Matricea Românească a avut plăcerea de ai cunoaște pe cei de la Casa Filipescu-Cesianu. Aceasta este situată în apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și Strada Sevastopol. Acolo puteți descoperi expoziția „Muzeul vârstelor”.
Mai multe detalii le găsiți în videoclipul de mai jos:
Nu vede, dar e fericit. E împăcat cu viața pe care o are. Nu stă pe loc. Este implicat cu totul în activitățile sportive. Unii dintre noi, poate, am fi fost supărați pe viață, dar Răzvan Nedu, un tânăr de 26 de ani, nevăzător, a îmbrățișat-o așa cum a venit ea. În lumea sa întunecată, a găsit lumină în familie, colegi, prieteni și toți cei care au îndepărtat prejudecățile, uneori, impuse de societate.
Oamenii îl compătimesc, dar el chiar nu are nevoie de asemenea sentiment. Curajul îl definește. A atins cele mai înalte culmi escaladând. Câmpul său vizual este doar la 1% din capacitatea normală, dar nu a fost un obstacol să ajungă campion la escaladă.
Răzvan este un tânăr, căpitanul Lotului Național de Paraclimbing, vicecampion mondial la paraclimbing categoria B1 și antrenor de escaladă la Asociația Club Sportiv Climb Again.
Mă văd ca fiind un tânăr activ și plin de energie care încearcă și poate uneori chiar și reușește să mobilizeze cât mai mulți copii și tineri cu și fără dizabilități să facă mișcare și să-și descopere adevăratul lor potențial.
Calitățile pe care le apreciez cel mai mult la mine sunt cele care îmi definesc umanitatea: empatia, entuziasmul și puterea perseverenței.
Sunt un om foarte ocupat și de multe ori îmi este greu să-mi prioritizez lucrurile și ajung să fac foarte multe lucruri care mă încântă dar în cele din urmă să mă simt foarte obosit.
Familia mea m-a învățat că trebuie să muncești pentru ceea ce îți dorești și că numai făcând-o cu rigurozitate îți vei atinge obiectivul. Totodată ei m-au învățat că toți oamenii sunt egali și au aceleași drepturi și că trebuiesc susținuți toți, nu contează cum sunt ei.
Băiețelul Răzvan era timid și vorbea puțin. Se juca cu toți copiii jocuri normale.
Îmi amintesc cu bucurie cum era Crăciunul când eram mic, căci parcă era altă sărbătoare, cu mai multă zăpadă și bucurie, când bunica făcea cozonaci și mirosea în toată casa și ne adunam cu toții să mâncăm.
Am copilărit în Dobroești și am învățat la Școala Pentru Deficienți de Vedere din București.
Da, am fost într-o școala specială în care am învățat în plus alfabetul Braille. Făceam ore că orice alt copil numai că uneori orele erau adaptate prin hărți tactile sau tot felul de imagini scoase la termoformă, adică un aparat care imprimă o imagine făcând-o tactilă.
Sincer, nu-mi mai aduc aminte, dar cred că am trecut prin toate joburile standard la care visează un copilaș, însă crescând am realizat că am o dizabilitate și începusem să-mi îngrădesc din ce în ce mai mult perspectiva spre ceea ce aș putea face, escalada însă lărgindu-mi orizontul și învățându-mă că pot face mult mai mult decât cred.
La finalul clasei a 12-a cei de la Asociația Club Sportiv Climb Again au venit cu un panou mobil în curtea liceului în care eu învățam și atunci am experimentat pentru prima oară escalada.
După ce m-am cățărat prima oara pe turn, Claudiu Miu, președinte și fondator Climb Again, m-a invitat la sala de escaladă unde eu am început ca beneficiar și unde vedeam copii mai mici decât mine care se cățărau mult mai bine, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să evoluez și pe nesimțite am ajuns să fac trasee din ce în ce mai grele și să le explic acelor copii cum să le facă și ei.
Campion înseamnă aur, iar eu până acum cele mai bune medalii le-am avut de argint, deci nu sunt decât vicecampion mondial. Pentru acest titlu am muncit 5 ani jumătate, cam 15 ore pe săptămână, în care am depus efort și pasiune. Am ajuns însă să fiu considerat un campion nu numai pentru medaliile sau vârfurile montane cucerite, cât și pentru că încerc să-i învăț și pe alții să facă asta.
E o combinație între sentimentul de onoare și dorința de a fi văzut ca un om simplu ca toți ceilalți.
În primii ani au considerat că e doar un sport ca oricare altul și că e sănătos pentru mișcare. Când am început să le spun că vreau să merg pe vârfuri montane mi-au spus că este periculos și că mai bine să nu merg, iar când m-au văzut cu accidentări de la antrenamente îmi spuneau să renunț. Dar în prezent, sunt mândri de fiul lor.
Da, toate cele de mai sus și pot să spun că le an, dar ele sunt cu adevărat necesare dacă vrei să practici acest sport de performanță. Altfel, tot ceea ce-ți trebuie este să fii deschis la experiențe noi căci curajul va apărea fără să-ți dai seama.
Da. Faptul că de multe ori nu văd ce este în fața mea cu ochii și pot judeca doar cu rațiunea și cu inima mă face să privesc altfel lucrurile și mă ajută să nu judec lucrurile după aparențe.
M-am mai întrebat cum ar fi fost viața mea dacă aș fi văzut, dar mi se pare că ar fi fost probabil total altfel pentru că noi suntem modelați de oamenii pe care îi întâlnim și de experiențele pe care le trăim. Cu siguranță aș fi avut alți profesori, alți colegi de școală, alți prieteni. Și probabil acel Răzvan ar fi fost diferit, ce ar fi rămas ar fi fost principiile de viață învățate de la familia mea.
Văd puțin, este foarte greu să îți explic cum văd. Este mult în funcție de lumină și contraste, lucrurile fiind oricum vagi, iar atunci când lumina este scăzută, tot ceea ce văd sunt punctele de lumină: stâlpi, faruri din apropierea mea.
În 2016, Cornel Bertea-Hanganu a pus bazele unui sistem prin care își dorea să dezvolte școala profesională în sistem dual în țară, cu obiectivul de a ajuta România să își recapete și să valorifice avantajul strategic în formarea forței de muncă bine calificată. A lansat Școala fără Șomeri, un concept ce reprezintă esența învățământului dual, o școală la sfârșitul căruia absolventul pregătit de către companii devine muncitor calificat. Câțiva ani mai târziu, pe teritoriul României există 18 centre de excelență pentru învățământ dual, iar numeroși tineri au învățat o meserie, având un loc de muncă asigurat după absolvire și motive pentru a rămâne în țară.
Conceptul luat naștere la Iași, în 2016, dintr-o inițiativă ce a pornit de la zona de planificare strategică. Făceam, la momentul respectiv, Planuri de acțiune ale școlii pentru mai multe licee și foarte multe din aceste licee tehnologice se plângeau că nu mai au elevi, că nu reușesc să își continue misiunea de a forma profesional forță de muncă pentru economia românească. Am adunat atunci foarte multă solicitări și ne-am apucat de studiat ceea ce a reprezentat înainte de ’89 școala profesională cu practică productivă, ceea ce astăzi o recunoaștem ca învățământ dual. Înainte de ’89 știm foarte bine că școala profesională în sistem dual a existat ca formă de organizare a învățământului profesional, sistem prin care companiile de stat aveau școli prin care își pregăteau forța de muncă calificată (nivelul trei muncitor calificat). Așa a luat naștere Școala fără Șomeri, un concept ce reprezintă esența învățământului dual, o școală la sfârșitul căruia absolventul pregătit de către companie devine muncitor calificat. De aici și deviza noastră – „Un muncitor calificat nu va fi niciodată șomer!”.
Am mers în Germania și am identificat modul în care școala profesională în sistem dual pe model german se fundamentează și ne-am întors în țară. Am început să lucrăm la acest concept, astfel a apărut ideea fundamentării unui parteneriat public-privat care să sprijine implementarea acestui concept în România în 2016.
Am pus bazele atunci unui sistem prin care am dorit să dezvoltăm școala profesională în sistem dual în România, concept pe care l-am și înregistrat la Osim, în 2017, și cu care am început primele demersuri în 2017, respectiv acelea de a modifica legislația în vigoare. În același an a apărut și legal învățământul dual în România.
Conceptul Școala Fără Șomeri se fundamentează pe ideea cvadrupului helix bazat pe modelul german Dual Ausbildung ssystem cu 4 actanți: elevul, compania, școala și autoritatea publică (primăria). Școala Profesională în Sistem Dual familiarizează viitorul muncitor calificat cu compania, conducând la creșterea gradului de productivitate. În plus, prin acest model de studiu sunt eliminate costurile de recrutare și selecția a forței de muncă pentru companii, fiind asigurate resurse optime de forță de muncă calificată, ceea ce permite companiei să planifice strategii de creștere.
Viziunea noastră este să ajutăm companiile să își formeze muncitori calificații prin Școala Profesională în Sistem Dual, muncitori capabili să contribuie la transformarea afacerilor în companii performanțe și competitive. De peste 5 ani organizăm proiecte educaționale capabile să transforme tinerii în muncitori calificați de succes și să inspire generația tânără.
Învățământul dual se diferențiază de învățământul profesional clasic, deși în esență învățământul dual este o formă a învățământului profesional. Învățământul dual, în primul rând, pornește de la inițiativa agentului economic care își identifică o serie de specializări de meserii de care are nevoie. Ulterior, merge la o școală parteneră care are aceste meserii autorizate sau acreditate și depune o solicitare de școlarizare în parteneriat cu această școală. Școala asigură cultura generală, iar compania asigură cultura tehnică și practică (2000 de ore de practică pe parcursul celor trei ani de zile, cât durează școala profesională). Școala profesională în sistem dual se adresează absolvenților de clasa a VIII-a cu vârsta până în 26 de ani, cursurile fiind în paralel cu liceul începând cu clasa 9-a.
Pentru organizarea acestui sistem de formare profesională în sistem dual ar trebui să colaboreze trei factori. În primul rând compania, care își identifică nevoia de formare profesională; școala parteneră, unde compania identifică că ar putea să își pregătească forța de muncă, și administrația publică locală, primăria pe teritoriul căruia este școala respectivă, pentru că primăria este proprietară a școlii și primăria asigură și finanțarea complementară a acestui program. Fiind școală de stat, evident sunt implicate și Inspectoratul Școlar și Ministerul Educației
Beneficiile directe pentru mediul economic sunt foarte multe, pentru că acest sistem de formare profesională dă posibilitatea unei companii de a-și organiza o școală privată cu sprijin financiar din partea statului. Câteva dintre avantajele și libertățile pe care compania le are în parteneriatul cu școala:
Nu exista limitare din punct de vedere al domeniului de activitate sau al industriei în care tinerii care urmează sistemul dual pot activa. Aceștia pot fi integrați în orice companie, pentru că așa cum am spus, esența sistemului dual este: pe parcursul celor trei ani de studii, tinerii se pregătesc pentru a deveni muncitori calificați.
La acest moment, în România, există 16 centre de excelență pentru formare profesională inițială în sistem dual. Centrele sunt în mun. București, mun. Iași, mun. Medgidia, Mioveni, dar și în alte localități unde există școli profesionale în sistem dual.
Centrul de Excelență are rolul de a coagula solicitările agenților economici și, în același timp, de a sprijini școlile gimnaziale din teritoriul respectiv în a orienta elevii către această alternativă de excelență pentru formare profesională în sistem dual.
Centrele de excelență pentru formare profesională inițială în sistem dual sunt înființate ca inițiativă a Consiliului Local pe teritoriul căruia se află liceul tehnologic care poate dezvolta clase de școală profesională în sistem dual – mă refer, în principal, la școli profesionale de stat care aparțin primăriei și care sunt parte din Ministerul Educației.
Avantaje:
Beneficii:
Elevii pot afla de oferte educaționale de calificare în sistem dual în cadrul campaniilor de promovare pe care agentul economic împreună cu școala le realizează la nivel local. Aceștia se pot înscrie la una din aceste oferte în cele două perioade de înscriere, respectiv în luna iunie a anului școlar următor, ne referim aici la iunie 2023, sau în luna iulie 2023, când este a doua sesiune de înscriere pentru anul care începe în 2023 – 2024.
Elevul alege calificarea și operatorul economic unde va învăța o meserie căutată, cerută și bine plătită. Acesta își poate continua studiile la liceu (seral), iar după promovarea bacalaureatului își poate continua studiile prin școala postliceală sau învățământ superior. La început, elevul semnează un contract individual de pregătire practică cu operatorul economic și școala, contract care se transformă în contract individual de muncă după absolvirea școlii profesionale. În plus, pe parcursul celor trei ani, elevii primesc bursă profesională de stat lunară în valoare de 200 de lei și bursă suplimentară, cazare, masă și transport, oferite de operatorul economic prin contractul individual de pregătire practică.
Există numeroase beneficii pentru comunitatea locală. În primesc rând, crește gradul de incluziune socială a tinerilor din mediile defavorizate sau din mediul rural. Este valorificată resursa umană formată din cei care abandonează școala înainte de a obține o calificare – tineri NEETs sau tineri până în 26 de ani cu șomaj în plată. Sunt reduse costurile sociale de susținere a tinerilor la școală prin transfer integrat din partea operatorul economic și a administrației locale publice. Un alt beneficiu este reprezentat de faptul că este asigurată o dezvoltare economică sustenabilă și predictibilă, prin creșterea numărului de muncitori calificați ce obțin venituri substanțiale în urma prestării muncii calificate, ceea ce duce la creșterea nivelului de trai și a calității vieții în comunitățile de unde provin.
Acest sistem este foarte avantajos pentru tineri pentru că, pe lângă bursa de stat de 200 RON pe care o primesc lunar, agentul economic asigură o bursă profesională suplimentară, care începe de la 200 RON și care poate crește în funcție de performanțele pe care agentul economic și le setează. În plus, sunt decontate cazarea, transportul și masa, astfel încât pe elev nu îl costă absolut nimic.
Învățământul fiind de stat este învățământ gratuit. Pe lângă toate aceste beneficii, agenții economici vin și cu condiții de practică excelente, laboratoare dotate foarte bine și cu sisteme de protecție, astfel încât practica să se desfășoare în cele mai bune condiții.
Fiind școala de stat și având forma de organizare similară cu școala profesională, școala profesională în sistem dual nu se diferențiază cu nimic față de structura clasică a anului școlar. Totuși, acești elevi, cei care sunt în sistemul dual, au parte de practică comasată la agentul economic pe perioada celor trei ani de zile în cuantum de 2000 de ore. Practic, ei învață și lucrează la agentul economic în baza contractului de pregătire profesională individuală, prestând activități curente ale a agentului economic fără a fi nevoie să li se facă contract de muncă.
După absolvirea acestui program de studii, în sistem dual, tinerii devin muncitori calificați nivel 3 cu diplomă eliberată de Ministerul Educației, recunoscută de Ministerul Muncii și recunoscute la nivel european. Nu există nicio diferență între un absolvent de școală profesională în sistem dual din România și un absolvent de școală profesională în sistem dual din Germania ca nivel de diplomă de studii obținută, poate doar ca experiență practică și experiență educațională.
Avem rezultate concrete și asigurări că programul poate contribui la scăderea numărului celor care aleg să plece din țară, pentru că sistemul dual, pe lângă faptul că integrează elevul în companie pe parcursul celor trei ani, îl și pregătește pentru a deveni muncitor calificat în compania respectivă. Astfel, compania îi asigură un loc de muncă și, evident, o predictibilitate în perioada următoare, motivând așadar absolventul să rămână în țară.
Pe termen mediu acest și lung acest sistem poate fi soluția pentru ca România să devină principalul furnizor de muncitori calificați atât pentru companiile interne, cât și pentru orice investitor care poate lua ca alternativă reală România ca locație de dezvoltare. Pe lângă avantajele de natură economică, acest sistem oferă oricărui investitor posibilitatea de a dezvolta business pe principii sustenabile, prin asigurarea forței de muncă necesare, astfel încât să nu există sincope în procesul de producție.
Dacă o companie este interesată de acest sistem lucrurile sunt relativ simple: în primul rând ar trebui să își identifice ce nevoi are legat de forța de muncă. Ulterior, acesta trebuie să identifice în zona sa un liceu tehnologic care poate avea specializare respectiva autorizată sau acreditată (pentru ușurință am creat un instrument www.meserii.ro care oferă posibilitatea de a putea verifica specializările pe care toate școlile din România le au). Următorul pas este acela de a ajunge la școala respectivă, de a discuta cu directorul școlii și de a face o solicitare în acest sens. Astfel, cei doi devenind parteneri și pot începe pregătirea pentru promovarea ofertei educaționale.
Fiind școală de stat, diploma este oferită de către Ministerul Educației. Tinerii obțin nivel 3 de pregătire – muncitor calificat recunoscută la nivel european.
Îmi doresc ca prin acest proiect România să își recapete și să valorifice cu celeritate avantajul strategic în formarea forței de muncă bine calificată, prin școala profesională în sistem dual. Totdată, prin acest proiect, România își poate menține actualii investitori pe teritorial său și poate atrage investiții strategice de mare anvergură economică, prin oferirea de facilități, dar și prin asigurarea unui sistem educațional performant de pregătire a forței de muncă, ce poate conduce la o schimbare pozitivă a imaginii sistemului educațional din România.
Nu în ultimul rând, acest demers are, prin componenta sa, cea de implicare a elevilor din mediul rural, o puternică influență de ordin social, schimbând în mod real viața unor copii foarte buni din mediul rural, determinându-i să rămână și să nu mai plece din țară, având o perspectivă predictibilă prin proiectele de Școală Profesională în Sistem Dual implementate la nivel național.
#Împreună construim povești de succes!
Există profesori unii mai buni decât alții? Există profesori unii mai dedicați decât alții? Există unii profesori care au simțul datoriei mai dezvoltat decât al altora? Cred că la această întrebare ar fi imperios necesar să răspundă elevii profesoarei de limba și literatura română Tatiana Cauni, profesor premiat Merito și coordonatoarea unei trupe de teatru intitulată „Masca”.
Tatiana Cauni este de două decenii titulară în Liceul Teoretic „Emil Racoviță” din Baia Mare, dar nu mereu a stat în fața elevilor mari, ci s-a aplecat și asupra preșcolarilor. Doar un an, ce e drept, dar a știut dintotdeauna că vrea să îmbrățișeze meseria de dascăl. „Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!”, „Am ajuns profesor”.
De la această dorință a plecat în viață. A ajuns mai mult decât un om al sistemului de învățământ. Cu tărie cred că un lucru este comun în relațiile cu elevii. Pune un strop mare de iubire în fiecare legătură pe care o încheagă. Să o descoperim!
În ultimii ani am fost întrebată de ce nu fac un doctorat în literatură. Îmi doresc un doctorat, dar nu în literatură pentru că am realizat că nu am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de literatură, ci am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de oameni! Literatura este acolo, în sufletul meu, dar cred că e nevoie de mai mult pentru a fi profesor, pentru a ajunge la sufletul celor din fața ta, pentru că azi, adolescenții au nevoie de altceva și când am înțeles acest lucru mi-a fost mai ușor în a preda și literatură în sala de clasă. „Frumosul” meu sunt relațiile pe care le stabilesc cu acești adolescenți și care se transformă în oamenii pe care-i admir mai târziu.
În 2000 eram educatoare, în 2001 profesor suplinitor de limba și literatura română, iar în 2002 m-am titularizat prin concursul național, cum se spune, am intrat pe ușa din față, în liceul unde sunt și acum. Nu am terminat pedagogicul, ci o postliceală pedagogic, departe de casă, apoi am urmat Facultatea de Litere, și de la cei mici am trecut la adolescenți. Însă, și acum pășesc cu emoție în grădiniță, când sunt invitată să lucrez cu preșcolarii. Îmi aduc aminte, cu drag, că atunci când eram copilă, îi puneam pe copiii din fața blocului să învețe poezii. Poate intuitiv, mă vedeam profesoară peste ani. Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!” Am ajuns profesor, nu știu dacă și unul bun! În viață totul e relativ, până și sintagma ”profesor bun”, depinde pe cine întrebi, pe cineva pe care ai supărat sau pe care ai bucurat.
Când îi privesc prima dată pe adolescenți mă gândesc la ce pot deveni ei peste patru, zece ani și cum aș vrea să vorbească atunci cu mine. Înțeleg că nu toți sunt pasionați de literatură, dar îmi doresc să le placă ora de română și să găsească răspuns la întrebările lor în ceea ce citim, în proiectele pe care le facem împreună, în discuțiile purtate în timpul orei sau în afara ei (activitățile extracurriculare). Respectul, sinceritatea, consecvența mă caracterizează în relația cu ei. Nu vreau să fiu alta în fața lor decât T.C., Diri, care se străduiește să-i învețe să facă bine, care-i respectă încearcă și își ține promisiunile de fiecare dată. Uneori nu-mi reușesc toate, dar recunosc acest lucru și o iau de la capăt.
Cred că spiritul ludicul din sufletul meu l-am preluat de la ei, îmi notez câte un titlu de carte sau un film despre care vorbesc, abilitățile digitale mi le-am dezvoltat alături de ei, fur câte o idee de ținută de la adolescente, vorbesc despre un meci de tenis sau fotbal cu băieții (mă pun la curent cu ultimele rezultate), și ar mai fi multe.
Teatrul e o pasiune și am făcut în așa fel încât locul de muncă să devină o pasiune, nu un chin. Așa că acesta nu putea lipsi, e aici, cu mine din primul an de învățământ. Trupa Masca face imediat 23 de ani și parcă a fost ieri! Multe amintiri și mulți adolescenți sunt în Masca! E o trupă de teatru atipică, e ca într-o familie, fiecare își are rolul lui, cineva e la regie tehnică, artistică, cineva e pe scenă, cineva dansează și cântă, cineva se ocupă de Finanțe, plătește impozitul la stat pe spectacol, cineva vinde bilete, cineva trage cortina, cineva cară decorul și toți acești cineva sunt adolescenții, care simt că aparțin unui grup. Nu întotdeauna suntem mulțumiți de toate spectacolele, dar ne gândim la tot ce construim împreună, la cât de mult râdem sau ne agităm, la spectatorii care vin să ne vadă și atunci mergem înainte. Financiar, ne descurcăm singuri, avem o asociație care ne ajută să vindem bilete pentru spectacol, nu e dificil, mai greu este să nu renunțăm, să vedem oportunitățile care vin cu această trupă de teatru: festivaluri, spectacole caritabile, legăm prietenii (e tare fain să vezi că participă în festivalul tău o fostă elevă, devenită profesoară, cu trupa ei de liceu), dezvoltăm abilități (creativitatea, colaborarea, gândirea critică, leadership-ul, comunicarea, etc) și uneori rezolvăm probleme de viață.
Nu e un secret că muncesc tare mult și că fără sprijinul familiei mele nu aș fi putut realiza multe, pentru că la vârsta de 22 de ani eram divorțată, în anul întâi de facultate și cu un copil de un an. Andra e cea care a înțeles cel mai bine ce fac eu și care mi-a fost inspirație, iar fratele meu a fost acolo, ori de câte ori am avut nevoie. Apoi, am avut și am mulți prieteni, care sunt în viața mea și care m-au ajutat să nu mă prăbușesc și să nu renunț. Și da, în ultimii ani, am prins aripi pentru că este și Merito în viața mea. Nu știu unde m-au găsit, de ce m-au premiat, de ce investesc atât de mult în mine (și nu doar în mine), dar a venit în momentul în care eram pe punctul de a renunța.
În fiecare dimineață întru în clasă cu zâmbetul pe buze, veselă, pentru că îmi place să cred că sunt unde trebuie. Nu am fost niciodată o oportunistă și dacă am renunțat la funcții efemere în educație este pentru că am considerat că încă nu e timpul meu.
Bucurie, o imensă bucurie. Îi strâng tare în brațe de fiecare dată când îi văd, sunt mulțumită că nu au uitat de unde au plecat și râdem, uneori cu lacrimi, pentru că ne aducem aminte de testele, proiectele de la română sau piesele de teatru cu trupa. Am foști elevi cărora le sunt prietenă, nașă, merg la nunțile lor, le sunt aproape atunci când au nevoie.
Am cochetat cu actoria, psihologia și educația. Am ales să fiu profesor pentru că e un mixt din toate, nu? Nu am nici cel mai mic regret că sunt profesor!
Îmi doresc să fiu sănătoasă ca să pot aduce zâmbetul pe buze oamenilor dragi din jurul meu. Profa Tatiana își dorește, cândva, să fie un lider într-o școală, actuala sau alta, cine știe!
În ultimul timp am descoperit că-mi place să lucrez și cu profesorii, nu doar să fiu „profa cu părul de foc” din clasă, așa că sunt ancorată destul de mult în tot ce înseamnă intervenții din partea Comunității Merito: webinare, cafenele, școli de vară, ateliere pentru elevi și profesori. Pentru clasele mele caut inspirație în tot ce mă înconjoară, în tot ce citesc pentru a face orele să treacă repede și îi „momesc” cu Visuri în troler, cu Povești împachetate, cu Aripi de poveste, etc.
Tare mult mi-aș dori să se recunoască meritele în educație, să primeze competența, să fie apreciați profesorii, să se investească în ei, pentru că dacă un profesor e fericit în sala de clasă, elevul este la fel. Când vorbim despre ….de unde să înceapă schimbarea, e ca și cum ai deschide cutia Pandorei pentru că este relativă, depinde cum te poziționezi. Dacă vrei să-ți fie veselă ziua, atunci faci tot ce poți ca elevii tăi să beneficieze de cea mai bună variantă a ta ca profesor. Însă, dacă aștepți să se schimbe de sus în jos, trec generații de elevi pe lângă tine și te blazezi, preiei formula „e bine și așa, să facă alții”. Cred că ține de alegerea fiecăruia.
Eu sunt omul căruia nu i-a ieșit nimic „din prima”. În copilărie și adolescență am fost destul de rebelă, încăpățânată, însă creativă și dornică de a face lucrurile cât mai bine. Nu am reușit acest lucru aproape niciodată (să fac lucrurile perfect): nu am intrat la liceul dorit de părinții mei (Sanitar), nu am luat notele la bac dorite de mine, nu am intrat la facultate în primul an, am ales să fac o postliceală (pedagogic) departe de casă, m-am căsătorit foarte tânără și am eșuat, nu m-am titularizat în primul an și câte aș mai putea scrie. Însă, toate aceste mici eșecuri m-au ajutat să-mi găsesc drumul, așa că am ales filologia la liceu, apoi am terminat Literele, din prima căsătorie am o adolescentă deosebită și în al doilea an m-am titularizat într-un liceu care mi-a adus multe lucruri frumoase. Toți avem regrete în viață, dar am învățat că trebuie să merg mai departe și dacă pot, să nu mai repet greșelile. Uneori reușesc, alteori nu. Important e să nu uit cine sunt.
Dacă vă referiți din punct de vedere profesional, a fost atunci când am plecat, cu 30 de copii, singură în Viena. În excursie i-am pus să facă un proiect la miezul nopții ca să-i țin ocupați împreună și să rămână cu ceva din această călătorie. Dacă vă referiți din punct de vedere personal, ar fi multe de spus, dar poate într-o altă „poveste” despre mine.
Culoarea părului meu, nu? E în ton cu personalitatea mea…caldă, jucăușă, nuanța frunzelor de toamnă…așa ca mine!
Oana Jipa este o tânără actriță, cu aspirații mari, care promite mult și multe. Se hrănește cu ceea ce face și se menține vie datorită meseriei pe care a cuprins-o în viața sa. Se mândrește că mai demult, în liceu, a făcut parte din trupa de teatru, acolo unde a fost selectată în urma audițiilor la insistențele mari pe care le făcuse mama sa. Din acele vremuri a realizat ce face arta din om, cât sens îi dă și cât o întregește.
Numele său a fost legat până acum de câteva spectacole pe care le-a jucat pe scenele teatrelor independente și anume Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis. La momentul la care răspunde la acest interviu se află la Sfântu Gheorghe, acolo unde repetă la un viitor spectacol cu trupa de la teatrul Andrei Mureșanu, fiind pentru prima oară parte dintr-un teatru de stat. Să o cunoaștem!
Aveam, ca orice copil cred, foarte multe roluri între care jonglam. De exemplu, nu exista film după vizionarea căruia să nu mă identific cu personajul feminin și să continui povestea în intimitatea camerei și imaginației mele. Dintre toate rolurile însă, cel mai mult mă fascina rolul de mamă pe care îl preluam cu foarte multă seriozitate față de jucăriile mele. De fapt, mă fascina mama mea care mă fascinează și astăzi și care reușește mereu să facă imposibilul în timp record cu dragoste și blândețe. Cred că îmi dădeam seama de atunci că e o muncă grea, probabil îmi imaginam că e nevoie de mult antrenament. M-am bucurat că a existat în cariera mea și un prilej de a explora relația mea cu mama mea printr-un spectacol. Un copil pe un litru de benzină (r. Irisz Kovacs, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca), unde tema maternității e foarte prezentă și prezintă fascinația mea reală dar și groaza față de maternitate, un lucru pe care se pare că îl contemplu din copilărie.
Drumurile la munte cu mașina pe vremea când nu recunoșteam împrejurările, nu puteam estima cât va dura până ajungem la destinație. Îmi dau seama retrospectiv că erau momentele mele de autocunoaștere, când, de la primul brad pe care îl vedeam, mintea mea intra într-un proces foarte deosebit (mi se pare mie acum) – tăceam mâlc, mă uitam pe geam și mă gândeam la oamenii de dinaintea mea, la noroc, la cum va fi dragostea etc. Am multe amintiri dragi cu părinții mei, cu fratele meu, dar dintr-o zgârcenie sufletească nu-mi priește să le știu povestite. Iar față de aceste momente de autocunoaștere am mare compasiune, când mă gândesc că mi se părea că știu atât de puțin și din multe puncte de vedere știam atât de multe.
Până recent nu mă consideram departe de cum eram când eram adolescentă, însă, cu oarecare invidie, mi-am dat seama că am depășit etapa când am cunoscut adolescenții din trupa Brightside Drama la ID Fest, Bacău. I-am cunoscut cu ocazia atelierelor unde am fost unul din trainerii lor și ascultându-i simțeam un dor imens, dar și împăcare și entuziasm pentru ce urmează în viața de adult. Adolescența mea a fost foarte mișto. Am învățat într-un liceu super deschis și anume Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, unde am făcut parte și din trupa de teatru a liceului, momentul T0 cum s-ar spune din ce urma să fie cariera mea. Atunci mi-am cunoscut prietenii care îmi sunt prieteni și astăzi aproape un deceniu mai târziu (cam cum sună asta?). Am fost o adolescentă liberă, cu părinți relaxați care nu erau la primul contact cu acest fenomen (mersi, frate-miu, tu ai dus greul!), care stătea mult cu prietenii, dar și mult singură, să afle ce îi place. Nu am avut o adolescență prea nebună, nu m-a atras acel tip de pericol niciodată. Îmi plăcea mult să citesc, să fumez, să mă uit la filme cool (filme de artă, erau filme de artă dar erau cool, și mai ales era cool să zici că le-ai văzut), să ascult muzică, să fac poze, să flirtez, aveam mare grijă cum mă îmbrăcam și îmi plăcea adrenalina din primele dăți când chiuleam. În rest, repetam cu trupa de teatru, mergeam singuri în festivaluri, ne super îndrăgosteam, făceam filme. Mă simțeam liberă, autonomă și simțeam că mi se întâmplă ceva foarte special, de atunci tot simt asta.
Cum am zis mai sus, în liceu am făcut parte din trupa de teatru a liceului, unde am fost selectată în urma audițiilor la care mama mea a făcut mari insistențe să mă duc. Nu-mi doream neapărat, eu voiam la clubul de dezbateri, mi se păreau mult mai cool cei de acolo dar pentru că mama își dorea, am zis să încerc. N-a fost dragoste din prima, nici de prima oară când am repetat, nici de prima oară când am urcat pe scenă, însă a fost o dragoste care s-a consolidat fără să-mi dau seama și care devenise mare parte din personalitatea mea. Când am terminat liceul mi se părea evident și nu numai mie, și familiei mele și profesorilor mei că ăsta e drumul.
Nu mă consider foarte curajoasă. Mi-e frică de multe lucruri, dar am și o ambiție nelimitată de a nu fi rezumată la fricile mele. Sunt zile când câștigă frica garantat dar și multe zile când nu, și alea sunt zilele când mă simt ca un brav soldat în viața mea. La teatru e diferit pentru că teatrul e locul în care mă simt în siguranță și în care am acel curaj de a face ce nu am curaj să fac in viața mea. Știu că multă lume spune asta dar așa este și pentru mine. Teatrul mă ajută să devin din ce în ce mai curajoasă și mă ajută în primul rând să aflu ce se întâmplă cu mine. E instrumentul meu cel mai fidel prin care aflu ce mi se întâmplă și prin care verific dacă ce a trecut a trecut cu adevărat. Tot ce facem pe scenă vorbește mult despre noi, și de multe ori, sub umbra acestor personaje reușim să aflăm lucruri plăcute dar și mai puțin plăcute despre noi. De aceea este o muncă care necesită mult curaj.
Am fost o studentă foarte nerăbdătoare, mai ales cu mine însămi, nu puteam accepta faptul că această meserie are nevoie de timp, că la actori cărămizile se pun azi una, și zidul se clădește după muuuult timp. Iar ca să duc metafora până la capăt, când în anul doi simțeam că mă plouă-n cap, eu plângeam că nu e zidul gata. Facultatea a fost totodată perioada care m-a pus față în față cu părerea mea despre mine, cu neîncrederea cu care ne luptăm mulți dintre noi în această meserie. Îmi rămân în minte repetițiile până la două, trei, patru dimineața cu studenții de la regie, discuțiile aprinse despre teatru de la terasa de lângă școală care ne era și casă și masă și discotecă și bibliotecă, drumurile cu mașina la festivaluri și premiere eveniment, examenele reușite și mai ales cele nereușite. Nu m-am simțit nicio secundă cu adevărat pregătită pentru meserie, dar am avut noroc să încep să joc odată ce am intrat la master, lucru care mi-a făcut tranziția de la studentă la actriță mai ușor de asimilat.
Da. Negreșit. Deși emoțiile se transformă, mereu pot fi generatoare de bine sau de mai rău, pentru mine emoțiile sunt o forță care mă mobilizează și nu mă lasă să mă odihnesc până nu știu că ce am de făcut e pe drumul bun. Înainte să înceapă spectacolul am emoții foarte mari și mereu mă întreb dacă o să mă ajute sau o să mă inhibe. E un pariu care mă ține foarte concentrate la ce am de făcut.
La momentul la care răspund la acest interviu sunt abia mutată de câteva zile la Sfântu Gheorghe unde repet la un viitor spectacol cu super trupa de la teatrul Andrei Mureșanu. E pentru prima oară când mă aflu într-un teatru de stat și când repet cu o trupă (și ce trupă!). De casă (București) mă leagă câteva spectacole pe care de abia aștept să mă întorc să le joc la Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis.
Nu aș ști să aleg. Nu am o experiență prea vastă și îmi dau seama că fiecare rol de până acum fost foarte important în felul lui. Poate că rolul din Efecte secundare, Connie, a fost cel care m-a ajutat cel mai mult prin faptul că mi-a oferit vizibilitatea necesară unui tânăr debutant pentru a porni la drum.
M-am plimbat destul de mult până acum fie prin intermediul spectacolelor sau al festivalurilor de teatru unde am participat sau unde am fost doar spectator. Cât despre spectacole: ,,Un copil pe un litru de benzină” (r. Irisz Kovacs) este o producție Reactor Cluj-Napoca, un spectacol rezultat în cadrul unei rezidențe de creație Fresh Start, iar Family escape room (r. Iulia Grigoriu) este un spectacol creat special pentru spațiul expozițional al Fundației culturale Ilfoveanu-Badea din Pitești. M-am bucurat mult să lucrez în astfel de spații și să văd cum e și mai departe de casă.
Nu am pățit asta, sau poate nu au ajuns la mine acele vorbe. Cred totuși că cea mai puternică voce este cea a criticului interior pe care eu una o aud destul de des și care periodic îmi reamintește de competiția din mediul ăsta, că nu există fizic timp de pierdut și de cât de efemer e orice fel de succes.
Nu aș ști să zic clar. Mă întrepătrund cu meseria mea, nu cred că pot face abstracție de ea atunci când vorbesc despre mine. Am 24 de ani, anul acesta a fost prima toamnă în care nu am început un nou an școlar/ academic, și lucrul ăsta m-a făcut puțin confuză. Încerc să mă responsabilizez, să învăț să trăiesc cât mai bine pe propriile picioare. Altfel, îmi place mult și să am timp liber în care să pot să mă bucur de hobbyurile mele. Cred că e foarte important ca adult să deprinzi anumite hobbyuri. În adolescență teatrul era hobbyul meu dar acum, pentru a mă menține inspirată am nevoie să evadez din teatru și din părerile și dorințele mele despre el.
Sunt o adevărată culegătoare când vine vorba de a fura experiență. Sunt foarte mulți oameni de la care am învățat fie mult fie puțin, nimeni care a trecut pe lângă mine nu m-a lăsat indiferentă. Poate de la unii oameni am învățat cum să nu fac anumite lucruri pentru că nu mi se potrivesc mie, de la alții am preluat anumite păreri, tabuuri, sfaturi. Când ești actor nu lași nimic neutilizat, viața e materialul brut cu care lucrezi. Nu îmi vine să dau nume pentru că să dau un nume ar însemna să exclud alte nume. Cred că motivație e ascunsă în orice și în oricine, depinde de cum o descoperi. Găsesc motivație în colegii mei, în actori din alte generații, în tineri care fac și ei teatru in liceu. Nu pot da tot creditul unui singur nume.
Îmi doresc foarte mult să existe mai multe oportunități pentru tinerii absolvenți, cred că puținele programe care există nu sunt neapărat în legătura directă cu nevoile tinerilor artiști și acest lucru lucrează deficitar în favoarea lor. Această competiție atât de strânsă dată de numărul mare de absolvenți dar și de numărul extrem de mic de context de lucru sau gale, competiții, nu alimentează motivația și nu ajută actorii tineri să se dezvolte în zonele în care poate ar fi cel mai potriviți. Asta ar fi o dorință de-a mea pentru viitoare generații. Pentru mine, eu îmi doresc să îmi găsesc motivații noi cu fiecare proiect, să mă pot întreține din această meserie, nu vreau ca ea să devină un compromis pentru viața mea. Îmi doresc cel mai mult să am mereu energia să caut inspirație, să nu devin leneșă. De lene mi-e cel mai frică când vine vorba de meserie. Sigur că am și câțiva artiști pe care îi urmăresc și cu care de abia aștept să lucrez dar asta va rămâne secret.
Mai important decât bucurii, teatrul mi-a oferit un sens. De când mi-am ales această meserie totul din viața mea s-a subordonat teatrului, acest lucru m-a făcut să trăiesc atent atât la mine cât și la lumea din jurul meu și să mă folosesc de viață ca de unealta cea mai de preț în creația mea. Bucuriile cele mai mari sunt atunci când reușești într-un spectacol să ții valul acela de energie și să fii pe aceeași undă, nici sub, nici peste. E ceva ce se întâmplă la acea frecvență ce te încarcă pentru mult timp de atunci înainte.
Nu. Sunt într-un moment al vieții mele pe care l-am visat mult.
Când era mică, cu ajutorul exercițiilor de imaginație, Liliana Chivulescu intra în rolul unui medic. A îmbrățișat și ideea de a lăsa halatul alb pe uniforma de polițistă, tot în folosul comunității să lucreze, dar statura și masa corporală nu au ajutat-o să se înscrie la Academia de poliție. A devenit dascăl pentru copii, dar nu orice dascăl, ci unul care îmbracă hainele bunătății și ale dăruirii, care își fructifică meseria și o practică cu atât de mare dragoste, încât nu se vede făcând altceva, doar dacă sistemul ar forța-o.
Traseul frumoasei sale escapade academice este unul simplu, dar în egală măsură încărcat cu dorința de explorare și cunoaștere. Școala până la liceu a absolvit-o în satul natal, la Picior de Munte. Liceul l-a făcut la Ploiești, patru ani destul de grei, de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte. Liliana Chivulescu fugea de la școală la cursuri și se întorcea noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fie la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care a simțit că o pot ajuta profesional. Să o cunoaștem!
Când se dezbracă de hainele de dascăl, Liliana este un om obișnuit. Cu familie, casă și gospodărie la țară, deci cu grădină de legume, un pic de livadă, un pic de viță-de-vie, culturi de cereale la câmp, animale de îngrijit. Prin urmare, mult de muncă. Apoi, mentorat pentru învățătorii de la clasa pregătitoare care participă la programul Laborator de literație al Fundației Noi orizonturi, fundație în ale cărei programe sunt implicată pe mai multe „fronturi”: IMPACT, Clubul Meseriilor Rurale, Clubul familiei; parte din echipa de leadership a Comunității Aspire Teachers; participare la diverse evenimente ale Comunității Merito, dar acestea sunt, probabil, tot din hainele de dascăl…. vezi ce greu îmi este să scap de ele? 😊 Și, în puținul timp liber, activități de protejare a mediului împreună cu cei din Asociația de Combatere a Braconajului și Poluării (ANCBP), activități de consiliere educațională și vocațională, plimbări în natură cu prietenii, citit când găsesc clipe de răgaz.
Deja am mai spus acest lucru în interviul pentru Mediaflux: Fără falsă modestie, chiar cred că nu fac ceva diferit la clasă. Programa școlară îmi este și mie ghid la fel ca tuturor cadrelor didactice. Poate faptul că am avut curiozitatea și interesul să caut la diverse cursuri de formare metode noi; poate faptul că am avut curajul să le aduc în clasă, să le adaptez, să le aplic, să le modific astfel încât să se potrivească elevilor mei; poate faptul că mi-am propus să am răbdare să îl cunosc, să îl înțeleg pe fiecare elev în parte, să îl ajut conform nevoilor lui. Ceva diferit cred că fac în ceea ce privește activitățile extrașcolare, cărora le dedic mult timp și multă importanță. Fiindcă acolo totul este fără granițe, este fără constrângeri de timp ori de note obținute la evaluare. Clubul Meseriilor Rurale oferă posibilitatea descoperirii tradițiilor specifice locului natal; Laboratorul de literație și atelierele de Aventură prin lectură contribuie la dezvoltarea abilităților de literație ale elevilor și le deschide orizonturi noi spre lumea cărților; Clubul IMPACT este posibilitatea de a continua activitățile cu elevii mei și după ce au absolvit clasa a 4-a. Sunt profesori și părinți care le spun copiilor că activitățile de voluntariat, de învățare experiențială prin acțiuni civice în comunitate, desfășurate la Clubul IMPACT reprezintă pierdere de timp. Și că greșesc acordând mai mult interes acestora decât conținuturilor școlare. Dar acolo, la Clubul IMPACT, elevii au ocazia să devină creatori și evaluatori ai propriului parcurs de învățare; își stabilesc propriile obiective, își aleg metodele și activitățile de învățare, sunt responsabili pentru rezultatele obținute și contribuie prin munca individuală la rezultatele echipei. Acolo învățarea este ghidată de valori, este centrată pe dezvoltarea caracterului, pe formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Și când stau 3-4 ore la o activitate fără să fie obligați, lăsând deoparte telefoanele, rețelele de socializare…. implicându-se în găsirea de soluții pentru problemele din comunitate, ajutându-i pe alții să își depășească dificultățile…. poți zice oare că e pierdere de timp????
Eu am fost norocoasă, să am în familie pe mama profesor și pe sora ei, învățătoare. Și am fost norocoasă să am parte de mulți dascăli speciali de-a lungul parcursului meu de învățăcel: educatoarea mea, învățătoarea mea, mare parte din profesorii din gimnaziu, câțiva dintre cei de la liceu, învățătorii care ne-au primit la practica pedagogică în timpul liceului; din păcate, pe măsură ce am crescut, modelele au fost din ce în ce mai puține, dar sunt câțiva profesori din facultate și unul de la master de la care am adăugat câte ceva în ceea ce sunt eu ca dascăl. Și de la cei pe care îi putem încadra la categoria “Așa, NU” mi-am luat lecții. Apoi, mulți dascăli pe care i-am cunoscut învățătoare fiind, oameni întâlniți la cursuri, la simpozioane, la conferințe; formatorii pe care i-am avut la cursurile făcute în pregătirea mea din domeniul psihologiei, deci chiar am avut multe surse de inspirație!
Nu am fost niciodată un copil cuminte, dar am fost un copil bine educat. Am fost un elev-copil cu prea multă energie de consumat; un copil care a primit în educația sa valorile: modestie, respect, plăcere de a învăța.
Prima amintire dragă este una de la început de clasa I: știam să citesc când am intrat la școală, dar nu voiam să par diferită de ceilalți copii. Abecedarul acelor vremuri începea cu imagini din povestea “Capra cu trei iezi”. Într-o zi, când ne-am întors din recreație, am găsit clasa întunecată: draperii grele dintr-un fel de catifea bleumarin acopereau ferestrele; pe peretele din fața clasei, o luminiță; doamna învățătoare ne pregătise un film (diafilm) cu povestea aceasta. Primul cadru: titlul și autorul, pe care le-am citit cu voce tare (mergeam la cinema cu părinții mei duminica, știam despre ce e vorba, dar tot entuziasmată am fost de surpriza din acea oră de curs!). Doamna învățătoare m-a întrebat: Tu știi să citești?; am răspuns scurt și timid: Nu. Mi-a zâmbit complice și a continuat să proiecteze filmul și să ne citească replicile ce apăreau pe peretele-ecran. De atunci am știut că am o învățătoare care nu mă va face să mă simt ciudată, diferită.
Dragi îmi sunt amintirile cu lecții în care învățarea teoriei era combinată cu aplicații practice. Alte amintiri dragi sunt cele de la participările la concursuri extrașcolare, în gimnaziu: olimpiade școlare, Sanitarii pricepuți. Pregătirea pentru aceste concursuri însemna activități în afara orelor de curs, în care învățarea teoriei era combinată cu discuții libere, cu glume și mici jocuri.
Și, pe tot parcursul școlarității mele, dragi îmi sunt amintirile cu colegi-prieteni, colegi-parteneri de învățare, de năzbâtii și de joacă. Amintirile din zilele în care chiuleam de la școală pentru a ne juca pe terenul de sport (în gimnaziu) sau pentru a merge la cinema, la un film nou apărut (în liceu). Sunt atât de multe, încât mi-ar trebui timp pentru a scrie câteva cărți 😊
Aș răspunde folosind cuvintele unei colege de-ale unei prietene: „De la Ion Creangă încoace, copiii sunt la fel. Părinții s-au schimbat!”. Aș completa eu: și profesorii s-au schimbat. Copiii de azi sunt la fel de dornici de joacă așa cum sunt copiii dintotdeauna. Da, preocupările și jocurile lor sunt diferite, fiindcă sunt deseori crescuți cu telefonul/ tableta/ televizorul sub ochi. Socializează mai greu, fiindcă nu mai sunt obișnuiți să se joace împreună liberi, nesupravegheați de părinți sau de vreo aplicație. Le plac jocurile făcute afară, în natură; le place să facă lucruri împreună, deși e mult de muncit la a-i învăța să lucreze în echipă. La fel cum e mult de muncit la a le educa perseverența, încrederea în sine, toleranța la frustrare.
Pentru că nici eu nu am fost un copil cuminte, pot să îi înțeleg pe cei mai năzdrăvani dintre ei; însă îmi este greu să accept agresivitatea unora dintre ei, verbală și sau/ fizică, lipsa de respect pentru bunurile comune.
Sunt atât de multe! Nu mi-au ajuns patru ani de învățământ primar, nu îmi ajung nici cei cinci de după introducerea clasei pregătitoare. Unele se formează și pe măsură ce omul se maturizează. Dar, dacă ar fi să fac un top 3, ar fi:
Pe măsură ce cresc și se maturizează, mi-ar plăcea să poarte cu ei în viață optimismul, umorul, recunoștința, echitatea, spiritul de echipă…. Din nou îmi este greu să mă opresc.
Nu aș spune că mă recomandă diplomele. Mama mă voia premiantă I, tata mă voia fericită. Am fost premiantă în școală, bunicul meu din partea mamei se mândrea cu asta și păstra la loc de cinste toate diplomele mele. Duminica și de fiecare dată când era timpul prielnic, tata mă scotea dintre cărți și teme: la cules de flori de primăvară, la cules de fragi, de cireșe, masă la iarbă verde, cinematograf, cofetărie.
Am participat la concursuri extrașcolare și am luat premii, dar nu diplomele mă bucurau, ci participarea în sine. Îmi amintesc cum doamna Margareta Bădoiu, profesoara de limba română din gimnaziu, ne aștepta cu prăjituri la ieșirea de la olimpiadă; iar mama, profesor de biologie tot în gimnaziu, ne lăsa să mergem la film după concursuri; (ca să înțelegeți contextul: pe vremea aceea copiii de la țară ajungeau rar la oraș!); îmi amintesc cum doamna Tania Georgescu, profesoara de pedagogie din liceu mi-a spus că „nota 6 la olimpiada națională este o notă onorabilă”- fapt care m-a făcut să mă duc la acel concurs cu acel optim motivațional, care mi-a permis să iau premiu. Am avut bursă în facultate, dar nu pot să spun că am învățat pentru bursă, că nu îmi era de mare folos, fiindcă am făcut facultatea în timp ce mi-am păstrat postul de învățător.
Traseul este simplu: grădinița, școala primară, școala gimnazială la Picior de Munte, în satul natal. Liceul la Ploiești, 4 ani destul de grei de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte; fugeam de la școală la cursuri și mă întorceam noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fiu la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care am simțit că îmi place, că mi se potrivește, că mă ajută să mă dezvolt. Diplomele și certificatele de participare la diverse activități nici nu le iau întotdeauna, din cauză că s-au strâns multe în 31 de ani, îmi e greu să le arhivez și le cam pierd; simt că nu diplomele spun ceva despre mine, ci ceea ce știu, ceea ce fac, cum fac, atitudinea cu care fac.
Nu m-am băgat niciodată în politică, deși am fost invitată de multe ori. Probabil că aș face bine la imaginea unora, probabil că ascensiunea mea ar fi fost mai ușoară și mai fulminantă, probabil că aș fi ocupat funcții importante. Dar nu mi-am dorit. Nici mărire, nici funcții, nici să fiu șantajabilă. E inegalabilă și greu de explicat bucuria reușitei prin forțe proprii; e greu de explicat bucuria de a fi împreună cu copiii, de a-i vedea crescând și maturizându-se.
Dar din 2006 sunt formator, fiindcă mergeam la diverse cursuri de formare la care formatorii citeau un material plictisitor, pe care îl puteam citi și acasă. Am participat și la altfel de formări, cu formatori care nu erau din România, unde am descoperit că se poate și diferit: atractiv, cu impact cognitiv și emoțional; lucrez ca formator pentru Ministerul Educației, ISJ, CCD și diverse ONG-uri atunci când sunt programe de formare cu competențe pe care le am și le pot forma participanților; am propus spre avizare diverse programe de formare, pe care le-am susținut la CCD Dâmbovița de-a lungul mai multor ani. Din 2008 mi-am luat atestatul de liberă practică în domeniul Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și am creat împreună cu un coleg „Ștefan și Chivulescu”, Societate Civilă Profesională de Psihologie. Din 2010 sunt lucrător de tineret și am colaborat cu mai multe asociații în diverse proiecte de tineret, inclusiv în proiectul TineRețea. Fac voluntariat în organizații de educație și de mediu; tot voluntariat este și coordonarea Clubului IMPACT Imbatabilii din Școala gimnazială nr. 2 Picior de Munte, program de acțiune în comunitate, în care elevii fac lucruri concrete în domenii precum protecția mediului, antreprenoriat, educație, implicare civică – ajutându-i să-și crească încrederea, independența, reziliența și compasiunea; sunt co-organizator al Conferinței Internaționale de Educație Nonformală (INEC), într-o echipă cu oameni- profesori dedicați din Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, din Școala gimnazială Sâncraiu de Mureș.
Să fiu în mijlocul copiilor înseamnă bucurie, energie, entuziasm. Înseamnă confirmarea faptului că fac bine ceea ce fac. Relația cu copiii o construiesc pe reciprocitate în ceea ce privește încrederea, respectul, pe ascultare activă, pe comunicare eficientă. O relație îmbunătățită permanent, fiindcă ofer și cer feed-back onest și constructiv. O bună relație cu copiii înseamnă și o bună relație cu părinții, relație care are nevoie să fie construită pas cu pas și îngrijită zilnic.
Ieri seară eram în Kaufland, la Târgoviște, la cumpărături. La o altă casă, peste vreo trei rânduri erau mama și cei doi băieți gemeni de la o școală din Târgoviște, parte dintr-un grup de copii pentru care cei din Clubul IMPACT au organizat o școală de vară de 5 zile, numită “Plantele vindecătoare și poveștile lor”. M-au văzut, ne-am zâmbit, ne-am Salutat. Apoi am simțit o îmbrățișare: cei doi băieți, împreună cu mama lor, au venit la casa la care mă pregăteam să plătesc, m-au îmbrățișat și voiau să stăm la povești. Le-am cerut îngăduința să plătesc, să nu aștepte ceilalți clienți din spatele meu, apoi ne-ar retras spre ieșire și am stat de vorbă. Casiera zâmbea. Cum să nu simți că ești iubit, apreciat, când copiii și părinții lor se poartă așa, chiar dacă nu îmi sunt elevii de zi cu zi!?! Zâmbetul doamnei de la casa de marcat era în ton cu tot ce simțeam și gândeam eu.
Cred că adulții învață de la cei mici doar dacă au deschiderea și înțelepciunea să învețe de la ei. Trebuie priviți, ascultați, provocați să se comunice.
Am învățat să am răbdare, lucru destul de dificil pentru o persoană cu temperamentul meu.
Am învățat să îmi fac timp să le ascult ideile, propunerile și să le ofer timp să le pună în aplicare dacă de acolo pot învăța ceva, chiar dacă proiectarea didactică realizată la început de an școlar, ori la început de unitate de învățare, nu le cuprinde.
Am învățat să mă consult cu ei în luarea unor decizii care îi privesc, fiindcă uneori ei știu cel mai bine ce le-ar fi util, cum le-ar plăcea să se întâmple lucrurile.
Am învățat de la ei când erau mici și învăț de la ei și când cresc: mă întâlnesc uneori cu foști elevi care îmi povestesc despre lucrurile care le-au fost de folos și despre cele care i-au deranjat când erau mici, dar nu au avut curajul să o spună atunci. Mă întreb dacă fac la fel și acum și fac schimbări la mine, dacă este cazul.
Frumos pentru suflet e că oferă atât de multă iubire, că foștii elevi îmi scriu mesaje în care îmi povestesc amintiri dragi, că unii își aduc copiii să le fiu și lor învățătoare.
Nu știu să spun dacă proiectele sunt sub egida „Liliana Chivulescu”. Nu sunt o persoană creativă, nu știu să fi avut inițiative fantastice. Dar sunt o persoană de acțiune în echipă. Așa că, de câte ori am găsit o echipă în care să mă simt acceptată și bine primită, m-am alăturat. Am coordonat, cu ani în urmă, echipajele ce participau la concursurile „Sanitarii pricepuți” și „Educație rutieră, educație pentru viață”, ca să duc mai departe tradiția școlii și pentru că, elevă fiind- așa cum am spus- îmi plăceau activitățile extracurriculare. Am pregătit, cu ajutorul surorii mele bibliotecar în comună, elevi care participau la concursurile de interpretare teatrală: recitare, monolog, piese de teatru. Când internetul a ajuns și la noi în comună, prin programul „BiblioNet”, am inițiat proiectul: „Noi și Net-ul la bibliotecă”, unde mergeam cu elevii la sfârșit de săptămână și învățau să folosească un computer plus diverse aplicații pe Internet. Am creat blog-ul „De-ale școlii”, în care împărtășeam din experiențele mele (http://de-ale-scolii.blogspot.com/ ); din păcate, nu am mai avut timp, aproape că am uitat de el. Mulțumesc pentru ocazia de a căuta printre amintiri!
Am creat suportul pentru două cursuri opționale: unul de dezvoltare personală, de autocunoaștere și consiliere educațională pentru clasele I-IV (înainte ca disciplina Dezvoltare personală să fie inclusă în Planul cadru, la clasele Pregătitoare, I și a II-a), celălalt – numit „Natura, prietena mea”, cu o abordare integrată, transdisciplinară.
Când Fundația Noi orizonturi (FNO) mi-a oferit un loc în echipa sa, am început ca formator într-un program numit „Strategii de învățare experiențială” și nu m-am mai dat dusă. Așa s-a născut Clubul IMPACT Imbatabilii, programele „Viața la țară ALTFEL”, „Vânătoarea de comori rurale”, „Laborator de literație”, „Școli cu scLipici”, „Clubul Meseriilor Rurale”, „Clubul familiei”- toate marca F.N.O.
În colaborare cu Asociațiile Think Big și United Way Romania derulăm proiectul „Aventură prin lectură”. Ne ajută mult și cărțile donate de Dedeman, în colaborare cu Proiectul Merito, prin proiectul „Fundație pentru educație. Carte cu carte”.
În 2013 am făcut parte din echipa care a gândit proiectul INEC și, de atunci, contribui la organizarea acestui eveniment. În cadrul Comunității Aspire Teachers am participat la organizarea a trei dintre Caravane, una la Picior de Munte, una la Pucioasa și una la Târgoviște.
Nu știu dacă voi avea timp să ticluiesc unele noi. Mi-ar plăcea să pot continua cu Clubul IMPACT Imbatabilii, aici proiectele le propun ei, elevii membri ai Clubului. Momentan suntem, ca la fiecare început de an școlar, în faza de (re)construire a echipei. De asemenea, mi-ar plăcea să continuăm activități și proiecte inspirate de ,,Clubul Meseriilor Rurale”. Am deschis ,,Clubul familiei”, am avut deja două întâlniri. Atelierele de literație vor continua, fiindcă încă sunt elevi care încă au nevoie de activitățile desfășurate acolo.
Mi-ar plăcea să găsesc finanțare și sprijin pentru salvarea uneia dintre școlile din sat care a fost desființată și care se degradează continuu; acolo s-ar putea desfășura activitățile de tip afterschool și cele extracurriculare, pentru care nu avem suficient spațiu, s-ar putea crea un spațiu în care copiii și tinerii din sat să aibă alternative de petrecere a timpului liber în mod plăcut și educative totodată.
Am făcut parte din echipa de scriere a proiectului școlii și am obținut o finanțare importantă prin Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), mi-ar plăcea să pot contribui și la implementarea acestui proiect.
Îmi doresc să reluăm în format fizic organizarea INEC, care a făcut o pauză anul acesta, după doi ani de on-line. Comunitățile Aspire Teachers și Merito au o mulțime de proiecte în care mi-ar plăcea să mă pot implica. Aș vrea să organizez un Forum Merito, o Cafenea Merito- cafeneaua sau, mai bine zis, Ceainăria profilor e o idee cu care cochetez de multă vreme.
În același timp, știu că am nevoie de timp și pentru mine, și pentru familie, deci va fi nevoie să fiu atentă la cum le aleg.
Când eram mică, mă jucam de-a doctorul și credeam că vreau să fiu medic, dar până când am mers cu tatăl meu la serviciu și mi-am dat seama că nu aș putea lucra într-un spital. Apoi, a fost perioada când citeam cărți polițiste și mi-ar fi plăcut să lucrez în poliție, dar nu aveam nici înălțimea, nici masa corporală corespunzătoare pentru a fi admisă la Academia de poliție. Fizica a fost o altă pasiune de-a mea, inspirată de profesorii de fizică din gimnaziu și liceu (Valerică Stoica, respectiv Margareta Tudose) și mi-ar fi plăcut să fiu studentă la Facultatea de Fizică atomică, la Măgurele, să pot descoperi, inventa, construi ceva care să ajute omenirea. Dar în ultimele clase de liceu ni s-a schimbat profesorul cu unul din categoria “așa NU” și mi-a fost greu să mă pregătesc singură, fără feedback-ul profesorului de la clasă.
De când numărul elevilor este în scădere și școlile din sat se tot desființează, de când posturile se împuținează și se intră în restrângere de activitate, mă tot gândesc ce altă meserie voi face dacă va fi să rămân fără post (fiindcă rămânerea pe post e pe bază de dosar, dosarul e pe bază de diplome/ certificate/ adeverințe, iar eu, așa cum spuneam, nu prea le colecționez). Încă nu am răspunsul, dar știu că voi putea face aproape orice, fiindcă așa am făcut de când mă știu, fiindcă așa m-au învățat ai mei, să nu mă tem de munca făcută cu seriozitate și cinstită.
Și îmi aduc aminte de vorbele: ,,Dacă faci planuri pe un an, seamănă grâu; dacă faci planuri pe un deceniu, plantează pomi; dacă faci planuri pentru o viață, învață-i și educă-i pe oameni”. (Eu le-am citit pe o carte poștală, nu știu cui aparțin). Plantez grâu, am plantat și pomi, educ oameni…. Viitorul va fi bun, dacă suntem sănătoși.
Să te reorientezi după un deceniu și jumătate petrecut în multinațională, acolo unde mărturisești că ai avut mai multe funcții și ai simțit creștere și evoluție, acolo unde ai simțit că a fost un mediu stimulativ de lucru în care primau valori reale, unde ți-ai însușit o conduită profesională elitistă, înseamnă, după părerea unora, că porți mult curaj. Ioana Petrea, în prezent directoarea Fundației Regale Margareta a României, ar numi această schimbare ca fiind o chemare. Mereu i-a păsat de binele oamenilor și nu a mai dorit să stea cu mâinile la spate, ci să facă ca lucrurile să se miște mai bine dând ajutor și având și ea aport.
Atunci când a decis să se despartă de toate experiențele acumulate în multinațională, inima sa era mai plină. A plecat mai bogată. A luat cu ea toate lucrurile învățate atunci când și-a dat seama că le poate fructifica pentru un scop ce îi era așa aproape- binele oamenilor. Sub aripa ocrotitoare a Ioanei Petrea, cât și cele ale colegilor săi, se află copii, tineri, vârstnici care sunt sprijiniți prin diferite și diverse forme. Să o cunoaștem mai bine și să facem cunoștință cu tot ce înseamnă fundraising!
O persoană cu multă energie, suflet, curaj și scop, toate aceste fiind dedicate unei misiuni – aceea de a crea premisele unei vieți împlinite pentru oamenii din jur. Sunt un om de progres, îmi face realmente plăcere să învăț, dar și să împărtășesc altora rețete de succes.
Am avut inspirația ca, în urmă cu fix 15 ani, să aleg un nou drum profesional – în industria Binelui, iar acesta mi-a oferit un rol care îmi împlinește misiunea personală. Strângerea de fonduri pentru proiecte sociale și educaționale este o profesie nobilă, care m-a stimulat să devin o persoană mult mai sociabilă, cu inițiativă și foarte organizată. Am devenit un mediator al faptelor bune, între oamenii care au nevoi stringente și cei care pot să le ofere o mână de ajutor la momentul potrivit.
În primul rând, am șansa de a afla poveștile oamenilor din proiectele Fundației Regale Margareta a României, de a înțelege nevoile și năzuințele lor și de a scrie happy-end-uri pentru fiecare, alături de colegii mei. Faptul că pot aduce o schimbare în bine care mă încarcă cu multă energie pozitivă și determinare.
De asemenea, prin proiectele și campaniile de comunicare și fundraising pe care le coordonez, pot să îmi pun în valoare creativitatea și să acționez antreprenorial, pentru că am privilegiul de a mă bucura de multă încredere și autonomie în acest rol.
Noi suntem o echipă mică, dar care împlinim lucruri mari, în cea mai mare parte cu resurse interne. Aș spune că uneori încărcătura devine prea mare, mă refer la efort, timp, dar și din punct de vedere emoțional. Dar pe măsură vine și satisfacția rezultatelor, iar acestea se măsoară în cifre și în destine fericite. Cel mai inconfortabil este când este nevoie să pun presiune pe alți colegi, știind că nu toți au aceeași reziliență, iar asta se întâmplă atunci când organizăm campanii sau evenimente majore și suntem depășiți de toate detaliile.
Pentru mine a-mi folosi toate abilitățile personale sau profesionale în slujba binelui reprezintă o bucurie. Pasiunea pentru munca mea este cea mai importantă resursă, dar și satisfacția rezultatelor.
Am avut șansa ca prima mea experiență de serviciu să fie într-o companie minunată cu un mediu stimulativ și cu valori reale, în care am activat pe diverse funcții timp de 8 ani. Aici mi-am creat bazele unei conduite profesionale elitiste și mi-am dezvoltat niște competențe relevante și astăzi legate de networking, client service, loyalty sau account management, ca să folosesc limbajul corporate.
Am luat cu mine toate aceste lucruri atunci când am simțit că le pot valorifica pentru un scop ce îmi era așa aproape și mă însoțea mereu din umbră – binele oamenilor.
Dintotdeauna am fost o persoană empatică și, poate prea mult, preocupată de soarta altora, în special a oamenilor pe care îi vedeam în situații vulnerabile. Am intuit mereu potențialul celui din fața mea, dincolo de aparență sau de contextul în care se afla, și gândeam că fiecare om merită să și-l împlinească. Mă impresionau în special copiii care erau privați de iubire, de o familie, de resurse minime, de șansă, în general. Dar am avut și creat și relații foarte frumoase cu persoane în vârstă, lipsite de putere, chiar din adolescență având dorința de a le oferi crâmpeie de bucurie, de exemplu bunicii mele îi citeam poezii care o purtau în tinerețea ei din viața satului, iar pe o bătrânică din cartier o vizitam și îi duceam mici cumpărături. Voiam să ajut, să fac o schimbare semnificativă pentru cei pe care îi vedeam în dificultate.
Un ONG îmi oferea oportunitatea de a ajuta mult mai mult decât aș fi putut să o fac pe cont propriu. În timpul concediului de maternitate, aceste valori au devenit mai evidente și mai prezente în sufletul meu, astfel că am aplicat la un job care simțeam că este pentru mine, la SOS Satele Copiilor. A fost un moment inspirat, pentru că acea poziție, de coordonator a unei echipe de fundraising nou create, a fost începutul unei călătorii plină de înțelesuri noi și de satisfacții nebănuite, călătorie care a continuat la Fundația Regală Margareta a României.
Faptul că în zona ONG-urilor know-how-ul și competențele de marketing/comunicare erau minime la acel moment, vorbim de 2007, a fost o oportunitate pentru mine de a mă dezvolta profesional, atât prin exersarea abilităților și experienței mele într-un alt context, cât și prin ocazia de a învăța și experimenta aproape toate genurile de acțiuni de fundraising.
Astăzi propovăduiesc celor mai tineri ideea de a-și alege o profesie în care să nu simtă niciodată că merg la serviciu, ci într-un loc în care le face plăcere să își petreacă fiecare zi.
Domeniul era într-adevăr total diferit, prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin resursele sau tehnologia pe care le aveam la dispoziție, prin cultura organizației … totul era altfel. Odată ce m-am acomodat cu noile condiții, jobul a devenit … hobby-ul meu.
Glasurile reticente îmi spuneau că sunt implicată prea mult în serviciu, că petrec prea mult timp profesional, că nu sunt suficient de pragmatică în general. Pentru a contracara toate acestea, am fructificat fiecare ocazie pentru a-mi implica și familia sau cercul de prieteni, i-am cooptat să experimenteze spiritul Fundației, să se bucure de ceea ce facem, să contribuie cu ce pot, și au fost multe momente frumoase petrecute împreună, în special alături de fiica mea, în acest context.
Foarte mult, pentru că tot ceea ce fac în fiecare zi are valoare, o valoare pe care o văd, o trăiesc, o simt în mod direct – copii din medii sărace care au acces la tot felul de oportunități, cursuri, meditații, tineri cu talent artistic care ajung să se exprime și să își urmeze visul unei cariere artistice, sau persoane în vârstă care, în pofida singurătății sau a altor provocări majore, își reaprind zâmbetul, își fac noi prieteni, își recâștigă încrederea în ei.
Satisfacția a crescut și mai mult atunci când am început să împărtășesc și altora tot ce am acumulat în materie de fundraising și comunicare pentru cauze sociale. Prin faptul că acum sunt trainer și coach pentru alte ONG-uri, simt că impactul meu poate acționa înzecit, în comunități mici sau mari, pe care abia acum ajung să le cunosc, și pentru diverse proiecte sociale, despre care nici nu știam că există. În organizațiile din țară sun oameni foarte faini, dedicați trup și suflet, dornici să învețe și foarte recunoscători atunci când află cum pot să devină auto-sustenabili.
Dezvoltarea personală pune azi foarte mult accent pe starea de bine a propriei persoane, pe activarea resurselor pentru sine. Eu cred însă că este mai mult de atât – dezvoltarea mea personală a început cu adevărat din momentul când am putut crea bunăstare și resurse și pentru alții.
Avem un lider inspirațional pentru echipa noastră – Majestatea Sa Margareta, care a pornit pe cont propriu, în 1990, primele activități de ajutorare de la zero și s-a implicat personal, motivată de dragostea ei pentru România. Viziunea noastră este ca România să își atingă adevăratul potențial și ca toți oamenii să se respecte reciproc și pe ei înșiși. Visăm la o Românie în care colaborarea între generații să se realizeze natural și să se bazeze pe schimbul de valori și experiențe între generații, pe nevoia tinerilor și copiilor de modele și pe dorința seniorilor de a-și asuma un rol în comunitate. Ca Fundație, misiunea noastră este să îi identificăm pe aceia care pot deveni lideri ai schimbării în comunitățile din care fac parte, care au capacitatea să impulsioneze, să îi motivăm și să le oferim un model pozitiv prin puterea exemplului. Acestora le oferim le oferim instrumentele necesare pentru intervenții durabile în comunitate și bazate pe solidaritate între generații.
Fiecare sponsor este valoros, contribuind la realizarea unui anumit proiect. Ceea ce ne asigură sustenabilitatea unui proiect și o intervenție constantă și pe termen lung, capabilă să aducă o schimbare, este investiția făcută pe termen lung, de aceea apreciem în mod special parteneriatele multianuale sau de lungă durată. Relațiile cu acest tip de parteneri sunt de colaborare, de consultare și de încredere reciprocă, bazate pe obiective comune, construite de-a lungul anilor. Ca exemplu, Fundația Vodafone, Kaufland România, Raiffeisen Bank sau Hochland România, finanțatori alături de care am creat noi servicii sau am dezvoltat proiecte sociale ce au adus schimbări semnificative în comunități sau în viețile copiilor, tinerilor și seniorilor.
Obiectivul ambițios este ca Fundația Regală Margareta a României să devină un inițiator al proiectelor intergeneraționale și un mentor care să faciliteze extinderea acestei abordări la nivel de țară, iar eu am contribuit cu multă convingere la definirea și realizarea lui. Abordarea intergenerațională privește fiecare persoană, indiferent de vârstă, ca o resursă pentru comunitate, și încurajează valorificarea potențialului tuturor membrilor comunității – copii, tineri sau vârstnici.
Noi credem că interacțiunea și schimbul între generații sunt premisele esențiale pentru construirea unor comunități puternice și a unei societăți sănătoase.
Astfel am inițiat programul numit Centrele Generații, în cadrul căruia seniorii au oportunitatea de a deveni mentori pentru copii, bazându-se pe experiența sau talentele lor, și ajung adevărate resurse pentru comunitate. Copiii au șansa unui mediu stimulativ, în care ei își lărgesc orizontul de cunoaștere, cresc emoțional și se dezvoltă armonios, prin diversitatea activităților la care iau parte, dar și prin modelele inspiraționale ale seniorilor implicați.
Ambiția noastră este să implementăm 100 de proiecte intergeneraționale prin care să inspirăm România! Scalarea însă nu este atât de simplă pe cât pare la prima vedere, pentru că schimbarea de mentalitate de durată. Seniorii sunt încurajați să se deschidă spre voluntariat, pentru a da un nou sens vieții lor după pensionare și a recâștiga bucuria de a trăi. Cei din generațiile tinere sunt îndrumați să se focuseze pe valorile comune și cooperare, să împărtășească energia și cunoștințele lor celor mai vârstnici, iar astfel își schimbă perspectiva asupra a ceea ce numim conflictul între generații. Oferind oamenilor un loc, o structură, o metodologie și timp pentru a face acest lucru, avem premisele de a construi o României mai bună pentru noi toți.
De regulă, Fundația merge către sponsori, și nu invers. Oricât de inspiraționale sau vizibile ar fi lucrurile bune pe care le împlinim noi ca ONG-uri, mobilizarea de fonduri se produce doar atunci când nevoia de sprijin este clar exprimată. Fundraisingul presupune să fii proactiv, să identifici potențialii sponsori, să inițiezi și să clădești relații, să comunici permanent cum se pot implica oamenii, de ce fonduri și resurse ai nevoie și pentru ce le vei folosi, să îi ții la curent cu acțiunile realizate, să îi informezi despre impactul investiției făcute, să îi inspiri să contribuie în continuare, poate mai consistent, pentru ca proiectele să se extindă, să prindă forță. A atrage resurse, donatori și sponsori este un proces, nu o acțiune. Eu spun că prima donație făcută este doar începutul unei lungi și frumoase călătorii, pe care noi cei din branșă o numim donor’s journey.
Una dintre provocările mele, dar știu că nu sunt singură aici, este să găsesc oamenii potriviți pentru o echipă de fundraising și comunicare de elită, așa cum mi-o doresc. Există mulți profesioniști în marketing sau PR, dar nu este suficient, competența trebuie să fie dublată de o profundă motivație intrinsecă de a se dedica pentru o cauză socială. Scopul principal al fondurilor noastre este acela de a deservi cât mai mulți beneficiari, chiar dacă conștientizăm că cea mai prețioasă resursă Fundației este echipa. Oamenii care se îndreaptă către un ONG nu o fac pentru o remunerație mai bună, ci ca să aibă un job cu suflet, pentru că vor să facă o diferență. Mulți înțeleg acest aspect abia la interviu.
Un alt tip de provocare vine atunci când un finanțator alături de care Fundația a acționat pe termen lung se retrage din relație, pentru că obiectivele sale de business s-au schimbat. Atunci când nevoia din proiect rămâne descoperită, noi ca Fundație nu putem opri sprijinul pe care l-am promis – copiilor pentru care un an în plus de școală contează, tinerilor talentați care se bazează pe bursă, ori seniorilor care au nevoie de o mână de ajutor. De aceea, transparența și anticiparea sunt foarte importante. Au fost puține momente ca acestea, dar recunosc că mă debusolează puțin, pentru că nu este ușor să găsești un nou partener într-un termen scurt, după cum am explicat mai devreme.
Din 1990, Fundația a dezvoltat numeroase proiecte durabile în domeniul educației, dezvoltării comunității, societății civile, sănătății și culturii, proiecte care și-au adus contribuția la reînnoirea spirituală și socială a României. În perioada actuală desfășurăm proiecte sociale și educaționale cu acoperire națională, precum lina gratuită de consiliere Telefonul Vârstnicului, proiectul de ajutor pentru seniorii vulnerabili Fondul pentru Vârstnici, programul de burse Tinere Talente, sprijin social prin Fondul Special pentru Copii, intervenții de Ajutor pentru Refugiați și programul unic în România numit Centrele Generații. Toate acestea au o abordare intergenerațională, care încurajează solidaritate și facilitează cooperarea și schimbul reciproc între generații.
În perioada aceasta pregătim acțiuni de amploare care vizează vârstnicii aflați în situații dificile de viață. Pentru cei mai mulți dintre noi, Sărbătorile sunt o bucurie, o ocazie de a ne reuni cu cei dragi, de a ne permite mai multe decât de obicei. Am cunoscut însă oameni foarte în vârstă care, fiind afectați de singurătate, lipsuri materiale sau de boli supărătoare, primesc Sărbătorile cu tristețe și deznădejde. pentru că nu mai au pe nimeni aproape. Chiar și după o viață cinstită, muncită, soarta unora nu a fost generoasă. Astfel de vârstnici sunt printre noi, și ei merită atenția, grija sau dragostea noastră. Unii dintre acești oameni ajunși la vârsta senectuții sunt părinți, profesori, medici, arhitecți noștri, au contribuit cine suntem azi și la evoluția noastră. Este rândul nostru să îi ajutăm la nevoie! Campania de ajutor pentru vârstnicii României mobilizează fonduri necesare pentru a răspunde nevoilor acestor oameni, cu un ajutor ce poate fi practic, material sau emoțional. Oricine poate contribui cu o donație de 2 Euro luna, printr-un un SMS la 8444 cu textul SINGUR. Iar companiile pot folosi 20% din impozitul pe profit sau pe venit, completând formularul 177 sau un contract de sponsorizare.
Despre patriotism și sensul culturii în evoluția unei națiuni, despre epoci apuse, incertitudinile prezentului și speranțele viitorului, despre cum s-au schimbat România și românii în ultimul secol a povestit scriitorul Dinu Săraru, într-o ediție specială a emisiunii Serviciul de Noapte cu Maria Țoghină difuzată pe Radio România Actualități, de Ziua Unirii Principatelor Române. Emisiunea a fost premiată ieri, 10 noiembrie 2022, de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști, în cadrul Galei Premiilor UZPR.
Premiile UZPR, acordate de către un juriu alcătuit din profesioniști din domeniu, au fost acordate unor jurnaliști care s-au remarcat prin materialele de presă în toate segmentele domeniului: presă scrisă, online, radio, tv, carte de presă, publicistică.
Am învățat întâi să vorbim românește, curat românește, și era o răspundere a învățătorului de țară atunci să cultive limba română.
Extraordinar de exigent. Eu nu am știut că voi lua premiul I, în clasa I, până când nu m-a strigat la școală, ca să nu greșesc la școală, că eram fiu de învățător, și m-a dat la școală la șase ani jumate, eu am fost obligat să îi spun și acasă „domnule învățător” și nu țin minte când i-am zis „tata” sau „tăticule”, pentru că a murit când aveam nouă ani și până atunci eu i-am zis și acasă „domnule învățător”, că ceilați copiii, spunea el, nu au norocul să-l aibă pe tat-su învățător și să nu greșesc la școală, să-i spun „tată”, nu i-am spus niciodată și nu țin minte niciodată când i-am spus „tată”; am spus unui bunic, care a înfiat-o pe maică mea, din Râmnicu Vâlcea, erou al Primului Război Mondial și al celui de al Doilea Război Mondial, tăticule, dar tatălui meu nu i-am spus niciodată decât „domnule învățător”, la școală, și mi-a adus o hartă mare acasă, pe care era reprodusă România întregită de atunci și cu un băț, trebuia să nu greșesc, să văd unde curge Jijia, de pildă, și unde curge Prutul și unde curge Nistrul și unde curge această frântură de apă care se numea Jijia. Am învățat istoria Țării Românești, am avut în familie un învățător care era țărănist și devotat învățătorului Ion Mihalache, care a fost creatorul după cel de-al Doilea Război Mondial al Partidului Țărănesc de stânga, și am avut în casă cărțile care vorbeau despre cultul teatrului românesc, cărțile lui Iorga, cărțile lui Virgil Madgearu și am fost pătruns din clipa aceea de geografia Țării Românești, de istoria Țării Românești, de faptul că prin Slătioara a trecut la un moment dat ocupația austriacă, cezaro-crăiască, și la 5 km de casa mea, casa tatălui meu, nu a bunicului, se aflau cazărmile cezaro-crăiești și am înțeles ce înseamnă granița, și atunci am descoperit, și mai târziu o viață întreagă, 50 de ani, mai descoperit că există un cătun în Slătioara cu numele de Viorești, de la viorea, cu case puține și cu o biserică, pe care istoria artei românești și a credinței creștine a înregistrat-o, această biserică din Viorești, pentru o friză a potecașilor, cei care păzeau granița românească cu cazărmile cezaro-crăiești, pe caii lor mărunți de munte, cu găitane lor gorjenești, îmbrăcați, pe cai, și cu căciulile negre înalte, pe care nu și le scoteau nici în fața domnitorului. Această descoperire pe care a întărit-o într-o lucrare fundamentală Olga Greceanu, din familia Măldăreștilor și a Grecenilor, specificul național în cultura română m-a captivat, și am fost 50 de ani unde am putut; de pildă, am descoperit în o revistă a epocii „Boabe de grâu” că o cercetătoare din familia Goleștilor a vorbit pentru prima dată despre această bisericuță, care a fost la începutul Evului Mediu, la 1500, schit de maici și acum era bisericuța care a intrat în istoria artei datorita în primul rând lui Olga Greceanu și pe urmă când am fondat acest vis al meu, cu Fundația „Niște Țărani”. 50 de ani m-am, zbătut, repet, ca să atrag atenția acestei bisericuțe și a frizei potecașilor, că mi-am dat seama câtă mândrie oltenească au oltenii de sub munte și cât patriotism.
Și cât devotament pentru Liturghia creștină, este învestit în această bisericuță, și când eram la „Luceafărul” secretar general de redacție am reprodus în „Luceafărul”, era o epocă mai grea, de asuprire, de asemenea de colonizare, nu aveam voie să spunem poporul român, poporul nostru, și am publicat friza potecașilor prima dată în țară, după „Boabe de grâu” a apărut în revista „Luceafărul”.
Va aparține unei lumi pe care nu cunoaștem astăzi și lumea este pândită de pierderea identității naționale și de pierderea vocației ctitoriei, care este fundamentală pentru poporul român. Azi nu se mai poate știi dacă generațiile tinere vor mai avea răgazul și timpul și permisiunea să gândească la viitorul identității naționale. Mi se pare că astăzi suntem pândiți de momente foarte grave din punct de vedere al identității naționale și al unirii. Vă spun, nu întâmplător într-un interviu de curând am spus că aliatul nostru rămâne Dumnezeu. Acum, ce să vă spun dumneavoastră care aparțineți unui post de radio pe care eu îl iubesc foarte mult pentru că m-am născut gazetărește și scriitoricește în clădirea veche, de peste drum, a postului de radio, care e și acuma o mică, așa, viluță barocă și acolo era Redacția Culturală și a emisiunilor pentru copii și acolo se desfășura și Carnetul Cultural, și am avut – eram totuși copil, la 18 ani neîmpliniți, m-am născut, v-am spus scriitorul din mine e datorat Radioului, vocația dialogului am învățat-o la Radio, și toate cărțile mele sunt pline de dialog și toate filmele făcute după cărțile mele sunt întemeiate pe dialogul meu.
Am fost întotdeauna în răspăr cu rigorile unei societăți totalitare și m-am zbătut în acest răspăr să-mi apăr niște idei. Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul. Și așa am făcut ca Teatrul Mic să fie teatru-fenomen din Sărindar, în care s-au jucat spectacole curajoase pentru timpul acela, foarte curajoase, antitotalitare și la rând, la rând aș spune și chiar mai înaintea unor reprezentații occidentale care aparțineau dezvoltării literaturii și artei în apus și în America. Și am mândria să fi jucat cu 10 ani înaintea rușilor o dramatizare după Bulgakov, „Maestrul și Margareta”, care s-a bucurat de un succes uriaș în epocă și care…
Am avut noroc în viață că trei intelectuali din ziua în care eu m-am angajat la Radio, 13 noiembrie 1950, se numeau Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu și Valentin Lipatti și erau marii intelectuali ai țării, conferențiari universitari, doctori honoris causa la Universitatea din București și am crescut pe lângă ei, m-au învățat ce să citesc, m-au învățat să discut, m-au învățat să am personalitate și le-am păstrat un cult. Sigur că viața a fost cum e viața, au fost și momente în care ei m-au părăsit vremelnic, pentru că au fost victimele propriilor identități și verticalități, dar nu pot să nu trec peste asta și așa am scris „Ura din ochii vulpii” sau „Despre dedublare” și am scris romanele astea trei de după 1990, când mi-am schimbat descoperind un ierarh al vieții – cum să spun? – al Bisericii Ortodoxe Române de astăzi, tânăr, are 55 de ani acum, care mi-a atras atenția asupra unui tip de literatură, că eu scriam romane balzaciene, cum s-a spus. Și am scris cele trei romane și „Ura din ochii vulpii”, care a avut un succes extraordinar și care m-a răcorit pe mine foarte mult, pentru că acest roman are toate adevărurile în care am crezut eu. Și să vă spun ceva: nu a fost carte scrisă de mine care să nu cuprindă viața mea și adevărul meu cel mai crud, cel mai curat, cel mai credincios. Și am suferit foarte mult în credința asta a mea și vă spun astăzi că m-am gândit: dacă ar trebui să o iau de la început cred că aș putea să o iau de la început dacă aș mai avea pe putere, dar, vă dați seama, la vârsta asta… Am primit un telefon de curând de la unul din eroii mei, erou mare de tot al romanului „Niște țărani”, un actor, Mitică Popescu, care a devenit și al celebru interpretând personajul principal din roman și m-a sunat să îmi spună: domnule Dinu Săraru, veșnicul Năiță Lucean, a zis el și am avut o tresărire extraordinară. Și acum s-a interesat când împlinesc eu ziua de 90 de ani și i-am zis: Mitică Popescu, te rog să simți degetele mele că mângâie obrazul tău acum. Și mi-a curs o lacrimă pe obraz. Am avut noroc de familia mea și de colegele dvs. de presă, fetele mele.
Tinerețea mea s-a desfășurat într-un moment, ca să vă spun așa, de despărțire pastorală de un trecut care sfârșea, se sfârșea trecutul ăsta…
Apunea… Și am avut o șansă extraordinară atunci că l-am cunoscut pe Sadoveanu.
Era vicepreședintele țării, al Parlamentului românesc. Un bărbat înalt, cu o înfățișare care îți impunea, nu știai cum să te ridici în picioare mai repede să îl poți saluta. Și am avut norocul să îi fac o vizită și să îl rog să citească pentru radio, prima dată el la radio, cu glasul lui moldovenesc extraordinar de pastoral, aparținând lumii trecutului pastoral, și toată povestea legată de Eminescu și de Junimea și de tot sentimentul patriotic era într-o poezie care se numea „Sara pe deal” și pe care el a recitat-o atunci extraordinar și eu am fost primul care am înregistrat-o și aș vrea să îmi aduc aminte, să îmi dați prilejul să aduc aminte sfârșitul atmosferei pastorale din România prin lectura lui Sadoveanu.
Ați formulat foarte bine. A apărut însingurarea, izolarea. E un proces de alienare morală și încrederea în ziua de mâine a pierdut teren la noi și sunt foarte surprins că politicianismul veros în momentul de față în România câștigă teren și sacrifică mii de ani de speranță. Cum să vă spun eu dumneavoastră… Neliniștea cu care v-am așteptat eu astăzi la mine acasă și prețuirea cu care v-am așteptat au fost întărite de emoția asta, că pierdem speranța, pierdem speranța.
Uite, vă spun că mă gândesc la câtă bucurie a fost în lumea Cenaclului lui Adrian Păunescu, poemul dedicat primăverii, „Au înnebunit salcâmii” și v-aș ruga să apelați la acest moment muzical, că ne-a făcut pe toți să tresărim, dar în același timp v-aș ruga să dăm glas și unei rugăciuni a lui Păunescu, cântată de un mare artist care e în Canada și nu poate să mai plece de acolo, pentru că nu îl lasă vârsta, și viața, și oboseala. Ștefan Hrușcă.
Realizator: Dacă ar fi să plecați singur, fără familie, pe o insulă pustie, ce ar lua scriitorul Dinu Săraru cu el?
Să știți că eu nu pot pleca singur pe nici o insulă din lume și nu m-am gândit la asta… ce aș lua cu mine. Aș lua toată biografia mea, dar nu există pe lumea asta insulă mai mare și mai plină de sens decât în biroul acesta în care ne găsim noi.
Nu visam să stau pe scaunul lui Ion Ghica, care a fost și primul ministru al războiului de neatârnare și directorul Teatrului Național. Și am avut în spate fotografiile tuturor directorilor Teatrului Național; în mijloc, fotoliul lui Ion Ghica. Dar am apucat să văd și sărbătorirea a 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare și a fost o sărbătoare pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, că am sărbătorit-o așa cum a trebuit și am adus în teatru, de la pensie forțată, mari actori care au împlinit pe scena Teatrului Național, cum a fost Dina Cocea, 90 de ani și am fost sărbătoriți și Teatrul Național sărbătorit și decorat. Și am avut și norocul că m-a obsedat drama istorică „Apus de Soare” a lui Delavrancea și am vrut să o pun la Teatrul Național și am reușit, cu sprijinul regizorului de film Dan Pița și a unui mare scenograf și a unui actor din tânăra generație, Costel Constantin, să refac istoria acestui spectacol care a fost jucat prima dată cu Nottara în rolul lui Ștefan cel Mare și, după aia, de Calboreanu, la care am fost și eu martor. La Calboreanu, am văzut în Sala teatrului Comedia, atunci pe Calea Victoriei, în picioare, plângând, 300 de batiste albe, când s-a prăbușit în scaun Calboreanu. Și când am pus eu „Apus de soare”, cu un actor tânăr, care s-a înscris al treilea mare interpret al lui Ștefan cel Mare, l-am invitat pe Patriarhul Teoctist, care era în culmea gloriei lui ierarhice, și toți mitropoliții țării și toți episcopii țării, și la sfârșit, în picioare, plângeau 1300 de oameni și tineri și a vrut să îl vadă pe Costel Constantin, Teoctist, și l-am adus pe scenă și a zis: domnule Săraru, am trăit cea mai frumoasă Liturghie din viața mea. Asta a rămas… cum să zic… pecetea mândriei mele patriotice și de creștin-ortodox.
Emisiunea integrală poate fi vizionată aici: https://www.youtube.com/watch?v=XO7nfMulOT0&feature=emb_title
Interviu publicat cu acordul Mariei Țoghină, realizatoarea emisiunii.
Familia are rolul ei în formarea educației, iar profesoara Mădălina Henea vine în întărirea acestei idei. A plecat dintr-o familie unde armonia și pacea domneau, unde cuvintele erau atent alese, unde primau valori și principii bine închegate, unde exemplul propriu a însemnat de fapt instruire și educare.
Tânăra a ales să facă în viață ceva care chiar are sens și îi dă ei un rost. A îmbrățișat meseria de profesor, singura din familia sa, în mijlocul copiilor simțindu-se cel mai bine. Pe lângă omul bun de la catedră, îndrăgit, este profesoara care dorește să îi intersecteze pe elevii săi cu cultura franceză și să le descifreze limbajul acestei limbi.
Profesoara Mădălina este debutantă, dar promite mult și multe. Se identifică perfect cu acest domeniu, chiar dacă o face doar de doi ani. Elevii cu care intră în contact sunt de nivel gimnazial, dar nu a purtat niciodată la braț cu ea emoțiile sau îndoielile. A știut cum să facă ca lecțiile sale să nu fie anoste, să fie colorate, să îmbine muzica cu gramatica limbii sau poveștile cu scrierea creativă la lecțiile de limbă străină.
Mădălina – profesoara e foarte calmă, răbdătoare, își alege cu grijă cuvintele, lecțiile, ținutele. Este atentă la emoțiile elevilor și încearcă să îi trateze ca pe niște adulți, așa cum își și doresc.
Am plecat dintr-o familie unde nu am auzit ceartă între părinți, unde mama nu țipa ca să se facă ascultată, unde noi, copiii, primeam scuze dacă părinții făceau ceva nepotrivit, unde exemplul propriu a însemnat de fapt “educație”.
Nu pot spune cu exactitate ce îmi doream să fac când voi fi mare. Însă făceam ceva: în clasele primare, la fiecare final de an școlar, imediat după ce primeam premiul și serbarea era gata, ajunsă acasă, îmi luam frații și verii și făceam pe învățătoarea cu ei. Odată ce am crescut, am uitat ce vreau de fapt, dar inconștient parcă am ales să urmez studii care acum mă ajută să fiu profesor. Abia în anul al III -lea de facultate mi-am amintit care este menirea mea. În timpul orelor de practică ale modulului psihopedagogic, am realizat că în clasă sunt în elementul meu, că îmi place să dau mai departe ceea ce știu, că vreau să fac mai mult decât un job, să fac ceva ce chiar are sens.
În familia mea, momentan, sunt singura care lucrează în educație, dar multe din trăsături le-am luat de la mama și de la bunica. O aștept pe sora mea mai mică să facă practică în școală ca să își dea seama dacă este și locul ei tot în educație.
Să fiu profesor pentru mine este o responsabilitate aproape egală cu cea pe care o are un părinte, pentru că e necesar să fiu un model așa cum este și un părinte. Copiii imită tot. Am venit într-o zi la școală cu pălărie. A doua zi două eleve purtau pălărie. Cu siguranță și comportamentele unui profesor sunt transmise elevilor, chiar dacă nu de-a doua zi, chiar dacă nu doar cele potrivite.
În același timp, să fiu profesor este și o mare onoare pentru mine. Știind că undeva acolo un copil abia așteaptă ora mea, că își dau silința să pronunțe mai bine în limba franceză, să facă temele mai des, să își ceară scuze de la colegii lor când îi jignesc, toate acestea îmi aduc o mare mulțumire.
Sunt din județul Iași, născută în comuna Bivolari și predau limba franceză tot în județul Iași la Școala gimnazială Mironeasa.
Sunt în sistemul educațional începând cu anul trecut și tot de atunci mă aflu în școala din Mironeasa. Am dat examenul de titularizare în fiecare an pentru a fi sigură că mă întorc la copiii de la Mironeasa.
Vin la catedră impulsionată de gândul că cineva are sau va avea măcar un strop de mai bine în viață datorită mie și de satisfacția reușitei lor atunci când aceasta apare.
Am învățat de la copii că fiecare poate în ritmul lui și că nu poți forța lucrurile să fie altfel. Am văzut că ei învață mult mai ușor și sunt mult mai motivați atunci când fac cu mâna lor, când îi lăsăm pe ei să decidă felul în care vor să învețe. Am învățat că atrag atenția printr-un comportament nepotrivit mai mult cei care au nevoie de afecțiune. Și am învățat că ei ne răspund cu aceeași monedă: de exemplu, dacă noi profesorii ne exprimăm emoțiile verbal și le arătăm că nu ne ducem impulsurile mai departe, e posibil ca la un moment și ei să facă asta, să se autoregleze. De aceea, spun că suntem un model în toate, la fel ca un părinte.
Predau la clasele V – VIII și am elevi dornici mereu să se implice, în special când e vorba de ceva practic. Tot ei sunt super buni la arte și adoră orele când avem muzică pe fundal. Au o gândire destul de matură și reușim să abordăm și subiecte serioase de discuție, deși în pauze se dezlănțuie. Au foarte multă energie pe care încerc să o canalizez spre ceva productiv.
În primul rând, mă străduiesc să fac lecțiile să aibă legătură cu viața lor de zi cu zi. Dacă le place muzica, găsim împreună cântece potrivite în limba franceză pentru a descoperi verbele la timpul prezent. Apoi, am observat că funcționează extrem de bine poveștile. Deja când rostesc ,,vă voi spune o poveste” se face liniște. Îi las pe ei singuri să descopere conținuturile noi, le dau timp să exerseze, mai mult decât fac eu predare propriu-zisă.
Da, am avut la un moment dat un proiect în care am învățat în același timp vocabular în limba franceză și în limba romani. Sau dacă aveam lecție despre tradițiile de Paște din Franța, vorbeam și despre cele ale romilor. Copiii aduceau la școală obiecte confecționate de romi și purtau portul romilor.
Când vorbim despre vestimentație în limba franceză, abia așteaptă, mai ales fetele, să poarte ținute ce se potrivesc unei ieșiri la operă și apoi să spunem în limba franceză ce piese îmbracă, ce stil, ce culori, ce caracter poate avea.
Cu familiile copiilor nu am multe legături pentru că nu sunt dirigintă, dar am avut mămici care m-au sunat să mă întrebe cum se descurcă copilul lor la franceză. Dacă am nevoie de ajutor de la părinți, apelez de cele mai multe ori la diriginți.
Îmi doresc să deschidem biblioteca școlii pentru a crea acel mediu sigur și liniștit în care copiii să poate veni să învețe, să citească, să-și facă temele, să recupereze lacune cu ajutorul orelor remediale, să se joace, să se uite la filme.
Yasmin Ismail a lucrat ca voluntar în Centrul Psihologic Marea Neagră din Constanța vreme de opt luni, ca după să fie angajată cu un sfert de normă și să fie și unul dintre cei mai îndrăgiți terapeuți. Lucrează cu copii din spectrul autist, le este sprijin, așa cum la rându-i a acceptat având în vedere diagnosticul de Sindrom Down pe care l-a primit la vârsta de cinci ani.
Nu i-a fost ușor tinerei să intre în câmpul muncii. I s-au închis uși în nas din cauza deficienței pe care o poartă, dar centrul la care lucrează i-a dat șansele pe care le merita de a se integra în societate. La un centru din sat, mărturisește că nu era băgată în seamă, deși pregătirea și perfecționarea erau pe domeniu, dar, în prezent, este printre puținii care au finalizat o facultate, au un job și cu stoicism a luptat și împotriva vocilor care o descurajau.
Yasmin Ismail este dovada clară că merită să încerci, să eșuezi, și iarăși să încerci. Să o cunoaștem!
Dincolo de Sindromul Down, eu sunt o persoană căreia îi place să se bucure de fiecare clipă alături de cei dragi. Cele două cuvinte care mă definesc sunt perseverența și voința.
Ca și proiecte, eu sprijin autismul 24 de ore prin mobilizarea opiniei publice pentru că există copii cu autism care trebuie să fie incluși și acceptați în societate.
Eu am fost crescută de către familie numai cu sentimente de iubire și bucurie.
Numele meu simbolizează floarea de iasomie.
Părinții mei sunt de naționalitate musulmană. Rădăcinile mele sunt în ramura de tătari ai lui Ginghis.
Ca și elevă și studentă, am fost studioasă și muncitoare. Eu am urmat învățământul de masă și am avut parte numai de profesori și colegi înțelegători care m-au ajutat să mă integrez în colectivul clasei.
Când am primit diagnosticul de Sindrom Down eu aveam doar 5 ani, dar aș putea să spun că toată lumea m-a ajutat și sprijinit în tot ce mi am propus. Cea care a lucrat cot la cot cu mine a fost mama care mă ajută enorm de mult.
Da, se recuperează prin foarte multă perseverență și muncă multă.
Eu îmi doream să devin psiholog ca să mă cunosc pe mine, ca să pot ajuta și persoanele cu dizabilități intelectuale. Acum pot spune ca am reușit să devin psiholog. Eu am urmat facultatea de psihologie din cadrul Universității Andrei Saguna din Constanța.
Sunt foarte fericita că pot să mă bucur de fiecare clipă alături de cei dragi.
A lucra cu copiii cu autism înseamnă multă muncă și când există iubire, iubirea poate vindeca orice dizabilitate. Când faci totul din plăcere, rezultatul este plăcere.
La centru unde lucrez, facem diferite activități antrenante de la pictură la meloterapie. Și de la joc interactiv la teatru.
Ca și promisiuni, aș putea spune că de fiecare dată când cineva îmi spune să fac acel lucru, eu îmi respect promisiunea și mă implic.
Prima dată când am făcut un voluntariat timp de 3 luni. m-am simțit marginalizată. Dar nu am renunțat, am ajuns la centrul psihologic Marea Neagră și pentru copiii cu autism am făcut voluntariat 10 luni, iar după etapa de voluntariat am fost angajată cu sfert de normă la orele de socializare și de terapie individuală.
La cuptorul acestui centru avem foarte multe proiecte superbe pentru acești copii cu autism, printre care, este și evenimentul alerg 24 de ore pentru autism Marea Neagră la care am participat și toamna aceasta.
Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că exist.
Îmi mulțumesc că sunt bucuroasă și împlinită din toate punctele de vedere.
În fiecare zi când plec de acasă la serviciu, am un singur gând. Nimic nu este imposibil, ci totul este posibil.
Gabriel lucrează într-o corporație, iar asta îi ocupă cea mai mare parte a timpului. Cu toate acestea, nu s-a gândit vreodată să renunțe la cea mai mare pasiune a lui, muzica, de care s-a îndrăgostit iremediabil începând cu vârsta de 2 ani. De-a lungul timpului a susținut concerte caritabile în Italia, Anglia sau Spania, muzica fiind cea mai sinceră formă de exprimare pentru el. Pasionat de călătorii, artă, filme și seriale, astăzi avem ocazia să-l cunoaștem pe Gabriel în cadrul unui interviu în care ne prezintă magia muzicii din perspectiva lui.
Gabi este un tânăr ambițios și implicat, cu o mare pasiune pentru muzică și pentru artă, în general.
Muzica este cea mai mare pasiunea a mea dintotdeauna. Indiferent de forma pe care o are în viața mea sau de felul prin care o abordez: ca artist, ca ascultător, ca spectator etc, ea face deja parte din modul meu de a trăi în fiecare zi. De asemenea, îmi place foarte mult să călătoresc, atât în România, cât și în afara țării.
Povestea mea cu muzica a început când eram foarte mic, în jurul vârstei de 2 ani, când am primit un microfon de jucărie, care a devenit instant extensia mâinii mele. Eu nu îmi amintesc foarte bine perioada, dar am văzut filmări cu mine de la acea vârstă în care mă aflu în fața televizorului cu microfonul în mână și imit artistul de pe micul ecran, clătinându-mă pe ritmul muzicii. Pentru mine, acel microfon a fost mașinuța sau plușul copilăriei mele.
Muzica înseamnă inspirație, motivație, energie și dedicație. Cred că e cea mai sinceră formă de exprimare pentru mine.
Când sunt pe scenă, mă simt fericit și împlinit, simt multă emoție și energie pozitivă, pe care încerc să le transmit publicului prin ceea ce cânt. Sunt foarte multe sentimente care apar în momentul în care cânt, dar dacă ar fi să aleg unul frecvent ar fi cel de recunoștință.
În restul timpului lucrez în cadrul unei corporații, ceea ce îmi ocupă mare parte din timp. În rest, pe lângă activitățile legate de muzică, îmi place să călătoresc, să mă uit la filme și seriale și să ies cu prietenii în oraș.
Cu greu, din cauza timpului limitat, dar se îmbină cumva, pentru că nu au de ales.
Niciodată. N-aș mai fi eu. Clar au existat perioade în care nu am urcat pe scenă și nu am avut o activitate artistică susținută, de exemplu în timpul pandemiei. Dar chiar și atunci muzica făcea parte din viața mea – cântam zilnic pentru mine. Însă îmi amintesc că în acea perioadă îmi lipsea foarte mult contactul cu publicul, așa că am organizat câteva concerte online pe rețelele de socializare.
De-a lungul timpului, am colaborat cu mai multe asociații și cu diverși organizatori de evenimente și astfel am reușit să cânt în mai multe țări în cadrul unor concerte caritabile. Totul a început în urma unui casting, unde am fost selectat să cânt în cadrul unei serii de evenimente caritabile în Italia. Ulterior am mai participat la astfel de inițiative în mai multe orașe din România, dar și în Anglia sau Spania.
Cel mai mare vis al meu este să evoluez cât mai mult pe plan muzical și artistic și să pot să mă întrețin doar din asta.
Să pot să vindec orice problemă gravă de sănătate și apoi să o pot eradica. Consider că, din păcate, problemele de sănătate pot fi un mare impediment în calea fericirii multor persoane.
În primul rând, să uite de orice urmă de îndoială și să creadă în visul său. Dacă își dorește să facă din muzică o profesie, trebuie să știe că asta implică foarte multă muncă și dedicare. Este o întreagă călătorie, dar parcursul ei poate fi deosebit de frumos, mai ales dacă își dorește cu adevărat.
Cred că Barcelona este locul care m-a impresionat cel mai mult. Am o slăbiciune pentru cultura spaniolă și în general pentru țările călduroase și exotice. Mi-au plăcut mult oamenii, arhitectura orașului, parcurile, plajele, munții… totul!
Mi-aș dori foarte mult să ajung în Cancun – când eram mic, visam adesea că mă aflu pe plajele de acolo, după ce urmărisem un documentar despre principalele atracții turistice din Mexic. Mi-ar plăcea mult să vizitez și Japonia – mă atrage foarte mult cultura lor.
În prezent, fac parte din distribuția unui spectacol de teatru cu muzică live, „Symposium”. Următoarea reprezentație va avea loc pe 6 noiembrie la Uzina Coffee. Pentru spectacolele ce vor urma în perioada de dinainte și de după sărbători voi anunța datele ulterior pe pagina mea de Facebook (Gabriel Catană) și pe Instagram (gabi8c).
Dacă i-ai putea transmite un mesaj lui Gabi în vârstă de 15 ani, ce i-ai spune? Ce sfat i-ai da?
Să viseze în continuare, să copilărească poate mai mult, dar să lupte pentru ceea ce își dorește pentru că va fi bine!
Cred cu tărie că valoarea unui om constă în mintea, sufletul și lucrurile temeinice făcute de mâna lui, iar când toate acestea se întâlnesc în acel om, ceilalți vorbesc, întorc privirea, mulțumesc așa cum se întâmplă și în cazul scriitoarei Cristina Beatrice Preda.
De scris despre lumi încă nedescoperite, despre care ar vrea să citească toți copiii ar face-o continuu. Are deja șapte cărți care-i poartă numele și încă idei prospere pentru altele noi. Scrie de la 13 ani, iar de atunci povestește frumos, își alege cuvintele fără prea mare efort, iar creativitatea și-o lărgește odată cu interacțiunea cu cei mici care-i creează bucurii mari și care o încalță mereu în „papucii” imaginației bogate. „Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!”, mărturisește sincer.
Cristina-omul zâmbește copiilor pe stradă, alintă aproape toți cățeii care îi ies în cale și iubește să privească marea la răsărit/apus, deși nu este matinală. Cristina-omul se oprește să fotografieze și o scară colorată, dacă simte că îi poate spune povestea. Uneori, Cristina-omul este ,,cititorul din peșteră” și nu iese din cameră până nu termină o carte care a captivat-o, alteori Cristina-omul se duce la teatru sau la cinematograf și râde cu gura până la urechi la o comedie. Este foarte atentă la detalii și destul de competitivă la jocurile de societate.
Mi-o imaginez deseori pe Cristina-scriitoarea de cărți de copii trăind în afara timpului, undeva unde ceasurile măsoară doar visurile pe care le-am îndeplinit deja sau pe care le mi le doresc îndeplinite, cu un stilou prins bine de degete, ca să scriu despre lumi încă nedescoperite, despre care aș vrea ca toți copiii să citească.
Sunt asistentă de proiecte în cadrul Asociației Cu Alte Cuvinte, o asociație care se ocupă de promovarea cărților pentru copii despre diversitate. Cred în expunerea copiilor la texte despre contexte sociale diferite, pentru a preveni și a combate discriminarea bazată pe rasă, etnie, dizabilitate. De exemplu, avem în pregătire un proiect de socializare între adolescenții tipici și adolescenții cu dizabilități, în urma căruia va rezulta un joc educativ despre empatie, despre înțelegerea anumitor probleme apărute și găsirea soluțiilor adecvate.
Sunt și voluntar-povestaș în cadrul Bibliotecii Metropolitane București de la vârsta de 14 ani și organizez tot de atunci ateliere de lectură și de creativitate în școli, grădinițe, librării, pe baza poveștilor scrise de mine și nu numai.
Ce bine că nu trebuie să mergem prea departe cu gândul, pentru că, așa cum spuneam mai sus, fetița-Cristina încă este prezentă, jucându-se cu copiii la atelierele de lectură și de creativitate.
Fetița-Cristina se dădea mult în leagăn, se întâlnea cu cea mai bună prietenă a ei, își întindeau păturica în grădină și inventau dialoguri cu păpușile sau făceau ,,mâncare” din frunze. Fetița-Cristina se îmbrăca numai cu fustițe, se învârtea și zâmbea știrb că volanele se mișcă după ea. Făcea baloane de săpun și mânca vată de zahăr pe băț. Așa mi-o amintesc.
Plăcerea pentru carte și pentru lectură mi-a insuflat-o mama. Cu toate că ea nu citește pe cât și-ar dori, a avut grijă ca din copilăria mea să nu lipsească poveștile și în fiecare seară îmi spunea câte una sau două înainte să adorm. Cred că astfel s-a născut și pasiunea pentru scris: din gândul că undeva, un copil râde, suspină și trăiește pentru câteva minute în poveștile mele, alături de personajele pe care le îndrăgește.
Citeam, citeam. Îmi aduc aminte de basmele lui Hans Cristian Andersen și ale lui Petre Ispirescu, pe care le citeam și pe bancă în parc, de aventurile lui Buratino cu cheița de aur și de fermecătoarea poveste ,,Frumoasa și Bestia”, preferata mea pe atunci.
Mulțumesc pentru cuvintele calde! Aici a fost intervenția îngerașilor, cu siguranță. Ei m-au salvat prin povești în momente mai întunecoase ale vieții mele. Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!
Am lansat până acum șapte cărți pentru copii și pentru oamenii mari care nu au uitat să fie copii. Trei dintre ele mai sunt disponibile în librăriile fizice și online, și anume:
Scrisoare pentru Moș Crăciun – este o poveste de suflet, dedicată bunicii mele-înger, despre frumusețea sărbătorilor de iarnă, despre cei care nu mai știu să se bucure de luminițe și învață din nou, despre întoarcerea în copilărie și magia primilor fulgi de nea.
Povești cu mămici și tătici – în carte găsim două povești ce vorbesc despre relația specială dintre părinți și copii, cu bune și rele, cu întâmplări hazlii, dar și cu multă emoție. „Muntele tăticilor” este povestea lui Șervo și a lui Șervețel, tată și fiu din Țara Pânzelor. Pentru a îndeplini datina, aceea de-a aprinde Făclia Iubirii, sunt nevoiți să treacă peste o mulțime de capcane întinse de Scobitoarea Urâcioasă și de Castronul Pârâcios, complicele ei.
Perla și Perlina din povestea „Îmbrățișarea mamei” trăiesc armonios în Oceanul Îmbrățișărilor. Până într-o zi, când invidia unui Lacăt-Negru le desparte. Perlina va depăși obstacole, va cunoaște diverse personaje, dar va putea trăi fără îmbrățișarea mamei?
Vâj-vâj prin călimară – spune povestea lui Motocel, care a risipit tot albastrul din ținutul ei. Natura Albastră, inima călimării, a fost închisă într-un clopot cu rotocoale de fum, iar pe singurul ei ajutor, Clănț-Ronț, o clanță peltică, au acoperit-o fulgii de cocos. Motocel va încerca să își salveze lumea și să devină o primăvară pentru cei din jur, chiar dacă este doar o mică hârtie mototolită.
Nu am un moment preferat din zi în care scriu, dar iubesc să scriu cu o lumânare parfumată pe birou, cu o melodie la pian sau la vioară în fundal și cu o cană cu ciocolată caldă albă sau cu caramel.
Mă inspir foarte mult de la copii, de la ceea ce-i preocupă, de la întrebările pe care le primesc la întâlnirile cu ei. De la o frază auzită pe stradă, de la un proverb căruia îi găsesc o altă semnificație, din lucruri simple, dar însemnate. Poate fi o frunză, o umbrelă, o călimară, un ciorap în dungi. Inspirația se arată oriunde.
De anul acesta am privilegiul de-a face parte dintr-un proiect-minune, o aplicație gratuită de citit pentru copii, NABU. Este o aplicație globală, România este a cincea țară unde a fost lansată oficial, de către NABU, UiPath Foundation și Asociația OvidiuRo. Cărțile digitale (printre care și creații ale mele) pot fi descărcate în biblioteca virtuală și apoi citite fără conexiune la internet. Mi se pare un pas extraordinar pentru comunitățile defavorizate, unde cărțile în format fizic au un drum greoi sau se împiedică de biblioteci închise cu lacăt. Toți copiii merită să fie crescuți cu povești. Și toate poveștile merită să crească lângă copii.
Am și un manuscris finalizat și ilustrat despre Povești. Pentru inimi iubitoare de povești. Abia aștept să vadă lumina tiparului și să plece în lume, să ducă bucurie.
Așa este, fiecare mesaj primit din partea copiilor și a părinților îmi face inima să danseze și rotița imaginației să meargă. Un moment emoționant a fost atunci când, după un atelier de lectură, un băiețel a alergat după mine pe holul școlii și mi-a dat timid un bilețel pe care scria că i-a plăcut foarte mult povestea și mă îndemna să scriu în continuare. Păstrez și acum bilețelul în dosarul cu amintiri, atât de mult m-a impresionat.
Andreea Mâniceanu s-a născut la Giurgiu, la 27 noiembrie 1992. Este absolventă a Facultății de Istorie, Universitatea din București, specializarea „Istoria comunismului în România”. În prezent lucrează la Muzeul Municipiului București, în cadrul primului proiect expozițional de antropologie urbană din România – „Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute”, găzduit de Casa Filipescu-Cesianu.
De unde pasiunea pentru scris?
Pasiunea pentru scris a existat de când mă știu, încă din copilărie mi-a plăcut să citesc, iar apoi să scriu. Drumul meu profesional a făcut ca această pasiune să fie valorificată, pentru că am întâlnit oameni care m-au sprijinit și pe care i-am luat drept model.
Povestea doamnei Arlette Coposu
Arlette a îndurat paisprezece ani de temniță comunistă fără nici o vină, a fost arestată în urma unui proces înscenat, atât ei cât și surorii ei li s-a reproșat că au colaborat cu informatori francezi. Au fost declarate dușmance ale poporului, neavând nici o vină.
De ce recomanzi această carte
Cartea despre Arlette o recomand tuturor mai ales elevilor de liceu, deoarece este scrisă într-un mod foarte ușor de înțeles.
Un sfat?
Dacă ar fi să le ofer azi un sfat tinerilor, este acela, să facă întotdeauna ceea ce le place, să-și asculte chemarea.
Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.
Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.
Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, „Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu „muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu „muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.
Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place. Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.
Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: „nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. „Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.
Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.
Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.
Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.
Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.
În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.
Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, „chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional. Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost… bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.
Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.
Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul „Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.
De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și „Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Afrim și „Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.
E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.
Renato Lupu a îmbrățișat muzica încă de când era mic. A crescut cu ea, având în vedere că ambii părinți sunt muzicieni. S-a lăsat vrăjit de frumusețea ei și de atunci nu i-a mai dat drumul. A cucerit cu trompeta atât publicul din țara noastră, dar mai ales cel străin. Creează un raport intim cu scena de fiecare dată și necesitatea de a fi lângă mari artiști a devenit o funcție vitală a existenței sale. Săptămâna trecută unde a avut onoarea să fie pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina și totodată mărturisește că i s-a îndeplinit cu această ocazie visul din copilărie.
Renato promite că îi va rămâne fidel acestei arte. Împărtășește și cu alții din tainele ei din calitate de profesor. Nu predă în România, ci în Turcia, acolo unde locuiește de mai bine de două decenii. Își încurajează elevii să nu se abată de la drumul lor precum a fost la rându-i în lupta cu „scârțâielile”. Să-l cunoaștem pe artistul Renato Lupu, una dintre elitele țării noastre care performează pe toate scenele lumii alături de familie și care azi ne introduce cu dragoste în universul sunetelor!
Mă simt norocos pentru că am părinții muzicieni, ei m-au ghidat și îndrumat de mic copil. Mai ales când aveam mici neînțelegeri la cursurile de muzică (teorie-solfegiu) puteam apela la ajutorul părinților. Consider că am avut un avantaj față de ceilalți copii, deși a fost și greu câteodată, având părinții muzicieni trebuia să fiu la un nivel superior. Cel puțin așa credeau colegii și profesorii.
Acum sunt foarte onorat pentru că am ocazia să concertez împreună cu ai mei pe aceeași scenă, este un sentiment deosebit. Recent, am avut un recital de familie și am avut cu toții un mare succes.
Muzica este ca un microb. Cu cât mai multă muzică asculți și apari pe scenă, simți că vrei tot mai mult. De la ambii părinți am moștenit talentul muzical, nu cred că aș putea să deosebesc de la cine am primit mai mult. În general, pot zice că am primit „calmul” de la mama și „agilitatea” de la tata.
Am fost învățat de mic să fiu disciplinat și ordonat în toate. Viața de muzician necesită un ritm foarte calculat și cumpătat. Se aseamănă cu viața de sportivi. Un muzician de performanță trebuie să fie permanent în formă. Contează foarte mult alimentația și odihna fizică/ psihică. Mi-au spus întotdeauna că dacă respect un ritm de viață ponderat în toate voi avea succes.
Muzica pentru mine nu este doar o pasiune, e un mod frumos de a trăi. De mic copil mergeam la concertele părinților și eram fascinat de apariția lor pe scenă. Consider că nu este destul să ai studii în termenii muzicii dacă nu asculți muzică în același timp. Ascult muzică mereu când sunt acasă și mă relaxez. Este ca o terapie. Mai ales când fac treabă sau pregătesc ceva de mâncare, mă destinde muzica în fundal și parcă tot ce fac, îmi iese mai bine.
Pianul. Am început să studiez pianul la vârsta de 6 ani, părinții m-au îndrumat să iau ore private.
În România, am studiat la pian (în privat). După ce am venit în Turcia, în anul 2000, am dorit să încep trompeta. Tatăl meu m-a pregătit timp de un an de zile și apoi am dat audiție pentru a intra la școala de muzică din Ankara.
La vârsta de 11 ani am început să studiez la trompetă și după un an am avut primul concert.
Ca și copil sunt multe emoții, mai ales pentru primul concert. Este așa o stare de frică la început. Am mai avut apariții la serbările de Crăciun din timpul școlii generale, cu orga. Doar că nu se poate compara cu un concert clasic.
În clasa a șasea, am avut primul concert solo cu orchestra studenților. Îmi amintesc că eram foarte emoționat, tatăl meu, în același timp profesorul meu, m-a îmbărbătat și mi-a zis să mă concentrez la partitura mea, să nu mă uit la public. Totul a fost foarte bine, doar că la final am uitat să măsor 2 măsuri și am terminat înaintea orchestrei. Pentru mine este o amintire plăcută, acum le mai povestesc studenților mei această întâmplare.
Pentru a fi un muzician bun, este necesară multă muncă. Talentul nu este îndeajuns, trebuie multă răbdare și studiu zilnic.
Ca să ajung la un nivel, am muncit foarte mult și am fost întotdeauna disciplinat în studiu și nu numai, am avut grijă de sănătate. La fiecare concert se depune un mare efort psihic. Chiar dacă s-a terminat concertul încă simți energia și emoția după.
În copilărie doream foarte mult să fiu la fel de admirat cum sunt părinții mei. Nu eram 100% sigur că voi deveni muzician. Visam să fiu pe scenă, să fiu aplaudat de public numeros. Nu ratam niciodată concertele de la televizor și îmi doream să cunosc personalități mari în domeniul muzicii.
Săptămâna trecută am avut un turneu în Aspendos (Antalya) și am avut onoarea să fiu pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina. Pot spune că mi s-a îndeplinit un vis din copilărie.
Să știți că este o mare diferență în a cânta la trompetă și a preda. Este mult mai dificil să le explici studenților cum să cânte mai bine, să le transmiți iubirea și pasiunea pentru instrument. În general, încerc să fiu ca și un prieten bun cu ei, consider că dacă ești mai apropiat față de studenți, ei se atașează mai mult de profesor și se creează o legătură de încredere. Am și momente când sunt mai sever cu ei, mai ales dacă vin nepregătiți la clasă.
În România, am primit educația elementară, cei șapte ani de acasă cum s-ar zice. În schimb, pot spune că mi-am format caracterul în Turcia, aici mi-am continuat studiile. Le-am învățat limba la perfecție, tradițiile, obiceiurile. Turcia este pentru mine ca a doua țară-mamă.
România este țara noastră frumoasă la care îi duc dorul mereu. Abia aștept să vină vara, să pot merge acasă, la bunici, rude, prieteni. Turcia este țara unde mi-am format un nume și o carieră muzicală. Iubesc ambele țări și pot spune că mă simt acasă și aici în Ankara.
Probabil aș fi dorit să am mai multe concerte și acasă în România. Din păcate, încă nu am avut oportunitatea să concertez pe marile scene din țară.
Când eram încă în România, eram foarte interesat de computere, dar nu știu dacă aveam același succes în domeniul IT. Cred că tot muzica aș fi ales.
M-am născut pe 9 septembrie 1940 dintr-o mamă basarabeancă și un tată oltean. Tatăl meu naviga pe Prut, el lucrând pe un vapor care se numea ,,Piretus”, un vapor cu care făceau naveta tehnicienii și inginerii. În dată când eu m-am născut, mama mea, care era dintr-un orășel care se numește ,,Leova”, avea 24 de ani. Mama obișnuia să urce pe vapor ca să meargă cu tata în excursiile sale de aprovizionare, în acest mod s-au și cunoscut. În drum spre Brăila au început durerile nașterii și așa m-am născut eu pe vaporul acela, unde bucătăreasa a fost moașă.
Au fost foarte mulți copii care au fost născuți așa, ca mine, fiindcă în acele vremuri, cine prelua un șlep, acolo era casa lui, locul unde își întemeia familia.
Noi, cei 5 frați, am fost denumiți ,,copiii Dunării”.
Nu a mai trecut mult timp și a început cel de-al doilea Război Mondial. Basarabia a intrat sub ocupație rusească, așa că noi a trebuit să ne mutăm în apropriere de Galați, într-o localitate ce se numea Giugiulești. Când eu aveam doi ani, am părăsit definitiv Basarabia. Rușii au dat un ultimatum și au spus că cei care nu părăsesc în 48 de ore țara, vor rămâne acolo, deoarece urmau să arunce podul în aer. Mama mea nu a vrut să rămână în țară și atunci ea a plecat după soțul ei, tatăl meu. Așa că, am fost ajutați de fetele unui marinar, coleg de al tatălui meu, să trecem Prutul, care au venit și ne-au luat pe mine și pe frații mei, împreună cu mama.
Rușii nu au ținut cont de ultimatumul dat și au aruncat în aer podul mai devreme, dar noi am reușit să trecem și nici nu am apucat momentul ca să ne urcăm pe vapor și am auzit o bubuitură mare, iar când ne-am întors, am văzut o adevărată catastrofă… s-a înroșit Prutul de sânge”.
La Galați, s-au pus la dispoziție două șlepuri și un remorcher, unii dintre cei care au scăpat din Basarabia au început să meargă cu ele în amonte, iar la Giurgiu când am ajuns, tatăl meu a intrat în reparație cu vaporul. A doua cumpănă din viața mea s-a întâmplat acolo, când am căzut în apă și acolo am fost aproape de înec, dar am fost salvați de marinii ce erau în zonă.
De acolo, tatăl meu, navigând din port în port, a ajuns la Cetate și a fost repartizat pe un ponton unde acostau navele. Acolo, la Cetate, am făcut școala primară. Îmi aduc aminte că în portul acela era un trafic naval foarte mare. După o perioadă, tatăl meu a fost mutat la Calafat.
Acolo mi-am continuat școala. De acolo, am fost mutat la portul Gruia, aproape de locul unde s-a construit hidrocentrala, Porțile de Fier 2. Ce îmi aduc aminte este că, acolo am văzut cum au venit un grup de scafandri care au început să scoată epavele ce erau înecate în Dunăre fiindcă după ce s-a terminat războiul, nemții au făcut un pod din navele pe care nu puteau să le ducă în Germania, și le-au scufundat.
Când aveam 17 ani, tatăl meu a fost mutat la Severin, și eu aveam să devin marinar. Am fost nevoit să merg la București la Ministerul Transporturilor pentru a lua dispensă, întrucât nu aveam armata făcută. După, am revenit la Severin, mi-au făcut carnet de marinar și am început ucenicia, urmând să dau examenele necesare pentru a devin căpitan. Căpitanul navei împreună cu șeful motoarelor avea patima băuturii și așa am avut eu șansa să îmi demonstrez abilitățile de navigator. Într-una din zile când cei doi dormeau, căpitanul adjunct m-a întrebat dacă știu traseul și dacă sunt pregătit să iau cârma, deoarece trebuia să plecăm la descărcare. Atunci am avut curajul și i-am zis că știu traseul și știu ce am de făcut, iar el atunci mi-a încredințat nava și am plecat la drum. Acesta a fost primul meu ,,examen”. Când s-a trezit căpitanul, deja descărcasem și eram pe drum spre următoarea destinație.
Au urmat examenele propriu-zise, primul a fost de conducător de șalupă, pentru a putea lua în primire o navă. M-am angajat la hidrocentrala, la PF1 (Porțile de Fier 1). Am lucrat un an de zile acolo, după am fost chemat la Severin și am lucrat pe o șalupă, la Căpitănia Portului (Autoritatea Navală), unde făceam controale la nave. Cât am lucrat acolo am avut rezultate foarte bune.
Am primit un ordin, pe care nu îl voi uita niciodată, de la șeful șantierului că vine o echipă de la TVR pentru a filma ceea ce a fost atunci la sectorul PF1. Am fost delegat să mă duc cu ei, dat fiindcă faptul că navigarea pe sectorul respectiv era critică. Era nivelul apei ridicat, erau stâncile acoperite, dar am plecat cu ei. Însă m-am strecurat și am ajuns nevătămați înapoi.
Îmi mai amintesc ca a venit o echipă de filmare austriacă care a închiriat vasul pentru a face un reportaj despre Cazanele Dunării. Sunt multe amintiri frumoase.
,,Puțin știu că barajul acela s-a construit doar pe piatră, calcar, granit.”
În 1968 m-am căsătorit. Am venit la Orșova în anul 1972 cu gândul să stau un an sau doi și după, să plec pe linia de sus. Însă socoteală de acasă cu cea din târg nu s-a potrivit, deoarece fratele meu s-a dus în Austria, în Viena, cu vasul și a cerut azil politic, iar atunci securitatea ne-a luat avizele tuturor fraților. Atunci am preferat să rămân la șantierul naval pe remorcherul de manevră 10 ani de zile, unde nu aveam voie să mă ating de malul sârbesc. Prima dată am lucrat pe o micro-rachetă (barca zburătoare), timp doi ani de zile. După, m-am transferat pe ,,Oituz”, unde am lucrat pe remorcherul de manevră al șantierului naval și am avut în subordine două echipaje, cel al remorcherului și un echipaj de pe un doc plutitor. O întâmplare ce nu o pot uita este că într-una din zilele în care efectuam manevre pe doc, mi s-au blocat pompele de apă, atunci am decis că vreau transferul, deoarece nu voiam să îmi asum și acele responsabilități știind că dacă se întâmpla ceva, eu eram de blamat. Atunci am convenit cu directorul să formez un om pentru acel doc. A fost destul de greu să găsesc un băiat și să-l formez însă am reușit și după aceea, am plecat pe ,,Miorița”, pasagerul. Acolo am lucrat 6, 7 ani, au fost cele mai frumoase amintiri deoarece am dus grupuri de turiști din toată lumea.
Am trecut la nava de cercetări și acolo am ieșit la pensie, în anul 2002.
