„Situaţia românilor din Timoc este dramatică. Dacă nu se va investi în educaţie, în a avea şi a ţine şcoala românească, noi vom dispărea”, a atras atenţia, cu amărăciune în glas, pentru Matricea Românească, unul dintre liderii comunităţii româneşti din regiunea Timoc, Serbia, medicul Predrag Balaşevici, pe care l-am întâlnit la Belgrad.

De profesie medic pediatru, Predrag Balaşevici este o figură cunoscută printre românii din Serbia, ca preşedinte al Pârtiei (Partidului) Neamului Rumânesc, ce militează pentru drepturile minorităţii româneşti.

Acesta subliniază că lipsa educaţiei în limba română, în regiunea Timoc, erodează puternic identitatea românilor de aici, punând tot mai mult în pericol însăşi existenţa minorităţii româneşti.

“Situaţia este dramatică, iar dacă nu se va investi urgent în şcoala românească, în educaţia în limba română, noi vom dispărea! Trebuie să vă gândiţi că atâta amar de vreme noi nu am avut şcoli româneşti, nu am învăţat limba, nu am beneficiat de nici o susţinere, nu am avut ziare, Biserică, administraţie, nimic în limba română – şi totuşi, românii şi-au conservat identitatea de limbă, tradiţiile şi obiceiurile. Este aproape o minune.”

Predrag Balaşevici lider românii din Timoc şcoala românească discuţie Matricea Românească la Belgrad interior

Predrag Balaşevici, un medic român care vrea să facă bine identităţii româneşti şi compatrioţilor din Valea Timocului, al căror număr este estimat la 300.000

Implicat în conservarea identităţii româneşti pentru că “toţi cei care putem contribui la lucrurile bune, ar trebui să o facem, dincolo de câmpul strâmt al profesiei noastre”, medicul Predrag Balaşevici deplânge lipsa unei strategii coerente, la nivelul autorităţilor române, privind protecţia românilor din afara graniţelor.

“Situaţia cu care se confruntă românii din Timoc este, din păcate, similară cu cea a românilor din Bulgaria, din Basarabia, şi aşa mai departe. Am avut discuţii cu românii din toate aceste zone, şi toţi se plâng că sunt uitaţi sau se face prea puţin pentru ei. În Ucraina există şcoli româneşti, în Serbia nu. (…) Sigur, există şi mulţi patrioţi în rândul autorităţilor, însă problema românilor din afara graniţelor este abordată mai mult funcţionăreşte decât cu sufletul. Ajutorul este insuficient şi greoi. România nu are nici o strategie coerentă, susţinută pe termen lung, cu privire la românii din afara graniţelor.”

Atâta amar de vreme, nu am avut şcoli româneşti, nu am învăţat limba română, nu am avut ziare, Biserică, administraţie, nimic al nostru – şi totuşi, românii din Timoc şi-au conservat identitatea de limbă, tradiţiile şi obiceiurile. În secolul XXI însă – secolul englezei, al Internetului şi al migrării masive la oraş – nu vom mai reuşi

“La polul opus, Ungaria investeşte milioane de euro în Voivodina, inclusiv în agricultură, unde acordă fermierilor de origine maghiară împrumuturi la dobândă foarte mică. Probabil că, în gândirea lor pe termen lung, aceste investiţii au sens. Se gândesc, poate, că într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, aceste teritorii ar putea fi ale lor.”

De loc din Bor, Serbia, Predrag Balaşevici este circumspect cu privire la şansele românilor din Valea Timocului în lipsa promovării susţinute şi programatice a identităţii proprii, româneşti, în regiune:

“Întorcându-mă la prima idee: a fost posibil să rămâi român [în Timoc] în secolele XIX-XX, dar acum, în secolul XXI, odată cu avântul englezei, cu proliferarea internetului, cu mutarea tinerilor la oraşe, nu se va mai putea. Copiii nu mai sunt interesaţi să înveţe limba română, iar dacă nu o vor studia la şcoală, suntem condamnaţi la dispariţie.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi – specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din capitala Voivodinei, Lucian Marina, rezident în zonă de patru decenii. O corespondenţă de la Novi Sad, despre românii din Serbia, de Teodor Burnar (text) şi Ovidiu Iordache (foto).

    Animator cultural şi jurnalist, fost absolvent de facultate la Zagreb, Lucian Marina se descrie “român get-beget, prin toată istoria neamului. Mă trag din Voivodinţ – satul voievodului – situat la 500 de metri de frontiera cu România, în imediata apropiere a Vârşeţului.”

    Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior cu revista

    Românul Lucian Marina din Voivodina, consultând, cu pietate, revista Matricea Românească

    Ajuns să vieţuiască, de decenii bune, la Novi Sad (urbe ce se pregăteşte să fie Capitală Europeană a Tineretului în 2019 şi Capitală Culturală Europeană în 2021), românul Lucian Marina spune despre oraşul adoptiv că “este un centru cultural al sârbilor, care găzduieşte Matica srpskamatca sârbească – înfiinţată de fapt la Pesta în 1826, ca apoi să treacă la Novi Sad în 1864.”

    Matricea Românească, prolifică în matica srpska

    Va rămâne, probabil, o inedită a istoriei faptul că Matricea Românească a ajuns în 2018, iată, exact în “matca sârbă”, locul ce găzduieşte cea mai veche instituţie cultural-ştiinţifică din ţara vecină. Însă românii, a se citi matricea românească, prosperă în această matcă sârbească, după cum a lămurit Lucian Marina.

    “Românii din Novi Sad sunt puţini la număr, însă majoritatea sunt intelectuali: la radio, la televiziune, la catedra de Limbă şi Literatură, corespondenţi ai ziarului Libertatea (ziar al românilor din Serbia, n.n.), sau medici, oameni de ştiinţă, cercetători la Institutul pentru Manuale.

    Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior ipostaze

    Român get-beget: Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Novi Sad, Voivodina, Serbia

    Suntem 1000 de români, aproximativ, la Novi Sad. Printre altele, se spune despre oraş, chiar şi prin documente, că a fost fondat şi de unul Ion sau Iovan Valahul – deci Ion Vlahul. Mulţi români de aici au ajuns să fie doctori în ştiinţe, la tot felul de instituţii. Cum se raportează sârbii la noi? Dacă lucrezi bine şi mult, te recunosc sârbii.”

    “Voi păstraţi mai bine tradiţiile şi obiceiurile decât românii din Ţară!”

    Românul din Novi Sad a explicat, pentru Matricea Românească, situaţia privilegiată a românilor din Voivodina, comparativ cu cea a românilor din Timoc: “Ne simţim nu doar liberi, ne simţim ai locului. Românii au un statut special aici încă din perioada monarhiei austro-ungare, drepturile lor istorice au fost păstrate şi respectate, pe cât s-a putut. Noi aici organizăm, la Casa Românească, unde este sediul Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Republica Serbia, diferite reuniuni (prezentări de carte, lecturi de poezie, obiceiuri de iarnă). Este o viaţă culturală înfloritoare. Se întâmplă deseori să vină din România prieteni, colegi, oaspeţi care, nu doar din curtoazie, zic că «Voi păstraţi mai bine şi mai mult tradiţiile şi obiceiurile, decât la noi în ţară!»

    Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina publicaţii româneşti

    Publicaţii româneşti din Serbia, editate de Societatea de Limba Română din Voivodina

    Pentru Lucian Marina, nu există dubiu asupra poetului naţional (“Eminescu este cel mai mare!”), chiar dacă adesea a fost confundat, din cauza asemănării fizice izbitoare, cu Adrian Păunescu, cel cu care a fost “frate de cruce”, la fel cum a fost şi cu regretatul Grigore Vieru.

    România nu se termină la graniţe

    Acest “Adrian Păunescu” de Voivodina l-a evocat pe Nicolae Iorga, în finalul discuţiei noastre, exprimându-şi optimismul asupra perpetuităţii românilor nu doar în România, ci oriunde se va împrăştia (şi reuni) matricea românească.

    Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina Dacia greyscale

    Prezenţe româneşti în Serbia: Dacia, eterna constantă…

    “Este cunoscută, deja poate epuizată, ideea lui Nicolae Iorga, că «România are 2 prieteni: Marea Neagră şi Serbia». Or, România are mai mulţi prieteni, fiindcă este înconjurată de români. În toate ţările din jurul României, pe teritoriul fostei Românii Mari, sau pe alte teritorii mai îndepărtate, care nu i-au aparţinut nicicând României – poate de pe vremea lui Burebista, când teritoriul era mult mai mare – sunt români în jurul României, uneori şi uitaţi de Ţara-Mamă, sau nu prea bine văzuţi, sau insuficient ajutaţi în eforturile lor de a-şi păstra conştiinţa naţională, identitatea naţională – înainte de toate, cultura, tradiţiile. Aceşti români îşi păstrează identitatea, vorbesc şi vieţuiesc româneşte. România nu se termină la graniţe.”

     

    Cu mulţumiri deosebite pentru sprijinul acordat în realizarea materialului domnului Alin Ciocănea (Ambasada României de la Belgrad).

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Teodor Burnar

    Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Ovidiu Iordache

    Ovidiu Iordache

    Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
    Ovidiu Iordache

    Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

      Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria însemna mai mult decât propria viață. Un secol de la Marea Unire. O spunem cu mândrie, de parcă noi înșine am luptat pentru împlinirea acestui arzător deziderat.

      De fapt, noi nu am făcut nimic. Nimic pentru a continua această luptă. Aproape tot ce am câștigat în anul 1918 am cedat în circumstanțele nefavorabile din cel de-al Doilea Război Mondial, dar ce e mai grav decât aceasta e că nu luptăm să păstrăm nici măcar ceea ce ne-a rămas. Nu există tristețe mai mare decât să fii obligat să vorbești altă limbă în țara ta, să fii străin pe propriul pământ. Ne întrebăm atunci: care este rezultatul eforturilor de acum o sută de ani? Unde e de fapt unitatea de țară și de neam?

      În acest an atât de valoros din punct de vedere istoric, suntem mai dezbinați decât oricând. Se pregătesc manifestații pentru celebrarea atât de importantului eveniment de acum 100 de ani, dar nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea traiului prezent. Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi. Cine este vinovat de toate astea? Aici apare marea problemă: în loc să întrebăm „cine este vinovat?”, ar trebui să ne întrebăm „oare eu sunt vinovat?” Așa se descoperă o certitudine: fiecare dintre noi este vinovat, direct sau indirect, în primul rând prin acceptarea a tot ceea ce ni s-a părut nedrept.

      Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi

      În dorința de asigurare a propriului confort, uităm ce este mai important: lucrurile mari se realizează împreună, nu individual. Mulți aleg calea aparent simplă, pleacă în alte țări, renunțând să se mai întrebe ce nu funcționează în propria țară. Realitatea este că această cale nu e deloc simplă: nu e simplu să-ți lași în urmă copiii, părinții, bunicii, locul natal, limba, obiceiurile, istoria. Nu e simplu să fii străin printre străini, dar un lucru e sigur: e mai ușor decât să fii străin printre ai tăi.

      O sută de ani de zbuciumată istorie, de schimbări radicale și de lupte pentru libertate. Ce s-a întâmplat cu această dorință de integritate teritorială și cu dorul de unitate? Unde s-au pierdut? Ce e drept, există un sentiment general de nepăsare față de țară. În loc să elogiem excesiv valorile trecute, haideți să le promovăm pe cele ale prezentului. În fond, ele sunt singura șansă pentru o schimbare în bine. Să fie acesta anul în care țara face primul pas spre vindecare, ca după o sută de ani, să se sărbătorească centenarul unei reînvieri naționale.

       

      Foto deschidere: Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor (Drobeta-Turnu Severin), Ovidiu Iordache

      Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

      Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

      Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

      În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

      Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

      Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

      Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

      Domnule, fă o bibliotecă românească!

      Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

      O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

       

      Foto deschidere: europalibera.org

      Un teribil exod din România în străinătate naşte un ocean de morminte între părinţi şi copii. O meditaţie răvăşitoare, semnată Adrian Mielcioiu, pe Matricea Românească.

      Exasperat că barca țării lui înaintează prea încet către malul dorit, a lăsat jos vâslele hodorogite şi s-a aruncat peste bord, înfruntând solitar valurile care se interpuneau între el şi conaționalii lui rămaşi în barcă, din ce în ce mai multe, pe măsură ce se apropia către colacul de salvare pe care noua sa țară îl vindea la un preț al cărui ordin de mărime urma să îl afle după primirea noii cetățenii.

      Prețul fusese luat în calcul din România, bineînteles, însă viața printre străini îl făcea să crească odată cu trecerea timpului, mai mult chiar şi decât frustrarea acumulată pe vremea când avea o singură țară.

      Ajuns în acest punct, pe vajnicul nostru înotător de performanță au început să-l chinuie regretele de care nu putea să scape oricâte argumente şi-ar fi adus.

      Poate că dacă n-ar fi părăsit barca părinților săi cu atât de mulți ani în urmă şi-ar fi vâslit în continuare alături de ei, acum ar fi fost cu toții împreună andocați în portul acela civilizat unde se simțea singur şi dezrădăcinat pe puntea țării lui de adopție.

      Sau poate măcar mai aproape, văzând totuşi distanța considerabilă pe care mormintele părinților lui o mai aveau încă de străbătut.

      Foto deschidere: atlasobscura.com

      De la ce faci, bre? la ce faci, bro? e o distanţă mare, cam cât între limba engleză şi limba română, via romgleză. Silvia Iorgulescu dezbate – şi combate.

      Mai întâi de toate, două dedicații (acknowledgements) – exemplare și totodată complementare:

      Acknowledgements

      (Dedicaţii)

      Dialog între doi copii (jucători de Minecraft):

      – Ştii cum se spawnează oile?

      Nu. Cum?

      – Random.

      ***

      Conversație între nepoata de la București și mamaia „de la țară”:

      – Auzi, mamaie, că vin voucherele [de vacanță]!

      – Aoleu, maică, dar de ce?

      Să nu fie panică: termenul de „imperialism” aparţine britanicului Robert Phillipson, unul dintre cercetătorii noului val al planificării / politicilor lingvistice. Ştiinţa, aflată la intersecţia mai multor discipline – lingvistică, sociologie, ştiinţe politice – are ca scop studierea raporturilor care se generează între limbile aflate în contact / concurenţă într-un anumit spaţiu geografic şi într-un context temporal dat.

      Constatarea că, în dinamica mondializării, engleza devine o limbă din ce în ce mai răspândită la nivel internaţional a condus la ideea că acest avânt se concretizează în detrimentul folosirii limbilor locale. În cazuri extreme, engleza le poate reduce acestora importanţa sau grăbi dispariţia. Pe termen lung, efectele procesului sunt subminarea diversităţii lingvistice globale şi a „drepturilor lingvistice ale omului”, adică a libertății  de a-ţi cunoaşte şi utiliza limba maternă.

      Cum? Prin rolul de limba franca pe care limba engleză şi-l asumă într-un număr variat de domenii ale comunicării sociale, private, publice, comerciale sau ştiinţifice. Părintele conceptului de imperialism lingvistic arată că factorii care contribuie la instituirea englezei ca limbă dominantă şi la crearea unei ierarhii a limbilor sunt atât structurali (resursele materiale – investiţiile făcute în companii, produse, instituţii, învăţământ etc.), cât şi ideologici (părerile despre valoarea şi utilitatea unei limbi – de exemplu atunci când, pentru găsirea unui serviciu bine plătit, este obligatorie cunoașterea la nivel nativ a englezei).

      Este vizibil cu ochiul liber că engleza îşi adjudecă rolul de înlesnitor comunicaţional în mediul de afaceri şi companii, finanţe, cadrul academic, diplomaţie

      Este vizibil cu ochiul liber că engleza îşi adjudecă rolul de înlesnitor comunicaţional în mediul de afaceri şi companii, finanţe, cadrul academic, diplomaţie. Alături de ele, domenii considerate de mai mică importanţă, dar al căror impact este esenţial, construiesc continuu profilul de superputere lingvistică al englezei: IT, cinematografie, branduri şi etichete, vechile şi noile media.

      Şi dacă tot veni vorba (sau by the way), în 2005, iniţiativa B@BEL a UNESCO arăta că 90% din conţinutul disponibil pe internet era redactat în numai 12 limbi (dintre care 72% în engleză) şi că utilizatorii de limbi regionale sau minoritare erau pur şi simplu ignoraţi în spaţiul virtual, accesul la informaţie fiind obligatoriu mediat de folosirea unei limbi străine. Posibil ca oferta lingvistică a internetului să se fi schimbat, ponderea englezei rămânând însă majoră.

      Tot astfel, politică lingvistică, prin alegerea preferenţială a unei anumite limbi, fac şi comunicările scrise şi expuse de orice fel: mesajele publicitare, inscripţiile de pe tricouri, logourile şi motourile, signalistica urbană.

      Aplicând informaţiile de mai sus pe plan local, constatăm că „imperialismul” englezei are şi aici „soldaţii” săi. Se cunosc exemplele numeroase de barbarisme şi calcuri lingvistice fără noimă, adoptate cu bucurie şi puţin discernământ, în condiţiile în care româna are suficiente echivalente pentru multe dintre cuvintele noilor terminologii.

      Astfel, facilităţile au căpătat sensul de clădiri / construcţii / edificii, comisioanele nu mai sunt doar bancare şi contractuale, ci au devenit fostele treburi / chestii / alergături, iar a-ţi face cineva ziua nu înseamnă a te serba, ci a te amuza copios.

      Dar lucrurile devin mai interesante. Dacă surfezi pe un site de joburi, vei găsi numeroase oportunităţi de aplicare: key account, assistant manager, business assistant, php developer, inside sales representative. După un interviu cu cei de la HR, poţi să ajungi să lucrezi într-o multinaţională, unde mai înveţi şi alte cuvinte cool din jargonul profesiei și nu numai. În lunch break, dai cu badge-ul, ieși din building și te duci la cel mai apropiat restaurant, de unde îți iei o salată raw vegan, în timp ce răsfoiești o revistă glossy, de unde afli că „albul e noul negru, turcoazul este noul fuchsia etc.”, plus alte tips-uri, pros & cons și noile hituri must have ale sezonului. Și, azi așa, mâine așa, odată te trezeşti numind workflow distribuirea pachetelor la pomana de 40 de zile a lu’ tataie!

      Azi așa, mâine așa, odată te trezeşti numind «workflow» distribuirea pachetelor la pomana de 40 de zile a lu’ tataie!

      Dar, cum spune o vorbă românească, nu-i dracul chiar atât de negru. Profilul vorbitorilor şi scriitorilor de romgleză e comic. Dar asta nu înseamnă că e şi general. Adevărat, există categorii vulnerabile: copiii (a căror existență a fost complicată de YouTube, Xbox, jocuri online, ba chiar și rețele sociale); cei care – prin natura profesiei sau din motive variate – au un contact intens cu engleza (după 8 ore de gândit şi vorbit în altă limbă, transferurile între cele două coduri lingvistice sunt inevitabile) şi snobii. Dar nu e nici primul val de modă lingvistică şi nici cel mai intens. Şi, ca orice trend, trece. Nimeni nu mai zice azi protipendadă (fără să-i adauge o implicită nuanţă ironică), deşi, pe vremea numeroaselor importuri lingvistice neogreceşti, cuvântul făcea parte din vocabularul cotidian.

      Explicabil. Importurile intră în năvală zgomotoasă şi pleacă discret din lexic, cea mai permisivă şi mai schimbătoare componentă a limbii, câteodată fără să lase urme vizibile peste o sută sau două sute de ani. Ele părăsesc limba odată cu realităţile pe care le denumesc, cu descoperirea altei mode sau cu reîntoarcerea (ca replică a excesului) la cuvintele mai vechi părăsite. Unele – câteva, cu adevărat utile – rămân în limbă ca împrumuturi neologice, îmbogăţind-o. Dar ele nu schimbă grafia sau fonetica, nu adaugă noi conjugări, nu transformă, într-un cuvânt, „osatura” limbii.

      Şi dacă mania englezismelor atinge un nivel superficial al limbii, redus este şi numărul de utilizatori ai jargonului. Stridenţa barbarismelor creează impresia falsă a omniprezenței.

      Dar poate cel mai important este că, odată cu intrarea în vocabular de noi şi excesive cuvinte, se produce şi conştientizarea fenomenului, corespunzător sancţionată. Avem anticorpi, umorul, şi am produs şi antidotul: ironia.

      Importurile intră în năvală zgomotoasă şi pleacă discret din lexic, cea mai permisivă şi mai schimbătoare componentă a limbii, câteodată fără să lase urme vizibile peste o sută sau două sute de ani

      Cum procedăm? Nivelurile de acţiune sunt mai multe. Mai întâi, adăugarea de terminaţii româneşti în conjugarea verbelor (ne focusăm) şi formarea de substantive românizate prin analogie cu alte exemple de sufixare locale (nu bullying, ci bullyzare). Nu pare mult, dar transformările stârnesc râsul, cel care biciuieşte moravurile. În aceeași situație se află și construcțiile hibride, care pot fi percepute sever și critic sau apreciate pentru umorul lor, fie că e involuntar sau nu. Oricum ar fi, au o acțiune homeopatică: „otrava” lor face mai puțin rău decât bine, iar acțiunea curativă înseamnă tocmai conștientizarea alăturărilor nefirești: pup U e unul dintre cele mai noi fenomene. Dar aici practica e veche și folclorul urban are replici asemănătoare și referitoare la alte tipuri de excese de import, și la alte vremuri: mă f*ck că plouă; îmi pare cu I’m sorry; kakaia zdreanța, Othello?; c’est la vie, toujours parchive; cine bate noaptea la fenêtre moi?…

      de la ce faci bre la ce faci bro limba română romgleza şi limba engleză interior

      Un joc de cuvinte spune multe despre starea limbii şi „trendurile” lingvistice

      Ce ar mai fi? Adaptarea neaoşă a unor sintagme celebre şi promovarea lor pe acelaşi suport pe care au făcut carieră internaţională: şezi blând – keep calm – (cu emblema binecunoscută a coroanei britanice) apare, nediscriminatoriu, pe tricouri, căni şi  insigne. Un pas mai departe, jocurile de cuvinte arată asumarea conștientă a statutului de vorbitori ocazionali (ne-nativi), care văd din afară fenomenul şi îşi permit să intervină cu umor în desfăşurarea lui, punându-i în paranteze logica: someone call nine wine wine. Last, but not least, există parodierea maniei englezismelor prin crearea de cuvinte pornind de la vorbe româneşti cărora li se adaugă terminații tipice „limbii lui Shakespeare” (fenomenul invers al românizării englezei). Un superstar lingvistic creat local pe baza unei terminații engleze este genialul totuşily.

      Metode sunt, desigur, mai multe. Oricine poate adăuga din experienţă… și, cel mai probabil, deja a făcut-o.

      Ecaterina Savitsky este unul dintre acei oameni speciali care, tineri fiind, ştiu sã sintetizeze prin existenţa lor creativã ceea ce ţine de meşteşugurile tradiţionale şi ceea ce ţine de domeniul artei, al creaţiei originale.

      Ĩn ceea ce o priveşte, nu putem vorbi doar de un alt artizan popular îndemânatic care încondeiazã ouăle în tehnici strãvechi şi care aplică o serie de simbolistici specifice acestei tradiţii populare  (oul încondeiat fiind un simbol al regenerãrii şi purificãrii naturii, dar şi o subtilă evocare a sacrificiului christic).

      Ecaterina Savitsky s-a nãscut in Republica Moldova şi a absolvit Academia de Muzicã, Teatru şi Arte plastice din Chişinãu în 2008. Are o activitate artisticã serioasã şi prezenţe pe simezele şi în cadrul unor concursuri naţionale şi internaţionale cu premii şi nominalizări notabile in România, Bulgaria şi Canada.

      Ceea ce impresioneazã însã la acest artist este mai curând modalitatea de a extrapola motivele tradiţionale ale meşteşugului încondeierii ouălor în domeniul creaţiei independente, în maniera în care o fac marii artişti ce îşi trag seva inspiraţionalã din rodul artelor populare şi le transformã în declaraţii artistice personale.

      artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 1

      Arta „semnată” de către artistul plastic Ecaterina Savitsky este o declaraţie personală

      O privire aruncatã asupra galeriei de imagini a artistei, Hand painted eggs, va observa transpunerea unor motive standard: crucea, steaua, motivele vegetale, linia, spirala, în creaţie de sine stătătoare.

      Va observa abordarea novatoare şi interferenţa cu motive ale artei abstracte, ale artelor decorative de secol XX (art nouveau, art deco). E o decoraţiune care nu oboseşte ochiul ca în arta populară, unde accentul cade pe abundenţă, ci îl lasã sã reflecte asupra motivului ales, sã vadã echilibrul liniilor şi al culorilor.

      Este clar cã suntem, ca la toţi marii artişti, în lumea artelor plastice influenţate de tradiţiile populare, dar filtrând şi informaţiile acumulate de artist, precum şi propria imaginaţie.

      Acestea fiind spuse, vã lãsãm sã citiţi interviul acordat de Ecaterina Savitsky pentru Matricea Românească.

      Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre proiectul Hand Painted Eggs?

      Ecaterina Savitsky: Este un proiect înființat de mine în anul 2004, cu scopul de a aduce pe teritoriul Republicii Moldova tradiția încondeierii ouălor în tehnica huțulă cu ceara în volum, o tehnică în care mai pot fi ghicite fragmente de datină și de tradiție primordială.

      Matricea Românească: Care este opinia dumneavoastră cu privire la situația patrimoniului imaterial / tradiţii şi meşteşuguri din Republica Moldova şi România?

      Ecaterina Savitsky: Majoritatea meșteșugurilor contemporane practicate în Republica Moldova au ajuns într-un ultim stagiu de atrofie, fiind rupte de tradiție și transformate într-o producție pseudo-tradițională, în care nu există nimic autentic și nimic informativ. În căutarea de prosperitate economică, și, uneori, pur și simplu prin îmbogățirea materială, valorile spirituale și-au pierdut prioritatea, trecând pe un loc secundar. Însă, meșteșugurile cu adevărat tradiționale, care stau la baza spiritualității, sunt ceea ce unește diferite comunități de oameni stabilite pe același teritoriu geografic. Nevoia renașterii tradițiilor naționale comune pentru Republica Moldova și România a devenit foarte actuală și importantă pentru acestea, atât pentru fiecare stat independent în parte, cît și pentru întregul patrimoniu european.

      Matricea Românească: Sunt autoritățile abilitate suficient de implicate în salvgardarea fondului patrimonial național?

      Ecaterina Savitsky: În Republica Moldova există organizații implicate în salvgardarea fondului patrimonial cultural național, însă corupția, birocrația și absența mijloacelor financiare adecvate, necesare pentru documentarea, conservarea și protejarea acestuia, stagnează și stopează majoritatea proiectelor. Dar, există și partea bună a lucrurilor: sunt implementate și realizate multe proiecte datorită oamenilor din domeniul culturii, științei și oamenilor particulari, care sunt dedicați păstrării și valorificării tradițiilor autentice.

      artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 2

      Doar prin grijă faţă de patrimoniu, identitatea culturală a unui popor supravieţuieşte

      Matricea Românească: În baza experiențelor culturale avute, considerați că discutăm despre anumite linii de ruptură, atunci când analizăm comparat protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și din afara granițelor?

      Ecaterina Savitsky: Sunt de părere că există o mare diferență între metodele și realizările ce țin de protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și al statelor din afara granițelor acesteia. În ultimele două decenii de independență, nu am fost în stare să elaborăm o strategie viabilă și durabilă, un plan de acțiuni în acest domeniu și, cel mai grav, nu am fost în stare să păstrăm o bună parte din obiectivele de patrimoniu cultural. Legislația este imperfectă, deoarece nu sunt aplicate în practică nici măcar prevederile legale în vigoare.

      Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

      Ecaterina Savitsky: Creaţia artistică întotdeauna evoluează în raport cu societatea, fiind sensibilă la orice schimbare. Arta fiind creată de personalităţi, reflectă starea societăţii. Ca să fie salvată tradiția și ca să și-o asume și generațiile care vor urma, mi-am propus obiectivul de a sparge tiparele acestui meșteșug de sezon, plasându-l în dimensiunea atemporală a artei propriu-zise. Țin să transform oul încondeiat dintr-un obiect religios, într-un obiect de design pentru interior sau într-un suvenir de calitate, ce a păstrat valorile și realizările multor generații și care redă atitudinea și viziunea asupra lumii a poporului nostru, abordate în mod contemporan.

      Matricea Românească: Cum caracterizați apetența publicului pentru arta populară?

      Ecaterina Savitsky: Arta populară explică și justifică relațiile între oameni, valoarea culturii spirituale a unui individ și a omenirii în general, aceasta este interfața oamenilor, motiv pentru care, în toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională.

      artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 3

      Ecaterina Savitksy: „În toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională”

      Matricea Românească: Manifestă societatea un interes exponențial pentru artă?

      Ecaterina Savitsky: În ultimii ani, interesul pentru artă devine tot mai răspândit printre oamenii simpli, o pot spune referindu-mă la experiența proprie și la cea a soțului, el fiind un pictor ce practică tehnica clasică, cu ulei pe pânză. Dacă, inițial, printre clienți și admiratori se numărau turiștii străini, diplomații și oamenii de afaceri, acum tot mai des se interesează de artă oamenii cu venituri medii.

      Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăți pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite, în spaţiul de cultură european?

      Ecaterina Savitsky: A fi un meșter popular în Republica Moldova, înseamnă a fi pe cont propriu în ceea ce ține de promovarea, expunerea și mediatizarea acestei arte. Pentru a ajunge la publicul larg din Republică și în afara ei, sunt necesare mijloace financiare, un promotor sau manager cultural. Cea mai gravă dificultate este imposibilitatea, uneori, de a te deplasa la expoziții internaționale reprezentative, la care se promovează țara și cultura ei.

      artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 4

      Arta pe care o propune Ecaterina Savitsky a fost remarcată atât în România, cât şi în Occident

      Matricea Românească: Este componenta arhaică acel inefabil ce conferă specificitatea culturii tradiţionale în cadrul patrimoniului mondial?

      Ecaterina Savitsky: Cu siguranță, componenta arhaică din tradiția primordială este un factor decisiv ce conferă o specificitate a culturii noastre tradiționale în cadrul patrimoniului mondial. Astăzi, când procesul globalizării se declanșează vertiginos peste toate domeniile vieții, punând într-un real pericol identitatea culturală, artele și meșteșugurile tradiționale, ce abordează un alt mod al neamului nostru de a fi și de a dăinui peste spații și timpuri, sunt de o stringentă actualitate.

      Matricea Românească: Considerați necesară brevetarea unui program național de educație în spiritul respectului pentru artă și patrimoniu?

      Ecaterina Savitsky: Este absolut necesară implementarea politicilor de perspectivă a patrimoniului național, în scopul educației în spiritul respectului și promovării valorilor artei tradiționale!

      artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 5

      Artele şi meşteşugurile tradiţionale sunt contraponderea perfectă la globalizare, crede artistul plastic Ecaterina Savitsky

      La Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu se face educaţie nu numai pentru următorul ciclu, ci mai ales pentru următoarea generaţie de români. Povestea acestei nobile instituţii de învăţământ, mai jos.

      Motto: “J’ai toujours pensé que l’école, c’était d’abord les professeurs” (Chagrin d’école – Daniel Pennac)

      Cu peste douăzeci de ani în urmă, apăreau în peisajul școlii româneşti, mai întâi, Grădinița  Arc-en-Ciel, apoi, când copiii au crescut, Școala Anastasia Popescu, purtând numele celei dintâi profesoare de religie a celor mici.

      Formula, cu totul nouă, a acestor unități de învățământ particular, propunea, avant la lettre, așezarea, în prim-planul tuturor activităților și intereselor școlii, a elevului, cu nevoile, talentul, neîmplinirile, ezitările, izbânzile sale, precum și o viziune creștin-ortodoxă în care se oglindea cu discreție, întreaga viață a comunității.

      Ca atare, primul impact al acestei viziuni a fost asupra dascălilor si asupra părinților, pe care, trebuie să o spunem, i-a uimit la început curajul programului grădiniței și apoi al școlii, de a aborda predarea a trei limbi străine – franceza, germana și engleza – tuturor copiilor, în programul comun, ca și îndrăzneala de a aduce în sălile de grupă și de clase primare mai mulți profesori, care să predea, fiecare în parte, disciplinele în care era specializat, în timp ce educatoarei și învățătoarei le reveneau doar coordonarea colectivelor de copii și sarcina de a realiza integrarea informațiilor in proiecte multi și transdisciplinare.

      Corul "Sfânta Elisabeta", la Radio România Cultural interior

      Corul „Sfânta Elisabeta”, la Radio România Cultural

      Copiii au crescut, au ajuns la vârsta gimnaziului, iar școala a crescut odată cu ei. S-au adunat multe premii la concursuri și olimpiade, proiecte, reviste scrise în și pentru școală, premii naționale și internaționale.

      Un Liceu Pedagogic care duce mai departe valorile Şcolii

      Părinții întrebau acum dacă nu este cazul să proiectăm liceul. Nu era o decizie ușor de luat, câtă vreme absolvenții clasei a VIII-a strângeau, an de an, buchete din note de 10 la Evaluarea Națională și își propuneau să nu abandoneze studiul limbilor străine, dar să continue aprofundarea, mai cu seamă, a științelor exacte. Liceele glorioase ale Capitalei îi primeau cu brațele deschise, iar părinții și profesorii își făceau un titlu de mândrie din aceste reușite.

      Și totuși, unii copii și-ar fi dorit altceva. Mai multă înțelegere din partea profesorilor nou întâlniți. Mai multă căldură. Mai multă empatie. Reveneau la școală, se alintau din nou alături de dascălii care îi știau de mici și, nu de puține ori, se alăturau echipei de profesori pentru proiectele noi, în Școlile de Vară, ori în tabere. Erau cei mai pricepuți voluntari. Puteau fi cei mai buni profesori. Și iată că gândul acesta a prins contur: de ce nu, un liceu pedagogic, care să ducă mai departe valorile școlii – valorile de credință, de respect pentru copii, de grijă pentru tot ce ne înconjoară…

      Începând, așadar, din anul școlar 2016-2017, Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu și-a deschis primele clase, întâmpinându-și elevii pe care  i-ar dori viitori dascăli dedicați, iubitori și atenți la nevoile copiilor – viitori învățăcei. Fiecare promoție va purta numele unui dascăl de vocație. Primele clase aduc astfel un omagiu distinsei profesoare Laetitia Leonte, pedagogul – model, care şi-a dedicat întreaga viață valorilor fundamentale pe care le reunesc Biserica, Familia si Școala și profesorului dăruit școlii și elevilor săi, Constantin Nițulescu. Tinerii care împărtăşesc valorile credinței, ale iubirii pentru tradițiile românești, ale respectului pentru creația lui Dumnezeu, sunt așteptați cu bucurie de confrații lor mai mari, care le vor fi călăuze pe parcursul celor patru ani de liceu.

      Împreună vor descoperi nu doar literatura și științele, ci și jocurile copilăriei, tainele pedagogiei și ale didacticii, bogăția meșteșugurilor tradiționale, eleganța dansului popular, mlădierea cântului și armoniile pianului, ori ale viorii.  Vor desluși de la înaintașa lor, profesoara Anastasia Popescu, felul în care îi pot apropia pe cei mici de Hristos, vor face cunoștință cu mari pedagogi români, ori de pe alte meleaguri, își vor șlefui expresia în limbile străine pe care, acum, vor avea prilejul să le aprofundeze și să le practice nemijlocit.

      Viața de licean este plină de bucurie și de împliniri, când elevul vede că poate dărui deja celor mai mici ca el parte din tot ce știe și are ocazia de a-și pune cunoștințele în practică, dacă antrenează noianul de cunoștințe, care, astfel, nu mai rămân doar la nivel teoretic, ci pot prinde contur, pot deveni viață.

      Când, la finalul liceului, vor gândi spre ce carieră se pot îndrepta, unii dintre tineri vor putea alege să înceapă deja să lucreze, chiar în unitatea de învățământ ai cărei absolvenți sunt, la nivelul grădiniței  și al școlii primare, putând astfel fi, din punct de vedere material, deja independenți. Își vor urma studiile, în paralel cu această activitate, care le poate permite suficientă libertate pentru a-și desăvârși propria formare.

      Daca vor prefera să fie doar studenți, tot ce au acumulat de-a lungul liceului le va fi de un folos real, mai cu seamă pentru cei care se vor orienta către filologie, ori stiințe socio-umane. Și dacă, în fine, vor prefera o carieră într-o cu totul altă direcție, nu putem ignora beneficiul pe care anii de liceu au a-l aduce la împlinirea fiecăruia ca persoană şi personalitate, ajutându-i în structurarea propriilor valori, în fundamentarea familiei și chiar în parcursul de viitori părinți, cunoscători îndeaproape ai psihologiei copilului.

      Ne vom bucura pentru reușita fiecăruia și ii așteptăm an de an, cu inimile deschise, pe cei care clădesc „o școală pentru viitor”!

      Prof. Monica Şerbănescu
      Preşedinte Fondator – Director General
      Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu

       

      Mai multe detalii despre proiectul Şcolii şi Liceului Pedagogic Anastasia Popescu puteţi afla printr-un click pe imaginea de mai jos:

       

      Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu logo interior

      Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de această dată, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, filmarea şi transcriptul primei părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «Ce sunt elitele?» şi, mai ales, «Care este funcţia lor?», într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza intereselor şi a nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe provocat de acesta din urmă.

      În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că „marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

      Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

      Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

      Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

      La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

      Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

      „E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

      Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

      Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

      În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

      Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

      “În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

      Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem „o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

      Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

      Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

      În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

      În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

      Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

      „Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

      Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

      Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

      Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau „dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

       

      Foto deschidere: Ovidiu Iordache

      Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

      Va urma

      Când ai ocazia să vorbeşti cu un ţăran autentic, o savurezi, pentru că poţi fi sigur de două lucruri: de sinceritate şi de bun-simţ, ambele – pe cale de dispariţie la oraş. A fost cazul şi al unei discuţii purtate în Sat-Şugatag, Maramureş, cu Pălăguţa Birtoc, meşteră într-ale ţesutului, cea care ne-a lăsat o puternică impresie rememorând experienţa sa la muncă la cules mere în Italia, dar şi afirmându-şi scepticismul faţă de politica făcută pentru cei puţini (a se citi, pentru cei prieteni cu primarul…).

      Matricea Românească: A plecat multă lume de aici, din Sat-Şugatag?

      Pălăguţa Birtoc: Sunt plecaţi în străinătate, dar nu definitiv.

      Matricea Românească: Se întorc.

      (Din fundal) După bani.

      Pălăguţa Birtoc: Sunt sezonieri – mulţi în Germania, şi în Italia… Şi eu am fost o lună în Italia, la mere.

      Matricea Românească: Şi cum a fost?

      Pălăguţa Birtoc: No, ca la muncă!

      Matricea Românească: În ce zonă aţi fost?

      Pălăguţa Birtoc: Am fost în zona de nord. La munte.

      Matricea Românească: Cum v-aţi simţit departe de România?

      Pălăguţa Birtoc: Nu-i ca acasă! Condiţii am avut foarte bune, oameni buni, primitori, dar nu-i ca acasă! Ca la casuca ta…

      „Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos…”

      Matricea Românească: Cum se vede de aici situaţia din ţară? Cum o percepeţi?

      Pălăguţa Birtoc: Eu nu o percep bună! Amu să vedem ce fac, dar nu cred, că n-au de unde, cu câte ne-o promis! N-au cum. Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos, eu nu văd situaţia bună. Să fie nişte oameni de încredere, nu toţi mincinoşii ăştia!

      Matricea Românească: V-a fost greu după 1990? Cum era înainte?

      Pălăguţa Birtoc: Şi înainte n-o fost uşor, dar atunci o fost locuri de muncă. Acum e mai greu.

      Matricea Românească: S-a schimbat cumva Maramureşul, în ultimii 30 de ani?

      Pălăguţa Birtoc: Păi s-o schimbat tineretul amu, după cei de la oraş, e democraţie… Demult ai stat aici, că n-ai avut unde mere. Aici am lucrat, cu ce-am făcut aici, soţul o lucrat şi el în construcţii, şi ce-am făcut [am făcut] acasă. Acum se duc afară…

      Matricea Românească: Oamenii de aici sunt şi mai păstrători, dar şi mai chibzuiţi, parcă. Le place să aibă lucrurile lor, îşi facă o stare.

      Pălăguţa Birtoc: Asta-i clar! Să aibă, cât de cât. Care poate, se duc afară şi îşi fac bani, care nu pot – pe aicea. Să aibă al lor, să nu aştepte la mila nimănui. Noi aşa am crescut şi aşa am ştiut: să nu aştepţi să îţi deie nimeni. Dacă vrei să ai, pui mâna şi faci. Nu ai după cine aştepta!

      „A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut!”

      Matricea Românească: Consideraţi că neamul nostru doreşte şi face ceva în păstrarea patrimoniului şi a folclorului nostru, ca ţară?

      Pălăguţa Birtoc: D-apăi eu nu ştiu, no, ce să zic! Am auzit că fac, pe-aici, proiecte, am auzit, dar şi aici s-au făcut cam aşa, care-cum. A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut! Când ai întrebat, o zis că nu se poate. Am auzit la televizor că-s proiecte şi se dau bani europeni, dar la noi n-o ajuns…

      Matricea Românească: Dar n-ajung la toată lumea.

      Pălăguţa Birtoc: Nu, la noi n-o ajuns aşa ceva.

      Preşedintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, a încântat marţi seară la Întâlnirile Matricei. Printre subiecte, Rostul Evului Mediu, pământul Patriei şi o vorbă cu tâlc a lui Inochentie Micu-Klein.

      Profesorul Ioan-Aurel Pop e un om pe care nu îl poţi pune în cuvinte sau, dacă poţi, ai nevoie de un vocabular imens. Limba Română, îmi spune Profesorul după ce forfota conferinţei pe care Matricea Românească i-a găzduit-o marţi seară, parte a ciclului Întâlnirile Matricei, s-a terminat, are peste 200.000 de cuvinte. “Un om obişnuit foloseşte, în cursul vieţii sale, circa 5000 de cuvinte. Un om inteligent – 8000. Iar un om foarte inteligent – dacă ajunge la 30.000.”

      Un singur cuvânt din aceste peste 200.000 îl descrie cel mai bine pe Profesorul Pop, omul de la care se speră că va restabili încrederea în Academia Română, că o va reconecta la actualitate: e vorba de “eleganţă”.

      Ioan-Aurel Pop e un om elegant. E un om cu care, după ce vorbeşti, te simţi de parcă ai făcut un duş înmiresmat. E un om ce rămâne elegant chiar şi atunci când detractorii îi poartă sâmbetele: pentru că despre asta e eleganţa. Câinii latră, ursul merge înainte, zic românii. Aquila non capit muscas, spuneau romanii, din care ne tragem.

      Multe se pot spune, şi pe acestea le vom scrie pe matricea.ro în perioada următoare, despre conferinţa marelui nostru Profesor, de marţi seară: “Rostul Evului Mediu”, un regal cultural ce ne-a fost dat – e în ADN-ul nostru – să îl făptuim împreună cu domnul Profesor.

      Noi, în Transilvania, spunem “servus”, care se traduce “sunt sclavul tău”. La fel ca şi “ciao” în latină, la fel ca “szia” în maghiară… Grecii spuneau: “Pe cei pe care zeii vor să-i pedepsească, îi fac profesori, adică sclavi” ~ Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

      Însă nu despre asta e acest material. Ci despre o vorbă memorabilă – alături de multe altele, rostite marţi seara de Preşedintele Academiei Române, în Dumbrava Roşie nr. 10.

      “Marele nostru patriot Inochentie Micu-Klein a cerut, cu limbă de moarte, ca rămăşiţele lui pământeşti să fie aduse în ţară. El a murit la 1768 la Roma şi a fost înmormântat două sute  de ani într-o biserică unită, acum a ucrainenilor (n.n., Biserica Santi Sergio e Bacco) – abia în 1997 a fost adus înapoi în ţară, unde se odihneşte la Blaj. Şi motivarea pe care a dat-o a fost următoarea: «Nu poţi învia cu adevărat decât din pământul Patriei!»

      E o vorbă mare, la care trebuie să mediteze toţi cei care-şi iau bilet doar dus către zări – de la distanţă – mai bune.

      Să ne bucurăm că România îl are pe Profesorul Ioan-Aurel Pop. Şi să ne mai rugăm pentru un lucru: ca România să-i onoreze eleganţa, să ştie să i-o aprecieze şi pună în valoare, pe lângă o indiscutabilă competenţă. În cazul domniei sale, Istoria pe care atât de mult o iubeşte şi o slujeşte ar face bine să nu se repete!

      La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

      Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

      Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

      Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi „scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

      E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

      Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

      Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

      eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (5)

      eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (8)

      Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, „Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

      Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

      Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

      Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

      eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (1) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (2) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (7)eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (9) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (10) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (11) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (13) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (14) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (15) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (16) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (17) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (18) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (19) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (20)

      Între timp, într-un Bucureşti paralel…

      eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (22) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (23) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (24)

      Din Timoc până la Belgrad, tot românul plânsu-ni-s-a! Predrag Balaşevici, medic, lider al românilor din Timoc: “Dacă nu se va investi în şcoala românească, în limba română, aici, noi vom dispărea!”

      4 Iulie 2018 |
      "Situaţia românilor din Timoc este dramatică. Dacă nu se va investi în educaţie, în a avea şi a ţine şcoala românească, noi vom dispărea”, a atras atenţia, cu amărăciune în glas, pentru Matricea Românească, unul dintre liderii comunităţii...

      România nu se termină la graniţe. Lucian Marina, “Adrian Păunescu de Voivodina”: “Suntem 1000 de români în Novi Sad, oameni de elită. În documente se spune că oraşul a fost fondat şi de unul Ion Valahul”

      3 Iulie 2018 |
      Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi - specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din...

      Un secol al zădărniciei?

      2 Iulie 2018 |
      Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria...

      Tinerii au nevoie de o doină a exilului românesc

      21 Iunie 2018 |
      Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească. Doina...

      Morminte la apă

      8 Iunie 2018 |
      Un teribil exod din România în străinătate naşte un ocean de morminte între părinţi şi copii. O meditaţie răvăşitoare, semnată Adrian Mielcioiu, pe Matricea Românească. Exasperat că barca țării lui înaintează prea încet către malul dorit, a...

      Sociologul Adrian Rachieru, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Chestiunea fundamentală este eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la vorbărie! Eminescu spunea: Suntem bogaţi în inteligenţe, dar caracterele sunt arare”

      22 Mai 2018 |
      Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de...