Interviu cu scriitorul Dinu Săraru – „Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”

Despre patriotism și sensul culturii în evoluția unei națiuni, despre epoci apuse, incertitudinile prezentului și speranțele viitorului, despre cum s-au schimbat România și românii în ultimul secol a povestit scriitorul Dinu Săraru, într-o ediție specială a emisiunii Serviciul de Noapte cu Maria Țoghină difuzată pe Radio România Actualități, de Ziua Unirii Principatelor Române. Emisiunea a fost premiată ieri, 10 noiembrie 2022, de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști, în cadrul Galei Premiilor UZPR.

Premiile UZPR, acordate de către un juriu alcătuit din profesioniști din domeniu, au fost acordate unor jurnaliști care s-au remarcat prin materialele de presă în toate segmentele domeniului: presă scrisă, online, radio, tv, carte de presă, publicistică.

 

Realizator: Ce a învățat copilul Dinu Săraru despre patrie, despre națiune de la învățătorul Costică Săraru?

Am învățat întâi să vorbim românește, curat românește, și era o răspundere a învățătorului de țară atunci să cultive limba română.

 

Realizator: A fost foarte exigent cu dumneavoastră.

Extraordinar de exigent. Eu nu am știut că voi lua premiul I, în clasa I, până când nu m-a strigat la școală, ca să nu greșesc la școală, că eram fiu de învățător, și m-a dat la școală la șase ani jumate, eu am fost obligat să îi spun și acasă „domnule învățător” și nu țin minte când i-am zis „tata” sau „tăticule”, pentru că a murit când aveam nouă ani și până atunci eu i-am zis și acasă „domnule învățător”, că ceilați copiii, spunea el, nu au norocul să-l aibă pe tat-su învățător și să nu greșesc la școală, să-i spun „tată”, nu i-am spus niciodată și nu țin minte niciodată când i-am spus „tată”; am spus unui bunic, care a înfiat-o pe maică mea, din Râmnicu Vâlcea, erou al Primului Război Mondial și al celui de al Doilea Război Mondial, tăticule, dar tatălui meu nu i-am spus niciodată decât „domnule învățător”, la școală, și mi-a adus o hartă mare acasă, pe care era reprodusă România întregită de atunci și cu un băț, trebuia să nu greșesc, să văd unde curge Jijia, de pildă, și unde curge Prutul și unde curge Nistrul și unde curge această frântură de apă care se numea Jijia. Am învățat istoria Țării Românești, am avut în familie un învățător care era țărănist și devotat învățătorului Ion Mihalache, care a fost creatorul după cel de-al Doilea Război Mondial al Partidului Țărănesc de stânga, și am avut în casă cărțile care vorbeau despre cultul teatrului românesc, cărțile lui Iorga, cărțile lui Virgil Madgearu și am fost pătruns din clipa aceea de geografia Țării Românești, de istoria Țării Românești, de faptul că prin Slătioara a trecut la un moment dat ocupația austriacă, cezaro-crăiască, și la 5 km de casa mea, casa tatălui meu, nu a bunicului, se aflau cazărmile cezaro-crăiești și am înțeles ce înseamnă granița, și atunci am descoperit, și mai târziu o viață întreagă, 50 de ani, mai descoperit că există un cătun în Slătioara cu numele de Viorești, de la viorea, cu case puține și cu o biserică, pe care istoria artei românești și a credinței creștine a înregistrat-o, această biserică din Viorești, pentru o friză a potecașilor, cei care păzeau granița românească cu cazărmile cezaro-crăiești, pe caii lor mărunți de munte, cu găitane lor gorjenești, îmbrăcați, pe cai, și cu căciulile negre înalte, pe care nu și le scoteau nici în fața domnitorului. Această descoperire pe care a întărit-o într-o lucrare fundamentală Olga Greceanu, din familia Măldăreștilor și a Grecenilor, specificul național în cultura română m-a captivat, și am fost 50 de ani unde am putut; de pildă, am descoperit în o revistă a epocii „Boabe de grâu” că o cercetătoare din familia Goleștilor a vorbit pentru prima dată despre această bisericuță, care a fost la începutul Evului Mediu, la 1500, schit de maici și acum era bisericuța care a intrat în istoria artei datorita în primul rând lui Olga Greceanu și pe urmă când am fondat acest vis al meu, cu Fundația „Niște Țărani”. 50 de ani m-am, zbătut, repet, ca să atrag atenția acestei bisericuțe și a frizei potecașilor, că mi-am dat seama câtă mândrie oltenească au oltenii de sub munte și cât patriotism.

 

Realizator: Cât simț al datoriei.

Și cât devotament pentru Liturghia creștină, este învestit în această bisericuță, și când eram la „Luceafărul” secretar general de redacție am reprodus în „Luceafărul”, era o epocă mai grea, de asuprire, de asemenea de colonizare, nu aveam voie să spunem poporul român, poporul nostru, și am publicat friza potecașilor prima dată în țară, după „Boabe de grâu” a apărut în revista „Luceafărul”.

 

Realizator: Ce ați dori să știe despre patrie, patriotism, simț al datoriei, onoare, națiune, despre România, strănepotul dumneavoastră?

Va aparține unei lumi pe care nu cunoaștem astăzi și lumea este pândită de pierderea identității naționale și de pierderea vocației ctitoriei, care este fundamentală pentru poporul român. Azi nu se mai poate știi dacă generațiile tinere vor mai avea răgazul și timpul și permisiunea să gândească la viitorul identității naționale. Mi se pare că astăzi suntem pândiți de momente foarte grave din punct de vedere al identității naționale și al unirii. Vă spun, nu întâmplător într-un interviu de curând am spus că aliatul nostru rămâne Dumnezeu. Acum, ce să vă spun dumneavoastră care aparțineți unui post de radio pe care eu îl iubesc foarte mult pentru că m-am născut gazetărește și scriitoricește în clădirea veche, de peste drum, a postului de radio, care e și acuma o mică, așa, viluță barocă și acolo era Redacția Culturală și a emisiunilor pentru copii și acolo se desfășura și Carnetul Cultural, și am avut – eram totuși copil, la 18 ani neîmpliniți, m-am născut, v-am spus scriitorul din mine e datorat Radioului, vocația dialogului am învățat-o la Radio, și toate cărțile mele sunt pline de dialog și toate filmele făcute după cărțile mele sunt întemeiate pe dialogul meu.

 

Realizator: Rămânem totuși încă puțin trecut. Sunt curioasă cum era copilul Dinu Săraru? Dar adolescentul Dinu Săraru? Ați fost un copil năzdrăvan?

Am fost întotdeauna în răspăr cu rigorile unei societăți totalitare și m-am zbătut în acest răspăr să-mi apăr niște idei. Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul. Și așa am făcut ca Teatrul Mic să fie teatru-fenomen din Sărindar, în care s-au jucat spectacole curajoase pentru timpul acela, foarte curajoase, antitotalitare și la rând, la rând aș spune și chiar mai înaintea unor reprezentații occidentale care aparțineau dezvoltării literaturii și artei în apus și în America. Și am mândria să fi jucat cu 10 ani înaintea rușilor o dramatizare după Bulgakov, „Maestrul și Margareta”,  care s-a bucurat de un succes uriaș în epocă și care…

 

Realizator: Mai am o întrebare, care se referă tot la trecut: ce modele ați avut în adolescență, ce v-a format, la cine v-ați raportat atunci când v-ați asumat acest răspăr? Sigur că venea din copilărie, ați spus, ați fost un copil în răspăr.

Am avut noroc în viață că trei intelectuali din ziua în care eu m-am angajat la Radio, 13 noiembrie 1950, se numeau Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu și Valentin Lipatti și erau marii intelectuali ai țării, conferențiari universitari, doctori honoris causa la Universitatea din București și am crescut pe lângă ei, m-au învățat ce să citesc, m-au învățat să discut, m-au învățat să am personalitate și le-am păstrat un cult. Sigur că viața a fost cum e viața, au fost și momente în care ei m-au părăsit vremelnic, pentru că au fost victimele propriilor identități și verticalități, dar nu pot să nu trec peste asta și așa am scris „Ura din ochii vulpii” sau „Despre dedublare” și am scris romanele astea trei de după 1990, când mi-am schimbat descoperind un ierarh al vieții – cum să spun? – al Bisericii Ortodoxe Române de astăzi, tânăr, are 55 de ani acum, care mi-a atras atenția asupra unui tip de literatură, că eu scriam romane balzaciene, cum s-a spus. Și am scris cele trei romane și „Ura din ochii vulpii”, care a avut un succes extraordinar și care m-a răcorit pe mine foarte mult, pentru că acest roman are toate adevărurile în care am crezut eu. Și să vă spun ceva: nu a fost carte scrisă de mine care să nu cuprindă viața mea și adevărul meu cel mai crud, cel mai curat, cel mai credincios. Și am suferit foarte mult în credința asta a mea și vă spun astăzi că m-am gândit: dacă ar trebui să o iau de la început cred că aș putea să o iau de la început dacă aș mai avea pe putere, dar, vă dați seama, la vârsta asta… Am primit un telefon de curând de la unul din eroii mei, erou mare de tot al romanului „Niște țărani”, un actor, Mitică Popescu, care a devenit și al celebru interpretând personajul principal din roman și m-a sunat să îmi spună: domnule Dinu Săraru, veșnicul Năiță Lucean, a zis el și am avut o tresărire extraordinară. Și acum s-a interesat când împlinesc eu ziua de 90 de ani și i-am zis: Mitică Popescu, te rog să simți degetele mele că mângâie obrazul tău acum. Și mi-a curs o lacrimă pe obraz. Am avut noroc de familia mea și de colegele dvs. de presă, fetele mele.

 

Realizator: Discutăm despre patrie, patriotism, națiune și cultură într-o ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române. Am vorbit despre cei care v-au influențat în timpul adolescenței, în timpul copilăriei. Sunt curioasă ce v-a marcat tinerețea?

Tinerețea mea s-a desfășurat într-un moment, ca să vă spun așa, de despărțire pastorală de un trecut care sfârșea, se sfârșea trecutul ăsta…

 

Realizator: De o lume care apunea!

Apunea… Și am avut o șansă extraordinară atunci că l-am cunoscut pe Sadoveanu.

 

Realizator: Cum era Sadoveanu?

Era vicepreședintele țării, al Parlamentului românesc. Un bărbat înalt, cu o înfățișare care îți impunea, nu știai cum să te ridici în picioare mai repede să îl poți saluta. Și am avut norocul să îi fac o vizită și să îl rog să citească pentru radio, prima dată el la radio, cu glasul lui moldovenesc extraordinar de pastoral, aparținând lumii trecutului pastoral, și toată povestea legată de Eminescu și de Junimea și de tot sentimentul patriotic era într-o poezie care se numea „Sara pe deal” și pe care el a recitat-o atunci extraordinar și eu am fost primul care am înregistrat-o și aș vrea să îmi aduc aminte, să îmi dați prilejul să aduc aminte sfârșitul atmosferei pastorale din România prin lectura lui Sadoveanu.

 

Realizator: Sunteți un om al emoției în tot ceea ce faceți. Credeți că dialogul dintre oameni și credeți în acest dialog, dar nu numai că dumneavoastră credeți în acest dialog dintre oameni, aveți și marea calitate de a vedea tot ce este mai bun în fiecare om care are șansa de a vă fi cunoscut. Din păcate, ultimii ani au adus mai multă izolare, mai multe alienare între noi. Ce credeți: mai au nevoie oamenii de emoții și ce vă inspiră aceste vremuri pe care le trăim? Am în vedere ultimii doi ani de pandemie.

Ați formulat foarte bine. A apărut însingurarea, izolarea. E un proces de alienare morală și încrederea în ziua de mâine a pierdut teren la noi și sunt foarte surprins că politicianismul veros în momentul de față în România câștigă teren și sacrifică mii de ani  de speranță. Cum să vă spun eu dumneavoastră… Neliniștea cu care v-am așteptat eu astăzi la mine acasă și prețuirea cu care v-am așteptat au fost întărite de emoția asta, că pierdem speranța, pierdem speranța.

 

Realizator: Ce vă inspiră aceste vremuri?

Uite, vă spun că mă gândesc la câtă bucurie a fost în lumea Cenaclului lui Adrian Păunescu, poemul dedicat primăverii, „Au înnebunit salcâmii” și v-aș ruga să apelați la acest moment muzical, că ne-a făcut pe toți să tresărim, dar în același timp v-aș ruga să dăm glas și unei rugăciuni a lui Păunescu, cântată de un mare artist care e în Canada și nu poate să mai plece de acolo, pentru că nu îl lasă vârsta, și viața, și oboseala. Ștefan Hrușcă.

 

Realizator: Dacă ar fi să plecați singur, fără familie, pe o insulă pustie, ce ar lua scriitorul Dinu Săraru cu el?

Să știți că eu nu pot pleca singur pe nici o insulă din lume și nu m-am gândit la asta… ce aș lua cu mine. Aș lua toată biografia mea, dar nu există pe lumea asta insulă mai mare și mai plină de sens decât în biroul acesta în care ne găsim noi.

 

Realizator: Am discutat la începutul emisiunii despre vocația dumneavoastră de constructor, de ziditor, de ctitor. Dovadă, ceea ce ați făcut la Teatrul Mic, dovadă – Teatrul Foarte Mic și totuși nu v-ați oprit aici; ați construit și la Teatrul Național. Ce au reprezentat pentru dumneavoastră cei patru ani petrecuți în fruntea celui mai important teatru românesc?

Nu visam să stau pe scaunul lui Ion Ghica, care a fost și primul ministru al războiului de neatârnare și directorul Teatrului Național. Și am avut în spate fotografiile tuturor directorilor Teatrului Național; în mijloc, fotoliul lui Ion Ghica. Dar am apucat să văd și sărbătorirea a 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare și a fost o sărbătoare pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, că am sărbătorit-o așa cum a trebuit și am adus în teatru, de la pensie forțată, mari actori care au împlinit pe scena Teatrului Național, cum a fost Dina Cocea, 90 de ani și am fost sărbătoriți și Teatrul Național sărbătorit și decorat. Și am avut și norocul că m-a obsedat drama istorică „Apus de Soare” a lui Delavrancea și am vrut să o pun la Teatrul Național și am reușit, cu sprijinul regizorului de film Dan Pița și a unui mare scenograf și a unui actor din tânăra generație, Costel Constantin, să refac istoria acestui spectacol care a fost jucat prima dată cu Nottara în rolul lui Ștefan cel Mare și, după aia, de Calboreanu, la care am fost și eu martor. La Calboreanu, am văzut în Sala teatrului Comedia, atunci pe Calea Victoriei, în picioare, plângând, 300 de batiste albe, când s-a prăbușit în scaun Calboreanu. Și când am pus eu „Apus de soare”, cu un actor tânăr, care s-a înscris al treilea mare interpret al lui Ștefan cel Mare, l-am invitat pe Patriarhul Teoctist, care era în culmea gloriei lui ierarhice, și toți mitropoliții țării și toți episcopii țării, și la sfârșit, în picioare, plângeau 1300 de oameni și tineri și a vrut să îl vadă pe Costel Constantin, Teoctist, și l-am adus pe scenă și a zis: domnule Săraru, am trăit cea mai frumoasă Liturghie din viața mea. Asta a rămas… cum să zic… pecetea mândriei mele patriotice și de creștin-ortodox.

 

Emisiunea integrală poate fi vizionată aici: https://www.youtube.com/watch?v=XO7nfMulOT0&feature=emb_title

Interviu publicat cu acordul Mariei Țoghină, realizatoarea emisiunii.

 

 

CITEȘTE ȘI:

VIDEO Expoziția „Muzeul vârstelor” din Casa Filipescu-Cesianu – muzeograf Andreea Mâniceanu
Actrița Oana Jipa și mărturisile sale despre teatru, cu dragoste
Interviu Gabriel Catană, cântăreț – „Sunt foarte multe sentimente care apar în momentul în care cânt, dar dacă ar fi să aleg unul frecvent ar fi cel de recunoștință”
Confesiunile lui Vlad Udrescu despre actorie, cu dragoste