istoria medievală.
• Ținutul Secuiesc – Cunoscut pentru cultura și gastronomie unică, această regiune este o combinație fermecătoare de tradiți și natură.
• Bucovina – Finalul traseului, la Putna, unde călătorii pot vizita Mănăstirea Putna și alte lăcașuri istorice și spirituale.

Fiecare regiune traversată oferă atracții care îmbină natura, cultura și istoria. Astfel, în zona Banat, pot fi vizitate Podul lui Traian, Castrul Roman din Drobeta-Turnu Severin, Clisura Dunării și Cascada Bigăr (deși s-a prăbușit în 2021, rămâne un simbol al zonei). Îl Oltenia de Nord și Hunedoara, cei interesați sunt invitați să viziteze Peștera Polovragi și Sarmizegetusa Regia. Cetatea Albă Carolina, satele săsești din Sibiu și Biserici Fortificate, precum și Sighișoara vă așteaptă în zona Transilvania. Lacul Sfânta Ana și pădurile de mesteceni din zona Ținutului Secuiesc sunt printre atracțiile din zonă, iar în Bucovina, Pasul Tihuța, mănăstirile pictate din bucovina și Mănăstirea Putna reprezintă adevărate atracții.

Unul dintre principalele obiective ale proiectului este promovarea turismului sustenabil. Pe lângă faptul că încurajează explorarea lentă, Via Transilvanica oferă o șansă comunităților locale să beneficieze economic prin servicii turistice, precum cazare, mese tradiționale sau ghidaj.

Cele 1.400 de borne plasate de-a lungul drumului, sculptate de artiști români, sunt atât indicatoare, cât și opere de artă, ce reflectă identitatea regiunilor prin care trece traseul. Acestea devin puncte de atracție pentru călători și contribuie la estetica drumului.

Specialiștii oferă câteva sfaturi celor interesați de parcurgerea Viei Transilvanica. Aceștia recomandă ca fiecare să aleagă segmentele potrivite în funcție de nivelul său de experiență și de condiția fizică. Totodată, celor care doresc să exploreze le este recomandat să aibă un echipament de calitate, în special dacă doresc să facă drumeții în zonele montaje. Bocancii, un rucsac confortabil și o trusă de prim-ajutor nu ar trebui să lipsească nimănui. Traseul include locuri de campare, pensiuni și case tradiționale, multe dintre ele fiind gestionate de localnici, astfel, este recomandat să vă interesați înainte de a pleca de potențiale locuri în care puteți dormi.

Una dintre valorile fundamentale ale proiectului este conservarea mediului și implicarea comunităților locale. Astfel, se încurajează respectarea naturii, strângerea deșeurilor și interacțiunea responsabilă cu localnicii. În plus, cumpărarea produselor locale și cazarea la pensiuni de familie contribuie la dezvoltarea economică a regiunilor traversate.

Via Transilvanica este o invitație la descoperirea României autentice. Cu peisaje spectaculoase, o invitație la descoperirea istoriei și a tradițiilor bine păstrate, traseul unește regiunile Româniai sub forma unui drum accesibil tuturor. Fie că veți alege să parcurgeți întregul traseu sau doar o parte, Via Transilvanica promite să ofere o experiență memorabilă.

Sursă foto: viatransilvanica.com, libertatea.ro

Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a încheiat pe 27 iulie înscrierea de noi situri pe Lista Patrimoniului Mondial, după ce în ultimele zile au fost adăugate 26 de situri, printre care, din România, „Frontierele Imperiului Roman – Dacia” și o serie de sculpturi în aer liber ale maestrului modernist român Constantin Brâncuși, marcând locul acestora drept unele dintre cele mai notabile exemple de artă publică ale secolului al XX-lea.

Creată de Brâncuși în Târgu Jiu în perioada 1937-1938, colecția în aer liber, ansamblul monumental “Calea Eroilor”, care include „Coloana fără Sfârșit”, „Poarta Sărutului”, “Masa Tăcerii” și “Aleea Scaunelor”, reprezintă un omagiu adus soldaților căzuți în Primul Război Mondial. Aliniate pe o axă de 1,5 km lungime de-a lungul Bulevardului Eroilor din Târgu Jiu, lucrările care compun „Calea Eroilor” sunt unele dintre puținele lucrări ale lui Brâncuși aflate în România.

„Recunoașterea acordată ne obligă să protejăm ansamblul monumental, să-l păstrăm intact pentru generațiile viitoare și pentru memoria culturală a umanității”, a declarat ministrul Culturii, Raluca Turcan.

Brâncuși s-a născut în micul sat Hobița de lângă Munții Carpați, dar a trăit la Paris cea mai mare parte a vieții. A ajuns la Paris în 1904, după o călătorie de un an și jumătate și, în cele din urmă, a lucrat sub conducerea lui Auguste Rodin. A părăsit atelierul lui Rodin în 1907 spunând că „nimic nu crește sub copaci mari” și a devenit unul dintre cei mai influenți artiști ai secolului XX. Și-a lăsat moștenire atelierul și o parte din arta sa statului francez după moartea sa, în 1957. Aceasta pentru că, deși a dorit să-și lase lucrările României, guvernul comunist de atunci a refuzat oferta.

În 2023, orașul Timișoara din vestul României a organizat prima expoziție retrospectivă a lucrărilor artistului care a avut loc în țara sa natală în mai bine de 50 de ani. O expoziție completă separată Brancuși s-a încheiat în luna iulie la Centrul Pompidou din Paris.

De asemenea, “Frontierele Imperiului Roman – Dacia” este cea mai complexă nominalizare făcută de România până acum, dosarul conținând 277 de componente distribuite de-a lungul a peste 1.000 de kilometri.

Noile înscrieri completează prezența României pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, ce include Delta Dunării (1991), Satele cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Bisericile din Moldova (1993, 2010), Mânăstirea Hurezi (1993), Cetățile dacice din Munții Orăștiei (1999), Centrul Istoric Sighișoara (1999), Bisericile de lemn din Maramureș (1999), Pădurile seculare și virgine de fag din Carpați și alte regiuni ale Europei (2017) și Peisajul cultural minier Roșia Montană (2021).

Între cele 26 de noi situri adăugate se mai numără Axa Centrală a Beijingului, deși cu o atenționare din cauza „presiunilor de dezvoltare” cu care se confruntă unele secțiuni ale acesteia, sistemul de peșteri din Parcul Național Niah, din Malaezia, complexul rezidențial Schwering, din Germania și situl arheologic Al-Faw din Arabia Saudită.

Japonia, Thailanda, Rusia, Kenya și Iran au primit, de asemenea, confirmarea includerii unor noi situri recunoscute pe Lista UNESCO.

Mănăstirea Sfântul Ilarion din Fâșia Gaza, în pericol din cauza războiului dintre Israel și organizația teroristă Hamas, sau Parcul Național Lencois Maranhenses Brazilia sunt alte situri care au primit aprobarea UNESCO.

China a fost țara cu cele mai multe situri înscrise în acest an, după ce comitetul a aprobat includerea rezervațiilor de păsări migratoare din Marea Galbenă și coasta Golfului Bohai, precum și a deșertului Badain Jaran, al treilea ca mărime din țară. Astfel, China a devenit țara cu al doilea cel mai mare număr de situri înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial, cu 59, cu unul mai puțin comparativ cu Italia.

UNESCO a decis, de asemenea, retragerea celui mai mare parc natural din Senegal, Niokolo-Koba, de pe Lista Patrimoniului Mondial în Pericol, în urma „eforturilor încurajatoare” ale autorităților de a conserva această rezervație mondială a biosferei, care se confrunta cu o serie de amenințări.

Până în prezent, Comitetul Patrimoniului Mondial a înscris 1.222 de situri din 168 de țări pe Lista Patrimoniului Mondial, printre care Taj Mahal din India, monumentele din Piazza del Duomo din Pisa, Italia, sau grupul de proprietăți eclectice construite de arhitectul Antoni Gaudi în Barcelona, Spania.

Sursă foto: www.centrulbrancusi.ro

Produs alimentar tradițional, sardeluța marinată din România a câștigat recunoaștere și protecția Uniunii Europene datorită valorii sale culturale și tradiționale, fiind inclus miercuri, 17 iulie, în Registrul specialităților tradiționale garantate al Uniunii Europene.

Ce este sardeluța marinată?

Șprotul este un pește mic, argintiu, care se găsește din abundență în Marea Neagră. Are o textură delicată și un gust specific, care devine și mai pronunțat după marinare. Tradiția marinării acestui pește datează de secole, fiind o metodă de conservare utilizată de pescari de-a lungul coastei românești. Procesul de marinare a fost dezvoltat ca răspuns la necesitatea de a păstra peștele proaspăt pe perioade lungi de timp, când refrigerarea modernă nu era disponibilă.

Sardeluța marinată este un preparat iubit în bucătăria Românească, în special în Dobrogea. În această zonă, în cadrul târgurilor locale și festivalurilor pescărești, sardeluța marinată joacă un rol important, fiind unul dintre cele mai apreciate preparate atât de localnici, cât și de turiști.

Rețeta tradițională românească

Pentru a prepara sardeluța marinată conform metodei tradiționale românești, sunt necesare câteva ingrediente: șprot proaspăt, sare grunjoasă, oțet de vin, apă, ulei de floarea soarelui sau de măsline, condimente – boabe de piper, foi de dafin, boabe de ienupăr și, eventual, zahăr și alte condimente, precum coriandu sau semințe de muștar, după gust.

Se începe cu pregătirea sardeluțelor – acestea sunt mai întâi curățate de solzi și eviscerate. După curățare, sunt spălate bine în apă rece. Peste peștele curat se presară sare grunjoasă, urmând ca acesta să fie lăsat să stea timp de 24-48 ore. Acest pas ajută la deshidratarea parțială a peștelui și la conservarea lui. Sardeluțele sunt așezate în straturi, fiecare strat fiind acoperit de sare.

După sărare, sardeluțele sunt clătite pentru a îndepărta excesul de sare. Apoi, sunt așezate în borcane sau vase de ceramică, intercalând straturile de pește cu condimente (boabe de piper, foi de dafin, boabe de ienupăr). Amestecul de marinadă, format din oțet din vin și apă (în proporții egale), este turnat peste sardeluțe până ce acestea sunt complet acoperite. Uneori, pentru a echilibra aciditatea, se adaugă și zahăr. Borcanele sunt sigilate și lăsate la maturat timp de 1-2 săptămâni într-un loc răcoros. În acest timp, peștele absoarbe aromele condimentelor și se marinează complet.

După maturare, sardeluțele marinate pot fi păstrate la rece timp de mai multe luni. Uneori, se adaugă un strat de ulei deasupra, pentru a sigila marinada și a preveni oxidarea.

Produse românești protejate în Uniunea Europeană

Prin obținerea statutului Specialitate Tradițională Garantată (STG) din partea Uniunii Europene, este asigurat faptul că numai sardeluțele marinate conform metodelor tradiționale și provenind din regiunea specifică pot purta această denumire. Acest lucru ajută la păstrarea calității și autenticității produsului.

România are îl total 14 produse recunoscute și protejate la nivel european, printre care:

• Produse cu Indicații Geografice Protejate (IGP): Magiun de Topoloveni, Salam de Sibiu, Novac afumat din Țara Bârsei, Scumbie afumată de Dunăre, Salată de icre de știucă din Tulcea, Pită de Pecica, Telemea de Sibiu, Cârnați de Pleșcoi, Cașcaval de Săveni și Salinate de Turda.
• Produs cu Denumire de Origine Protejată (DOP): Telemea de Ibănești
• Produse cu Specialitate Tradițională Garantată (STG): Salata tradițională de icre de crap și Sardeluță marinată fabricată conform rețetei Românești.

Sursă foto: Facebook Deltaica