Daniela Țepeș deține o sumă de calități care o ajută să facă cinste carierei îmbrățișate. Predă fizică copiilor, deși pe vremea când era elevă nu era prietenă cu această disciplină. Era pasionată de istorie, scria poezii, picta, dansa, făcea teatru și, totuși, un liceu cu profil de matematică-fizică a fost opțiunea sa. Era fascinată de taina numerelor, nu și de fizică. Prima sa notă în liceu la fizică a fost 3, dar fiind conștiincioasă, a negociat cu ea și a îndreptat lucrurile.

Azi, construiește caractere frumoase. Este un profesor echitabil, adaptabil la situațiile imprevizibile, atent la nevoile individuale ale elevilor, responsabil de cele mai nobile suflete, cele ale copiilor. Să o cunoaștem!

Cum reușiți să glisați între atribuțiile de acasă și cele de la școală? Cum le împăcați?

Sunt o persoană activă, muncesc între 12-16 ore pe zi și cumva, planificându-mi cu atenție activitățile, reușesc să păstrez un minim echilibru între activitatea profesională și viața privată. Uneori, însă, partea cu viața privată  nu îmi „iese” prea bine.

Acasă, reușiți să vă detașați de tot de serviciu sau tot rămâneți conectată?

Eu cred că meseria de profesor face parte din categoria meseriilor de la care nu te poți „deconecta” cu adevărat în momentul în care ajungi acasă. Aproape întotdeauna mai rămâne ceva de făcut: de corectat niște teste de evaluare sau teme, de căutat resurse utile pentru lecții, de pregătit fișe de lucru. Apoi  te mai sună un părinte, îngrijorat din varii motive, sau un elev să te anunțe că s-a îmbolnăvit și mâine nu vine la școală. Și când în sfârșit zici, „gata, ora asta e pentru mine” se strecoară un gând legat de ceva ce te-a nemulțumit la școală. Și încerci să înțelegi dacă ai greșit sau unde ai greșit, dacă ai fi putut face altfel, dacă ar trebui să schimbi ceva. Și până îți găsești răspunsurile, ora ta de relaxare s-a cam dus. Când ai copii de vârstă școlară, lucrurile se complică și mai tare. Începi să te uiți la procesul de învățare și cu „lentila de părinte” și întrebările se înmulțesc.

Numele dumneavoastră este asociat cu sistemul educațional. Debutul a fost din perspectiva dumneavoastră natural, însemnând că ați vrut mereu să fiți parte din educație și astfel ați studiat pe domeniu?

Ar fi fost frumos să pot spune că am știut întotdeauna că voi fi profesor de fizică, dar nu. În copilărie visam să fiu scriitoare, pictoriță, actriță, ziaristă, arheolog, ofițer criminalist, avocat. Decizia de a  deveni profesor de fizică a fost așa, mai pe ultima sută de metri, la finalul liceului și are legătură cu profilul absolvit, cu prima mea poveste de dragoste, cu prietenii mei din acea perioadă. Dar cred că ceea ce este cu adevărat important, e faptul că nu  am regretat nici  măcar o secundă alegerea făcută! Nici când  am predat cu mănușile pe mână, pentru că atât de frig era în sălile de clasă, nici când unii elevi sau părinți m-au dezamăgit. Și nici măcar  atunci când  nivelul salariului meu era atât de scăzut, încât aveam mereu datorii de la lună la lună.

Cum ați putea defini toți acești ani de când sunteți bucată din învățământ?

E greu să găsești o definiție, pentru că  în meseria mea nicio zi nu seamănă cu alta. Zilnic, interacționez cu  cel puțin o sută de elevi și ei nu seamănă unul cu altul. Și nici cu cei din generațiile trecute. Așa că mereu mă confrunt cu noi provocări și  cu nevoia de a răspunde acestora, cât de bine pot eu. Și încerc să mă adaptez, învățând permanent cum să fac asta.

Ați avea ceva să vă reproșați la catedră?

Nu cred în profesorul perfect. Profesorii sunt oameni și oamenii greșesc. Bineînțeles că fac greșeli, pe care, ulterior, mi le reproșez. Uneori am senzația că am fost prea exigentă, sau dimpotrivă, prea îngăduitoare, că nu am avut suficientă răbdare, sau că nu am valorizat suficient un moment de AHA al unui elev. Dar și greșeala este parte a procesului de învățare.

Cât de mult vă place să fiți „doamna”?

Îmi place! Iubesc interacțiunea cu elevii!  Îmi place energia lor!  Iubesc luminița care li se aprinde în ochi când reușeșc să le stârnesc interesul pentru o temă, le iubesc nedumeririle și modul stângaci în care le exprimă, le iubesc curiozitățile și creativitatea. Mă topesc după zâmbetul elevului care spune: „aha, acum are sens!” Îndrăgesc până și momentele în care „ceva” nu merge bine și trebuie, pe loc, să identific și problema și soluția! Și chiar dacă uneori, unul sau mai mulți elevi, mă dezamăgesc și mi-e greu, trec peste asta. Și a doua zi o iau de la capăt, cu încredere și speranță.

Învățați copiii de acasă să aibă valori, convingeri bine închegate, principii de viață. Copiilor de la școală ce le transmiteți?

În primul rând, încerc să promovez în rândul elevilor respectul. Eu cred că elevii care  au respect de sine, pot fi mai  responsabili, mai atenți la anturaj, la modul în care își petrec timpul liber, la modul în care  se implică în propria lor învățare și dezvoltare. Respectându-se pe ei înșiși, pot învăța mai ușor respectul pentru ceilalți. Devin  toleranți și mai puțin conflictuali sau violenți și, prin urmare, vor avea șanse mai mari de integrare socială și profesională. Și dacă, pe lângă acestea, învață și respectul față de mediu, atunci, cu siguranță, vom trăi într-o lume mai bună.

Încerc, de asemenea, să-i învăț despre încredere și curajul de a îndrăzni. Și despre. muncă, perseverență și răbdare.

Ce ați învățat dumneavoastră de la ei? Se spune că și adulții învață de la cei mici.

Cred că, în primul rând, am învățat să mă uit la mine, ca profesor, prin ochii lor și să gândesc „în afara cutiei”. Am mai învățat să îmi gestionez mai bine emoțiile. În ultimii ani, m-au ajutat să-mi dezvolt abilitățile tehnologice, iar de curând mi-au „făcut cunoștință” cu CHAT GPT.

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți în timpurile copilăriei dumneavoastră, ce aș putea afla despre fetița Daniela? Cum era ea la școală?

Am fost un copil curios  și vorbăreț.  La școală am fost o elevă conștiincioasă. Tratam cu aceeași seriozitate temele la română, la matematică, la desen sau muzică. Am fost pasionată de istorie, am participat la o grămadă de activități extracurriculare, am scris poezii, am pictat, am dansat, am jucat teatru. M-am orientat spre un liceu cu profil de matematică-fizică pentru că îmi plăcea matematica. Prima mea notă în liceu a fost 3 la fizică. Acum mă amuză. Atunci a fost un cutremur. Am urât fizica, am urât profesorul, m-am urât pe mine. Mi-am dat seama, însă, destul de curând, că stă doar în puterea mea să îndrept lucrurile. Am muncit din greu, deseori  până târziu, în noapte. Am lucrat sute de probleme cărora treptat le creșteam gradul de dificultate. Am cerut ajutor colegilor sau profesorului când am întâmpinat dificultăți. Și cumva, oarecum pe neașteptate, prin clasa a X-a, mi-am dat seama că îmi place fizica.

Cum sunt copiii din generația de azi față de copiii din vremea dumneavoastră?

Poate că cei de azi sunt mai pragmatici decât noi! Dar este doar o opinie personală!

Generația de înainte de revoluția citea mai mult? Cum simțiți?

Cred că în fiecare generație, sunt elevi care citesc mult și elevi care nu citesc. Deosebirile între generații sunt legate mai degrabă de ceea ce citesc, de modul în care citesc.

Cine v-a insuflat iubirea pentru fizică, pentru această disciplină?

Așa cum deja am povestit, nu e vorba de cineva anume. A fost mai mult o provocare într-un context favorabil. Și multă muncă.

Cum îi determinați pe elevi să îndrăgească acest obiect de studiu?

Provocându-i să observe, să se mire, să își pună întrebări, să gândească,  să caute cauza profundă a lucrurilor.

Poți să ai în învățământ succes? Sau cum cuantificați dumneavoastră succesul?

Să fii profesor nu e nici simplu, nici ușor. Sunt multe provocări și multe dezamăgiri. Dar sunt și bucurii mărunte, pe care înveți, în timp, să le valorizezi. O lecție reușită, un elev care se bucură că te vede, care îți spune că cel mai mult la școală îi plac orele tale. Un grup care te reține în pauză să te mai întrebe ceva sau să îți arate cum au rezolvat o problemă. Elevi din generațiile trecute care te salută cu respect sau vin să te îmbrățișeze, pentru că nu te-au văzut de mult și le-a fost dor. O stare de bine cu care ieși din clasă după o lecție în care elevii s-au întrecut pe ei înșiși. Un părinte care te oprește pe stradă să îți mulțumească. Nu știu dacă asta înseamnă neapărat succes. Pentru mine, sunt situații care-mi certifică succesul. Succesul e o noțiune relativă.

Muzica a fost acel element din viață, de o familiaritate ieșită din comun, ce l-a însoțit pe violonistul Bogdan Onofrei încă din frageda copilărie. A făcut parte din educație, el chiar găsind în ea un mod de exprimare pe care, în timp, a transformat-o în liantul dintre oameni și artă.

Se perindă în jurul sunetelor, totodată merge la braț cu abilitățile de neegalat. Îndrăzneala cu care abordează orice concert susținut alături de alți artiști, emoția cu care cântă muzica și iubirea pentru creație, artă și frumos sunt elementele care îl formează azi pe tânăr.

Și totuși, nu se abate de la crezul său, acela de a se perfecționa continuu și de a îmbrățișa ineditul. De curând s-a întors din Norvegia, acolo unde a susținut mai multe spectacole în cadrul programului Ro-cultura. Aflăm amănunte despre experiența trăită chiar de la tânărul artist Bogdan Onofrei!

Bogdan, numele tău s-a asociat de curând cu un recital de muzică clasică susținut în Norvegia, Care este povestea acestei colaborări?

Da, așa este. De fapt, am susținut mai multe concerte în Norvegia alături de alți artiști cu care am colaborat, iar fără aportul lor consistent nu aș fi reușit. Ei sunt Dragoș Cantea, Grace Jee Eun Oh și Răzvan Halici, prieteni buni, cărora doresc să le mulțumesc și pe această cale, alături de Patricia Butucel, președinte Asociația Industrii Creative.

Toată povestea a început în toamna anului trecut, când Dragoș mi-a propus să mă implic într-un proiect de care aflase și el în perioada respectivă. Este vorba de programul Ro-Cultura susținut prin granturile SEE care finanțează rezidențele artistice în vederea colaborării între artiștii din România și Statele Donatoare (Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Sub ce formă s-a desfășurat?

S-a desfășurat sub forma unei rezidențe artistice unde am susținut o serie de concerte, prin care am reprezentat Asociația Industrii Creative. Proiectul pentru care am aplicat împreună cu Dragoș se numește Folk Encounters, a Norwegian-Romanian Pitoresque Fantasy. Obiectivul a fost realizarea unor concerte prin care să pot reliefa auditorilor valorile comune între Norvegia și România în domeniul muzicii cu caracter serios, și nu numai. Spre exemplu, anumite influențe folclorice, prezența programatismului, diferite tehnici componistice și interpretative între muzica de factură academică Românească și cea Norvegiană.

Ai cucerit publicul de talie internațională. Ai fost protagonistul unei manifestări culturale, acolo unde ai interpretat piese  ale compozitorilor români, cât și norvegieni. Ce sentimente ai purtat atunci?

Nu pot spune că publicul a fost foarte divers în concertele cu Grace, întrucât acestea au avut loc într-o perioadă în care populația din Norvegia abia se întorcea din concediu, iar turiștii erau prezenți mai mult la Roseslottet, un muzeu în aer liber, unde am susținut o serie de concerte alături de Răzvan. Cu toate acestea, am putut simți efervescența și energia publicului la fiecare final de concert.

Ce sentimente mai porți încă?

Reacția publicului după fiecare piesă interpretată și bucuria de pe chipurile auditorilor a fost de-a dreptul copleșitoare. Deși a fost obositoare perioada rezidenței artistice, în urma concertelor susținute simt ca mi-am reîncărcat un pic bateriile cu energia oferită de public.

Despre colaborarea cu partenera ta de scenă ce-mi poți mărturisi?

Inițial trebuia să cânt împreună cu Dragoș, însă au intervenit anumite probleme personale la el și mi-a propus să cânt cu Grace. Este o pianista minunată și o persoană de o bunătate și empatie ieșită din comun. Ea e de origine din Coreea de Sud, dar s-a stabilit în Norvegia de mai bine de 6 ani, lucru favorabil colaborării noastre în raport cu cerințele impuse de proiectul Ro-Cultura. Relația noastră artistică a fost foarte simplă (într-un sens bun) și naturală, iar omogenitatea dintre noi ca și instrumentiști s-a realizat într-un interval de timp relativ scurt, fiind remarcată și de către public. Îmi aduc aminte de surprinderea de pe chipul unei doamne când a aflat că noi am susținut abia primul concert împreună pe data de 13 august, ea fiind ferm convinsă ca avem la activ zeci de prestații artistice în această formulă de duo.

Spirit tânăr, plin de vitalitate, entuziast, unul care a îmbrățișat talentul în această viață. Totuși, în artă,  talentul se îmbină armonios cu munca continuă. Cât te-ai pregătit pentru această experiență? În ce a constat pregătirea?

Nu pot spune că am vreun merit asupra talentului oricât de mic e el, întrucât acesta provine de la Dumnezeu. Datoria noastră, indiferent dacă suntem artiști sau nu, este să înmulțim ceea ce El ne oferă. Personal, sunt recunoscător pentru tot ceea ce am primit de la divinitate și consider că una dintre cele mai importante responsabilități ale mele este de a oferi mai departe ceea ce am învățat, prin diferite forme: artistice și pedagogice.

Pentru toate experiențele de care avem parte, ne pregătim o viață întreagă. De ce? Pentru ca ele apar ca niște oportunități. Dacă ești suficient de pregătit, te poți bucura de o anumită experiență, dacă nu, cel mai probabil vei rata acea experiență, însă va fi generată automat alta în loc ei, care îți va oferi șansa învățării.

În ceea ce privește pregătirea repertoriului pentru concertele din Norvegia, aceasta a început din primăvară, întrucât multe dintre lucrările muzicale nu au mai fost abordate în trecut nici de către mine și nici de către Grace.

Ai reprezentat spațiul cultural din care provii. Simți, poate, prin acest proiect că  ai putut oferi speranță tinerilor artiști arătându-le că muzica lor, ce poartă amprenta etosului românesc, își are loc în circuitul internațional?

A oferi speranță celorlalți este prea mult spus. Cu siguranță sunt persoane care au o influență mai mare asupra tinerilor, prin natura personalității lor remarcante. Aici aș putea menționa pe Prof. univ. dr. Elena Ovănescu, profesoara mea de vioară, Prof. univ. dr. Laura Vasiliu, îndrumătoarea de doctorat, iar lista exemplelor inspiratoare și demne de urmat poate continua. Cât despre promovarea muzicii românești în spațiul internațional, aportul meu nu este la fel de consistent precum al marilor muzicieni din diaspora. Sincer să fiu, scopul meu a fost altul prin realizarea acestui proiect, acela de a pune în lumină valorile comune din domeniul muzicii cu caracter serios ale celor două țări și de a aduce un strop de bucurie și entuziasm celor care au putut fi prezenți la concerte. Din punctul meu de vedere, cu toată modestia, simt că obiectivul a fost atins, iar reacțiile celor din jur confirmă acest lucru.

Norvegia cum ți s-a părut? Știu că este atractivă, dar este un motiv bun pentru care își atrage artiști buni?

Norvegia, deși este o țară mai dezvoltată din multe puncte de vedere față de alte mari centre culturale artistice din Europa, trece printr-un proces evolutiv admirabil. Poate va părea rudimentară următoarea afirmație, dar Norvegia nu are o tradiție cultural-artistică la fel de mare comparativ cu alte țări, precum Italia, Franța, Germania, Austria etc., însă depune eforturi fantastice pentru culturalizarea celor care locuiesc acolo. Ei știu să își promoveze valorile și expun arta, cu toate esteticile ei, prin diferite forme și în orice circumstanțe. Cât am stat în Oslo, am remarcat faptul că ei au multe muzee în aer liber, extrapolează arta contemporană și expun sculpturi ale artiștilor locali în aproape orice zonă a orașului. Oamenii sunt expuși la artă peste tot, în stațiile de metrou, la colț de stradă, în spații comerciale și în multe alte locuri unde te aștepți mai puțin, spre exemplu, în toalete.

Norvegia este un punct atractiv pentru artiști, însă trebuie să fii elitist pentru a reuși să te stabilești acolo. Statistic, Norvegia se numără printre țările din Europa cu cei mai puțini imigranți care reușesc să se stabilească acolo definitiv. Acest lucru se datorează faptului că țara are o economie foarte dezvoltată care oferă sustenabilitate și beneficii locuitorilor ei, nu și celor care imigrează.

De cât timp te poartă vioara pe scene ale orașelor din Europa? Din ce cunosc, nu ești la prima experiență peste granițele țării noastre.

Primele experiențe provin din ultimii ani de facultate, când am avut oportunitatea să fac parte din Orchestra de Cameră „Sonos Alumni” a UNAGE, care a susținut concerte în Italia, Bulgaria și Republica Moldova. Apoi au mai fost colaborări cu filarmonica din Bacău, care a susținut turnee în Italia, Elveția și China, colaborări cu Ansamblul „Doina Carpaților” de la CSS Iași, având spectacole în Franța și Spania, iar lista poate continua.

Reprezinți generația tânără de artiști. Muzica este în ADN-ul tău. Încurajezi tinerii care ajung la statura de muzicieni maturi să rămână mentori în țara noastră sau să curteze altă țară?

Nu îmi permit să ofer sfaturi nimănui, fiecare face ceea ce crede că e mai bine pentru el și ceea ce îi aduce fericire, împlinire. Eu sunt de părere că noi, tinerii, trebuie să experimentăm, să fim curioși, să descoperim, să învățăm de la alții care fac lucrurile mai bine decât noi, ca în final să putem dărui mai departe ceea ce avem noi mai bun. Într-adevăr, de multe ori simțim că cei care sunt la conducerea țării nu oferă tinerilor, și nu numai, speranța unui viitor mai bun, foarte mulți confruntându-se cu multiple neajunsuri. Unii care aleg să plece pe alte meleaguri, într-un final se întorc măcar pentru intervale scurte de timp, pentru că simt nevoia să dăruiască din ceea ce au aprofundat ei prin locurile unde au activat. Oare care ar fi evoluția noastră ca națiune dacă toți cei care sunt capabili și elitiști vor pleca fără să se mai întoarcă?

Ce ai vrea să știe lumea atunci când aude numele tău?

Profesoara mea de vioară din facultate are o vorbă pe care doresc că o împărtășesc mai departe: „Dincolo de a fi artiști, trebuie să fim oameni.”. Mi-ar plăcea să rămân în memoria celor pe care îi întâlnesc așa cum sunt în memoria mea toți cei care m-au inspirat și mă inspiră în continuare.

Este instrumentul la care cânți un mijloc de expresie a universului interior uman?

Cred că muzica, în general, este o formă de expresie a universului interior uman. Această întrebare poate genera o discuție filosofică fără sfârșit, însă eu voi fi mai pragmatic și succint. Dacă e să ne referim la vioară sau violă în raport cu celelalte instrumente, pot spune că cele două instrumente oferă un mijloc de expresie particular, prin prisma timbralității lor și prin simplul fapt că acestea sunt mai aproape de corpul nostru în timpul actului artistic, mai mult decât oricare alt instrument. Este mult mai ușor pentru cei care cântă la aceste instrumente, sprijinite pe umăr, deci aproape de inimă, să ofere auditorilor muzică din suflet pentru suflet.

Alexandra Rață este o tânără vizionară din Iași care a intrat în lumea antreprenoriatului cu mare dârzenie. A ales să conducă o antrepriză imediat ce a ieșit de pe băncile facultății. Un an a durat partea birocratică, dar nu s-a lăsat descurajată. A avut un mentor care a crezut mult în ideea sa inovatoare și a sprijinit-o în tot.

Într-un oraș boem, în egală măsură dinamic precum Iași, Alexandra, prin proiectul său cinematografic din aer liber, a găsit o modalitate să creeze un liant între arta filmului, divertisment și petrecerea timpului liber în pădure. Cinema Sky se numește și este o evadare din cotidian, o noutate îmbrățișată cu entuziasm de către oamenii orașului.

Alexandra, ieșenii au parte de o nouă experiență și unică în orașul nostru frumos. Crezi că unui oraș boem, în egală măsură dinamic precum Iașul lipsea un cinema în aer liber?

Sigur, cred că acest oraș cu un caracter boem și dinamic precum Iașul, avea cu adevărat nevoie de o experiență cinematografică în aer liber. Este o modalitate minunată de a îmbina frumusețea naturii cu arta filmului și de a oferi locuitorilor o alternativă unică în ceea ce privește divertismentul, dar și petrecerea timpului liber la aer curat, în pădure.

De cât timp coceai această idee și cât a durat până la a o concretiza?

Ideea pentru Cinema SKY a fost cu mine de ceva timp, dar am început să lucrez mai intens la concretizarea ei în urma participării la concursul de antreprenoriat organizat de Universitatea de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad” din Iași. Procesul de dezvoltare a durat aproximativ un an, timp în care am participat la cursuri acreditate de antreprenoriat, am învățat cum să scriu un plan de afaceri, iar într-un final am depus dosarul pentru concursul aferent primirii grant-ului.

Cât a durat partea birocratică? Știm cu toții că aceasta, uneori, ni se pare cea mai grea.

Partea birocratică a fost într-adevăr o provocare, dar cu ajutorul sprijinului și determinării, am reușit să depășesc obstacolele. După cum am spus, procesul a durat aproximativ un an, timp în care am reușit să finalizez toate formalitățile, dar a fost esențial să trec prin acest proces pentru a aduce acest proiect la viață.

Cum a prins „la public” ideea ta, Alexandra? Sunt oamenii pregătiți să îmbrățișeze noul și să iasă din confortul lor?

Ideea mea a fost întâmpinată cu entuziasm și curiozitate de către public. Oamenii sunt deschiși către noutate și îndrăznesc să iasă din zona lor de confort. Feedback-ul pozitiv pe care l-am primit m-a motivat să continui să dezvolt acest concept și să îi ofer oportunitatea comunității ieșene, și nu numai, de a experimenta ceva diferit.

Au fost multe voci pozitive care te-au sprijinit? Pe cine amintești cu această ocazie și totodată cui îi mulțumești?

Da, am avut sprijinul unor voci foarte pozitive și încurajatoare. În special, aș dori să menționez cele ale familiei, dar și a mentorului meu de proiect, care a fost mereu alături de mine și mi-a oferit îndrumare și susținere în această călătorie minunată.

Dar au fost și glasuri negative care ți-au spus, poate, să te îndrepți cu ideea către alt gen de business?

Cu siguranță, au existat și păreri critice și glasuri care au sugerat diverse direcții. Însă, cred cu tărie în viziunea mea și în potențialul acestui concept unic, motiv pentru care am continuat să lucrez la el.

Ești o tânără vizionară. În jurul căror valori guvernezi?

În jurul valorilor de inovație, natură și comunitate. Dorința mea este ca Cinema SKY să aducă oamenii mai aproape de natură și de arta filmului, creând în același timp o comunitate, dar și o legătură puternică între aceasta.

Ce planuri ai pentru proiectul tău? Ce ticluiești în perioada următoare?

Planurile pentru proiect sunt încărcate de entuziasm. În perioada următoare, intenționez să organizez proiecții speciale, evenimente tematice și colaborări cu artiști locali pentru a adăuga unicitate experienței. De asemenea, doresc să extindem gama de filme și să oferim o varietate mai largă de opțiuni pentru public.

Cum sună povestea frumoasei tale escapade academice?

Povestea escapadei academice este una plină de învățare și dezvoltare. Atât Facultatea de Informatică Economică, cât și Facultatea de Psihologie mi-au oferit cunoștințele și abilitățile necesare pentru a aborda atât aspectele tehnice, cât și cele legate de interacțiunea cu oamenii.

Clișeic sau nu, unde te vezi la 30 de ani?

Deși previzibil, la 30 de ani mă văd încă implicată în lumea antreprenoriatului și a inovației. Îmi doresc ca proiectul Cinema SKY să fie înfloritor și să aducă bucurie persoanelor din întreaga țară, iar eu să continui să explorez noi modalități de a combina pasiunile mele.

Trăiești un prezent mulțumitor, Alexandra?

Da, trăiesc un prezent mulțumitor. Văd cum ideea mea prinde viață și aduce oamenii împreună într-un mod inedit. Asta îmi confirmă că am făcut alegerea corectă și mă motivează să continui să construiesc și să contribui la comunitatea noastră într-un mod pozitiv.

Avea de gând să urmeze o școală normală, cu specializarea învățător, însă soarta i-a hărăzit altceva. Crina Zvobodă, artist ventriloc, se dăruiește tot copiilor prin intermediul artei care, de-asemenea, ajută la dezvoltarea și creșterea armonioasă a lor. Este a celor mici de mulți ani, însă pasiunea și talentul vorbește în fața lor.

Și-a dat întâlnire cu ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. A văzut acest gen de show pe Youtube prima dată.  A prins-o atât de tare pe Crina încât a cucerit toate scenele teatrelor din țară.  A pierdut numărul spectacolelor, deși ventrilocia este foarte puțin cunoscută.

Crina, porți numele unei flori. Oare la ce s-au gândit părinții tăi când ți-au pus acest nume? Care este povestea din spate?

Nu știu dacă se ascunde o poveste aparte în spatele alegerii numelui meu. Îmi place că port acest nume, îmi plac florile, nu îmi plac crinii în mod special, însă numele Crina îmi place foarte mult.

În jurul căror valori guvernezi?

Eu încerc să fiu mereu corectă. Nu îmi plac oamenii care nu au integritate, care se dau după cum bate vântul. Copiilor mei încerc să le insuflu în permanentă să fie generoși și corecți.

Cum arată sufletul tău? Cât de împăcat este cu ceea ce face și cu ceea ce întâlnește în drum?

Eu sunt fericită și liniștită, chiar dacă am o viață agitată. Sunt împăcată cu mine și cu ceea ce fac. Ăsta este răspunsul pe care vreau să ți-l dau la bătrânețe 🙂 Îmi pun în permanență o groază de întrebări și de probleme. Dar cred că e normal. Oamenii și mai ales artiștii sunt într-o continuă căutare, cea a fericirii, a iubirii, a iubirii de sine, a adevărului scenic, a celei mai bune variante a unui personaj pe care vrei să îl creezi, a inspirației, a bunătății din tine, din oamenii pe care îi întâlnești. Ce pot să îți spun este că băieții mei sunt cu adevărat bucuria și lumina sufletului meu. Totul capătă sens cu ei în inima mea.

Știai de mică ce înseamnă această formă de artă și ți-ai dorit să îmbrățișezi această meserie de la vârstă fragedă sau aveai alte planuri pentru tine?

Voiam să mă fac învățătoare sau educatoare. La liceu am avut o profesoară care a insistat timp de un an să mă înscriu la niște cursuri de teatru. M-am înscris în clasa a X-a și după câteva luni am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.

Ventrilocia este o artă. Tu când ai făcut cunoștință cu ea? Când ți-ai dat primul date neoficial?

Am descoperit ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. Atunci am avut primul laptop. Am văzut acest gen de show pe Youtube și am zis să încerc. Mi-am comandat o carte și o păpușă din SUA și am început să mă antrenez.

Dar oficial?

În acea vara lucram și ca bonă la o familie minunată, care de ziua mea, în octombrie, mi-a dăruit o păpușă ventriloc profesională. Am avut o emoție atât de puternică atunci, a fost un cadou care mi-a marcat viața, aș putea spune. Când am plecat spre casă, am susținut primul show improvizat de ventrilocie în troleibuzul 86. Când am coborât din troleibuz, toată lumea a aplaudat. Atunci am decis că vreau să devin ventriloc.

Crina, ce face mai exact un ventriloc?

Ventrilocia este artă de a vorbi fără să îți miști buzele, dar un ventriloc face mai mult de atât. Un ventriloc dă viață și glas unei păpuși sau unui obiect. Asta e magia, să faci o păpușă să pară atât de reală, încât spectatorii să empatizeze și să interacționeze cu ea.

Un ventriloc bun se naște cu o capacitate aparte de a vorbi aproape fără să își miște buzele. Cine îl urmărește cu atenție, nu vede nicio mișcare pe fața lui. Aude doar o voce schimbată care dă impresia că vine de undeva din spate. Ce mai ascunde el?

Un ventriloc bun este în primul rând un actor bun. Tehnica de a vorbi fără să îți miști buzele se studiază și se învață, nu este o abilitate aparte cu care te naști. Oricine poate vorbi fără să își miște buzele. Însă nu oricine poate să facă o artă din asta.

Ușoară sau grea este ventrilocia din accepțiunea ta?

Aș spune că nu este ușoară.

Cine a descoperit talentul pe care-l porți? Pe cine dai „vina”?

Dacă e să vorbim despre talent este cel actoricesc. Acea profesoară din liceu l-a descoperit probabil, nu s-a lăsat până nu i-am spus că m-am înscris la un curs de teatru. Ventrilocia se învață.

Despre perfecționarea ta ce-mi poți spune?

În perfecționare m-au ajutat foarte mult convențiile din SUA la care am fost și în rest studiu personal, multă muncă și multe show-uri. Cu fiecare spectacol am devenit mai bună.

Vorbește-mi puțin despre prietenii tăi și anume Bunicuța, Romeo. Cine îi confecționează?

Toate păpușile mele sunt cumpărate din SUA, iar eu le personalizez.

De curiozitate și pentru că nici nu cunosc, cât ajunge să coste o astfel de păpușă?

O păpușă cum este Bunicuța costă undeva la 100 $, iar o păpușă profesională, cum este Romeo, costa acum 10 ani în jur de 1000$.

Alături de cine ai primit primele aplauze și unde a fost primul spectacol pe care l-ai susținut?

Am anticipat un pic întrebarea. Am scris și mai sus că primul spectacol a fost în troleibuzul 86 alături de păpușa Romeo. Iar primul spectacol mai oficial a fost într-un orfelinat.

Crina, ce ai simțit la primul spectacol?

Am simțit că sunt fericită și am simțit o iubire imensă pentru copiii din fața mea.

Acum, mai simți emoții având în vedere experiența?

Am emoții de fiecare dată. Mari emoții. Dar când pășesc în față oamenilor, lumea e a mea.

Ce proiecte ticluiești și în ce proiecte ești implicată în prezent?

Am în lucru un spectacol nou la Teatrul Nou din București. Premiera va avea loc în septembrie. Sunt implicată în mai multe spectacole de la Teatrul Nou, spectacole în care folosesc și ventrilocia, Despre îngeri și păsărici, este un one woman show în regia lui Cristian Ioniță, Șase feluri de mâncare dintr-o singură găînă, în regia lui Mircea Rotaru, un spectacol în care joc alături de Ștefana Ionescu-Dârzeu și Vlad Andrei,  Cu gurile larg închise, este un spectacol de stand up și ventrilocie pentru adulți, Crina și păpușile vorbitoare este un spectacol de ventrilocie pentru copii. Mai am un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, Urmuz va fi numele sau, în regia lui Gavriil Pinte. Și în acest spectacol folosesc ventrilocia.

Pe unde te-ai plimbat prin țară cu prietenii tăi? Câte cuceriri ai făcut cu ei?

M-am plimbat cam prin toată țară cu prietenii mei, noroc că îmi place să conduc.

Simți că a fost Românii au talent o rampă de lansare? Te-a ajutat acea apariție de acum câțiva ani?

Da, m-a ajutat foarte mult acea apariție de acum 10 ani pentru că ventrilocia era o artă prea puțin cunoscută la noi în țară. Îi rugăm pe oameni să mă lase să joc gratis ca să capăt experiență și tot era greu. În general, oamenii răspund greu la noutate. După Românii au talent, a început să sune telefonul.

Apropo de cuceriri, simți că și adulții sunt fascinați și intră în lumea aceasta jucăușă și ei?

O daa, la spectacolul meu de ventrilocie pentru adulți, “Cu gurile larg închise”, se râde cu lacrimi. Dar și la spectacolele pentru copii, părinții se distrează enorm.

Ai ținut vreodată evidența spectacolelor? Câte ai susținut?

Le-am numărat până la spectacolul cu numărul 1000. Au trecut ceva ani de atunci.

Ești artist. Pe lângă meseria frumoasă și specială pe care o ai, ce mai porți în suflet?

Îmi place să petrec timp cu familia și mai ales cu băieții mei. Îmi place să fac sport, să dansez și ador să merg la mare.

Când te uiți în oglindă, ce vezi, Crina? O femeie mulțumită personal și profesional?

Îmi place viață mea, da! Chiar sunt fericită.

Iubește Crina?

Dacă mă întrebi dacă există cineva în viața mea, îți spun că există, este soțul meu, tatăl copiilor mei, pe care îl iubesc enorm.

Porți temeri, regrete, frici?

Hmm… nu neapărat. Chiar dacă sufăr mult când sufăr și am încredere mare în oameni și fac o dramă atunci când sunt dezamăgită, am capacitatea să uit și să iert cu adevărat. Îmi e frică de oamenii parșivi.

Dar actul curajos cel mai mare pe care l-ai făcut, care ar fi?

La întrebarea asta nu știu să răspund. Dar cred că m-am simțit foarte curajoasă atunci când am plecat singură în America la o convenție.

Ce simți când te uiți în urmă la devenirea ta?

Simt că a meritat.

La ce nu ai renunța niciodată în viață?

Știi cum se zice, nu spune niciodată, niciodată. Dar cred că nu aș renunța la bunătate.

Photo credit: Viorel Lorand

Despre personalitatea dâmbovițeanului Claudiu Dumitrache, unul dintre cei mai apreciați tineri artiști din spațiul academic românesc și din industria muzicală internațională, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, s-a exprimat de mai multe ori. Anii trecuți, pe când Claudiu stabilea recordul național de cel mai tânăr autor de autobiografie din România și devenea cel mai tânăr Cetățean de Onoare din Dâmbovița, academicianul scria că el „va duce literatura și artele mai departe”. 

„Să-ți publici cartea biografică la două decenii de viață este, pentru mine, un semn de mare speranță. Claudiu Dumitrache este un simbol pentru viitorul creației intelectuale […] El va duce literatura română și artele mai departe. Acum este multă umbră, dar va veni lumina. Claudiu Dumitrache este un intelectual care poate coagula suflete, ceea ce nu este puțin lucru.” – a transmis academicianul pentru regal-literar.ro

Renumitul istoric, președinte în al doilea mandat consecutiv al celui mai înalt for de consacrare științifică și culturală din România, mai consideră, în cronica despre Forumul Național Cultural Brâncoveniana de la Potlogi de anul acesta, aceea că artistul, în vârstă de 24 de ani, este „un purtător și un făuritor de cultură cum rar se mai găsesc astăzi în Țara Românească”, relatează agerpres.ro.

De-a lungul activităților sale artistice, Claudiu a călătorit în Europa, Asia și SUA, a susținut peste două mii de spectacole și a câștigat premii muzicale și culturale importante. Publicând cărți de poezie, eseuri și critică muzicală, Claudiu a mai fost remarcat de oameni de cultură ca Nicolae Dabija, Dida Drăgan, Lidia Grosu și arhiepiscopul Calinic al Argeșului și Muscelului, cel din urmă afirmând că poezia sa este satirică și moralizatoare, dar si că autorul are „harismă cu carul, isprăvi inedite și personalitate uluitoare”. O părere similară împărtășește și regizorul Andrei Zincă, fiul lui Haralamb Zincă, care îl consideră pe Claudiu Dumitrache „o personalitate unică peisajul românesc”.

Cine este Claudiu Dumitrache

Unele voci literare, precum Christian W. Schenk și Valentina Vasile, au scris despre el cronici în care îl aseamănă cu Mihai Eminescu, creațiile lui Claudiu fiind incluse în dicționare enciclopedice și antologii. Cercetătoarea Galina Martea, în anul 2021, scria că „cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc”. Unele dintre scrierile lui au servit ca teme de cercetare pentru tratate filosofice, în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu al Academiei Române, și ca teme de studiu pentru studenții Universității Hyperion și Universității din București. Din 2022, C. Dumitrache este invitat în școli și licee pentru a susține conferințe elevilor legate de originea și sensul artei.

Laureat al ziarului Literatura și Arta în 2021, Claudiu Dumitrache a fost desemnat personalitate notorie a culturii în Republica Moldova, alături de Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, Dan Puric și Eugen Doga. În 2022 a devenit cel mai tânăr laureat, din istoria presei românești, care a primit premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pentru excelență și performanță în mass-media.

În Europa și SUA, de asemenea, artistul român de etnie romă este considerat „o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenică”, după cum afirma Eb Davis. Pe când Claudiu Dumitrache era nominalizat pentru un premiu muzical în Las Vegas, actorul Michael Airington îl prezenta nu doar ca pe „un interpret incredibil”, dar și ca pe „un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes”, considerându-l „un pariu grozav”.

Alte star-uri internaționale sau afaceriști americani care și-au exprimat aprecierea creațiilor sale au fost și Miley Cyrus, Michaela Rose (ex. Arabesque), afaceristul Michael Koch din consiliul Forbes, Cheryl Shuman (CEO Beverly Hills Cannabis), Isaac Cates (din comisia de vot a Premiilor Grammy), Michael James Down, Jakob Petrén, Kaven Girouard (chitaristul lui Celine Dion) și Jonathan Jackson.

Jonathan Jackson: „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj…”

Într-o prefață ce se va regăsi într-o nouă carte scrisă de către Claudiu, celebrul actor și cântăreț american Jonathan Jackson, laureat a 5 premii Emmy și convertit la Ortodoxie în România, notează că „arta este un meta-limbaj” și că „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj și invită inima să contemple viața pe cele mai esențiale planuri”. Jonathan, fratele lui Candice Jackson, fostă secretară de guvern a Departamentului de Educație SUA în administrația Trump, mai scrie, despre volumul lui Claudiu, că, „este o explorare poetică, profund personală a sensului vieții, a relațiilor, a frumuseții, a tristeții și a credinței ancestrale”.

Din 2020, Mihai Claudiu Dumitrache, fost președinte al Departamentului de Educație, Cercetare și Cultură în PNR, este numit Ambasador al Culturii al Euro Education Federation, printr-un program al Comisiei Europene, și, din 2022, organizează Premiile Radar de Media. De asemenea, este  membru afiliat CPFCFC din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor de pe lângă Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind interesat de combaterea doctrinelor ezoterice, de psihologia artistică și de religiozitatea marilor genii ale lumii, precum Albert Einstein și Mihai Eminescu.

În ceea ce privește poziția sa politică, Claudiu Dumitrache a declarat, într-un interviu pentru cotidianul Wall-Street.ro, că la țara noastră ar schimba „doar oamenii care nu sunt demni de pozițiile lor. Odată cu acest lucru, toate problemele s-ar rezolva, iar România ar putea deveni un exemplu pentru celelalte state”.

Datoria morală a unui cadru didactic este aceea de a contribui la conturarea personalității a celor a căror destine îi sunt încredințate. Ioana Stegariu a îmbrățișat de tânără această responsabilitate frumoasă și prețioasă, dorindu-și chiar de mică să fie unul dintre pilonii importanți din viața copiilor. Se pare că planurile de atunci, din vremea copilăriei sale, coincid cu cele de acum.

A fost inspirată de propria învățătoare pe care a avut-o și care a reușit, prin exemplu, să îi insufle iubirea pentru tot ce înseamnă sistemul educațional. A plecat în călătoria sa academică cu valori și convingeri bine închegate transmise în interiorul familiei sale care, cred cu tărie, au ajutat la formarea și creșterea dezvoltării sale. I-a venit rândul să împărtășească. Nu o face oricum, ci cu multă dăruire și dragoste sinceră față de toți copiii, mai ales față de cei din mediul rural, unde se cunoaște că șansele din comunitățile rurale sunt mai mici.

Ioana e omul care face bine societății. Redă portretul clar și concis al unui dascăl tânăr care și-a găsit un vector în viață.

Ioana, ce este un profesor pasionat în accepțiunea ta?

Pentru mine, profesorul pasionat este acel om care nu doar transmite un set de informații, ci inspiră elevii și colegii profesori, cultivând dorința pentru învățare, înțelege și de ce crește ca individ.  Un profesor pasionat este acel educator care se dedică cu inima și sufletul meseriei de a învăța și de a ghida elevii.

În accepțiunea mea, un profesor pasionat trebuie să aibă anumite trăsături definitorii: entuziasm contagios (atât în raport cu elevii, cât și cu profesorii), dedicare și devotament, înțelegere profundă a rolului pe care îl deține vizavi de viitorul elevilor, empatie și susținere, comunicare asertivă, inspirare și modelare a caracterului, flexibilitate și adaptabilitate.

Tânără, dar cu viziuni mărețe. Ce planuri ai pentru tine?

În ansamblu, planurile mele implică creștere continuă, dezvoltare personală și contribuție la dezvoltarea comunității în care trăiesc. Sunt hotărâtă să aduc schimbări pozitive și să îmi urmez planurile cu pasiune și determinare.

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Caut să insuflu elevilor mei valori care să nu-i ajute doar în sala de clasă, ci care să îi ajute să devină indivizi echilibrați și etici, niște cetățeni activi și contributivi în societate: curiozitate, respect, empatie, responsabilitate, colaborare, autodisciplină, confidență, perseverență.

Ce valori ai primit la rândul tău în interiorul familiei tale? Cu ce povețe ai plecat în viață insuflate de ai tăi părinți?

Valorile pe care un copil le primește de la părinți joacă un rol important în dezvoltarea sa personală și își găsesc ecoul și îndrumarea în întreaga viață. La fel este și în cazul meu. Le sunt foarte recunoscătoare părinților în primul rând pentru iubirea și suportul necondiționat. Ei mi-au insuflat dragostea pentru școală, sădindu-mi astfel dorința de învățare, m-au învățat ce este empatia, înțelegerea, respectul și toleranța. M-au ajutat să-mi dezvolt încrederea în propriile forțe și să devin un adult echilibrat din toate punctele de vedere.

Ce dorințe avea fetița Ioana când era mică legate de meseria pe care o va alege în viață? Coincid planurile de atunci cu cele de acum?

Am vrut să fiu învățătoare încă din copilărie. Am fost inspirată de propria mea învățătoare. Dincolo de conținuturi m-a învățat cum să învăț eficient, ceea ce mi-a fost un real ajutor ulterior în parcursul academic.

Planurile mele din copilărie, de a ghida elevi în procesul de învățare, s-au materializat. Sper să aduc lumină în mintea și sufletul meu, așa cum am primit la rândul meu.

Cum sună frumoasa ta escapadă academică?

Totul a început în satul natal, Vânători, unde am învățat de la grădiniță și până la finalul ciclului gimnazial. Am continuat studiile liceale la Pașcani, unde am făcut naveta zilnic.

Am făcut Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea PIPP la UAIC Iași, după care m-am angajat. Cu încredere și hotărâre am ales să continui cu un masterat în domeniu, Diadactici aplicate pentru învățământul primar, în cadrul aceleiași facultăți.

De când faci parte din programul Teach For Romania și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acest timp?

După doi ani la catedră mi-am spus că am nevoie de noi provocări și contexte care să mă ajute să-mi dezvolt competențele. Fac parte din programul Teach for Romania de un an, timp în care am reușit să creez conexiuni profunde cu oamenii din comunitatea Teach, am învățat să gestionez provocările cu încredere, să văd impactul acțiunilor mele. În acest program am fost încurajată să învăț constant și să-mi dezvolt abilitățile de predare, gestionare a clasei și comunicare. Am participat la numeroase ateliere metodice care mi-au arătat să mereu este loc pentru mai bine.

De ce ai ales să faci parte din această organizație și să îți dedici toată dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural?

Sunt la bază un copil din mediul rural. Mi-am dorit dintotdeauna să mă întorc în mediul rural și să produc un impact pozitiv prin activitatea mea. Cred cu tărie în puterea educației de a schimba vieți. Am văzut mereu învățarea ca pe o cale de eliberare și am simțit că pot aduce o schimbare reală în viața copiilor prin oferirea accesului la educație de calitate.

Experiențele mele personale m-au învățat că fiecare copil are un potențial uriaș, indiferent de contextul socio-economic sau familial din care provine. Deseori, copiii din comunitățile rurale nu au aceleași oportunități ca ceilalți, prin urmare, văd învățarea ca pe o modalitate de a deschide uși și oferi șanse pentru un viitor mai bun.

Decizia de a preda în mediul rural nu a avut o legătură directă cu organizația. Ceea ce m-a condus de fapt spre Teach for Romania a fost faptul  am simțit că pot aduce propriile mele abilități și resurse în acest efort colectiv de a transforma sistemul de învățământ și de a oferi șanse egale tuturor copiilor.

În final, aleg să-mi dedic dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural pentru că sunt de părere că fiecare  copil merită să fie încurajat, susținut și ghidat să își atingă potențialul maxim.

Ioana, ce ai învățat de la copii? Se spune că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici la rândul nostru.

Am învățat multe lucruri importante de la copii în ultimii trei ani, însă cea mai importantă lecție e legată de bucuria din lucrurile simple. Fie că este vorba de un joc nou, de o metodă nouă, o reușită sau un material didactic copiii se bucură sincer. Ei găsesc bucurie în cele mai mici si simple lucruri. Acum apreciez frumusețea din momentele cotidiene și să nu neglijez micile bucurii ale vieții.

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, unde te-ai vedea peste zece ani?

Peste 10 ani m-aș vedea într-un punct al vieții caracterizat de dezvoltare personală și realizări profesionale semnificative. Dar, indiferent de cum vor evolua lucrurile mă văd încă alături de copii, sprijinindu-i în procesul lor de învățare și dezvoltare. Indiferent de direcția în care se îndreaptă lucrurile în viitor, angajamentul meu față de educație și față de copii rămâne neschimbat. Vreau să continui să inspir și să ajut noile generații să își atingă potențialul maxim, să descopere lumea înconjurătoare și să devină cetățeni responsabili și bine pregătiți pentru viață.

Șahul este o pasiune pe care o insufli și copiilor?

Da, șahul este o pasiune pe care o insuflu copiilor pentru că o consider o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea lor. Șahul nu doar dezvoltă abilități logice și strategice, ci are și o serie de beneficii cognitive, emoționale și sociale. Pe lângă timpul alocat acestui sport la școală, o parte dintre elevii mei participă în weekend la antrenamente organizate de Asociația Club Sportiv „Pionii Regelui” și concursuri lunare.

Încerc să transmit și colegilor profesori din toată țara importanța practicării acestui sport la vârstele mici, prin intermediul rolului de formator în cadrul proiectului național „Educație prin șah” furnizat de CCD Ialomița în parteneriat cu Federația Română de Șah.

Când ai descoperit jocul minții?

Am descoperit șahul în copilărie, ghidată de tatăl meu. Încă de mică știam să joc șah, dar nu înțelegeam pe deplin valoarea sa. Cu toate acestea, în urmă cu patru ani am avut o revelație în ceea ce privește impactul său, în momentul în care am intrat în contact cu Pionii Regelui. Mai exact când am cunoscut copiii care practică acest sport. Acest club mi-a arătat cât de profund poate influența dezvoltarea abilităților cognitive și a gândirii strategice și m-a inspirat să explorez mai mult această lume.

De atunci am devenit pasionată de șah și am început să împărtășesc beneficiile sale cu alții, copii și adulți, în speranța că vor experimenta valoarea extraordinară a acestui joc minunat cât mai mulți copii.

Șahul este o pasiune sau a devenit un mod de viață având în vedere că o parte din familia afiliată datorită căsătoriei tale a fondat Pionii Regelui? Ce poți împărtăși cu noi? Ce rol ai?

În ceea ce privește legătura mea cu șahul și implicarea în clubul Pionii Regelui, pot să împărtășesc cu voi că pentru mine, șahul nu este doar o pasiune, ci un mod de viață și o sursă constantă de inspirație. Îmi place să văd cum acest joc complex îi învață pe oameni să gândească strategic, să ia decizii înțelepte și să dezvolte calități precum răbdarea și concentrarea.

Alexandru și Vlad Stegariu au pus bazele clubului Pionii Regelui cu dorința sinceră de a aduce beneficiile acestui sport comunității. Împărtășesc această viziune și m-am angajat să contribui la dezvoltarea clubului prin promovarea valorilor și beneficiilor jocului de șah. În calitate de voluntar, am avut ocazia de a interacționa cu mulți copii talentați și pasionați de șah.

Am avut bucuria de a-i cunoaște și de a-i ajuta pe numeroși copii care au trecut pragul clubului Pionii Regelui. Prin lecțiile de șah și activitățile organizate, am fost martorul evoluției lor pe tabla de șah, dar și în dezvoltarea lor personală. Am văzut cum șahul îi învață să-și canalizeze creativitatea în strategii de joc, să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor și să-și construiască încrederea în sine.

Faptul că acești copii au venit la club și au luat parte la activitățile noastre a demonstrat că șahul are puterea de a aduce împreună oameni cu interese similare și de a construi comunități solide. În calitate de învățătoare și voluntar, am fost mândră să îi susțin pe acești tineri jucători în călătoria lor de a deveni mai buni atât în jocul de șah, cât și în viață.

În încheiere, am învățat că șahul nu este doar un joc, ci o călătorie de autodescoperire și dezvoltare personală, iar prin clubul Pionii Regelui, am avut șansa să împărtășesc această călătorie cu mulți copii minunați și să îi încurajez să-și urmeze pasiunea pentru șah și să crească învățând din fiecare mutare.

Visa să devină medic, dar a ajuns pe mâinile lor. Un accident de mașină pe care l-a avut în 2014 a trimis-o în spital. Mai mult de atât, a țintuit-o într-un scaun cu rotile. Dar azi, este o învingătoare. Secunda care a imobilizat-o la pat nu a fost și secunda care a făcut-o spectator la propria viață. Sunt aproape 10 ani distanță și stăm de vorbă cu psihologul clinician Andreea Lichi. Să o cunoaștem!

Andreea, în ce moment al vieții ești? Cum arată această perioadă a ta?

Emoțional vorbind, simt că sunt într-un moment de echilibru, de liniște, de acceptare a tot ceea ce a fost și este. Recunosc că mi-a luat mulți ani până să înțeleg cât de importantă este acceptarea în viața fiecăruia dintre noi și câtă pace îți poate aduce această etapă, această împăcare practic cu propria viață, cu propria existență. Până anul trecut, m-am folosit cumva de scuza că „nu am acceptat ce mi s-a întâmplat, ci doar am învățat să supraviețuiesc așa”. Însă această scuză scotea la iveală de fapt partea traumatizată, nevindecată din mine. Bineînțeles că nu mă condamn, căci ăsta este procesul firesc al procesării unei traume – mai întâi avem nevoie de stabilizare, de un cadru securizat, apoi ne consolidăm resursele (ceea ce am făcut și eu: mi-am continuat studiile, am început să scriu, să mă implic în diverse proiecte etc.) și abia într-o ultimă etapă apare acceptarea experienței adverse. Mă bucur că am reușit să ajung în punctul acesta și cu sinceritate spun că, după ce am reușit să integrez, să conțin și să accept ceea ce mi s-a întâmplat, astăzi văd cu mai multă claritate tot ceea ce mă înconjoară și sunt recunoscătoare și împlinită pentru evoluția mea.

Ultima oară când am vorbit, erai studentă. Cum au fost anii studenției având în vedere că ai terminat acum?

Acum sunt în ultimul an la masterul de psihologie clinică și psihoterapie. Au trecut rapid și anii de licență și primul an de master. Despre acești ani pot spune că au fost cu multe provocări, în special din lipsa accesibilității pentru fotoliul rulant, însă chiar și așa, am reușit si voi reuși în continuare să îmi duc la bun sfârșit studiile pentru a-mi urma planurile si idealurile.

În ce rol te găsesc azi, mai ales că pe rețeaua de socializare Facebook am văzut o poză sugestivă?

Astăzi sunt psiholog clinician cu drept de liberă practică și psihoterapeut în formare în psihotraumă. De curând mi-am deschis cabinet individual de psihologie, unde, dincolo de terapie individuală, vreau să organizez mai multe ateliere de dezvoltare personală și grupuri de suport. Cred foarte mult în puterea lui „împreună” și vreau să creez un mediu în care oamenii să găsească ascultare, înțelegere, ventilare emoțională, sprijin, un mediu din care oamenii să plece mai liniștiți, mai încrezători în sine, un mediu în care să consolidez consistența lui „mai bine”.

Dar de ce psihologie și cui public te adresezi?

E o poveste destul de lungă, însă după ce am cochetat cu medicina, am înțeles că drumul meu este altul și astfel am ajuns să fiu fascinată și să iubesc cu toată ființa mea psihicul uman, psihologia clinică și domeniul uriaș al psihotraumei. Un domeniu vulnerabil, delicat, sensibil, dar și plin de satisfacții. Mă adresez în special celor cu vârste de +14 ani și îmi doresc să le ofer suportul de care au nevoie pentru a descoperi în ei numeroasele resurse ce le au la îndemână.

Andreea, ai emoții pentru noul tău job având în vedere că nu te poți mișca de la mijloc în jos, chiar și cu mâinile nu foarte mult?

Un principiu din psihoterapie spune că „Nu poți duce pe nimeni mai departe decât ai ajuns tu.”. Consider că sunt în punctul în care, prin pregătirea academică pe care o am și din care nu o să mă opresc niciodată să consolidez, să învăț, să mă informez, pot aplica și oferi mai departe ceea ce știu, ceea ce cunosc. Psihoterapia, consilierea sau serviciile psihologice, nu se fac cu mâinile sau cu picioarele, se fac cu mintea, cu știința, cu sufletul și cu valorile morale ale specialistului. Specialistul este și el om, iar în funcție de propria șlefuire interioară va putea oferi clientului cadrul de care are nevoie. Psihologia se învață până într-un anumit punct, însă, din acel punct, mai departe doar se simte. Clientul, de obicei, își alege destul de atent terapeutul, se interesează despre acesta și tind să cred că si cei ce mă vor alege pe mine vor ști despre dizabilitatea mea, însă acesta nu va fi criteriul principal de selecție. Nu am emoții. Îmi cunosc limitele, la fel de bine cum îmi cunosc si performanțele, la fel de bine cum cunosc si ceea ce știu si ceea ce pot oferi.

Guști din entuziasm sau din reticența oamenilor?

Mai degrabă din entuziasm. Îmi plac oamenii-lumină, care doar prin simpla prezență reușesc să transmită din entuziasmul, energia și bucuria lor pentru viață, pentru (poate) chiar și cele mai mici lucruri. Pe de altă parte, nu dau total deoparte reticența. Sunt momente în care și eu sunt rezervată în a lua anumite decizii sau în legătură cu anumiți oameni, însă nu într-un mod extrem în care să îmi afecteze viața această reticență. Sunt un om deschis și aleg să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară.

Cred că ai tot relatat întâmplarea tragică din viața ta de nenumărate ori, dar ne mai poți spune și nouă, cititorilor revistei Matricea, despre cum ai ajuns să aparții unui scaun rulant?

În 2014 am avut un accident rutier. Un accident destul de grav, în care o vertebră cervicală a cedat, urmată fiind de lezarea măduvei spinării. Astfel am trecut prin multe luni de spitalizare, de terapie intensivă, de recuperare, fotoliul rulant devenind în cele din urmă extensia mea. După mai bine de 9 ani de atunci, îmi place să cred că aceasta a fost misiunea mea, o misiune din care în continuare învăț și prin care mă dezvolt, evoluez, construiesc.

Cum poți descrie acești ani că au fost pentru tine?

Cu siguranță primii 3-4 ani au fost destul de dificil de gestionat. Poate cel mai greu mi-a fost să înțeleg că nicăieri în lume nu există (momentan) un tratament care să-mi redea independența fizică. Nu concepeam să cred că nu voi mai putea dansa, alerga vreodată. Priveam spre vindecare doar cu ideea că „îmi doresc să fiu ca înainte de accident”, însă am înțeles mai târziu că de fapt acea vindecare e mai mult un proces de recuperare interioară, prin care aveam să descopăr zeci de resurse care m-au ajutat să devin cine și ceea ce sunt astăzi.

Dar pentru familia ta?

La momentul accidentului, pentru părinți șocul a fost cel mai mare. Medicii le-au spus de la început că e posibil chiar să nu supraviețuiesc, iar dacă, până la urmă, voi supraviețui, va fi un miracol să pot sta într-un scaun cu rotile. Eu am aflat mai târziu. Deși subtil mi s-au spus câteva informații, efectiv era peste puterea mea să le cred, să le înțeleg. Din nefericire, sunt multe familii care, după astfel de întâmplări, ajung să se despartă. Însă, in cazul meu, părinții au fost și sunt cei mai mari susținători ai mei. Lor le datorez ceea ce sunt astăzi și alături de ei îmi realizez toate visurile, idealurile.

Pentru ce îi mulțumești lui Dumnezeu?

Pentru tot. Așa cum este acest tot – și cu bune, dar și cu cele mai puțin bune. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în special pentru părinții mei, dar și pentru oamenii pe care îi aduce în viața mea. Oameni care să mă sprijine, oameni alături de care să mă dezvolt, oameni alături de care să construiesc. Îi mulțumesc pentru bucuriile la care nici nu m-am gândit vreodată, dar pe care le-am primit cu imensă recunoștință.

A spune povești cu marionete sau păpuși nu e atât de ușor. E o misiune dificilă pentru că e important să stăpânești anumite tehnici ca să aduci la viață povești precum Vrăjitorul din Oz sau să aduci în față personaje din filme de pe vremea noastră cum ar fi Veronica.

Irina Olariu are acest talent desăvârșit, aș spune chiar de neegalat luând în considerare și stropul mare de zâmbet pe care-l poartă la ea mereu atunci când se află în preajma copiilor. Cei mici o știu de Veselica, iar când e Veselica, chiar mărturisește că se transpune în altă lume. Dă viață poveștilor și glas personajelor, iar asta înseamnă că încă poartă copilăria în suflet.

E frumos universul pe care și l-a creat și cu care se identifică perfect. Să o cunoaștem mai bine în rândurile de mai jos!

Irina, porți un nume care în limba greacă înseamnă pace, iar eu când vorbesc cu tine chiar asta simt. Oare mama ta tot la pace s-a gândit să aduci pe Pământ când ți-a pus numele? Ce știi?

Știu că mama mea a spus că eram ca o păpușă când m-am născut și se sărbătorea Sfânta Irina. Și mie îmi place numele Irina. De mică am simțit că vreau doar pace în jurul meu. Eram o fetiță timidă și gingașă, așa cum spunea mama mea. Mama este o fire foarte blândă și de la ea moștenesc blândețea, gingășia, frumusețea.

Pentru copii ești Veselica, nu Irina. Când de mult îți place acest apelativ?

Când sunt chemată Veselica mă transpun în altă lume. Copiii zâmbesc instant când spun acest nume. Acesta este scopul proiectului meu, de a aduce cât mai multe zâmbete pe chipul tuturor celor care mă întâlnesc.

Să fii în mijlocul copiilor, în fața lor sau pe lângă ei ți-ai dorit mereu să fii?

Da, mi-am dorit mereu să fiu printre copii. Ei trăiesc in prezent și lângă ei sunt eu, autentică.

Cum s-a scris povestea ta cu copiii? Poți s-o așterni în câteva cuvinte și aici?

De când mă știu spun povești celor apropiați. Într-o vară am făcut o păpușă doar să văd dacă îmi iese. De obicei fac ce simt. Am reușit să fac păpușa, să îi pun numele și am acceptat să merg la un interviu. Spunea așa: „Căutăm mămici pentru teatru”. Am luat păpușa și m am dus la interviu. Am fost acceptată și am început să fac ateliere pentru copii. Înainte de asta, adunam copii acasă și făceam activități pentru copii, băiatul meu fiind micuț. După ateliere, a urmat un spectacol pe o scenă cu prima mea piesă: Vrăjitorul din Oz. Am făcut personajele și am urcat pe scenă pentru prima dată și de aici au luat naștere următoarele povești.

Ce ai învățat de la ei, Irina? Ce au sădit în tine?

De la copii învăț zilnic cum să scap de frici, cum să văd doar ce e mai frumos în orice, cum să zâmbesc mai mult, cum să iubesc și multe altele.

De ce teatru interactiv? Escapada ta academică s-a petrecut în acest domeniu?

Teatru interactiv: pentru că am vrut să îi ajut pe copii să prindă curaj, să se deschidă, să comunice mai mult, să aibă încredere în ei. Asta pentru că eu nu am avut curajul, copil fiind să îmi depășesc tracul de a vorbi in public, sau să cânt pe scena, să îmi spun punctul de vedere în anumite situații. Vreau să îi ajut să aibă încredere în ei, pentru că de aici pornește totul. Eu pot să fac tot cerea ce îmi propun. „Eu am tot ce îmi trebuie ca să fac tot ce vreau”.

Ce învață copiii prin teatru? Ce elemente își extrag pentru dezvoltarea lor?

Prin teatru își dau voie să viseze, să vizualizeze o poveste, să creeze, să fie dezinvolți și să aibă curaj.

Dacă dau o căutare pe google, te găsesc și în ipostaza de terapeut Reiki. Cum ai descoperit această cale?

Am descoperit reiki în 2017 când am avut probleme de sănătate. În câteva sesiuni m-am vindecat. Apoi am făcut toate gradele în reiki și am practicat, văzând multe rezultate pozitive în rândul clienților mei.

Cum jonglezi între ce faci cu copiii și ce faci cu adulții?

Activitățile cu copiii mă încarcă foarte mult, când sunt pe terapii e un consum de energie mai mare și necesită multă implicare în a ghida un adult. Ambele îmi plac foarte mult. Fac tot ce mi-am dorit de când eram mică.

Poezia este una dintre pasiunile tale. Încurajată de către cine să îți urmezi pasiunea și s-o așterni în pagini?

În poezii sunt emoțiile mele. E un refugiu în care tot ce simt, trăiesc , visez devine o poveste. Scriu de mică, mai mult pentru poezii pentru copii.

Ce ar trebui să mai aflăm despre tine, Irina, și n-am cuprins eu în întrebări?

Sunt ceea ce fac. Sunt o persoană activă, cu multe idei, uneori iubesc să stau înconjurată de gândurile mele, alteori, evadez ca să mă inspir. Iubesc viața, așa cum e. Eu sunt diferită în fiecare zi. Îmi plac provocările și le spun da de fiecare dată. Caut mereu să cresc din toate punctele de vedere și îmi place să las ceva în urma mea. Poate fi un zâmbet, un sfat, o îmbrățișare sau un semn de întrebare. Până și o muscă lasă ceva în urma ei. Ar fi păcat să trecem așa neobservați prin lume.

Care sunt lucrurile care îți plac cel mai mult la tine? Oare faptul că ți-ai urmat mereu dorințele?

Îmi place la mine că nu renunț indiferent de obstacole, că merg înainte chiar daca mă împiedic de propriile mele judecăți. Știu că am venit aici cu multe daruri și doresc să le împart cu ceilalți.

Sunt și lucruri care nu îți plac și lucrezi la ele?

Am lucruri care nu îmi plac și chiar lucrez cu ele până când le învăț bine. Viața e ca o materie cu multe teme de făcut acasă. Acum am înțeles că de mine depinde cât efort depun să le înțeleg sau să le las să se repete. Mă plac așa cum sunt, mai multe personaje într-una singură: Irina.

Sunt oameni cărora le zici că nu pot, iar ei, în călătoria lor prin viață, fac exact invers. Nu pentru a demonstra ceva cuiva, ci pentru că au reușit să-și transforme dizabilitatea în abilitate găsind putere într-o pasiune.

Sunt oameni cărora le spui să se oprească în semn de protejare, iar ei poartă dorința de reușită atât de mare încât la eventuale pericole nici nu se mai duc cu gândul. Chiar dacă nu văd decât 10% cum este și în cazul Ionelei Grecu, campioană la escaladă, s-a avântat cu dârzenie în atingerea înălțimii. S-a descurcat de mică, de când era elevă și se îngrijea singură la căminul unde a stat pe perioada școlii. Mai multe despre Ionela Grecu, în rândurile de mai jos.

În jurul căror cuvinte guvernezi?

În primul rând, punctualitatea. Nu îmi place să îl fac pe celălalt să aștepte, timpul fiecăruia este prețios. Apoi, ambiția pentru că vreau să devin cea mai buna variantă a mea și să îmi îmbunătățesc abilitățile pe zi ce trece.

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

De la părinți am învățat să-i ajut pe cei din jurul meu. Vedeam la ei cum își ajută vecinii, pentru că la țară așa se procedează, te ajuți unul pe altul. Ei mi-au insuflat și grija de lucrurile mele, m-au învățat să le pun de unde le-am luat și să fiu cu ochii-n patru cum se zice, să fiu atentă, să mă uit stânga dreapta și orice aspect de genul acesta.

Ce îți place la tine, Ionela?

Îmi place că sunt o fire ambițioasă și că sunt puternică datorită forței care vine odată cu antrenamentele de la Climb Again, sala de escaladă la care merg.

Cum îți faci zilele frumoase și colorate?

Mă bucură în general plimbările pe afară, în natură, îmi place să simt aerul pe față, să văd coloritul florilor, să aud copiii jucându-se în parcuri.

Îmi place să ascult muzică pentru că îmi dă o stare de bine, îmi vine să dansez pe ritmul ei și cum știm toți, când dansezi, ești mai fericit.

Îmi place mult să fac sport. E ceva minunat pentru mine și în plus, mă menține în formă, mă ajută mental, mă simt mai liberă și ușoară după antrenamentele de escaladă.

Și nu în ultimul rând, îmi place foarte mult să mă joc cu cățelușa mea, să alerg cu ea, îmi place să o țin în brațe, să îi simt blănița pufoasă. E pur și simplu adorabilă.

Ce-ți aduci aminte despre fetița Ionela? Cum era? Ce vise avea?

Când eram mică îmi doream să devin medic, pentru că îmi plăcea să mă joc cu păpușile de-a doctorul, să le tratez, să le consult.

Când eram mică, eram o fire tăcută, ascultam de doamna educatoare și îmi plăcea încă de pe atunci să fiu respectoasă și disciplinată în lecțiile pe care le făceam, la învățatul poeziilor etc.

Cum erai la școală? Cum te-ai descurcat ca elevă?

Eram prima la școală. Eram sârguincioasă, îmi făceam prieteni mulți. Pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că e fain să vorbești cu ceilalți. Deci în timpul școlii am avut multe prietenii și îmi amintesc cu drag de acea perioadă.

La școală eram fericită, învățam bine, îmi plăceau matematica și chimia.

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am învățat la Școala Specială pentru Deficienți de Vedere de la Buzău și așa cum spuneam mai sus, am fost fericită pentru că am avut ocazia să plec din satul meu natal și să descopăr o lume nouă pentru că până la urmă e vorba de un nou oraș, colegi noi, responsabilități etc. Pe perioada școlii am stat la cămin și mergeam acasă în vacanțe. A trebuit să mă îngrijesc de una singură, dar am reușit cu succes datorită colectivului de la școală, profesorilor, prietenilor.

Ai avut parte de bullying? Ai avut parte de astfel de episoade în viață?

Am întâlnit unii copii mai empatici, unii mai puțin empatici, dar întotdeauna am avut prieteni care m-au încurajat și profesorii m-au susținut și au rezolvat situațiile conflictuale.

Ți s-a spus vreodată că nu vei reuși în viață?

Nu mi s-a spus că nu voi reuși și acest lucru m-a încurajat să merg mai departe și să nu mă resemnez. Pot să zic că sunt norocoasă că nu am avut parte să aud nu poți pentru că știu că mulți copii ca mine aud deseori nu poți din cauza deficienței.

Te face sportul fericită? Ce ai găsit în el?

La început sportul, pentru mine, a fost ca o ancoră, era ceva pe care mă bazam și aveam și abilități sportive, dar acum este o parte din viața mea și chiar îmi place mult și îmi aduce bucurie. Am o formă fizică mult mai bună și datorită escaladei am ajuns să cunosc locuri si oameni noi. Am participat la competiții alături de echipa Lotului Național și am fost în Franța, Austria, SUA până acum.

De ce resurse ai nevoie ca să practici escalada?

Oricine poate practica escalada. Trebuie să aibă curaj și dorința de a încerca ceva nou. Mai departe, cu cât vrei să devii mai bun, cum este cazul meu, te vei antrena pentru a căpăta mai multă forță, rezistență, anduranță. Eu încă învăț să îmi poziționez corpul astfel încât să îmi ușurez urcarea atunci când mă cațăr. Și atunci când zic că nu mai pot, de fapt mai pot să urc o priză.

Cum ai aflat de acest sport? Când ai început să practici și când ți-ai dat seama că îți place?

Am aflat de acest sport de la prieteni. Am început escalada în februarie 2021 și cred că după o lună mi-am dat seama că îmi place, dar nu mă gândeam la performanță pentru că știam că performanța înseamnă sacrificiu și voiam să-l practic doar de plăcere, dar au avut alții grijă să îmi îndrume pașii.

Cât timp ți-a luat să fii numită campioană? Ce simți când ești numită?

În septembrie 2021 am luat locul 1 la Masterclass-ul din Moscova. Mă simt mândră și fericită să fac parte din Lotul Național al României și îi mulțumesc echipei că mă ajută și mă încurajează tot timpul.

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Cumva știam de mai demult că eu sunt o persoană normală, că mă descurc, poate puțin mai greu, dar mă descurc prin ambiție și perseverență și pot să merg mai departe. Deci da, consider că mi-am transformat dizabilitatea în abilitate.

De cât timp nu vezi și din ce cauză?

M-am născut cu cataractă pe ambii ochi, am fost operată la ochiul drept în Slatina, județul Olt, dar a fost o nereușită. După 2 ani am fost operată și la ochiul stâng în București , unde a fost ok cât de cât. În prezent, văd doar cu ochiul stâng aproape 10%. Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis ca nu am șanse de operație si ca se pot înrăutăți lucrurile in timpul unei operații.

Medicii nu au găsit rezolvare la deficiența ta? Ce au spus unii, alții?

Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis că există riscul de a înrăutăți lucrurile în timpul unei operații.

În lumea efervescentă a tinerilor cu idei îndrăznețe și inimi pline de pasiune, Festivalul de creație și recreație s-a impus ca un loc magic în care se întâlnesc creativitatea, prietenia și dorința de a face o schimbare pozitivă în comunitate.

De la experiențe personale care au scos la lumină potențialul ascuns, la proiecte finanțate de Uniunea Europeană prin Corpul European de Solidaritate și până la teatrul de improvizație, toate aceste povești unice au un singur lucru în comun, tineri talentați care au ales să se implice și să ofere ceva valoros lumii din jurul lor.

Marin Sara, Neculau Erika Marina și Ana Maria Răducan sunt doar câțiva dintre eroii acestor experiențe remarcabile. Prin proiectele personale, voluntariatul în tabere și organizarea unor evenimente captivante, acești tineri au dat naștere unor amintiri de neuitat și au creat conexiuni puternice cu alți tineri, împărtășind cu toții aceeași dorință de a face ceva semnificativ.

Aici, tinerii talentați, precum Carolina Maria Lăcătuș și Lazăr Iulia Gabriela, au oportunitatea să exploreze noi orizonturi, să își dezvolte creativitatea și să se implice într-un mediu prietenos și sprijinitor. Atelierele pline de haz sunt surse de inspirație și bucurie, iar improvizația pe moment aduce momente inedite și neașteptate.

Prin efortul comun al acestor tineri, au fost create proiecte ce au avut un impact pozitiv asupra comunității și au oferit satisfacție și împlinire personală.

Dacă doriți să fiți martorii unui interviu captivant și inspirațional, în care protagoniștii sunt tineri talentați cu viziuni îndrăznețe și inimi pline de pasiune, DĂ click mai jos.

,,Am fost mândru să vorbesc despre țara mea: România!”

Știi sau nu știi, însă fiul sau fiica ta, poate studia gratuit, timp de un an (școlar) în SUA!

Ambasada Statelor Unite în România și American Councils for International Education (https://www.romania.americancouncils.org/flex-ro) îi invită pe liceenii cu cetățenie română să participe la Programul FLEX 2024-2025.

Ei bine, este vorba despre un program finanțat de către Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, care își propune să ofere și liceenilor din România ocazia de a studia la un liceu american și de a locui împreună cu o familie americană pe parcursul anului școlar 2024-2025.

Este foarte important să știm că participare este gratuită.

_­

Care este istoria Programului FLEX (Future Leaders Exchange)?

FLEX a fost creat de Congresul Statelor Unite în 1992, iar acum se află în cel de-al 30-lea an de existență. Programul presupune parcurgerea unui an școlar întreg în Statele Unite ale Americii de către elevii de liceu doritori și care sunt declarați finaliști în urma competiției pentru acordarea bursei.
Programul urmărește să promoveze buna înțelegerea reciprocă între cetățenii Statelor Unite și cetățenii altor țări; liceenii români vor avea ocazia să învețe mai multe despre SUA și -bineînțeles- ocazia de a le face cunoscută americanilor țara lor de origine, România. În anul școlar 2024-2025, la nivel global, aproximativ 1000 de liceeni vor învăța în SUA în cadrul Programului FLEX.

Timp de un an, fiecare bursier va locui împreună cu o familie americană și va studia la un liceu american, având toate costurile acoperite prin Program. La întoarcerea în România, anul de liceu petrecut în SUA poate fi recunoscut și echivalat.

Am stat de vorbă cu David Onică, FLEX-er 2022-2023 și am aflat ce a însemnat acest Program pentru un licean român de 16 ani.

Cum ai aflat de acest Program?

Am aflat de Programul FLEX de la fratele meu mai mare pe când aveam 11 ani. La 14 ani și jumătate, imediat după ce am devenit licean la Liceul Teoretic Waldorf, București, m-am hotărât să îmi încerc norocul. Am aplicat și am trecut prin fiecare treaptă a procesului de selecție. Nu a fost simplu, însă nu mi-am pierdut încrederea. Fiecare etapă din selecție cere concentrare.

La scurt timp după ce am împlinit 15 ani, am aflat că sunt finalist. Îmi amintesc că nu puteam vorbi de emoție și am spus ,,nu am cuvinte…”

Ce înseamnă să îți petreci un an școlar în SUA?

Înseamnă multă muncă și tenacitate. Eu am rămas curios în fiecare zi și m-am bucurat de fiecare oportunitate ce a venit spre mine. Și pot spune că au venit nenumărate oportunități: am practicat foarte multe sporturi, am câștigat cu echipa liceului meu (Jenkins High School, Chewelah, Washington State) locul I la Cross Country, am vizitat multe obiective istorice în Washington DC, am fost page (intern) pentru membrii Senatului din Olympia, WA, am vizitat orașe ce par copleșitoare ca mărime, m-am bucurat de imensitatea Pacificului, de peisajul de iarnă din Munții Rocky, am vizitat parcuri naționale imense, am participat la competiții de cultură generală, am făcut voluntariat pentru cei aflați în dificultate materială, pentru concursuri de atletism, fiind coordonatorul probei de săritură în lungime și m-am implicat în diferite munci agricole la o ferma locala. Mi-am susținut examenul SAT, am fost repartizat într-o clasă de matematică de nivel avansat, unde am avut oportunitatea de a susține examene ce-mi vor deschide multe ferestre.

Cel mai mult însă mi-a plăcut atunci când am vorbit familiei mele gazdă, colegilor mei, comunității mele, despre țara mea. Am făcut mai multe prezentări care au fost urmate de sesiuni de întrebări ce nu se mai sfârșeau. Îmi amintesc că au fost impresionați de peisajele României, de măștile noastre care se poartă la Sărbătorile de Iarnă, de Jocul Călușarilor, de mâncărurile românești și de mesele îmbelșugate.

Am fost foarte mândru să mă simt ca un ambasador al României, să fiu întrebat iar și iar și să povestesc cu bucurie și-recunosc- cu mult dor, de țara mea.

Acest Program nu permite doar liceenilor români să cunoască cultura americană. Permite și tinerilor americani (în special) să cunoască cultura țărilor din care provin bursierii.

Timp de 10 luni a fost și rândul meu să fac cunoscută țara mea în America.

Steagul României a fost mereu cu mine, de la început și până la sfârșit.

Acum, la întoarcerea în țară, ai un gând pe care vrei să îl împărtășești?

În primul rând, aș repeta această experiență oricând.

În al doilea rând, aveți încredere în voi și aplicați. Este o experiență care vă va schimba viața, cu siguranță!

Meseria de cadru didactic cere multe activități în fișa postului și competențe pe care multe meserii nu le au. Pe lângă faptul că un dascăl trebuie citească programa școlară, să întocmească strategii didactice optime, să întocmească raporturi de evaluare și multe altele, e imperios necesar să poarte în mintea și inima sa multă iubire și afecțiune pentru copii și să se aplece asupra nevoilor individuale ale acestora.

Simona Moacă, învățătoare la Școala Gimnazială „Principesa Elena Bibescu“ din Bârlad, județul Vaslui, a reușit să iasă în evidență prin metodele atipice prin care predă și rezultatele obținute cu elevii la clasă. Se lasă ghidată în procesul de predare-învățare de emoțiilor elevilor săi. Să o cunoaștem!

Doamna învățătoare, sunteți în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Nu știu concret de câți ani, dar știu cert că vi se întorc bucuriile. Ce sentimente vă încearcă pe interior?

Meseria mi-a fost aleasă de Dumnezeu. După multe rătăciri și lupte duse cu viață, Dumnezeu a avut grijă să mă reîntoarcă pe calea mea și să îmi arate care este rostul meu. Să fiu învățătoare mă face fericită. Simt că pot lasă ceva în urmă mea, că pot aduce o schimbare în viața unui copil, că, asemeni unui grădinar, pot planta semințele cunoașterii și ale omeniei în grădina mea de omuleți în creștere.

Care sunt valorile pe care le insuflați copiilor de acasă, dar și celor de la școală? Cred cu tărie că doriți să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv.

Întotdeauna am considerat că faptul că sunt mamă mă ajută să fiu un învățător și mai bun. De multe ori mă raportez la copiii mei pentru a-i înțelege  pe micuții mei elevi. Cel mai mult îmi doresc pentru copiii mei de acasă, dar și pentru copiii mei de la școală să fie OAMENI. Oamenii aceia buni și rari care primesc și oferă cu inima caldă, care își doresc să fie ajutați și să ajute în egală măsură. Îmi doresc să înțeleagă că pot face ca lumea să fie un loc mai bun, că ei sunt actorii principali în propria lor poveste și că o pot scrie așa cum le place, dar cu responsabilitate și asumare. Dincolo de cunoștințele acumulate la nivel cognitiv, care sunt deosebit de importante, trebuie să acordăm importantă și competențelor socio-emoționale.

În funcție de emoțiile elevilor, îmbrățișați un stil de predare. După cât timp v-ați convins că nevoile emoționale primează?

Cred că încă din primul an de învățământ, că necalificat, am acordat atenție emoțiilor elevilor mei. Poate și faptul că am predat în comunități defavorizate m-a ajutat să îmi dau seama că este necesar să îmi adaptez strategiile didactice la specificul clasei. Pe parcurs am dezvoltat o rutină din a ne exprima emoțiile în prima parte a zilei, la „întâlnirea de dimineață”, atunci când ne conectăm unii cu alții, ne exprimăm trăirile, temerile, bucuriile. E important ca fiecare elev să se simtă „văzut”, să știe că nu este judecat ci înțeles și valorizat. Nu le minimizez supărările, iar atunci când există conflicte îi provoc pe ei să găsească soluția potrivită și să se pună în locul celuilalt coleg.

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainelor citirii și numerelor?

Mult! Pentru că dincolo de planul pe care îl am pe termen lung pentru elevii mei, anul acesta, având clasa pregătitoare, am considerat că este important să realizez și unitatea colectivului, astfel că prietenia, ajutorul, bună înțelegere, echipa, colegialitatea au fost  noțiuni de căpătai în clasa noastră. Avem și o regulă (pe care ei au ales-o) : “Toți pentru unul și unul pentru toți!” și cred că au înțeles ce înseamnă această regulă. Regulile clasei noastre sunt concepute împreună, în prima săptămâna de școală, sunt votate de ei și chiar dacă e greu de crezut, regulamentul nostru este și semnat (și-au pus amprentele pe el, promițând că îl vor respectă) asumându-și astfel că îl vor respecta.

Cum sunt elevii de azi față de elevii de odinioară?

Elevii noștri, că și noi, adulții, de altfel, trăiesc într-o lume care îi supune unui continuu proces de adaptare. Pentru că ei să se poată adapta cu succes la lumea în care trăiesc este necesar să realizăm o învățare conectată la realitate. Ei au nevoie să știe la ce le folosește acea informație pe care le-o predai, unde o pot folosi, unde o vor mai întâlni, cât de important este să o știe.

Doamna învățătoare, ați avut drumul lin spre învățământ sau care e povestea frumoasei dumneavoastră escapadă?

Drumul meu către învățământ nu a fost lin, a fost că un roller-coaster plin  de evenimente ce au făcut că drumul să fie mai lung. Poate că a trebuit să învăț din fiecare experiență trăită pentru a putea aprecia și mai mult locul în care mă aflu astăzi. Nu a fost ușor, dar m-am reîntors pe calea mea!

Ați abandona vreodată meseria aceasta?

Niciodată! Simt că aici mi-e locul!

De unde motivația aceasta de a crește nivelul clasei? Vă trebuie atât de multe resurse. De unde le luați?

În fiecare zi a vieții noastre trebuie să fim cea mai bună variantă a noastră de până atunci și asta presupune o învățare continuă, pe tot parcursul vieții. Vreau că elevii mei să aibă dorința de a se îmbunătăți continuu, să aspire mereu la a fi mai buni.

Care este profilul clasei dumneavoastră? Cum ați defini în câteva idei clasa pe care o conduceți în prezent?

Clasa mea se numește “Floricelele curioase”, titulatura pe care și-au asumat-o cu mândrie. Am considerat că, dacă vor fi curioși, vor descoperi cu ușurință tainele învățării. Viziunea noastră este:

Suntem micii curioși, Buni, isteți și curajoși, Când un mister întâlnim, e loc vrem să-l deslușim. Folosim mereu “de ce?” ca să aflăm ce trebuie. Nimic nu ne va opri, curioși mereu vom fi!

Și îi reprezintă în totalitate această viziune!

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Mi-aș dori că fiecare copil, din fiecare generație să știe că este important și că contează efortul pe care îl depune în fiecare zi, să înțeleagă că este o picătură dintr-un ocean de bunătate, că este scriitorul propriului român și aș mai adaugă și faptul că, eu, învățătoarea din viață lor, vreau să citesc doar române cu final fericit!

Azi vorbim despre un om deosebit care nu a ajuns întâmplător să fie bucată din sistemul educațional românesc. Acest om a adus educația muzicală la stadiul normal, acolo unde este privită ca disciplină care poate schimba destine și deschide minți.

Antoaneta Luchian a primit titlul de profesor Merito, dar asta nu înseamnă că nu muncește în continuare pentru a ridica muzica la nivel de rang de artă în rândul elevilor. Continuu învață lucruri noi ca să se adapteze generației și să le transmită sub cele mai inovative metode și procedee.

Alături de sora sa, o altă profesoară la fel de valoroasă din sistemul nostru de învățământ, a creat o platformă în pandemie de educație muzicală cu diverse materiale folositoare la clase. Acel profesor care crede că elevii, datorită muzicii, sunt ajutați să se exprime, este și arbitru în interiorul unor competiții online internaționale (Croația, Franța, Korea, Malaezia). Între timp, la colegiul unde predă din Iași, a înființat clubul de dezbateri „Speak Out. Debate”, la solicitarea unor eleve de la cor.

Despre cât de frumoasă este meseria pe care o îmbrățișează dascălul, dar și despre cât de frumoasă este lumea muzicii când ai un profesor blând și sufletist, aflăm în rândurile de mai jos.

Doamna profesoară, sunteți în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Ce sentimente vă încearcă odată cu începerea fiecărui an școlar?

Chiar dacă a trecut ceva timp de când am pășit pentru prima oară în fața copiilor, la începutul fiecărui an școlar mă încercă aceleași emoții. E o stare asemănătoare cu momentul din copilărie când mă pregăteam să plec în excursie cu colegii de clasă sau în vacanță cu părinții, un amestec de neliniște, curiozitate, entuziasm, bucurie. Pentru mine prima întâlnire cu elevii mei este cea mai importantă pentru că poate deveni momentul definitoriu pentru relația noastră ulterioară. De aceea îmi pregătesc atent primele ore și primele întâlniri cu viitorii mei parteneri de învățare.

Cred cu tărie că doriți ca elevii dumneavoastră să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv. Care sunt valorile pe care le insuflați?

E o întrebare la care răspund cu mare drag pentru că aduce în atenția noastră relația dintre valori și școala românească. Din punctul meu de vedere, educația fără valori nu este educație. Dacă la nivel primar sau gimnazial discut despre valori prin puterea exemplului, a jocului de rol, la liceu prima lecție de educație muzicală este despre valori personale și universale, despre valoare și non-valoare în artă și implicit în viața noastră cotidiană. Valorile pe care încerc să le insuflu elevilor sunt: angajament, autodisciplină, autodepășire, respect pentru tine și pentru cei de lângă tine, colaborare, adevăr

În funcție de nevoile elevilor, îmbrățișați un stil de predare. După cât timp v-ați convins că e necesar să le captați atenția în funcție de interesele lor și nu ale dumneavoastră?

Nu pot să indic exact ora și data când am realizat că ceva trebuie în modul în care predau. Sunt în fața copiilor din 2007. La început predam așa cum mi s-a predat mie. Am avut parte de o pregătire temeinică pe tot parcursul școlarității și am avut totodată norocul să am parte de profesori extraordinari care mi-au devenit repere la care mă raportez în momentele mele de „criză”.

Au existat, însă, trei puncte de cotitură în formarea mea profesională. Primul a fost un curs dedicat profesorilor de educație muzicală din UE desfășurat în UK în 2010. Acolo am văzut concret ce înseamnă educația muzicală centrată pe elev și pe nevoile lui, cum se realizează corect conceptul de project-based learning sau cum poți aduce elementele de tehnică instrumentală în sala de clasă.

Al doilea moment a fost colaborarea cu dirijoarea Connie Fortunato inițiatoarea taberelor Music Camp. Prima mea mea experiență Musica Camp a avut loc la în 2015, la Iași. Timp de 5 zile copii din școlile de masă din Iași participau la două ore de instrument respectiv 3-4 ore de ansamblu coral. La finalul taberei copiii prezentau repertoriul vocal și instrumental învățat în cadrul unui concert vocal-simfonic. Până atunci nu mi-am putut închipui că un copil fără cunoștințe muzicale avansate poate învăța în 5 zile și cânta pe scenă alături de Orchestra Filarmonicii Moldova Iași creații muzicale complexe din literatura universală. Atunci am înțeles ce înseamnă măiestria didactică a profesorului de muzică și tot ce presupune munca profesorului: planificare, livrare, execuție.

Al treilea moment a fost cooptarea în anul 2017 a ansamblului coral pe care îl conduceam în Programul Național Cantus Mundi.

Cantus Mundi este un proiect al Corului Național de Cameră ”Madrigal – Marin Constatin” care susține dirijorii și formațiile corale din România. Asocierea și colaborarea cu artiștii și specialiștii programului mi-a dat curaj și încredere în a lucra mai mult și mai bine cu formațiile corale pe care le coordonez și le-am coordonat în cele trei școli în care activez: Colegiul Național Iași, Colegiul Național ”Costache Negruzzi” Iași și Liceul Universității ”Al.I. Cuza” Iași.

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainei educației muzicale?

O să vă dezamăgesc: nu prea le vorbesc explicit copiilor despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării tainei educației muzicale. Dar vorbesc mult despre aceste aspecte atunci când analizăm sau cântăm o lucrare muzicală.

Dincolo de elementele curriculare ale disciplinei cred că rolul educației muzicale este de a  te ajuta să înțelegi omul și umanitatea în diferite contexte sociale sau istorice. Vreau să cred că elevii mei înțeleg muzica ca o oglindă a societății, o imagine a unor timpuri trecute sau prezente care înglobează toate stările și frământările umanității. În ora de educație muzicală nu facem decât să ne aruncăm privirea în timp și prin timp fără prejudecăți, cu sufletul deschis către frumos, bine și adevăr.

Cum sunt elevii de azi față de elevii de odinioară?

Elevii mei de acum și de odinioară sunt cei mai faini elevi. Evident fiecare generație vine în fața profesorului cu noi provocări, dar dacă ar fi să analizez elevii de azi și de ieri aș puncta faptul că în fiecare an descopăr copii din ce în ce mai muzicali și mai preocupați de dezvoltarea lor artistică. E o bucurie să ai elevi talentați și curioși dar implică mai multe ore de pregătire a lecțiilor pentru că elevul de astăzi nu poate fi păcălit: e informat și atent la lucrurile care îi plac. Muzica e o artă în permanentă schimbare și dezvoltare. Munca profesorului de educație muzicală este mai dificilă decât cea a profesorului de matematică, de exemplu. Teorema lui Pitagora e aceeași de câteva sute de ani dar muzica și-a schimbat cel puțin o dată configurația de când am început acest interviu. Profesorul de educație muzicală trebuie să fie atent la aceste schimbări și evoluții pentru că drumul către ”marea muzică” se face de la ce știe și cunoaște copilul iar rolul profesorului este de al ghida pe copil către creațiile muzicale valoroase din toate genurile și timpurile.

Ați știut dintotdeauna că drumul dumneavoastră va fi către învățământ sau care e povestea frumoasei escapade?

Nu. Ba chiar în anii de liceu mi se părea că nu sunt potrivită pentru așa ceva și spuneam că eu niciodată nu voi fi profesoară. Am urmat drumul muzicii din dorința de a deveni solist instrumentist, însă, după prima experiență de lucru cu copiii, mi-am dat seama că destinul meu e de a fi profesor. E ceva în meseria asta care mă fascinează: un amestec de responsabilitate pentru destinele pe care le poți influența, de adaptarea permanentă la nou și situații neprevăzute, de perpetuă dorință de a te perfecționa, de a fi mai bun, mai prezent, mai activ.

În ce condiții ați abandona meseria aceasta?

Nu cred că am un răspuns la această întrebare. Am fost întrebată ce aș face dacă aș câștiga o sumă foarte mare de bani și am realizat că nu aș renunța la meseria mea.

De unde vă luați zilnic resursele?

Din muzică și de la elevii mei care sunt o sursă inepuizabilă de energie și creativitate.

Care este profilul elevilor dumneavoastră? Cum ați defini în câteva idei generația de azi de elevi?

Elevul zilelor noastre e susrprinzător și divers. Un elev aparent apatic te poate surprinde cu autodeterminarea pe care o manifestă atunci când este pasionat de ceva. Majoritatea sunt foarte pragmatici și atenți la tot ce este valoros pentru dezvoltarea lor personală și profesională. Ce apreciez eu la această generație este versatilitatea minții lor, puterea lor de a se adapta la mediu și la schimbare: într-o conversație pot trece foarte ușor de la analiza unui text literat complex la cele mai noi trenduri de pe TikTok realizând conexiuni surprinzătoare.

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Să își identifice și să își urmeze pasiunile. În vâltoarea lumii contemporane momentele de liniște, de „real you” sunt foarte rare și totodată prețioase. Elevilor mei le spun că atunci când faci ceva care îți place, cum ar fi să cânți la un instrument muzical sunt singurele momente cu adevărat ale tale, în care ești tu cu tine și nimic altceva numai contează.

Cu ce gânduri ați finalizat acest an școlar?

Cu „gânduri amestecate”. Am terminat anul școlar „pe repede înainte” după o grevă generală justificată. În ultimele zile de școală am avut senzația de lucru neterminat”, o stare neconfortabilă de obiect cârpit. Aș fi avut nevoie de încă o săptămână să mă văd pe îndelete cu toți elevii mei să evaluăm împreună experiențiele noastre de învățare și să sărbătorim împreună victoriile acestui an. Vom încerca să recuperăm aceste momente în anul școlar care vine, însă regretul și sentimentul de neîmplinire rămâne.

Cât de mult vă onorează titlul primit recent? Sau vă responsabilizează?

Nu am crezut niciodată că voi primi titlul de profesor Merito. Timp de doi ani am colaborat cu membrii comunității Merito ca profesor partener în proiectul legat de standarde și am admirat competența profesională și personală a profesorilor Merito. A fi profesor Merito este clar o onoare, dar vine la pachet cu responsabilitatea de a te ridica la nivelul colegilor tăi, de a te autodepăși, de a fi un reper pentru alți profesori. Nu pot decât să mă bucur că fac parte din comunitatea profesorilor Merito și sper să nu îi dezamăgesc.

Cu înclinație spre aranjamente diafane și romantice, Alina Alexandroaie, creatoarea brandului floral Magenta, dorește să pună în valoare florile așa cum sunt ele în natură și anume libere, cu texturi, culori și forme autentice. Le ridică la nivel de rang de artă și fiecare magie creată de mâinile sale spune o poveste vizuală cu elemente naturale.

În spatele unui concept încântător, nu întâmplător stă un prenume feminin care este de origine slavă și are semnificația de nobil sau blând. După o reorientare profesională, Alina te ajută de zece ani să alegi buchetele și aranjamentele florale pentru cele mai importante momente din viața ta.

Alina, ai fost o iubitoare de flori dintotdeauna? Și, oare, iubești toate florile?

Dintotdeauna am iubit florile, da. Printre primele mele amintiri, de pildă, se află ziua mea de naștere de la 5 ani. Eu eram acasă, copii în jurul meu, purtam o rochie albă și o coroniță și mă uitam înspre „masa mea aniversară”. Pe mijlocul ei erau vaze cu flori de vară colorate și multe boluri cu cireșe. Mă gândesc că știau părinții mei ce îmi plăcea mie mult: de mică, aș mânca cireșe în fiecare zi (și chiar mănânc cât sunt în sezon) și tot de mică am mereu flori în preajmă. Mai târziu, am asociat mereu orice ocazie de sărbătoare cu prezența unui buchet de flori; și zi de zi acum, în casa mea, am flori. Sunt o fire constantă în plăceri și-n lucruri simple care aduc bucurie!

Pe la ce vârstă ai primit primul buchet de flori, cu ce ocazie și ce sentiment ți-a oferit?

Cred că primul buchet de flori la 5 ani, la acea aniversare, l-am primit. De la tata, desigur. Atât de vii sunt frânturile din acea zi, încât, iată, 35 de ani mai târziu îmi aduc zâmbetul pe buze, reluându-le în minte, în timp ce scriu. Cât de mândră trebuie să mă fi simțit atunci! Uite cum niște emoții pozitive puternice lasă acolo o urmă, așa încât, peste ani și ani, nasc idei care nasc vise împlinite!

Ai fost acea fetiță care a trăit la curte și părinții ți-au insuflat iubirea pentru cultura față de flori?

În copilăria timpurie, până în preadolescentă, am fost, asemeni prietenilor mei și a multor copii din generația millenials din România, „copilul cu cheia la gât”, care a trăit la bloc. Spațiul nostru de joacă era „în spatele blocului”. Ba, mai mult, eu neavând bunici la țară, îmi doream și eu, vara, să merg „la curte”, cum făceau colegii mei de școală. Îmi închipuiam că au niște vacanțe idilice (și probabil așa și erau). Curte mare, animale, ulițe, pomi plini de roade și flori, multe flori! Mai mergeam însă la mătușa mea, care avea curte mare: avea Mamalita (așa îi spunem mătușii) niște flori cățărătoare mari, mov! Le caut din priviri și acum, prin curțile vechi din Iași și rar le mai găsesc! Mai târziu, când aveam 12-13 ani, ne-am mutat la curte. Și de atunci încolo am avut flori frumoase și afară, și înăuntru! Revenind însă la apartamentul nostru, am apreciat, încă de mică, faptul că la noi în sufragerie, pe televizor sau pe masă, erau mereu vaze cu flori. Le aducea tata sau le cumpărau de la piață din apropiere mama și bunica, nu mai știu: cert e că de mică am învățat că un strop parfumat și colorat de natură vie însuflețește un spațiu, o casă! E o lecție importantă: lucrurile mărunte, care îți creionează însă preferințele, caracterul, dorințele de mai târziu contează mult!

Care, în accepțiunea ta, sunt cele mai „mofturoase” plante și necesită cea mai mare îngrijire?

Experiență mea în domeniul floristicii este în zona evenimentelor (nunți, botezuri) și în zona buchetelor de oferit,  nu pot spune că am o expertiză în privința plantelor de interior sau de exterior, de pildă. Îți pot spune, însă, ce flori le consider eu a fi cele mai pretențioase, dintre cele pe care le folosim la evenimente. Uite, de pildă, mă refer la două dintre preferatele din toate timpurile ale mireselor: frumoasele anemone și grațiosul ranunculus; sunt flori înrudite, din familia Ranunculaceae. Au tulpină foarte fragilă, ca un tub. Se lucrează cu mare grijă cu ele. Avem grijă mereu într-un buchet, de pildă, ca fluorescența lor să fie mereu deasupra a celorlalte flori, fiindcă au petalele foarte fragile. De multe ori, în pachetele în care ne vin din Olanda, sunt exemplare ce au capetele rupte. Au tendința de a se apleca și se înarmează ca să stea drepte și ca să le modelăm poziționarea după cum ne dorim, în buchete, în aranjamente. Și, pentru că suntem în plină vară deja și am în continuare cliente ce le solicită, trebuie să menționez că sunt flori ce se găsesc la bursa din Olanda de la sfârșitul lui septembrie până la mijlocul lui mai. Dacă nunta voastră este în iunie-iulie-august, nu se găsesc; vă vom propune însă niște variante similare ca stil&formă. Mai fac o singură referire la o altă floare vedetă la nunți și una dintre preferatele mele și anume hortensiile – ca flori tăiate, sunt mari iubitoare de apă și nu se comportă bine în exterior, în bătaia directă a soarelui, în lunile iulie-august. Avem, bineînțeles, soluții și tehnici de a lucra cu hortensiile și cu orice alte flori aparent dificile: aici intervine în lucru experiența și tehnica floristului. Cu persoana potrivită alături, care să știe să ofere și cele mai bune propuneri personalizate, dar și să gestioneze optim partea de floristică, micile dificultăți nu se simt de partea cealaltă, a clientului.

Alina, sunt ani de când te găsim printre flori, și totuși cum ai ajuns totuși să lucrezi cu ele?

În 2013 a încolțit în mintea mea ideea de a avea o agenție de nunți, care să ofere pe piața din Iași servicii integrate de wedding planning, de floristică și de design de eveniment. În noiembrie 2013, am deschis Magenta Events. De ce nunți? Lucrasem anterior la un mare hotel din Iași drept consilier de vânzări/organizator de evenimente (la Hotel Unirea). O mare parte din aceste evenimente erau nunțile. M-a atras domeniul, m-am văzut făcând asta mereu, pe cont propriu. Dacă pe partea de organizare știam că am o experiență, știam „cu ce se mănâncă”, pentru latura de floristică am pornit de la 0. Eu mizam pe wedding planning mai degrabă decât pe floristică: primii 5-6 ani de lucru mi-au arătat că invers stăteau lucrurile în piață efectiv. În 2013 era devreme pentru wedding planning în Iași, însă floristică de eveniment și design-ul de eveniment abia înfloreau, la standardele dorite de mirii ce căutau altceva. Pe atunci, nu existau multe cursuri de floristică. Nu știam dacă am sau nu talent, dacă pot sau nu să învăț să lucrez cu florile. Efectiv, am cerut sfatul unei doamne ce avea o florărie, doamna ce ulterior mi-a devenit prietenă și mentor și unul dintre cei mai buni floriști din țară – doamna Adina Dancianu de la Florăria Rosalia. La ea, în fostul sediu, am pus mâna prima dată pe flori și am făcut primul aranjament. Eu cumpărasem niște sfeșnice superbe aurii și aveam de gând să le folosim mult la evenimente (ceea ce am și făcut și facem și acum, încă sunt cerute) – dar nu știam să lucrez pe ele. Știam, însă, exact că voi merge mult pe culori țări în evenimentele Magenta Events, știam că voi folosi des cele mai prețioase flori. Și, din momentul în care doamna Adina, un om experimentat dornic să-mi spună adevărul (oricare ar fi fost el, eram pregătită și pentru “ceva de rău”) – mi-a spus că sunt foarte bună nativ, că pot face asta, că am instinctiv un simț estetic și abilități tehnice (habar nu aveam că le posed deja!), din acel moment am prins elan. Am exersat mult, mult timp. Încercări, repetări, greșeli, reușite. Atenție: până la a lucra pentru un client! A urmat o ședința foto tip styleshoot wedding – în care am prezentat 4 variante/4 direcții decorative pe care eu le vedeam a fi prezentul și viitorul nunților; cred că a fost prima ședință foto profesională din Iași de acest tip. Am lucrat atunci cu Bogdan Săndulescu. Acestea au fost primele mele poze de portofoliu! Cu acest portofoliu, cu dotări premium și cu multă încredere în mine și în visul meu, am pornit la drum. Nu pot să înțeleg, de asta, ușurința pe care o au unii colegi noi de breaslă în a arată pozele altora ca portofoliu, cu textul “toți am făcut așa la început”; nu e adevărat. Oamenii serioși nu au pornit așa! Au investit mult în ședințe foto, în lucru, în încercări până la reușite și-n perfecționarea tehnicii înainte de a lucra efectiv pentru clienți. Și, crede-mă, de atâtea ori am văzut poze furate efectiv cu munca altora din străinătate sau chiar din țară (poate oamenii din afara domeniului nu își dau seama, dar noi, cei vechi și experimentați, mereu la curent cu ce e nou în zona noastră, știm!) – încât nu am cum să investesc ușor încredere în cei ce procedează astfel.

Povestea ta profesională nu s-a scris pe nișa în urma căreia ai obținut o diplomă de specializare. Ai terminat Jurnalismul. Împăcată sau nu cu alegerile tale în viață legate de carieră?

Revenim, grație întrebării tale, la ideea de educație, de baze sănătoase în formarea cuiva. Eu am absolvit, în 2006, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Am fost dintotdeauna un om al cuvintelor, o persoană căreia îi este ușor să se exprime, mai ales în scris.  Când am terminat liceul – secție de Matematică Fizică, Liceul Cuza Vodă din Huși – ca o continuitate cumva așteptată era îndreptarea mea către un domeniu tehnic sau către Medicină. Timp de jumătate de an m-am și pregătit în această direcție, asta până când mi-am dat seama că drumul meu în viață ține mai degrabă de cuvinte, de comunicare, de creativitate. Simțeam că sunt domenii al viitorului și cred că am avut dreptate. În facultate ni s-au cimentat bazele unei culturi generale sănătoase, baza de care, spun eu, orice jurnalist are nevoie. Am trăit din plin studenția în Iași. Asta s-a tradus prin calificative variate și variabile în timpul anilor de studiu. Uneori excelam, alteori deloc. Sunt mândră și acum însă că la disciplină “Discurs Jurnalistic”, a profesorului și mentorului multora dintre noi, domnul Daniel Condurache, am luat 10; era o notă foarte rară, să știi, doar 4 din 80 de studenți în acel an au luat-o. După terminarea studiilor, am profesat în domeniu. Și cred că nu e de mirare că am lucrat într-o zonă a jurnalismului inedită pe atunci, atât de potrivită mie: lifestyle & shopping. Am fost redactor și apoi director editorial al revistei MallMania, editată la Iași de doi tineri antreprenori, Alex&Raluca, în parteneriat cu mall-urile din rețeaua Iulius Group. Era o revista glossy, în paginile căreia găseai interviuri cu vedete, rubrici și shooting-uri de modă, de lifestyle, de cumpărături, de călătorii. Timp de 4 ani am lucrat acolo și mi-a plăcut mult, am fost omul potrivit la locul potrivit. Și după aceea,  abilitățile de comunicare, native și dobândite în timpul studiilor de specialitate, mi-au fost de folos, indiferent de domeniul în care am activat. Și acum simt că am făcut alegerile potrivite și că am intuit bine, la 18 ani, ce mi se potrivea cel mai bine mie, la ce capitole pot și excel, dar și învață cu toată inima.

De câte ori ți-ai zis că vrei să obții experiență și în acest domeniu?

Prima dată a fost atunci, când am schimbat radical macazul viitorului meu, alegând o facultate total diferită, că profil, față de direcția studiilor liceale. „Mâncam” matematică și fizică pe pâine; și am ajuns în scurt timp să „mănânc” gramatica limbii române, să alerg prin oraș lunea după știri. Apoi, după ce s-a încheiat etapa revistei MallMania, am știut că nu vreau să continui într-o altă direcție a jurnalismului, mie nu mi se potrivea redacția unui ziar, de pildă. Așa că am vrut să învăț altceva, dar tot alături de un brand mare, de un nume de vârf în noul domeniu în care voiam să întru – cel al organizării de evenimente și al pieței hoteliere din Moldova. Timp de un an și jumătate, la Hotel Unirea am prins fiorul nunților, efectiv. Când am lansat agenția Magenta Events, așa cum îți spuneam, eu credeam că mă voi axa mai mult pe wedding planning și mai puțin pe decor&floristică; or, începuturile au fost exact invers și am muncit să am expertiză și să cresc în domeniul acesta. În paralel, timp de 8 ani, ca un hobby, am fost membră la un club prestigios de public speaking&leaderdship, Toastmasters Iași: mi-am dorit să învăț serios să fiu un foarte bun orator și un foarte bun lider și, dacă tot voiam un hobby care să mă deconecteze de la nunți&floristică, mi-am ales unul care să mă ajute să am noi expertize. Apoi, mi s-a oferit oportunitatea de a preda cursuri de wedding planning; am vrut (și fostele cursante de-ale mele spun că am reușit) să fiu un profesor bun. M-am pregătit bine pentru asta. În acest moment investesc în a-mi crește cunoștințele și abilitățile, într-un domeniu conex muncii mele de 10 ani și brand-ului meu: îmi doresc să fiu din ce în ce mai pricepută în zona de online, în social media. E important să știi când trebuie schimbată direcția și, dimpotrivă, când trebuie păstrată cea actuală și doar dezvoltată în mai multe  zone. Or, asta fac acum.

Magenta cum a luat viață și de când te asociezi cu brandul pe care l-ai fondat?

Magenta Events este „copilul meu” care face anul acesta 10 ani. Aveam 30 de ani când am deschis agenția, în noiembrie 2013 și, iată-mă, la 40 sunt cea căreia cei mai mulți colaboratori, miri, parteneri, ba chiar prieteni și apropiați îi spun “Alina de la Magenta”. Sunt conștientă de importantă unui brand bun, clădit în timp. Am fost de la început conștientă că voi crește frumos în acest domeniu, alături de agenție și odată cu dezvoltarea industriei evenimentelor private din România. Nu-i de mirare că ambele mărci amintite mai sus sunt mărci înregistrate, protejate din punct de vedere intelectual. Am ales o agenție serioasă ca partener în această direcție – Protect Mark. Cât despre asocierea persoanei mele fizice cu cea a persoanei juridice – a fost una firească încă de la început. Valorile agenției sunt cele în care și eu, și clienții mei credem: atenție la detalii, rafinament, pasiune, seriozitate, perseverență. Omul din spatele agenției a fost mereu, de fapt, cel aflat mereu în față. Cât despre nume: am ales „Magenta” pornind de la CMYK (Cyan-Magenta-Yellow-Black) – un model de culoare folosit în tipărirea color. Voiam să existe undeva trecutul meu și formarea mea de jurnalist. În plus, magenta e o culoare puternică, ce place și femeilor, dar și bărbaților; e un nume ușor de reținut. Și mi-s un pic mândră (ori un pic mai mult) să știu că mulți dintre cei ce se gândesc la această culoare o asociază imediat cu mine. Uite, chiar astăzi am primit cadou o rochie superbă de la prietenă noastră Teona – o rochie magenta de toată frumusețea!! Un gest ce mi-a bucurat sufletul!

Se spune că mâncarea cea mai bună este cea în care se pune dragoste, dar florile care țin cel mai mult, ce trebuie să primească ca să reziste?

Îngrijirea corespunzătoare, din momentul recoltării lor, până la transport, depozitare, condiționare, curățare, păstrare, hidratare, vitaminizare, până în cel al lucrului efectiv cu ele. Și aici vorbesc despre folosirea tehnicilor corecte, astfel încât rezultatul final să fie și plăcut ochiului, dar și rezistent. Bineînțeles, în măsura în care putem vorbi despre o viață lungă în cazul unor lucruri care tocmai prin efemeritate ne topesc sufletul: florile.

La fel ca în modă și design, presupun că și în lumea aranjamentelor florale există tendințe. Care sunt cele mai la modă flori în prezent?

În fiecare an apar, într-o viteză amețitoare, noi și noi tendințe, grație (sau “din cauza” căci nici eu nu știu dacă e de bine sau de rău) social media. Pinterest, Instagram, reels-uri , Tik Tok – totul contribuie la o abundență de informații. Este greu pentru miri, de pildă, să cearnă din această mare de noutăți ce să preia pentru nuntă lor și ce nu. Aici intervine wedding planner-ul, designerul sau floristul de eveniment. Și nu, aceste roluri și aceste meserii nu sunt întotdeauna congruente. Ei bine, anul acesta, aș alege cinci noutăți în care cred (pe care le văd a avea potențial în piață de profil și în următorii 2-3 ani): 1. Flori într-o cromatică mai îndrăzneață, culori tari; și nu mă refer doar la paleta cromatică din jurul Viva Magenta, culoarea anului 2. Gypsophilla sau floarea miresei, albă sau colorată, folosită în creații monoflorale sau în combinație cu trandafiri ori cu orhidee Plalaenopsys 3. Garoafele au un revival major (mie întotdeauna mi-au plăcut și le-am încorporat în design-ul floral) și le vom vedea tot mai des folosite în buchete de mireasă și la butonierele mirilor 4. Florile de la producătorii locali câștigă teren; eu una am ajuns să lucrez cu mult mai mulți furnizori români de flori față de acum 3-4 ani 5. Se renunță treptat la aranjamentele florale în burete, câștigând teren tehnicile no foam.

Ești înclinată spre aranjamente diafane și romantice, dar cât contează părerea ta, a specialistului, și cât a clienților când e vorba de un eveniment?

În fixarea felului în care va arăta decorul unui eveniment, lucrurile de la care pornesc și la care îmi răspund și îi ajut și pe ei să își răspundă sieși este: cine sunt clienții, ce își doresc ei. Apoi, luăm în calcul unde este evenimentul, decorul și specificul sălii&locației deja alese. În funcție de aceste lucruri, dar de dată evenimentului, specialistul face propunerile cele mai potrivite din punct de vedere al design-ului floral de eveniment. Se ține cont și de buget – pe care, contrar opiniei unor clienți, chiar e bine să îl comunici real specialistului, ca să îți poată într-adevăr face propunerile cele mai potrivite. Nu e de ajutor un plan de lucru ce presupune un buget foarte mare, acolo unde, de pildă, bugetul este mediu. Este foarte importantă buna comunicare între părți și încrederea clientului în furnizorul ales pentru evenimentul său. Eu zic așa: dacă m-au ales pe mine, atunci știu că pot avea încredere în ceea ce le propun.

Sunt mulți floriști pe piață. Cu ce te diferențiezi de ei?

Îți spuneam mai devreme că meseriile de wedding planner, designer de eveniment și florist nu sunt întotdeauna congruente. De cele mai multe ori, vorbim despre 3 persoane distincte implicate economia unei nunți, de pildă. Ei bine, “Alina de la Magenta” este 3 în 1! Expertiza mea reală în toate cele trei direcții poate fi folosită simultan sau separat, în funcție de necesitățile și de bugetul clienților. Dacă e să mă refer strict la meseria de florist și strict la vizual: fiecare dintre colegii mei ce a muncit mult și serios în domeniu are o tușă personală, recognoscibilă în creații. Și eu am una și mă bucur când oameni faini rezonează cu ea, când simt o emoție. Așa ajungem să colaborăm.

Ce ai schimba în domeniul acesta? Poate opulența exagerată?

Eu nu cred în „prea mult” sau în „prea puțin”. Cred în „ceva frumos, potrivit ție”. Un design poate fi opulent în ochii unora, dar măreț și special în ochii altora. Și viceversa e valabilă. Deci nu, nu aș schimba un stil decorativ în defavoarea altuia, ca direcție generală. Oscilez între a scrie sau nu negru pe alb ce aș schimba (din dorința reală de a nu îmi deranja o mare parte a colegilor de breaslă): dar, iată, scriu! Aș vrea să văd mai multe flori naturale la nunți! Eu cred că 3 flori naturale în niște văzute mici pot arăta mai bine decât o roată de flori artificiale pe ditamai suportul. Dar, iarăși mă întorc la ce am afirmat mai sus: e mai important ce cred eu sau ce cred oamenii în cauză? Până la urmă, oamenii aleg ce li se potrivește mai bine! Și aici e frumusețea acestui domeniu minunat și dinamic în care activez: ai de unde alege! Bucuria mea este că am mulți oameni ce rezonează cu mine, cu valorile și cu stilul meu și ale agenției mele: le mulțumesc și le sunt recunoscătoare! Este loc sub soare pentru toată lumea, bine mai spunea bunica mea!

Mulțumesc, Ema, că mi-ai dat ocazia să le împărtășesc atâtea lucruri despre mine cititorilor! Și închei cu un ultim gând, pentru aceștia, un îndemn de final: încercați, pentru o săptămâna măcar, să aveți zi de zi flori acasă, undeva la vedere! Orice flori vreți, de unde vreți! Să îmi spuneți apoi (mă/ne găsiți în social media ușor) dacă v-ați simțit sau nu, în anumite momente, mai veseli, mai relaxați, grație lor!

Tudor, de unde vii și încotro te îndrepți? Ce ar trebui să știe oamenii despre tine?

M-am născut în orașul Turda în 12 august 1993, însă am locuit în Cluj-Napoca împreună cu familia. Am terminat clasele primare, gimnaziale și liceale la Liceul Teoretic ”Lucian Blaga” din Cluj, unde am avut profesori foarte buni. În toamna anului 2012, după terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de Istorie și Filosofie, în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” din același oraș, unde am absolvit licența și masteratul. În acest moment studiez cu bucurie istoria la doctorat, la Universitatea ”Tor Vergata” din Roma, iar în viitor îmi doresc să predau mai departe elevilor, studenților ceea ce am învățat.

Care este povestea frumoasei escapade academice?

Povestea a început în 2016, când m-am înscris prima oară la concursul pentru bursele Erasmus de la facultate, prin care puteam să studiez un semestru sau două la o universitate din străinătate. Îmi doream foarte mult să încerc această experiență nouă, să văd cum este să învăț la o universitate din Occident, având în vedere că mulți din colegii mei plecau acolo. La primele două interviuri ale acestui concurs nu am fost acceptat, însă nu am renunțat, iar pentru a treia încercare m-am pregătit foarte bine. Astfel în februarie 2017 am primit bursa, am plecat la Roma, unde am studiat un semestru istoria și filosofia la Universitatea ”Roma Tre”. A fost o experiență extraordinară!

Ulterior, m-am îndrăgostit de acest oraș Italian și am căutat noi oportunități de a studia acolo. Spre încântarea mea, în 2018 am câștigat o bursă pentru studenții străini oferită de Ministerul Afacerilor Externe din Italia și astfel  am urmat un alt master de un an la Universitatea Roma Tre, până în 2019. Iar în 2021 mă întorc înapoi pentru doctorat la Universitatea ”Tor Vergata”.

Cum a luat avânt dorința de cunoaștere profundă a istoriei? Cine ți-a insuflat și se declară vinovat?

Primii responsabili cred că sunt părinții și bunicii mei pentru că, în copilărie ei mi-au sprijinit dorința de cunoaștere în diverse feluri: spre exemplu îmi cumpărau enciclopedii pentru copii sau ne uitam la filme istorice. Apoi, în clasele gimnaziale și în liceu am avut doi profesori de istorie excepționali, doamna Cozma și domnul Bilaus, care mi-au insuflat pasiunea pentru cunoașterea trecutului. De asemenea, în facultate domnul profesor Șerban Turcuș m-a îndrumat și mi-a arătat ce înseamnă studiul riguros al istoriei. Tuturor le sunt recunoscător pentru contribuția și sprijinul lor.

De ce ai ținut cont atunci când ai ales o altă țară să studiezi și să locuiești?

Spre exemplu, atunci când am plecat la Roma cu bursa Erasmus, primul criteriu a fost sa pot merge în bibliotecile din oraș. Eram în anul 2 al masteratului și lucram la o teză despre Sfântul Scaun și Transilvania în evul mediu, așadar m-am gândit că Roma era orașul potrivit pentru a găsi materiale. Și într-adevăr așa a fost.

De asemenea, Accademia di Romania în Roma m-a ajutat, oferindu-mi un loc de cazare pe perioada studiilor, la fel ca în cazul altor studenți români din Roma.

Cum vezi interesul românilor față de istorie?

Din punctul meu de vedere publicul larg are un interes mai mare față de istoria contemporană, adică perioada interbelică, anii războiului, perioada comunismului și vremurile recente anii 90`- 2000`. Apoi, cred că în rândul preferințelor ar fi istoria modernă cu domnitorul Cuza și regele Carol I, iar evul mediu și antichitatea rămân la sfârșitul listei. Oricum, mă bucur mult că încă sunt emisiuni TV dedicate istoriei contemporane și moderne, din care avem multe de învățat. Spre exemplu, pe vremuri mie îmi plăcea foarte mult să urmăresc Teleenciclopedia, difuzată sâmbăta pe TVR1.

Câte cărți ai citit până la vârsta ta? Ce carte nu ar trebui să lipsească din biblioteca fiecăruia?

Nu știu să spun un număr al cărților. Oricum, depinde de fiecare ce preferințe are. Spre exemplu, legat de istoria românilor mie mi-a plăcut mult cartea profesorului Neagu Djuvara ”O istorie a românilor povestită celor tineri”. Dânsul povestește foarte frumos evenimentele și te ajută să înțelegi ușor legătura dintre ele.

Îmbini studiile cu acțiunile de voluntariat și cu fotografia. Cum reușești?

Mi-a plăcut fotografia din timpul liceului, când mergeam după școală la cursuri foto, organizate la Palatul Copiilor. Atunci am învățat foarte multe de doamna profesoară Oana Pop, cu care am mers în tabere de fotografie. Am câștigat câteva concursuri naționale pentru copii.

În anii recenți, în timpul liber mai mergeam din când în când să fac fotografii la evenimente. Momentan, îmi place ies ocazional în natură și să fac fotografii, să surprind peisaje spre exemplu. E o activitate care mă relaxează și mă încarcă de energie. Rămâne însă doar un hobby de care mă bucur.

Ce înseamnă pentru tine voluntariatul? Ce satisfacții îți oferă?

Am început să mă implic în voluntariat doar din timpul facultății, în Cluj. Eram membru al asociației studenților de la Istorie și Filosofie, numită Asociația PhiloHistoriss și participam la diverse activități, de pildă organizam conferințe. Mi-a plăcut să lucrez într-o echipă foarte faină.

Apoi, în 2015, 2016, 2017, 2018 mă implicam vara în organizarea unui festival de film istoric național și internațional la Vatra Dornei, coordonat de un prieten din facultate, unde am avut ocazia să cunosc oameni valoroși: regizori, actori, istorici și să intru în contact cu lumea filmului.

Nu în ultimul rând, din 2018 mă implic în activitățile Ligii Studenților Români din Străinătate, filiala Italia. Mă bucur mult să fiu parte dintr-o echipă atât de dinamică și de creativă, să am colegi atât de faini. Cred că voluntariatul mi-a dat ocazia să descopăr ce îmi place și să simt că pot ajuta și că pot aduce o contribuție pentru binele celor din jur.

Care este proiectul în care ai pus cel mai mult suflet?

În acest moment proiectul de suflet este doctoratul. Îmi doresc printre altele să public teza de doctorat sub forma unor cărți în mai multe limbi și să continui să scriu.

Dar de fotografie când te-ai apucat?

Am experimentat fotografia din copilărie, de la 12 sau 13 ani, pe vremea când părinții mei aveau un aparat de fotografiat Kodak pe film color. Ulterior fotografia a devenit un hobby și am început să fotografiez și cu aparate digitale. Însă fotografia pe film are un farmec aparte.

Mulți tineri au alte preocupări la vârsta lor. Tu citești mult, faci fapte bune, te implici în proiecte. Negociezi cu timpul și pentru alte bucurii? Ce îți bucură sufletul?

Nu mă ocup de toate hobby-urile în același timp. Când eram la job și aveam un program fix de 8 ore, nu mă ocupam așa mult  de fotografie sau istorie. În schimb, în alte perioade a trecut pe primul loc studiul.

Îmi place de asemenea să ies în oraș cu prietenii, să merg pe stadion la meciuri de fotbal cu tata sau cu băieții, îmi place să joc tenis, dar le fac ocazional în timpul liber.

Hai să ne întoarcem la anii copilăriei. Unde ai copilărit și care este cea mai dragă amintire din acea perioadă?

Anii copilăriei au fost foarte frumoși! Vara mergeam la țară, la munte cu bunicii și cu verii mei, de asemenea mergeam și la mare cu părinții. Au fost foarte multe amintiri încântătoare,  îmi amintesc cu drag când eram la munte și jucam fotbal toată ziua, sau mergeam în pădure după lemne.

În schimb, o întâmplare recentă de care îmi amintesc cu drag s-a întâmplat în 2019, când am fost cu Noris Szakács, un prieten bun din facultate, la o conferință în Italia, la Todi. Spre surprinderea noastră, seara când am ajuns la hotelul rezervat din acel oraș mic medieval, nu mai erau locuri de cazare pentru noi. Recepționerul ne-a spus că în oraș avea loc un festival și toate hotelurile erau deja ocupate. Puțin dezamăgiți, am căzut de acord cu Noris că nu era exclus să petrecem o noapte dormind în parc pe o bancă. Totuși, am continuat să mai întrebăm și la alte hoteluri și în final, înainte de a ne retrage în parc, am găsit noaptea târziu, cu noroc o cameră la un hotel, în care cei ce o rezervaseră nu au mai venit.

Ce visai să devii când erai mic?

Am avut mai multe visuri îndrăznețe. De exemplu visam să devin astronom și să studiez stelele. Eram fascinat. Când aveam 9 sau 10 ani mama mi-a cumpărat enciclopedii pentru copii despre univers și chiar un telescop de jucărie.

Ce îți aduci aminte despre băiețelul Tudor? Cum era?

Tudor era un băiețel foarte vesel, care zâmbea mereu. Însă eram foarte curios despre diverse lucruri și puneam mereu întrebări, așa cum fac copiii, despre natură, despre istorie, despre univers. Îmi plăcea să stau și să-i ascult pe cei mari cum povesteau, de obicei tata îmi povestea despre ele.

Ai fost genul de elev preferat al profesorilor, cuminte, receptiv, care absorbea tot?

Nu cred că eram genul de elev preferat, dar într-adevăr era cuminte la școală. Eram receptiv față de profesorii care îmi plăceau, puneam întrebări la istorie, la filosofie, la română. Eram silitor, perseverent, dar nu am avut premiul I niciodată la școală și nici nu țineam neapărat să îl am.

Cu ce valori ai crescut în sânul familiei? Cum te-ai format ca adolescent și cu ce convingeri ai plecat în lume?

Am crescut în valori frumoase și le mulțumesc părinților și bunicilor, care m-au crescut așa. În primul rând am învățat să îi respect pe cei din jurul meu, să îi ajut dacă pot, să am răbdare și bineînțeles să fiu perseverent când îmi doresc să fac ceva important pentru mine.

Ai descoperit tainele istoriei încă din clasele primare. Te-a atras de la vârsta aceea mica?

Când eram în clasele primare atracția pentru istorie a început din joacă. Când eram în vacanță la munte, eu și vărul meu Victor ne jucam de-a Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Războiul de Independență. Ulterior, când am mai crescut mi-au plăcut foarte mult filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, iar părinții mei mi-au susținut constant această pasiune pentru istorie cumpărându-mi enciclopedii și cărți.

Unde este acasă?

Acasă este la Cluj, acasă este în toate locurile copilăriei, la munte, la Craiova (unde locuiesc bunicii mei), la țară, în toate locurile de suflet.

Ce te mai leagă de România? Te mai întorci?

În momentul când scriu aceste rânduri abia aștept să mă întorc la Roma, având în vedere că în perioada pandemiei am întârziat plecarea din România. Deocamdată îmi doresc să studiez în Italia, să fac performanță în domeniul cercetării și ulterior să revin în țară și să împărtășesc experiența și cunoștințele pe care le-am acumulat.

Sunt convins că pot aduce multe contribuții valoroase la cercetarea istoriei din România și îmi doresc să îi ajut pe tineri să își dezvolte curiozitatea față de trecutul țării. În felul acesta cred că putem construi respectul și grija față de valorile și tradițiile noastre, pe care să le lăsăm mai departe moștenire copiilor noștri.

Ce signifianță are Italia pentru tine? Este țara care te-a adoptat?

Italia este țara care mă fascinează. Cultura, arta, istoria ei au un farmec copleșitor, și îmi oferă sentimentul că e imposibil să le cuprind pe de-a întregul, e ca și cum s-ar dilata la infinit.

În Italia am cunoscut oameni extraordinari, de toate vârstele. Sunt deschiși să mă ajute și să îmi ofere ce au mai bun. Cu unii am legat prietenii frumoase.

Pe plan academic, cred că Italia se află la un nivel foarte înalt și îi încurajez pe studenții din România să vină în peninsulă și să studieze, pentru că sunt multe oportunități de burse. Intrând în contact cu o limbă și cu o cultură străină și încercând să te adaptezi ei și noilor exigențe de aici, te ajută să te maturizezi foarte profund.

Cu ce sfat vii către generațiile de acum?

Dacă ar fi să dau un sfat sau o recomandare, ar fi să îi îndemn să-și caute și să își găsească propriile pasiuni și valori. Iar această căutare interioară să fie mereu din pură curiozitate față de ei înșiși.

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”