Mai degrabă un simbol al curățeniei spirituale, sănătății și al armoniei, în trecut, astăzi vâscul este asociat, în principal, cu norocul în dragoste. În preajma Anului nou, oamenii își împodobesc casele cu vâsc și se sărută sub ramurile acestuia. Este una dintre cele mai frumoase tradiții din perioada sărbătorilor de iarnă. Sărutul sub vâsc se poate face în noaptea de Anul Nou și în prima zi din an și se spune că astfel cuplurile vor avea o relație trainică și împlinită. Potrivit obiceiului, atunci când un băiat sărută o fată sub vâsc, trebuie să rupă și una din bobițele albe ale vâscului, iar dacă dintr-o ramură de vâsc au fost rupte toate bobițele, atunci nimeni nu ar mai trebui să se sărute în acel loc.

Este o plantă semiparazită, care crește pe ramurile copacilor, în special pe cei din lemn de esență tare, precum stejarul și mărul. Se mai spune că, atârnat deasupra ușii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire. Rezistă la ger și întuneric și pentru că nu-și pierde frunzele niciodată, ca și bradul, se crede că aduce spor și sănătate în familie.

În mitologiile europene, vâscul era perceput ca fiind încărcat cu magie. În cea nordică, ramură a mitologiei germanice, zeul Baldur (scris și Balder sau Baldr) era invincibil, deoarece mama lui, zeița iubirii și a căsătoriei, Frigga — făcuse ca tot ce creștea pe pământ să promită că nu îi va face rău. Din vâsc, despre care se considera că vine din ceruri, deci nu creștea pe pământ, Loki, zeul răului, a făcut, însă, o săgeată cu care Baldur a fost ucis. Lacrimile mamei sale, care s-au transformat în bobițe de vâsc, l-au readus la viață, astfel că zeița a declarat planta un simbol al iubirii. Druizii celți au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante. O considerau de esență divină, iar în viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar. Îl numeau ”lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase, precizează volumul “Cartea de Crăciun” a lui Sorin Lavric. O altă legendă, grecească de această dată, spune că eroul troian Eneas a pășit în Infern pe o poartă deschisă cu o mlădiță de vâsc. Romanii l-au așezat sub formă de coroniță pe capul zeiței Diana, simbol al fertilității. În epoca medievală, vâscul era agățat pe tot parcursul anului pentru a îndepărta spiritele rele, fantomele și vrăjitoarea, iar apoi vechea plantă era arsă după ce a fost adusă una nouă.

Nu este clar de ce oamenii au început să se sărute sub vâsc, dar tradiția pare să fi prins mai întâi în rândul lucrătorilor din Anglia, fiind înrădăcinată într-o tradiție străveche în care vâscul era considerat un simbol al fertilității. Alte motive ar putea include mitul nordic al lui Baldur, obiceiurile druidice și tradițiile Saturnaliei – o sărbătoare păgână a lui Saturn, zeul roman al agriculturii. Romanii au sărbătorit-o împodobindu-și casele cu coroane de flori și alte vegetații, împreună cu ospățul și oferirea de cadouri.

Mai târziu, sărutul sub vâsc a fost asociat cu tradițiile primitive legate de căsătorie. Una dintre credințele în care se pare că își avea originile acest obicei era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul, care putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea. Acum, dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc se spune că va avea o relație lungă și fericită.

Vâscul este considerat floarea simbolică a statului Oklahoma, SUA, precum și floarea comitatului Herefordshire, Anglia. De asemenea, 1 Decembrie a fost recunoscută de Parlamentul Britanic drept Ziua Națională a Vâscului. Motivul vâscului îl regăsim, pe de altă parte, reprezentat în modelele art nouveau din întreaga Europă. Apare în decorațiuni sezoniere de Crăciun și Anul Nou, dar și în piese non-sezoniere, precum vaze, lămpi, veselă sau bijuterii, fiind prezentat pe cercei, coliere, broșe, brățări și inele unele incluzând perle descrise ca fructe de pădure albe.

 

Campioană olimpică la aruncarea discului și președinte al Comitetului Olimpic Român, marea atletă Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chișinău, fiind fiica profesorilor de filosofie Alexandrina și Ion Manoliu. A început sa practice mai întâi tenisul de câmp, la vârsta de 13 ani. Au urmat tenisul de masă, voleiul și baschetul, la ultima disciplină fiind componentă a echipei Știința București. De altfel, la toate cele patru sporturi a depășit stadiul de amatoare, reușind să obțină rezultate notabile în campionatele naționale, menționează site-ul oficial al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Astfel, cu echipele de volei și de baschet devine campioană națională, la tenis de masă ajunge a treia jucătoare pe țară, iar la tenis de câmp este finalistă la campionatul național de junioare.

Începe să practice atletismul în 1947, sub îndrumarea profesoarei de educație fizică pe care o avea la liceul “Gheorghe Lazăr”. A cochetat cu săritura în lungime, iar apoi a abordat proba “aruncărilor”: mai întâi aruncarea greutății, după care a trecut la aruncarea discului, disciplină în care s-a specializat și a obținut rezultate de excepție până la vârsta de 40 de ani, când s-a retras din activitate.

 

 

Concomitent cu activitatea sportivă, de menționat că a absolvit, în 1954, Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic București, a lucrat o perioadă ca inginer electroenergetician la IPROMET București și a absolvit o școală de ziariști sportivi organizată de ziarul „Sportul Popular”.

Revenind, însă, la activitatea sportivă – în 1949, stabilește primele recorduri naționale de junioare, iar până la retragerea sa din activitatea competițională, în 1972, a doborât de zeci de ori recordul național, “urcându-l” de la 41,44 m (1950) până la performanța de 62,06 m, la 13 mai 1972. A fost campioană națională de 12 ori și campioană balcanică de șapte ori. Consacrarea supremă i-au adus-o, însă, Jocurile Olimpice (JO), fiind prima sportivă care a participat la șase ediții consecutive (între anii 1952 și 1972). La Jocurile Olimpice de la Helsinki 1952, a ocupat locul 6, devenind prima atletă româncă finalistă la o ediție a competiției olimpice. De altfel, a fost prima sportivă din România care a obținut puncte pentru țara noastră la Jocurile Olimpice, menționează www.cosr.ro. De la o ediție la alta, performanțele sale la JO îi consolidează statutul de aruncătoare de disc de talie mondială. În această postură a cucerit: la JO de la Melbourne, în 1956 – locul 9; la JO de la Roma, în 1960 – medalia de bronz; la JO de la Tokyo, în 1964 – medalia de bronz; la JO de la Mexico-City, în 1968 – medalia de aur, stabilind un nou record olimpic din prima aruncare – 58,32 m; la JO de la München, în 1972 – locul 9. Cele șase participări consecutive la JO au constituit un nou record în lumea atletelor, fapt menționat și în Guiness Book of Records.

Despre Lia Manoliu se știe că era de o conștiinciozitate și tenacitate impresionante, respectând cu strictețe programul de pregătire. Toate acestea, alături de atributele unei inteligențe remarcabile, i-au adus rezultate de excepție chiar și în condiții neprielnice: în 1968, accidentată la cotul mâinii drepte cu doar două săptămâni înaintea concursului olimpic, Lia Manoliu nu a avut voie să facă aruncări de pregătire și a fost sfătuită ca în competiție să se bazeze doar pe prima aruncare. Timp de 14 zile, sportiva a efectuat doar simulări, iar prima sa aruncare în competiția mexicană a fost de 58,48 m, record olimpic, câștigând medalia de aur.

Grație experienței dobândite pe terenul de sport, culturii sale, dar și faptului că vorbea bine cinci limbi străine (franceză, engleză, germană, rusă, italiană), s-a putut afirma și prin activitatea desfășurată în diverse organisme sportive naționale și internaționale. Pe plan intern, în 1973 a devenit vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, iar în 1990 a fost aleasă în funcția de președinte al COR pe care a ocupat-o până la moartea sa, la 9 ianuarie 1998. Pe plan internațional, a ocupat funcțiile de membru al Comisiei pentru Academia Olimpică din cadrul CIO, președintele Grupei de lucru pentru problemele sportivilor de performantă din cadrul Asociației Comitetelor Olimpice Naționale, membru al Comitetului Executiv al Asociației Comitetelor Naționale Olimpice Europene, membru individual de onoare al ACNOE (din 1993), membru al Comitetului Feminin din forul internațional de atletism și membru al Comisiei de Competiții din cadrul Asociației Europene de Atletism.

 

 

Comitetul Internațional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de bronz – 1975, a obținut Trofeul Femeia în sport – 1990, Trofeul Centenarului – 1994. De asemenea, în anul 1975, directorul general UNESCO i-a înmânat Premiul Internațional Fair Play pentru anul 1974.

Lia Manoliu a murit în urma unui infarct, la București, la vârsta de 65 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București. În onoarea sa, vechiul Stadion Național din București a fost denumit și „Lia Manoliu”, până în anul 2012, când fostul stadion a lăsat locul actualei Arene Naționale, inaugurată în același an.

Surse bibliografice: agerpres.ro; rador.ro; historia.ro

Surse foto: agerpres.ro; fra.ro

 

Construită cu mult timp înainte de amenajarea Parcului Carol, o clădire superbă și cu o istorie foarte bogată iese în evidență, păstrându-și frumusețea în ciuda trecerii timpului. Este vorba de Casa Bosianu, locul ce l-a adăpostit pe Alexandru Ioan Cuza chiar în vremurile în care se pregătea Unirea Pricipatelor Române de la 1859. Vila a aparținut lui Constantin Bosianu (1815-1882), jurist de seamă, a cărui contribuție a schimbat cursul istoriei.

 

Constantin Bosianu, jurist de prestigiu

Născut la 10 februarie 1815 în București, Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiind fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat Dreptul, la Paris, unde și-a obținut doctoratul, urmând ca în 1851 să revină în țară. De-a lungul vieții sale s-a remarcat drept un profesor apreciat, jurist de prestigiu și om politic stimat.

Constantin Bosianu a ocupat numeroase funcții cheie pe tot parcursul vieții. Barbu Știrbei, principele domnitor, domn al Țării Românești între 1849 și 1856, l-a desemnat director al Eforiei Școlarelor, arătându-și astfel aprecierea față de rezultatele obținute de acesta. Drept răsplată pentru susținerea afișată pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Bosianu a ocupat numeroase funcții în conducerea noului stat român – a fost premier al României, director al Ministerului Justiției, Președinte al Senatului, conducând, mai târziu, Controlul Obștesc din Departamentul Finanțelor. A fost prim decan al Facultății de Drept din București, iar în 1879 a devenit membru al Academiei Române.

 

Casa Bosianu, clădire cu detalii arhitecturale aparte

Plin de livezi și vii la jumătatea secolului XIX, sudul Capitalei l-a atras pe Constantin Bosianu, Dealul Filaret fiind locul unde acesta a decis să-și construiască conacul mult visat. Un detaliu interesant despre viile din zona Dealul Filaret este că acestea au dat numele actualei străzi Șoseaua Viilor.

Bosianu a apelat la un remarcabil arhitect, Luigi-Ludovic Lipizer (1824-1864), originar din Triest, Italia, pentru a-i proiecta casa. Lipizer a proiectat, de-a lungul timpului, numeroase case și biserici în București și Târgoviște, una dintre cele mai cunoscute fiind Casa Librecht-Filipescu, actuala Casă a Universitarilor din București.

Construită în stilul neogotic între anii 1853 și 1859, Casa Bosianu se remarca prin detaliile ferestrelor, camere octogonale, turnul de observație sau scara de piatră de la intrare cu o porțiune mai înaltă pe treapta de jos, pentru a ajuta doamnele să urce cu ușurință în trăsuri sau domnii să încalece caii, detaliu ce se regăsește și la alte clădiri din București, precum Palatul Suțu.

În prezent, Casa Bosianu găzduiește Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române, începând cu data de 1 octombrie 2010 imobilul fiind clasat drept monument istoric.

 

Casa Bosianu și Unirea Principatelor Române

Constantin Bosianu a pus la dispoziție casa sa, devenind locul unde se țineau întâlnirile secrete în cadrul cărora se pregătea Unirea Principatelor. Mai mult decât atât, Casa Bosianu a jucat rol de adăpost pentru Cuza chiar înainte de a fi ales domn și în Țara Românească.

Susținător dedicat al lui Cuza și consilier personal al acestuia, Bosianu a votat în 24 ianuarie 1859 pentru alegerea lui Cuza drept domnitor al Țării Românești din postura sa de membru al Adunării Elective a Munteniei. În semn de apreciere pentru intensa determinare de care a dat dovadă, după înscăunare, domnitorul Cuza l-a răsplătit pe Bosianu, numindu-l judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în 1862, și vicepreședinte al Consiliului de Stat, în 1864. Un an mai târziu, Bosianu a fost numit ministru la Departamentul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice și președinte al Consiliului de Miniștri, funcții pe care le va ocupa pentru o perioadă de timp mai scurtă de 6 luni, prezentându-și demisia din cauza atacurilor politice ce îl aveau în prim plan și nu dădeau semne de încetare.

Cu toate că Bosianu a ocupat aceste funcții pentru o scurtă perioadă, inițiativele legislative ale acestuia se remarcă în istorie. Legea organizării judecătorești, legea pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor, legea rurală sau legea instrucțiunii publice – toate acestea au luat naștere la inițiativa lui Bosianu.

 

Sfârșitul vieții lui Bosianu

În casa sa din sudul Capitalei, Constantin Bosianu a început să editeze, în 1871, revista “Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească ce se mai publică chiar și în prezent. Academia Română l-a desemnat membru în 1879 pentru activitatea sa științifică, instituția fiind cea care a anunțat și decesul marelui jurist la data de 22 martie 1882.

Perioada comunistă și cutremurele, printre care și cel din `77, și-au pus puternic amprenta asupra imobilului, deteriorându-l treptat. În 1992, sub îndrumarea arhitectului Octavian Dimitriu, clădirea a fost restaurată, însă nu în totalitate. În prezent, Casa Bosianu necesită o nouă restaurare, fiind necesară, de asemenea, și reconsolidarea,  trecerea timpului punându-și ușor, ușor amprenta asupra imobilul cu rol-cheie în istoria României de astăzi.

 

Sursă foto:

Foto copertă –  www.digibuc.ro

Foto Constantin Bosianu – www.galeriaportetelor.ro, deținător MNIR

 

Bibliografie:

www.descopera.ro, www.aiciastat.ro

 

 

De-a lungul istoriei, marii voievozi au închinat așezămintelor bisericești moșii, odăjdii, robi și s-au îngrijit ca povara taxelor să nu le atârne pe umeri. Un astfel de exemplu este Mănăstirea Sărindar, ctitorie voievodală de la 1652. Destinul acesteia a fost unul fluctuant, de la vistierie de stat în 1795, la azil de nebuni în 1800. Cutremurele i-au săpat la temelie grăbindu-i dispariția. Astăzi, pe locul unde odinioară trona complexul monahal, se înalță celebrul Cerc Militar Național.

 

La început biserica Coconilor apoi ctitorie voievodală

Pe la 1362, Vlaicu Vodă viitorul domnitor al Țării Românești, ridică o bisericuță de lem  în zona viitoarei mănăstiri. În secolul al XVI-lea, locul pe care se găsea ctitoria lui Vlaicu, aparținea boierilor Cocorăști. Aceștia ridică o nouă biserică de lemn, botezată, biserica Coconilor. Cu timpul locașul de cult suferă stricăciuni, iar Radu Cocorăscu, mare vistier și logofăt al lui Matei Basarab, intervine și face unele reparații. În zadar, biserica continuă să se șubrezească și devine o ruină.

 

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

 

Atunci, neobositul apărător al tradiției ortodoxe, Matei Basarab, decide să o refacă din temelii. Așa se face că la 1652, în locul bisericii de lemn a fost înălțată o mănăstire maiestuoasă, cu ziduri groase de cărămidă și chilii. Cu ceva vreme înainte, voievodul făgăduise lui Dumnezeu că va ctitori patruzeci de biserici, iar aceasta era cea din urmă. De aici și denumirea, deoarece cuvântul sărindar vine de la grecescul saranda, care înseamnă patruzeci.

 

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

 

Pe pisania de la intrarea bisericii trona următorul text: ”Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.

 

Căutată de mii de oameni, mănăstirea devine cârciumă 

Vodă Basarab a înzestrat mănăstirea cu mobilier scump, hanuri, moșii, mori, apoi a închinat-o Muntelui Athos. Ulterior, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu, încredințează obștii noi proprietăți. Așezământul monahal se afla la periferia Bucureștiului, loc prin care își făceau veacul mulți călători. Numele de sărindar ajunge pe buzele locuitorilor, iar călugării obțin dreptul de a înființa o cârciumă unde se vindea vinul produs din podgoriile mănăstirești. La 5 mai 1795, voievodul Moruzi dă o poruncă domnească și mută vistieria statului la Mănăstirea Sărindar.

 

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

 

Serviciile liturgice erau adesea frecventate de cercurile nobiliare, iar în duminici și sărbători lumea se îngrămădea să asculte cel mai bun cor din oraș. Vedeta era tenorul Costică Georgescu Lascu, care executa partituri de muzică bisericească scrise special pentru el. Dar odoarele cele mai de preț nu erau moșiile sau gologanii, ci icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Lucrată în argint, decorată cu smaralde și rubine, valora mai bine de 5.000 de galbeni. Dimitrie Pappasoglu, istoric de calibru ce a văzut lumina zilei în hanul mănăstirii Zlătari, spunea: “Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului.“

 

Ajunsă azil de nebuni, cutremurele îi grăbesc dispariția

Pronia a fost de-a dreptul ciudată cu destinul Mănăstirii Sărindar. În 1800, Alexandru Vodă Ipsilanti decide ca o parte din chilii să servească drept spital pentru cei care suferă de boli psihice. Călugării au ajuns îngrijitori de nebuni, iar așezământul, un balamuc în toată regula. Doi ani a durat harababura, apoi vodă Șuțu mută ospiciul în altă parte. Vâltoarea istoriei a lăsat urme în zidurile bisericii care încep să devină tot mai nesigure. Câteva familii de boieri care locuiau pe Podul Mogoșoaiei, actualmente Calea Victoriei, fac un efort și o restaurează. Mișcările seismice nu dau pace Bucureștiului, mănăstirea se clatină din temelii. În 1880, s-a interzis oficierea slujbelor, iar la 1893, autoritățile se văd puse în situația de a o demola.

 

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

 

În urma licitației s-a hotărât ca mănăstirea să fie pusă la pământ într-o lună, însă demolarea s-a făcut în trei ani. Șantierul putea dura și mai mult dacă Împăratul Franz Josef, nu-și anunța vizita în Țara Românească. Capul încoronat avea să treacă împreună cu alaiul regal, fix prin fața ruinelor. Mai mare râsu’, ce impresie avea să-și facă distinsul oaspete. O cascadă de baroase și zidurile erau la pământ. În loc a fost construită o fântână și un piedestal care avea să găzduiască o machetă a Statuii Libertății.

 

Fântâna Sărindar în anul 1896

Fântâna Sărindar în anul 1896

 

Locul care a găzduit odinioară una din cele mai frumoase biserici ale Capitalei, nu va rămână pustiu. Pe suprafața afierosită cândva slujbelor avea să se înalțe între 1911-1923, actualul Palat al Cercului Militar Național.

 

 

Surse: 1) Dimitrie Pappasoglu,“Istoria fondării orașului București”; 2) Victor Bilciurescu, “București și bucureșteni”

 

Pentru bucureșteanul de odinioară, a face baie era un adevărat ritual. Înarmat cu răbdare și cu o doză bună de murdalic“, omul de rând aștepta acea zi din săptămână când putea evada sub jetul curățitor al dușului public. Momentul căpătase caracter sărbătoresc, dar apariția acestor așezăminte igienice a fost prilej de răzmeriță.

 

Vrei să faci baie? Descurcă-te!

Până în 1825, în Capitală nu exista nicio baie în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii care tânjeau după senzația de curățenie fizică trebuiau să dea dovadă de inventivitate. În consemnările despre Bucureștiul de altă dată, George Costescu pomenește în ce fel de condiții avea loc îmbăierea: “fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei“.

Cu timpul, pe strada Șerban Vodă răsărise o baie turcească cu aburi la care lucrau “frecători băieși și două babe care făceau aceeași meserie pentru cocoane“. Stabilimentul era patronat de Kir Stanciu.

 

Grigore Ghica al IV-lea era domnitorul Țării Românești atunci când s-a deschis prima baie publică în București

Grigore Ghica al IV-lea era domnitorul Țării Românești atunci când s-a deschis prima baie publică în București

 

Apă caldă sau rece, prin șuruburi

Ceva nu mirosea bine, iar asta a stimulat pofta de business. Lagarde, un întreprinzător francez s-a gândit să investească într-un stabiliment de băi la București. Pentru asta avea nevoie de o aprobare din partea divanului Țării Românești. În martie 1825, cererea ajunge în fața domnitorului Grigore Ghica care socoti lucru zăbavnic să o semneze. Nu era sigur dacă o asemenea construcție e necesară, așa că cere consimțământul unei comisii de doctori care urma să spună “de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii“.

După o lună, doctorii dau verdictul: băile sunt necesare! Fără să mai șovăie, domnitorul îi dă aprobarea lui Lagarde, dar cu următoarele condiții:

1) Stabilimentul să aibă 10 camere dotate cu uși și fereste bune, cu pat de scânduri pentru odihnă, mescioară cu oglindă, și două jgheaburi care trebuie păstrate curate, iar la trebuință să fie schimbate.

2) Cei care doresc să facă baie să afle la discreție “apă caldă sau rece, prin șuruburi“.

 

Reclamă în ziar pentru Băile Grivița, spre finalul secolului XX

Reclamă în ziar pentru Băile Grivița, spre finalul secolului XX

 

O revoluție pe fond antreprenorial

Zis și făcut! Semnarea hrisovului aduse cu sine debutul răscoalei. Kir Stanciu își simțea afacerea în mare pericol, așa că se mobilizează împreună cu angajații și protestează. Grupul nemulțumiților este întregit de haimanalele de pe uliță, iar forfota devine starea generală. Ghica îl invită la tratative pe Kir care se aruncă disperat la picioarele vlădicăi și le sărută. Concurența francezului pricinuise cele mai negre scenarii în mintea lui Kir care nu putea concepe cum “un păgân franțuz a căpătat voie să facă băi ca la Viena“. De teamă că va da faliment, acesta începe să-și facă reclamă în fața domnitorului: “Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul mai puțin bun decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câne?

Vodă Ghica picase în mijlocul unui război care nu era al lui. Pe de-o parte avea de onorat înțelegerea cu Lagarde, iar pe de altă parte știa că dacă nu-l va ajuta pe Kir, oamenii vor declanșa o răzmeriță de mari dimensiuni. După câteva momente de calcul politic, domnitorul scrie cu mâna lui: “să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelate băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalic, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi“.

Cu mâinile curate, Grigore Ghica nu avea ce să-i mai facă lui Kir. Când pornești pe drumul afacerilor trebuie să îți asumi că la un moment dat concurența te va duce pe fundul oceanului. Kir Stanciu nu a înțeles asta, lumea a început să prefere luxul băilor lui Lagarde, iar pe la baia cu aburi turcești nu mai călcau decât mitocanii care se spălau rarisim.

 

 

 

Sursa: 1) “Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937; 2) “Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944.

 

 

“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob Felix.

 

A lăsat Imperiul Austriac pentru a sluji Țării Românești

Pe 6 ianuarie 1832, localitatea Horice din Boemia de Nord se mărea cu un locuitor. Bățos, cu pieptul înfoiat asemeni curcanului gata să-și apere teritoriul, capul familiei Felix aude scâncetul noului născut.

De origine cehă-austriacă, Iacob Demeter Felix își termină studiile liceale cu brio, iar în 1852 se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga. Peste trei ani se transferă la Facultatea de Medicină a Universității din Viena, de pe ale cărei bănci iese ca absolvent.

Era 1858 și proaspătul medic ia o hotărâre neașteptată: lasă Austria și se prezintă în fața Consiliului Medical al Țării Românești pentru a i se acorda dreptul de a profesa în țara noastră.  Cu timpul, doctorul Iacob Felix a fost adoptat de meleagurile românești, iar în schimb acesta le închină toată activitatea profesională.

 

Anul 1874 și legiuirea aplicată prost

Asemeni multor decrete din Țara Românească, și cel sanitar adoptat in 1874 avea să sufere nenumărate modificări. Unele din ele necesare, dar altele de-a dreptul inutile. Legea însărcina prefecții, sub-prefecții și primarii să vegheze asupra implementării următoarelor măsuri: declararea obligatorie a celui bolnav; izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav; dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate. Scopul urmărit era prevenirea unei pandemii ce se putea naște oricând din pricina condițiilor insalubre.

 

Dr Felix_2

 

Neglijența, primul pas către instaurarea fricii

Instruirea agenților sanitari era un lucru nou. Nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a putut realiza în toate comunele. Primarii nu pricepeau importanța declarării unui caz. Reacția venea numai după ce acesta căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui pe oameni cum să se ferească de boli. Sarcina îi revenea primarului care de cele mai multe ori nu dădeau importanță măsurilor preventive.

Alt neajuns care se cerea rezolvat cât mai repede cu putință era lipsa spitalelor destinate izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător.

 

Inconștiența de a nu sta în izolare

Cârciuma, locul preferat al sătenilor era focarul de unde virusul își alegea noile gazde. În cele mai multe comune izolarea bolnavului era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este același: “acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observă trist doctorul Felix.

Izolarea unui copil bolnav împreună cu mama lui era ușoară dacă în apropiere se găsea un spital. În caz contrar, deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.

 

Poporului îi lipsesc noțiunile necesare pentru a se apăra singur

Când vine vorba de modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemnează cu amar: “În multe cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“.

Vagoanele trenurilor de călători erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și din când în când dezinfectate. La toate aceste măsuri doctorul Iacob Felix adăuga:  “Să izolăm pe bolnavii care s-ar strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena publică“. Cât despre școli: “În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter epidemic“.

 

 

Sursa: Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea. Partea I.

După ce traversase una din cele mai violente pandemii cunoscută în istorie sub numele de Moartea Neagră, populația Europei răsufla ușurată. Virusul care decimase aproape jumătate din populația de pe continent era o plagă care se cicatriza odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, pericolul nu dispăru complet, ci se metamorfoză: după un timp, virusul reapăru convulsiv și începuse să lovească Imperiul Otoman.

 

Caragea, domnitorul pe care doar ciuma l-a făcut celebru

În 1812, Ioan Gheorghe Caragea a fost numit domnitor al Țării Românești. De la acel moment,  necazurile au început să vină unul peste altul asemeni unor piese de domino. Mai întâi, noul domnitor a făcut o călătorie la Istanbul, iar unul din oamenii din suită a fost infectat. În prima noapte petrecută la București, palatul domnesc din Dealul Spirii arde din temelii. Iar peste numai două zile, oamenii de la Curtea domnească încep să fie cuprinși de ciumă.

Îngrijorat, Caragea începe să se pregătească pentru ce e mai rău: construiește două spitale de carantină și se retrage la Mănăstirea Cotroceni, aflată atunci în afara orașului.

 

Vodă Caragea, domnitorul Țării Românești în vremea ciumei

Vodă Ioan Gheorghe Caragea, domnitorul Țării Românești în vremea ciumei

 

Bucureștiul în stare de urgență

Ciuma mușca fără milă în rândul oamenilor, așa că domnitorul a adus medici din Germania și Rusia pentru a lupta cu epidemia. Totuși, medicii n-au avut mari rezultate.

Spitalele de ciumați deveniseră suprapopulate, iar Capitala a intrat oficial în carantină. S-au luat în grabă următoarele măsuri:

  • Porțile orașului să fie ferecate, iar toate drumurile de la Văcărești până pe Dealul Spirii să fie puse sub protecție pentru ca persoanele fără autorizație să nu poată intra
  • Străinii și oamenii care nu avea rezidență în București să fie expulzați, iar cerșetorii trimiși la mănăstirile din afara orașului
  • Preoții să meargă din poartă în poartă și să verifice dacă există persoane infectate, iar dacă se sunt cazuri să fie anunțat imediat doctorul
  • Pe marginea Dunării să fie create lazarete (spații speciale pentru tratarea și adăpostirea bolnavilor)
  • Pieţele și şcolile să fie închise, iar cârciumarii să vândă doar ziua prin niște ferestruici. Banii și marfa care provin din zonele afectate de ciumă să fie spălate bine cu oțet
  • Pentru a elibera orașul se dispune ca femeile și copii să fie lăsați să părăsească Capitala, iar călătorii care trebuie să asigure transportul de marfă înainte de intrarea în oraș să treacă pe la locurile de dezinfecție

 

În plină pandemie: vraci, alcool și ciocli

“Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă (…) Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul!”, spunea diplomatul Ion Ghica într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, cu privire la ciuma care pusese stăpânire pe rațiunea oamenilor.

În lipsa unui tratament, oamenii încercau să scape de ciumă prin consumul de alcool, dar fără rezultate. Pe fondul crizei au apărut vracii, persoane viclene care profitau de teama oamenilor și promiteau că îi pot salva dacă bolnavii intră în contact cu o broască țestoasă.

În tot acest iureș un loc special îl aveau cioclii. Aceștia erau considerați imuni la ciumă pentru că în trecut avuseseră boala și se vindecaseră. Ei aveau responsabilitatea de a prelua morții din fiecare casă pentru a-i îngropa. Ion Ghica îi descria astfel: “toţi beţivii, toţi destrămaţii atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi“.

Caragea aflase de abuzurile acestea și a angajat oameni care să-i supravegheze pe gropari. Așa spera că va pune capăt abuzurilor însă nu se știe în ce măsură această decizie a stopat jafurile cioclilor.

 

Viața revine la normal

Încetul cu încetul, epidemia a început să piardă din putere. În februarie 1814, cei care părăsiseră orașul începuseră să se reîntoarcă. După epidemie, Bucureștiul arăta ca un oraș fantomatic. Mulți și-au găsit locuințele devastate, iar reîntâlnirea cu rudele și a prietenii care supraviețuiseră era tot ce se mai putea spera în acest peisaj sumbru. Orașul și-a reluat viața, casele erau refăcute, străzile curățate, iar oamenii redescopereau bucuriile de fiecare zi.

Caragea Vodă n-a găsit nici un prilej de a rămâne în istorie altfel decât în corespondență cu epidemia din vremea sa. Finalul vieții l-a găsit departe de țară. Cuprins de spaima inamicilor politici, el a fugit în Peninsula Italică, unde a trăit din averea pe care o acumulase în Țara Românească.

 

 

Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al II-lea, Ștefan, Radu și Matei. Mai puțin știut este faptul că acest moment nu a reprezentat sfârșitul acestei case înrudite cu vechea dinastie a Basarabilor, ce s-a continuat prin ceea ce genealogiștii numesc „marele nod brâncovenesc”: nepotul voievodului Țării Românești din partea fiului celui mare, Constantin al III-lea, ce le-a supraviețuit bunicului și tatălui, reintrând ulterior în posesia averii fabuloase a familiei și fiind inclus printre marii dregători ai țării.

 

Constantin Brâncoveanu, moștenit de stră-strănepotul său

Tot printre cei mai de seamă reprezentanți ai boierimii au figurat și fiii săi, Nicolae și Manolache, cât moștenitorul acestuia din urmă, marele ban Grigore, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Concentrând în persoana sa întreaga bogăție și prestigiul sporit de vreme al familiei, cel care se autointitula „Grigore, principe al Austriei, cavaler al Rusiei și mare ban al Țării Românești, din străvechea și prea strălucita familie românească Basarab-Brâncoveanu” era prezentat astfel de către ultimul cronicar al epocii fanariote, Zilot Românul: „cel mai numit și mai ales boier al patriei noastre, adică împodobit cu înaltă învățătură, firește blajin și tihnit, bogat foarte și după neam mai slăvit decât toți”.

Acest elogiu nu este nicidecum exagerat, Grigore Brâncoveanu fiind într-adevăr unul dintre cei mai erudiți români ai vremii sale, autor al mai multor reforme privind modernizarea administrației statului, președinte al Sfatului Administrativ – primul guvern constituțional din istoria Țării Românești – și chiar candidat la domnie din partea partidei naționale, după sfârșitul perioadei fanariote.

 

Safta, remarcabilă prin frumusețe și bogăție

Așa cum era cerut de tradiția acelei perioade, reprezentantul unei atât de respectabile case trebuia să-și găsească o soție pe potriva sa. Aceasta a fost Safta, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, considerată de un istoric contemporan drept „una dintre cele mai de frunte femei din acele vremuri prin nașterea, bogăția și frumusețea ei”. Căsnicia celor doi pare să fi fost una fericită, fiind umbrită doar de faptul că nu au putut avea copii. În consecință, urmând unui obicei destul de răspândit în epocă, Safta a hotărât, în acord cu soțul ei, să înfieze pe una dintre fiicele surorii sale, principesa Zoe Mavrocordat. Aceasta s-a căsătorit câțiva ani mai târziu cu viitorul domn al Țării Românești, Gheorghe Bibescu, având un fiu ce a fost botezat de către marele ban Grigore Brâncoveanu, care i-a acordat ulterior și dreptul de sklitada – adică de a-i purta numele de familie: Basarab-Brâncoveanu. Astfel, vechiul nume al Brâncovenilor s-a continuat până în prezent, prin familia Bibescu-Basarab-Brâncoveanu.

 

Brâncovenii, ctitori de vocație

Pe lângă importantul rol pe care l-au deținut în istoria Țării Românești vreme de aproape două secole, Brâncovenii se remarcă și printr-una dintre cele mai însemnate opere filantropice, începută de către voievodul Constantin Brâncoveanu și continuată, o generație mai târziu, de către fiica sa, domnița Bălașa, ctitora bisericii bucureștene ce îi poartă numele. Pe lângă lăcașul de închinare, aceasta a înființat și un așezământ ce consta dintr-o școală și un azil (xenodochion), considerându-l cea mai potrivită pomenire a numelui tatălui și fraților săi, sfârșiți sub sabia călăului.

Marele ban Grigore a dorit la rându-i să continue tradiția ctitorială a familiei sale, însă perioada agitată de la începutul secolului al XIX-lea l-a oprit să-și realizeze proiectele. El a însărcinat-o prin testament pe soția sa, băneasa Safta, principala moștenitoare a averii sale de aproximativ 200 de moșii, cu  împlinirea acestor din urmă dorințe ale sale.

 

Cum a luat naștere Spitalul Brâncovenesc

În consecință, văduva ultimului Brâncovean a inițiat la puțină vreme după moartea acestuia (1832) constituirea unui domeniu în vecinătatea bisericii Domnița Bălașa, unde va comanda, la anul 1836, construirea unui spital cu 60 de paturi, ce va rămâne în memoria Bucureștilor sub numele de „Brâncovenesc”. Înzestrarea și organizarea acestui așezământ, cea mai mare inițiativă privată de acest fel din istoria românilor, au fost în întregime opera Saftei Brâncoveanu, prin intermediul a două testamente redactate în decursul anului 1835. Cel dintâi document hotăra înzestrarea spitalului cu mai multe moșii și prăvălii, al căror venit anual se ridica la circa 80.000 de galbeni.

Cel de-al doilea document, intitulat Așezământu ocârmuirii din lăuntru a Spitalului mieu Brâncovenesc, stabilea în detaliu organizarea administrativă a acestuia: astfel, spitalul urma să fie condus de către doi epitropi, aleși de către Eforie, care era formată din mitropolitul țării și doi boieri dintre rudeniile cele mai apropiate ale Brâncovenilor. Între îndatoririle acestora din urmă se numărau cercetarea stării spitalului în fiecare lună, cât și examinarea documentelor privitoare la cheltuieli o dată pe an. De asemenea, era strict oprită înstrăinarea moșiilor Așezământului, chiar de ar fi fost „de înzecit folos”, cât și supunerea acestuia vreunei autorități din afară.

Tot acest document, întărit prin hrisov de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, stabilea necesarul de personal al spitalului, ai cărui angajați urmau să fie numiți de către epitropi. Între aceștia se numărau primul medic român care a slujit într-un spital românesc, Dimitrie Sachelarie, chirurgul Francesco Nisato și ipochirurgul Antonius Mady Hagel. Între datoriile acestora se numărau vizitarea de două ori pe zi a pacienților, prescrierea unei diete potrivite pentru starea acestora și îngrijirea de materialele necesare, primul instrumentar al așezământului fiind comandat la Paris.

 

A căzut Nicolae Ceaușescu sub blestemul Saftei Brâncoveanu?

Spitalul Brâncovenesc și-a deschis porțile în anul 1838, admițând pacienți de orice vârstă, sex sau religie, cu condiția să nu sufere de boli cronice ori contagioase. Considerând că își împlinise îndatoririle față de memoria soțului său, băneasa Safta s-a retras în Moldova natală unde, urmând exemplul mamei sale, s-a călugărit la mănăstirea Văratic, luând numele de Elisabeta. A mai revenit de două ori în București, o dată pentru a reface biserica Domnița Bălașa, grav afectată de cutremurul din anul 1838, și altă dată, zece ani mai târziu, pentru a reorganiza administrația Așezământului după tulburările ce au urmat Revoluției. Activitatea acestui spital, unul dintre cele mai importante din România, s-a continuat neîntrerupt până în anul 1984, când a fost demolat la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Sfârșitul sângeros al acestuia, survenit cinci ani mai târziu, a fost atribuit de către mentalitatea populară presupusului blestem lăsat de către fondatoarea Spitalului Brâncovenesc în testamentul său, unde într-adevăr stă scris că oricine va îndrăzni să se atingă de acesta ori de patrimoniul său „…să fie lepădat de la fața lui Hristos și socotit în veci hrăpitor de cele sfinte”.

Cât despre băneasa Safta, aceasta și-a aflat odihna de veci la anul 1857, în liniștea mănăstirii Văratic, ca simplă călugăriță, lipsită de vreo posesiune materială, meritând pe deplin elogiul ce i s-a făcut de către unul din contemporani, care o considera expresia vie a filantropiei: „Văzut-ați cândva vreo fărădelege în casa ei? Fost-ați cândva năcăjiți de fumurile sale, precum alții pățesc pe la cei mari? … Sau răposata, dimpotrivă, împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă și făcătoare de bine, iubitoare de oameni?”

 

 

Este poate dificil să ne imaginăm astăzi că odinioară a fost posibil pentru o întreprindere românească să atragă lucrători din Occident și să se numere printre primele din lume în domeniul ei de activitate. Această performanță a fost atinsă de către „Casa Capșa”, firmă la originea căreia se află familia de aromâni cu același nume, sosită în Țările Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

 

 

De la cojocari, la cofetari și specialiști în delicatese

Ocupându-se inițial cu cojocăria, membrii acestei familii s-au remarcat de la bun început printr-o serie de calități ce i-au predestinat succesului în lumea afacerilor: dinamism, capacitate de muncă, spirit econom și, nu în cele din urmă, o nezdruncinată solidaritate familială.

Orientarea lor către domeniul industriei alimentare, respectiv cel al cofeturilor și delicateselor, se produce în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când acesta era relativ nou și slab reprezentat în Țările Române, prin frații Anton și Vasile Capșa, care deschid, la anul 1852, o prăvălie la parterul Hanului Damari, situat pe actuala Calea Victoriei, vis-a-vis de biserica Zlătari.

Aceasta este prima Casă Capșa, ce a funcționat până la anul 1871. Cea de-a doua, care există până în prezent, a fost deschisă mai sus, tot pe Podul Mogoșoaiei  (actuala Calea Victoriei), la anul 1868, de fratele mai mic al celor de mai sus, Grigore Capșa (1842-1902), primul din familie care s-a specializat în această profesie, fiind ucenic vreme de patru ani la celebra casă Boissier din Paris.

 

Capsa_2

 

Primele fondante și lichioruri din București

Succesul și faima de care s-a bucurat în epocă și ulterior Casa Capșa se datorează în mare parte calităților fondatorului ei, care a dat dovadă de o bună intuiție a cerințelor pieței, saturată de produsele bucătăriei autohtone și orientale. El a adus produse noi din Occident, prin intermediul unei rețele de furnizori pe care și-o organizase în marile orașe europene.

Așa apar pe piața bucureșteană bomboanele de ciocolată, fondantele pariziene și vieneze, înghețata, ouăle de ciocolată, dar și vinuri, coniacuri, lichioruri ori șampanie, țigări fine berlineze sau ceaiuri din Anglia și Rusia, impactul noilor produse fiind sporit prin folosirea de materiale complet noi pentru ambalaje, precum cutii cu modele cât mai complexe, „cartonaje” și staniol.

De asemenea, Grigore Capșa a avut o atenție deosebită față de noile mijloace tehnice și decorative apărute în epocă, localul fiind modernizat permanent. Astfel, el s-a numărat printre primii abonați ai „Societății Generale de iluminare și încălzire prin gaz din România”, iar Casa Capșa a deținut primul telefon particular din București, folosit, începând cu anul 1890, pentru a face legătura rapidă între local și locuința familiei, situată pe bulevardul Kiseleff.

 

Personalul era adus din Franța

Însă caracteristica emblematică a locului a fost profesionalismul personalului său, recrutat la început exclusiv din Franța, deoarece Grigore Capșa a preferat rămânerii în Occident aducerea acestuia în țară: „ca român simt nevoia pe care o are țara mea de a poseda un stabiliment, unde să se poată găsi zilnic, la orice oră, miile de dulciuri care au făcut renumele celor mai buni cofetari și patisieri francezi”. Tradiția recrutării de personal străin s-a menținut până în perioada Primului Război Mondial, dar și ulterior, proprietarii pricepându-se foarte bine la valorificarea calităților acestora.

Ulterior, Casa Capșa a început să recruteze și din rândurile conaționalilor, administratorii având o grijă deosebită față de fiecare, dar și pretenții pe măsură. Politica de personal era astfel rezumată de un fost angajat: „Casa Capșa avea un principiu: ținea foarte mult la personal, îl plătea bine, îi făcea toate avantajele, oferea: masă, casă, ajutor de boală etc. toată viața, ca să nu se divulge secretul afacerii, dar când pleca cineva, nu-l mai primea înapoi”.

Dispunând astfel, după trecerea câtorva ani, de un capital semnificativ, de lucrători pricepuți și loiali, cât și de mijloace proprii de producție, aprovizionate cu materii prime de diverși furnizori din țară, Grigore Capșa și-a extins substanțial afacerea, în primul rând fizic, localul său ajungând să cuprindă, pornind de la o mică „sală de consumație” cu doar 11 mese, un hotel, restaurantul, cafeneaua și terasa – un alt concept inovativ pentru acea vreme.

 

Capsa_3

 

Capșa, om de afaceri vizionar, cunoscut în toată Europa

De asemenea, acesta a avut întotdeauna un fler deosebit pentru investiții, luând în antrepriză de-a lungul timpului mai multe locații din București (Lido, Athénée Palace) ori Sinaia (hotelurile Caraiman și Palace) și participând la majoritatea evenimentelor politice și culturale ale perioadei, astfel încât, spre sfârșitul secolului, era un fapt universal recunoscut că „nu era sărbătoare de la care să lipsească”.

O altă inițiativă luată de către fondatorul Capșei a fost aceea de a crea produse dedicate unor evenimente sau personalități (prăjiturile „Carol I”, „Constanța”, „Joffre”, bomboanele „Jockey Club”, „François Joseph”, înghețata „Princesse Marie” ș.a.), ce se serveau la fabuloasele banchete unde Grigore „supraveghea singur printre mese ca fiecare persoană să fie mulțumită, deși era om de milioane”.

Grigore Capșa nu s-a limitat doar la afaceri, ci a știut să-și pună talentele și în slujba țării. Astfel, ca președinte al Camerei de Comerț și Industrie, a contribuit la dezvoltarea întreprinderilor românești, ale căror produse le-a promovat folosindu-se, uneori, de propria faimă: a fost primul român care a prezentat vinurile naționale la expoziția internațională de la Bordeaux. Totodată, produsele Casei Capșa au fost premiate la mai multe astfel de evenimente, fiind considerate „demne să rivalizeze cu tot ceea ce a trimis Parisul mai elegant și mai perfect în arta cofetăriei”.

Atât de eficientă și durabilă s-a dovedit afacerea înființată de către Grigore Capșa, încât i-a supraviețuit – în mare parte neschimbată – încă o jumătate de secol și, dacă nu ar fi fost naționalizarea impusă în perioada comunistă, poate că spiritul ce a caracterizat această „instituție bucureșteană” s-ar fi menținut până în prezent între zidurile clădirii de pe Calea Victoriei.

 

Protocolul și ceremonialul gastronomic de la Curtea Regală a României, acesta este subiectul unei cărți surprinzătoare apărută la Editura Corint și lansată zilele trecute la librăria Humanitas Cișmigiu. La ce ore lua masa Familia Regală și invitații ei, care era protocolul meselor, ce alimente preferau și ce tipuri de mese aveau loc cu diferite prilejuri. Este o frumoasă poveste de epocă despre mesele de odinioară de la Curte, realizată după o cercetare amănunțită, o documentare temeinică a tuturor articolelor de presă și a multor documente memorialistice ale vremii. Cartea se numește ”Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun-gust” (Editura Corint, 2019) și este scrisă de Ștefania Dinu.

 

Care era programul regelui Carol I

În timpul regelui Carol I, orele de masă erau stabilite de către acesta şi respectate întocmai. Monarhul se trezea la ora 5.00 dimineaţa, iar la ora 6.00 servea micul dejun singur sau împreună cu regina Elisabeta. Dejunul se servea la Sinaia la ora 12.00, oră obligatorie, dejunurile regale nefiind prea abundente sau prelungite, ci dimpotrivă, unele chiar austere. La mesele festive exista o ţinută obligatorie, regele Carol I îmbrăcându-se sobru, fără grade şi accesorii. După ce serveau cina, bărbaţii se retrăgeau în sala de biliard, în timp ce regina Elisabeta îi ruga pe invitaţi să-l lase pe rege să câştige măcar o partidă, motivând că atunci când obţinea o victorie, dormea foarte liniştit. Atunci când se aflau la Bucureşti, regele Carol I şi regina Elisabeta luau dejunul la orele 13.00 întotdeauna singuri, iar în fiecare duminică şi miercuri îi aveau ca oaspeţi pe principele Ferdinand şi pe principesa Maria, însoţiţi duminica şi de copiii lor.

 

Lansarea cărții, librăria Humanitas Cișmigiu, 2 iulie 2019

Lansarea cărții, librăria Humanitas Cișmigiu, 2 iulie 2019

 

SINTEZE ȘI COMENTARII PE MARGINEA CĂRȚII: ADRIAN SILVAN IONESCU, DIRECTOR AL INSTITUTULUI DE ISTORIA ARTEI „G. OPRESCU”

Carol I prefera brânza cu mămăligă

Austerul rege Carol I a fost încă de la sosirea în țară atras de bucătăria românilor. În telegramele pe care le trimiteau prefecții de județ atunci când principele de 27-28 de ani făcea excursii prin țară, în 1867-1868, aceștia menționau că el era un frugal și se bucura întotdeauna când pe la mănăstiri i se servea mămăliguță cu brânză și smântână.

Cine era invitat la rege pleca flămând

Carol I a rămas un frugal toată viața. Se menționează în volum cum, indiferent de faptul că mesele erau foarte bogate, regele doar gusta din fiecare fel și cum termina el de mâncat se ridicau farfuriile de la toți ceilalți meseni. Așa că George Enescu care era cel mai tânăr și așezat, normal, la capătul mesei trebuia să mănânce foarte repede pentru a nu rămâne flămând. Lucrul acesta era o constantă pentru epoca respectivă, pentru că și ceilați monarhi ai lumii erau destul de frugali și foarte rapizi în a-și consuma platoul din față. De pildă, despre Franz Josef, când avea invitați la Hofburg, se știa că toate restaurantele erau deja rezervate pentru mesenii care plecau cu stomacul gol de la aceste dineuri speciale.

Ferdinand schimbă monotonia

Este o carte de istorie cotidiană. Din acest volum vede cum familia de sânge prusac se românizează, ajungînd la regele Mihai I să fie totalmente asimilată. Se vede că regele Mihai era și un foarte bun creștin pentru că posturile erau ținute cu strictețe. Din acest periplu prin bucătăriile regale se poate observa că cei mai diferiți au fost regele Ferdinand și regina Maria, la ei se schimbă radical și meniul și orele meselor, nu mai erau atât de matinale. La regele Carol, micul dejun era la ora 6 și mânca de obicei singur. Regele Ferdinand și regina Maria mâncau între 9 și 10. Regele lua un breakfast exact după modelul britanc cu friptură, cu ochiuri, cu cafea. În același timp trebuie spus că regina Maria ținea post negru în fiecare vineri.

 

Autoarea cărții îl are în dreapta sa pe Adrian Silvan Ionescu

Autoarea cărții îl are în dreapta sa pe Adrian Silvan Ionescu

 

DECLARAȚII FĂCUTE DE AUTOAREA CĂRȚII, ȘTEFANIA DINU, ISTORIC, DIRECTOR GENERAL ADJUNCT AL MUZEULUI NAŢIONAL COTROCENI

Am putut să constat evoluția și transformările prin care a trecut viața la Curte: de la sobrietatea curții regelui Carol I, la deschiderea, exuberanța, strălucirea curții regelui Ferdinand, lucru care se datora și reginei Maria, personalității sale extraordinare, la izolarea curții regelui Carol al II lea, care era apropiat numai de cei care formau camarila regală în fruntea căreia se afla Elena Lupescu și revenim la cumințenia, bunul simț și chiar monotonia de la curtea regelui Mihai și acest lucru se datora în primul rând caracterelor celor doi, regele Mihai și regina Mamă Elena, dar și condițiilor interne și internaționale din acel moment.

La palatele regale erau bucătari francezi și germani

Odată cu trecerea timpului, bucătăria s-a înnoit continuu și constant, posibilitatea de a lansa moda în acest domeniu aparținând, bineînțeles, marilor familii regale. În acest context se încadra și familia regală a României, care urma preceptele bucătăriei franceze. La Curtea regelui Carol I, bucătar a fost, timp de trei decenii, francezul Papa Gillet. Castelul Peleș avea propriul bucătar-șef, acesta fiind, în 1892, Ignace Goldenberger. La Curtea regelui Ferdinand și-a desfășurat activitatea, tot vreme de trei decenii, germanul H. Edner, iar Iosif Strassman a fost bucătarul Curții regelui Carol al II-lea și al Curții regelui Mihai.

 

Imagine de arhivă din cartea ”Mese și meniuri regale” de Ștefania Dinu

Imagine de arhivă din cartea ”Mese și meniuri regale” de Ștefania Dinu

 

DOUĂ MENIURI DE LA MASA REGALĂ

Ce s-a mâncat la masa festivă organizată cu ocazia inaugurării podului de la Cernavodă, opera inginerului Anghel Saligny

Podul a fost inaugurat la 14/26 septembrie 1895, în cadrul unor mari festivităţi la care a participat şi regele Carol I. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios. Ceremonia s-a încheiat cu un dejun fastuos, la care meniul servit a fost unul impresionat, alcătuit din: Hors d’oeuvre; Caviar; Supă de pasăre; Buşeuri à la Reine; Somon à la Regence; Filet de viţel à la Royale; Prepeliţă chaud-froid; Punch à la Romaine; Pui du Mans cu trufe; Salată à la Russe; Sparanghel cu sos olandez; Prăjitură à la Princesse, îngheţată și brânzeturi.

Ce s-a mâncat la Crăciunul din anul 1929

Meniul din seara de Ajun, 24 decembrie 1929, a fost: supă, carne rece de Crăciun – purceluș de lapte, curcan, jambon, carne prăjită și presată, carne de căprioară și de vițel, pateu de ficat de iepure și de căprioară, căpățână de porc mistreț, limbă de vacă, piftie de curcă și găină, sos Cumberland și muștar, spanac, plum-pudding și fructe.

Putna este un loc uimitor, de o frumusețe care-ți taie respirația. Când îți amintești că biserica a fost construită acum peste cinci secole, mirarea devine și mai mare: cum a fost posibil ca în Moldova acelor vremuri grele să se construiască ceva atât de frumos? Dincolo de mirare, există un adevăr istoric. Iar pe lângă adevărul istoric, există numeroase povești și legende despre cum s-a născut mănăstirea Putna. Iată două dintre ele.

 

LEGENDA LUMINILOR DIN PĂDURE

Se spune că Ștefan cel Mare s-a întors odată învins dintr-o bătălie grea. Nu doar că era învins, dar era și singur, rătăcea prin pădurile Sucevei. Era din cale-afară de obosit și flămând. Și mai ales era trist pentru că pierduse bătălia și pierduse și oastea. 

Dintr-o dată, a întâlnit un bărbat cu înfățișare de pustnic, cu barba albă și lungă până la brâu. Pustnicul, care nu este altul decât Daniil Sihastrul, l-a luat pe Ștefan în chilia sa, i-a oferit adăpost și l-a ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. 

La miezul nopții, sihastrul l-a trezit pe domnitor și l-a scos afară din chilie. I-a arătat un anumit punct din depărtare și -a întrebat ce vede acolo. Ștefan i-a răspuns că nu vede nimic decât întuneric. Pustnicul a insistat, iar domnitorul s-a mai uitat o dată și încă o dată. A treia oară, Ștefan a rămas înmărmurit: a văzut în zare câteva luminițe. Acesta era răspunsul așteptat de Daniil Sihastrul. El i-a spus domnitorului că nu sunt lumini, ci sunt îngeri care zăbovesc deasupra unui anumit loc din pădure. Și asta se întâmplă pentru că locul acela este sacru. Tălmăcindu-i mai departe înțelesul acestei viziuni, pustnicul i-a spus că războiul pierdut poate fi reluat și câștigat, dar cu o condiție: ca pe acest loc să fie construit un lăcaș sfânt.

 

Putna_2

 

Ștefan s-a recules, a promis solemn că acolo va fi construită o mănăstire, iar a doua zi a plecat la drum. Și-a refăcut oastea și a pornit din nou la luptă. De data asta, puterile nevăzute au fost de partea lui, iar războiul a fost câștigat de moldoveni.

 

Comoara îngopată

Când s-a întors de la război, Ștefan l-a vizitat din nou pe pustnicul din pădure și s-a ținut de promisiune. A defrișat o suprafață largă și a construit acolo mănăstirea Putna, în mijlocul pustietății. Se mai spune că la temelia mănăstirii Ștefan a îngropat o câldare mare cu galbeni și multe odoare din aur și argint. Și a promis că această comoară va fi dezgropată chiar de el, atunci când va învia din morți, călare pe cal și cu sabia înălțată drept în sus.

 

Adevărul istoric

Într-adevăr, mănăstirea Putna a fost construită într-o zonă complet nelocuită. Poiana largă în care a fost ridicată mănăstirea a fost creată prin defrișarea unei largi zone de pădure, prin incendiere, fapt dovedit de stratul de lemn carbonizat și cenușă găsit la săpăturile arheologice. În ce privește războiul pierdut și apoi câștigat, se pare că este vorba despre campania din 1462 dusă de Ștefan pentru recucerirea cetății Chilia, din care domnitorul s-a întors rănit și învins. La trei ani distanță, Ștefan și-a refăcut armata și a asediat din nou Chilia. De această dată a avut parte de o victorie strălucită: ungurii stăpânitori ai cetății au fost învinși după doar trei zile de asediu. În anul următor, 1466, moldovenii au început construirea mănăstirii Putna.

 

LEGENDA ARCAȘILOR

Se spune că, atunci când Ștefan s-a hotârăt că construiască mănăstirea Putna, a luat cu el un grup de curteni și a urcat pe un loc înalt – așa povestește Ion Neculce. Domnitorul a încordat  arcul și a tras cât a putut de tare, iar acolo unde a ajuns săgeata a fost locul pentru altarul bisericii. Apoi Ștefan i-a cerut vătafului să tragă și el. Acolo unde a ajuns săgeata vătafului s-a construit poarta de intrare în mănăstire. Iar apoi voievodul i-a pus să tragă cu arcul pe doi dintre copiii de la curte. Acolo unde a ajuns săgeata primului, s-a făcut clopotnița. Dar cel de-al doilea a tras atât de puternic, încât a întrecut chiar săgeata trasă de Ștefan Vodă. Acolo însă nu s-a construit nimic, este doar un stâlp de piatră.

Mai spune Neculce că, atunci când a fost gata, Putna era o minune arhitecturală și o demonstrație de bogăție: ”așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, și pre dinlăuntru și pre denafară”.

 

 

Tradiția Vâscului

27 decembrie 2023 |
Mai degrabă un simbol al curățeniei spirituale, sănătății și al armoniei, în trecut, astăzi vâscul este asociat, în principal, cu norocul în dragoste. În preajma Anului nou, oamenii își împodobesc casele cu vâsc și se sărută sub ramurile...





Cum a încercat doctorul Iacob Felix să evite instaurarea pandemiei în Țara Românească. “Să insistăm în povățuirea poporului asupra modului de transmitere a bolii, prin oprirea contactului cu bolnavii“

3 aprilie 2020 |
“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob...


Filantropia are un nume pentru români: Safta Brâncoveanu. Ce a fost Marele nod brâncovenesc și cum a fost fondat spitalul de 60 de paturi în 1832. L-a ajuns blestemul Saftei pe Ceaușescu?

30 octombrie 2019 |
Numele familiei Brâncovenilor s-a păstrat în memoria românilor mai ales prin tragicul episod din data de 15 august 1714, când domnitorul Constantin Brâncoveanu era executat de către turci la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin al...